ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1930/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 736 din 14 prilie 2008 a Tribunalului București, secția a V- a civilă, s-a respins acțiunea înaintată de reclamanta E.V.A. împotriva pârâților M.D. și M.M. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta E.V.A. iar prin Decizia civilă 56 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI- a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii în parte, fiind obligați pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție și teren, situat în București, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Acțiunea introductivă de instanță are ca obiect compararea celor două titluri de proprietate valabile, respectiv cel al reclamantei și cel al pârâților și respectiv constatarea faptului că Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului în litigiu și drept consecință, obligarea pârâților persoane fizice să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în, sector 3, București. Însăși instanța de fond a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil și că cele două titluri în discuție nu provin de la același autor.

Tidul de proprietate al reclamantei - apelante se caracterizează prin anterioritate, fiind dobândit cu 66 de ani mai devreme decât cel al pârâților - intimați; provine de la adevăratul proprietar și nu de la un neproprietar; a intrat în circuitul civil odată cu încheierea contractului de vânzare - cumpărare, autentificat, la data de 27 mai 1929, și nu a fost desființat vreodată. Acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar împotriva cumpărătorilor proprietari în baza Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, reprezintă singurul mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate al adevăraților proprietari. În cazul imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acțiunii în revendicare, C.E.D.O.

a apreciat că foștii proprietari au asupra acelor imobile un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, făcând o analiză globală a diferitelor diferențe existente și ținând cont de fapt că, Convenția are drept scop apărarea drepturilor concrete și efective. în concluzie, Curtea Europeană a reținut că și în cazul apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acțiunii în revendicare, are loc o încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Chiar și în situația în care imobilul este în prezent în patrimoniul intimaților - pârâți, această situație nu înlătură posibilitatea apelantei - reclamante de a solicita pe calea unei acțiuni în revendicare pe drept comun, restituirea imobilului în natură și nu despăgubiri bănești, fiind o condiție a garantării dreptului de proprietate prioritară siguranței circuitului civil.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții M.D. și M.M. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Se susține astfel că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3, 4, 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. Astfel recurenții susțin că obiectul acțiunii îl constituie revendicarea unui imobil teren și construcție, ce nu a fost identificat și nici nu a fost evaluat sub aspectul valorii de circulație. Se susține că instanța de apel față de obiectul dedus judecății, s-a încălcat principiul disponibilității și cel al competenței materiale. Cum nu s-a procedat la o identificare a imobilului instanța de apel a deliberat asupra nevalabilității titlului Statului în condițiile în care în mod expres s-a renunțat la acest capăt de cerere.

Se mai critică hotărârea instanței de apel și prin nepronunțarea instanței de apel asupra excepției lipsei calității procesuale active în condițiile în care aceasta era absolută și ded ordiene publică. Hotărârea, susțin recurenții cuprinde și motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind încălcate și dispozițiile art. 295 C. proc. civ., dar și ale art. 261 C. proc. civ. Recurenții mai învederează că atâta timp cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, instanța nu mai putea pune în discuție titlul Statului suma sau reaua credință. Din această perspectivă susțin recurenții instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 3, 4,5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat. Acțiunea reclamantei vizează revendicarea pe calea dreptului comun în condițiile art. 480 C. civ. a imobilului situat în București. Imobilul din litigiu a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziția 814 din anexa la Decretul nr. 92/1950). Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 instanțele sunt competente să stabilească valabilitatea tidului, dar în conformitate cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, bunurile preluate de stat fără un tidu valabil, inclusiv cele reținute prin violarea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, trebuie urmată procedura prevăzută de această lege specială. Aceasta nu înseamnă că accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil ar fi fost eliminat ci presupune doar că o acțiune fondată pe dispozițiile legii noi, este condiționată de parcurgerea procedurii speciale obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Legea nr. 10/2001 este o lege specială care privește regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 - 481 C. civ.) care este legea generală.

Prin urmare față de dispozițiile legii speciale, reclamanta nu are a alege între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.) de vreme ce la data promovării acțiunii, 17 septembrie 2007, era în vigoare Legea nr. 10/2001. De altfel prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii s-a statuat cu putere obligatorie în condițiile art. 329 C. proc. civ., că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală el se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant" chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Este real că obiectul general al legilor de restituire este acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, dar această atenuare a vechilor încălcări, nu înseamnă crearea unor noi neajunsuri disproporționate, pentru persoanele care au dobândit bunuri cu bună - credință. Existența Legii nr. 10/2001, nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o astfel de acțiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, asigurându-i-se accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza în funcție de circumstanțele concrete, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar putea aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau atingere securității raporturilor juridice.

Din această perspectivă, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâții în acțiunea în revendicare, nu au la rândul lor un bun în sensul Convenției sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii. Din aceeași perspectivă nu poate fi ignorată consecința insecurității raporturilor juridice, deoarece principiul securității raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului. De altfel C.E.D.O. a statuat că acțiunea în revendicare își păstrează caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul revendicantului. Or, dacă lucrul a fost transmis de uzurpator, (în speță statul) unor terți ce au dobândit proprietatea, obiectul revendicării se convertește într-o prestație în despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

În cauză, reclamanta a revendicat imobilul de la pârâții cumpărători, a căror bună credință se prezumă, de vreme ce titlurile acestora nu au fost încă anulate, și de altfel reclamanții nici nu au formulat petit în sensul anulării contractelor de vânzare - cumpărare din 17 aprilie 1997. Or, în cadrul acțiunii în revendicare, reclamanții nu pot pune în discuție, pe cale incidentală valabilitatea titlului de proprietate al pârâților, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către stat, în contrapondere cu prezumția legală a bunei credințe a pârâților și aceea a valabilității oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin anulare. Astfel față de cele expuse, instanța de apel acordând preferabilitate tidului de proprietate al reclamantei, a adus atingere securității raporturilor juridice generate de contractele de vânzare - cumpărare sus menționate.

Din perspectiva acestor considerente, recursurile pârâților fiind fondate urmează a fi admise, a se modifica hotărârea instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinței civile nr. 736/ F din 14 aprilie 2008 a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții M.D., M.M., A.I. și A.G., împotriva Deciziei civile nr. 56/ A din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI- a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta V.A.E. împotriva sentinței civile nr. 736/ F din 14 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a V- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2010.