ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6256/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 198 din 12 martie 2002, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta D.V., împotriva pârâtelor N.I.A. și C.D. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei, actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1945 pentru a confrunta copia depusă, cu originalul. Comparând titlul de proprietate al reclamantei cu cel al pârâtelor, s-a dat eficiență titlului pârâtelor, ca urmare a înscrierii acestuia în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni la data de 10 februarie 1997, față de titlul reclamantei care nu s-a dovedit că a fost înscris în C.F.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 581 din 16 noiembrie 2009, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și inadmisibilității acțiunii, ca nefondate; a schimbat sentința în sensul că, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâta C.D., să lase reclamantei D.V., în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost dobândit în anul 1945 prin contractul de vânzare-cumpărare de către autorii reclamantei, contract care a fost transcris la 18 ianuarie 1945, că, în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele altei persoane, și prin urmare dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, Statul Român a dobândit fără niciun titlu imobilul revendicat.

În atare situație, reclamanta deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a mai reținut că, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu excludea posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între Legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

De asemenea, s-a reținut și faptul că, chiar dacă pârâtele au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului litigios să facă obiectul unei confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității contractelor acestora, în condițiile în care statul - care a transmis acest drept pârâtelor - nu a avut un titlu asupra imobilului revendicat. În atare situație, statul nu a avut titlu valabil la momentul vânzării asupra apartamentului în litigiu, iar Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu. Împotriva deciziei civile mai sus menționată au declarat recurs, pârâta C.D.

și reclamanta D.V. Aceasta a declarat recurs și împotriva încheierilor din 24 septembrie 2007 și din 16 martie 2009. Pârâta C.D. critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., deoarece: - Hotărârea recurată este supusă nulității, motivat de faptul că instanța a încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ. - Excepția lipsei calității procesuale active a apelantei-reclamante a fost respinsă pe temeiuri care n-au fost invocate de pârâta-apelantă. - Apartamentul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu, acesta fiind naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 din proprietatea numitului P.G. - În mod eronat instanța de apel a statuat că dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul în litigiu îl constituie sentința civilă nr. 1619 din 3 noiembrie 199. - Excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată a fost respinsă de instanța de apel prin nesocotirea legii.

- Cu privire la fondul procesului, instanța de apel nu a analizat în nici un fel titlurile părților, sub aspectul nevalabilității acestora. - Intimata-reclamantă nu deține un bun, astfel cum acesta este definit de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Reclamanta D.V. critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., deoarece: - Încheierile atacate cu recurs prezintă unele imperfecțiuni care sunt de natură a conduce la desființarea acestora pentru motive de nelegalitate. - Din probele existente la dosarul cauzei rezultă că, în perioada anilor 2006-2009, s-a săvârșit un grav abuz de drept de către pârâte, justiția a fost obstrucționată și, din această cauză, reclamanta a fost grav prejudiciată.

- Prin încheierea din 24 septembrie 2007 a Curții de Apel București, a fost sancționată pârâta N.I. la plata sumei de 700 lei cu titlu amendă judiciară și 300 lei reprezentând despăgubiri civile în favoarea reclamantei, iar prin încheierea din 16 martie 2007 i s-a aplicat pârâtei C.D. sancțiunea de 500 lei, în condițiile art. 108 C. proc. civ. Cu privire la recursul declarat de pârâta C.D.M., se rețin următoarele: Instanța de apel a depășit limitele învestirii date prin Decizia civilă nr. 5819 din 22 octombrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În rejudecare, instanța de apel trebuia să procedeze la compararea titlurilor. Cu toate acestea, instanța de apel a anulat titlul de proprietate al pârâtei și nu s-a mai procedat la nicio comparare de titluri.

Instanța de recurs nu poate hotărî asupra fondului pricinii, măsură posibilă, potrivit art. 314 C. proc. civ. numai în cazul în care împrejurările de fapt ale cauzei au fost stabilite pe deplin, ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat. Toate acestea impun casarea cu trimitere a cauzei în condițiile art. 313 C. proc. civ. la aceeași instanță. După casare, instanța de apel va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Cu privire la recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte a avut în vedere numai criticile formulate de pârâtă în cuprinsul termenului de recurs și aflate la filele 3-8 dosar recurs, neputând analiza aspectele invocate în plus în cuprinsul notelor scrise și depuse după închiderea dezbaterilor cu depășirea termenului impus de art. 303 C. proc.

civ. Cu privire la recursul declarat de reclamanta D.V., se vor reține următoarele: Prin recursul său, reclamanta a atacat atât Decizia civilă nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, cât și încheierea din 24 septembrie 2007, precum și încheierea din 16 martie 2009, ambele ale aceleiași instanțe, Curtea de Apel București. Încheierea din data de 24 septembrie 2007 a mai fost atacată cu recurs de către reclamantă, iar prin Decizia civilă nr. 4047/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a dispus respingerea, ca inadmisibil al recursului declarat de reclamanta D.V. S-a reținut că, în cauză fiind vorba de o încheiere premergătoare nu se poate face recurs decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin aceasta s-a întrerupt cursul judecății.

În raport de Decizia civilă nr. 4047/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și vizând și dispozițiile art. 1201 C. civ., ne aflăm sub imperiul autorității de lucru judecat, fapt ce împiedică atacarea încheierii mai sus menționată, cu un nou recurs. În ce privește încheierea din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, se reține faptul că prin aceasta s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de pârâta C.D. și s-a aplicat acesteia o amendă judiciară în cuantum de 500 lei. S-a impus aplicarea sancțiunii amenzii judiciare pentru formularea cu rea-credință a unor excepții de neconstituționalitate, de către pârâtă, cu intenția vădită de a prelungi nejustificat durata de soluționare a procesului prin suspendarea acestuia pe perioada soluționării excepției.

Prin urmare, cele două încheieri despre care s-a făcut vorbire nu au avut vreo influență asupra reclamantei pe parcursul procesului ce s-a derulat între reclamantă și pârâtă. Dimpotrivă, prin încheierile menționate, instanța a urmărit să pună capăt excepțiilor de neconstituționalitate invocate de pârâtă cu rea-credință pentru a se prelungi nejustificat durata de soluționare a procesului prin suspendarea acestuia pe durata soluționării excepției. Așa fiind, recursul declarat de reclamantă poate fi primit ca nefondat. Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârâta C.D.M. împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Se va casa decizia atacată și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Se va respinge recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva încheierilor de ședință din 24 septembrie 2007 și 16 martie 2009, precum și împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat pârâta C.D.M. împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Respinge recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva încheierilor de ședință din 24 septembrie 2007 și 16 martie 2009 precum și împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2010.