ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6256/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin sentința civilă nr. 198 din 12 martie 2002, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta D.V., împotriva pârâtelor N.I.A. și

C.D.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei,

actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1945 pentru a confrunta copia

depusă, cu originalul. Comparând titlul de proprietate al reclamantei cu cel al

pârâtelor, s-a dat eficiență titlului pârâtelor, ca urmare a înscrierii

acestuia în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni la data de 10 februarie

1997, față de titlul reclamantei care nu s-a dovedit că a fost înscris în C.F.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 581 din 16 noiembrie 2009, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei și inadmisibilității acțiunii, ca nefondate; a

schimbat sentința în sensul că, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâta C.D.,

să lase reclamantei D.V., în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul

situat în București, sector 1.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu a fost dobândit în anul 1945 prin contractul de vânzare-cumpărare de

către autorii reclamantei, contract care a fost transcris la 18 ianuarie 1945,

că, în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele altei persoane, și prin urmare

dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu nu a ieșit niciodată

din patrimoniul reclamantei, Statul Român a dobândit fără niciun titlu imobilul

revendicat. În atare situație, reclamanta deține un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai reținut că,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., nu poate

să devină inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație. Decizia nr.

33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu excludea

posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată

prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între Legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

De asemenea, s-a

reținut și faptul că, chiar dacă pârâtele au încheiat contracte de

vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, înainte ca dreptul de

proprietate al reclamantei asupra bunului litigios să facă obiectul unei

confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității

contractelor acestora, în condițiile în care statul - care a transmis acest

drept pârâtelor - nu a avut un titlu asupra imobilului revendicat. În atare

situație, statul nu a avut titlu valabil la momentul vânzării asupra apartamentului

în litigiu, iar Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor

dobândite cu titlu.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată au declarat recurs, pârâta C.D. și reclamanta D.V.

Aceasta a declarat recurs și împotriva încheierilor din 24 septembrie 2007 și

din 16 martie 2009.

Pârâta C.D. critică

decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C.

proc. civ., deoarece:

- Hotărârea recurată

este supusă nulității, motivat de faptul că instanța a încălcat dispozițiile art.

261 C. proc. civ.

- Excepția lipsei

calității procesuale active a apelantei-reclamante a fost respinsă pe temeiuri

care n-au fost invocate de pârâta-apelantă.

- Apartamentul în

litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu, acesta fiind naționalizat

în temeiul Decretului nr. 92/1950 din proprietatea numitului P.G.

- În mod eronat

instanța de apel a statuat că dreptul de proprietate al reclamantei cu privire

la imobilul în litigiu îl constituie sentința civilă nr. 1619 din 3 noiembrie

199.

- Excepția de

inadmisibilitate a acțiunii invocată a fost respinsă de instanța de apel prin

nesocotirea legii.

- Cu privire la

fondul procesului, instanța de apel nu a analizat în nici un fel titlurile

părților, sub aspectul nevalabilității acestora.

- Intimata-reclamantă

nu deține un bun, astfel cum acesta este definit de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Reclamanta D.V.

critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7,

9 C. proc. civ., deoarece:

- Încheierile atacate

cu recurs prezintă unele imperfecțiuni care sunt de natură a conduce la

desființarea acestora pentru motive de nelegalitate.

- Din probele

existente la dosarul cauzei rezultă că, în perioada anilor 2006-2009, s-a

săvârșit un grav abuz de drept de către pârâte, justiția a fost obstrucționată

și, din această cauză, reclamanta a fost grav prejudiciată.

- Prin încheierea din

24 septembrie 2007 a Curții de Apel București, a fost sancționată pârâta N.I.

la plata sumei de 700 lei cu titlu amendă judiciară și 300 lei reprezentând

despăgubiri civile în favoarea reclamantei, iar prin încheierea din 16 martie

2007 i s-a aplicat pârâtei C.D. sancțiunea de 500 lei, în condițiile art. 108 C.

proc. civ.

Cu privire la

recursul declarat de pârâta C.D.M., se rețin următoarele:

Instanța de apel a

depășit limitele învestirii date prin Decizia civilă nr.  5819 din 22 octombrie

2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În rejudecare,

instanța de apel trebuia să procedeze la compararea titlurilor. Cu toate

acestea, instanța de apel a anulat titlul de proprietate al pârâtei și nu s-a

mai procedat la nicio comparare de titluri.

Instanța de recurs nu

poate hotărî asupra fondului pricinii, măsură posibilă, potrivit art. 314 C.

proc. civ. numai în cazul în care împrejurările de fapt ale cauzei au fost

stabilite pe deplin, ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat.

Toate acestea impun

casarea cu trimitere a cauzei în condițiile art. 313 C. proc. civ. la aceeași

instanță.

După casare, instanța

de apel va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea

instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Cu privire la

recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte a avut în vedere numai criticile

formulate de pârâtă în cuprinsul termenului de recurs și aflate la filele 3-8

dosar recurs, neputând analiza aspectele invocate în plus în cuprinsul notelor

scrise și depuse după închiderea dezbaterilor cu depășirea termenului impus de art.

303 C. proc. civ.

Cu privire la

recursul declarat de reclamanta D.V., se vor reține următoarele:

Prin recursul său,

reclamanta a atacat atât Decizia civilă nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, cât și încheierea din 24 septembrie 2007, precum și încheierea din

16 martie 2009, ambele ale aceleiași instanțe, Curtea de Apel București.

Încheierea din data

de 24 septembrie 2007 a mai fost atacată cu recurs de către reclamantă, iar

prin Decizia civilă nr. 4047/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a dispus respingerea,

ca inadmisibil al recursului declarat de reclamanta D.V.

S-a reținut că, în

cauză fiind vorba de o încheiere premergătoare nu se poate face recurs decât

odată cu fondul, în afară de cazul când prin aceasta s-a întrerupt cursul

judecății.

În raport de Decizia civilă

nr. 4047/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și vizând și dispozițiile

art. 1201 C. civ., ne aflăm sub imperiul autorității de lucru judecat, fapt ce

împiedică atacarea încheierii mai sus menționată, cu un nou recurs.

În ce privește

încheierea din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, se reține faptul că

prin aceasta s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată

de pârâta C.D. și s-a aplicat acesteia o amendă judiciară în cuantum de 500

lei.

S-a impus aplicarea

sancțiunii amenzii judiciare pentru formularea cu rea-credință a unor excepții

de neconstituționalitate, de către pârâtă, cu intenția vădită de a prelungi

nejustificat durata de soluționare a procesului prin suspendarea acestuia pe

perioada soluționării excepției.

Prin urmare, cele

două încheieri despre care s-a făcut vorbire nu au avut vreo influență asupra

reclamantei pe parcursul procesului ce s-a derulat între reclamantă și pârâtă.

Dimpotrivă, prin

încheierile menționate, instanța a urmărit să pună capăt excepțiilor de

neconstituționalitate invocate de pârâtă cu rea-credință pentru a se prelungi

nejustificat durata de soluționare a procesului prin suspendarea acestuia pe

durata soluționării excepției.

Așa fiind, recursul

declarat de reclamantă poate fi primit ca nefondat.

Pentru toate aceste

considerente, se va admite recursul declarat de pârâta C.D.M. împotriva Deciziei

civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă. Se va casa decizia atacată și se va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

Se va respinge

recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva încheierilor de ședință din 24

septembrie 2007 și 16 martie 2009, precum și împotriva Deciziei civile nr. 581

din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat pârâta C.D.M. împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Respinge recursul

declarat de reclamanta D.V. împotriva încheierilor de ședință din 24 septembrie

2007 și 16 martie 2009 precum și împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2010.