ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1930/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 736 din 14 prilie 2008 a Tribunalului București, secția a

V- a civilă, s-a respins acțiunea înaintată de reclamanta E.V.A. împotriva

pârâților M.D. și M.M.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel reclamanta E.V.A. iar prin Decizia civilă 56 din 29 iunie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IlI- a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat

hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii în parte, fiind

obligați pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

construcție și teren, situat în București, fiind menținute restul dispozițiilor

sentinței apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre au

fost reținute următoarele considerente:

Acțiunea introductivă de instanță are

ca obiect compararea celor două titluri de proprietate valabile, respectiv cel

al reclamantei și cel al pârâților și respectiv constatarea faptului că Statul

Român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului în litigiu și

drept consecință, obligarea pârâților persoane fizice să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în, sector 3, București.

Însăși instanța de fond a constatat că

imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil și că cele două titluri

în discuție nu provin de la același autor.

Tidul de proprietate al reclamantei - apelante

se caracterizează prin anterioritate, fiind dobândit cu 66 de ani mai devreme

decât cel al pârâților - intimați; provine de la adevăratul proprietar și nu de

la un neproprietar; a intrat în circuitul civil odată cu încheierea

contractului de vânzare - cumpărare, autentificat, la data de 27 mai 1929, și

nu a fost desființat vreodată.

Acțiunea în revendicare a adevăratului

proprietar împotriva cumpărătorilor proprietari în baza Legii nr. 112/1995,

având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, reprezintă singurul mijloc

specific de apărare a dreptului de proprietate al adevăraților proprietari.

În cazul imobilelor vândute în baza

Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acțiunii în revendicare, C.E.D.O. a

apreciat că foștii proprietari au asupra acelor imobile un drept patrimonial

care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, făcând o analiză globală a diferitelor diferențe existente și ținând

cont de fapt că, Convenția are drept scop apărarea drepturilor concrete și

efective. în concluzie, Curtea Europeană a reținut că și în cazul

apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, anterior introducerii

acțiunii în revendicare, are loc o încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Chiar și în situația în care imobilul

este în prezent în patrimoniul intimaților - pârâți, această situație nu

înlătură posibilitatea apelantei - reclamante de a solicita pe calea unei

acțiuni în revendicare pe drept comun, restituirea imobilului în natură și nu

despăgubiri bănești, fiind o condiție a garantării dreptului de proprietate

prioritară siguranței circuitului civil.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs pârâții M.D. și M.M. solicitând modificarea ei în sensul respingerii

apelului.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Se susține astfel că hotărârea a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3, 4, 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel recurenții susțin că obiectul

acțiunii îl constituie revendicarea unui imobil teren și construcție, ce nu a

fost identificat și nici nu a fost evaluat sub aspectul valorii de circulație.

Se susține că instanța de apel față de

obiectul dedus judecății, s-a încălcat principiul disponibilității și cel al

competenței materiale.

Cum nu s-a procedat la o identificare

a imobilului instanța de apel a deliberat asupra nevalabilității titlului

Statului în condițiile în care în mod expres s-a renunțat la acest capăt de

cerere.

Se mai critică hotărârea instanței de

apel și prin nepronunțarea instanței de apel asupra excepției lipsei calității

procesuale active în condițiile în care aceasta era absolută și ded ordiene

publică.

Hotărârea, susțin recurenții cuprinde

și motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind încălcate și

dispozițiile art. 295 C. proc. civ., dar și ale art. 261 C. proc. civ.

Recurenții mai învederează că atâta

timp cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, instanța nu mai

putea pune în discuție titlul Statului suma sau reaua credință.

Din această perspectivă susțin

recurenții instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii,

fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 3, 4,5, 6, 7 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat.

Acțiunea reclamantei vizează

revendicarea pe calea dreptului comun în condițiile art. 480 C. civ. a

imobilului situat în București.

Imobilul din litigiu a fost trecut în

proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziția 814 din anexa la

Decretul nr. 92/1950).

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998 instanțele sunt competente să stabilească valabilitatea tidului,

dar în conformitate cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, bunurile

preluate de stat fără un tidu valabil, inclusiv cele reținute prin violarea

consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Întrucât legiuitorul a adoptat o lege

specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul

în litigiu face obiectul acestei legi, trebuie urmată procedura prevăzută de

această lege specială.

Aceasta nu înseamnă că accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil ar fi fost eliminat ci presupune

doar că o acțiune fondată pe dispozițiile legii noi, este condiționată de

parcurgerea procedurii speciale obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor

judecătorești.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială

care privește regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 și aplicarea ei este prioritară în raport cu

dreptul comun (art. 480 - 481 C. civ.) care este legea generală.

Prin urmare față de dispozițiile legii

speciale, reclamanta nu are a alege între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001

și calea dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.) de vreme ce la data

promovării acțiunii, 17 septembrie 2007, era în vigoare Legea nr. 10/2001.

De altfel prin Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 a secțiilor unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în

recurs în interesul legii s-a statuat cu putere obligatorie în condițiile art.

329 C. proc. civ., că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală

el se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant" chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Este real că obiectul general al

legilor de restituire este acela de a atenua consecințele anumitor încălcări

ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim,

dar această atenuare a vechilor încălcări, nu înseamnă crearea unor noi

neajunsuri disproporționate, pentru persoanele care au dobândit bunuri cu bună -

credință.

Existența Legii nr. 10/2001, nu

exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, dacă reclamantul într-o astfel de acțiune se poate prevala la

rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, asigurându-i-se

accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza în

funcție de circumstanțele concrete, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar putea aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, sau atingere securității raporturilor juridice.

Din această perspectivă, trebuie să se

verifice pe fond dacă și pârâții în acțiunea în revendicare, nu au la rândul

lor un bun în sensul Convenției sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile

legii.

Din aceeași perspectivă nu poate fi

ignorată consecința insecurității raporturilor juridice, deoarece principiul

securității raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale

ale preeminenței dreptului.

De altfel C.E.D.O. a statuat că

acțiunea în revendicare își păstrează caracterul real cât timp există

posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicantului.

Or, dacă lucrul a fost transmis de

uzurpator, (în speță statul) unor terți ce au dobândit proprietatea, obiectul

revendicării se convertește într-o prestație în despăgubiri, caz în care

acțiunea devine personală.

În cauză, reclamanta a revendicat

imobilul de la pârâții cumpărători, a căror bună credință se prezumă, de vreme

ce titlurile acestora nu au fost încă anulate, și de altfel reclamanții nici nu

au formulat petit în sensul anulării contractelor de vânzare - cumpărare din 17

aprilie 1997.

Or, în cadrul acțiunii în revendicare,

reclamanții nu pot pune în discuție, pe cale incidentală valabilitatea titlului

de proprietate al pârâților, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către

stat, în contrapondere cu prezumția legală a bunei credințe a pârâților și

aceea a valabilității oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin

anulare.

Astfel față de cele expuse, instanța

de apel acordând preferabilitate tidului de proprietate al reclamantei, a adus

atingere securității raporturilor juridice generate de contractele de vânzare -

cumpărare sus menționate.

Din perspectiva acestor considerente,

recursurile pârâților fiind fondate urmează a fi admise, a se modifica

hotărârea instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantei

împotriva sentinței civile nr. 736/ F din 14 aprilie 2008 a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâții M.D., M.M., A.I. și A.G., împotriva Deciziei civile nr. 56/ A din 29

ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI- a civilă, pe care o

modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta V.A.E. împotriva

sentinței civile nr. 736/ F din 14 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția

a V- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 martie 2010.