ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3415/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3415/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin notificarea nr. 230 din 21 mai 2001, notificatorii C.R.D.L.,

R.E.M. și R.I. au solicitat Serviciul Român de Informații restituirea în natură

a imobilului compus din teren și construcție situat în București, invocând

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin cererea înregistrată la data de

20 februarie 2004, reclamanții C.R.D.L., R.E.M. și R.I., formulată în

contradictoriu cu Serviciul Român de Informații București, au solicitat să se

constate că imobilul situat în este deținut de stat fără titlu valabil, că

reclamanții nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari asupra acestuia și

că pârâtul îl deține fără nici un fel de titlu.

Reclamanții au solicitat, în

principal, ca pârâtul să fie obligat să le restituie în natură imobilul și, în

subsidiar, ca acesta să fie obligat la emiterea unei decizii de restituire în

natură a acestuia.

Prin decizia nr. 19117 din 17 martie

2004, pârâtul Serviciul Român de Informații a respins cererea de restituire în

natură, justificat de faptul că imobilul a fost preluat în proprietatea

statului prin Decretul de expropriere nr. 440 din 1 decembrie 1949 și Decizia

nr. 9262/1953 a Sfatului popular al Capitalei iar, în prezent, acesta este

inclus într-un complex unitar cu destinație specială, fiind un imobil nou care

aparține domeniului public al statului și este destinat activităților de

interes public, conform art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 1).

Prin aceeași decizie, pârâtul a

stabilit valoarea echivalentă a imobilului la suma de 6.018.678.086 lei, în

limita căreia a propus acordarea de măsuri reparatorii către reclamanți (art.

2).

La termenele de judecată din 16

aprilie 2004 și 14 mai 2004, reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând

să se dispună anularea deciziei emisă în soluționarea notificării, mai sus

arătate, și obligarea pârâtului la restituirea în natură, în deplină

proprietate și liniștită posesie a imobilului, iar în subsidiar, în cazul în

care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtului la emiterea

unei decizii prin care să le facă o ofertă de restituire prin echivalent, sub

forma despăgubirilor bănești, cu luarea în considerare a valorii reale a

imobilului, care este valoarea de circulație stabilită printr-o expertiză.

Prin sentința civilă nr. 1024 din 23

septembrie 2005, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins

contestația precizată, cu motivarea că imobilul solicitat de reclamați face

parte, în prezent, dintr-un imobil nou, fiind exceptat de la restituirea în

natură.

Referitor la capătul de cerere

privind valabilitatea titlul statului, instanța a reținut împrejurarea că

acțiunea în revendicarea aceluiași imobil formulată de reclamanți a fost

respinsă, prin decizie irevocabilă, constatându-se că imobilul a trecut în

proprietatea statului cu titlu valabil în baza Decretului nr. 10/1951.

Tribunalul a apreciat că

reanalizarea valabilități titlului statului nu se impune, ținând cont de

modificările legislativ apărute, precum și de poziția procesuală a pârâtului,

acesta recunoscând dreptul de proprietate al reclamanților.

Cererea subsidiară a reclamanților

de acordare de despăgubiri sub formă de echivalent bănesc a fost, de asemenea,

apreciată ca neîntemeiată, având în vedere procedura specială prevăzută de art.

30 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, procedură pe care reclamanții trebuie să o

urmeze.

Prin decizia nr. 143A din 29 iunie

2006, Curtea de Apel București, secția a IX civilă și de proprietate

intelectuală, a admis apelul declarat de reclamații C.R.D.L. și R.I. și a

schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația formulată de acești

reclamanți, a anulat decizia nr. 19117/2004 și a obligat pârâtul să emită

decizie de restituire în natură a imobilului situat sector 1, compus din teren

în suprafață de 748,83 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat de

expert B.D. la 24 iunie 2005 și construcția existentă pe acesta.

Prin aceeași decizie, a fost

respinsă contestația formulată de R.E.M. pentru lipsa calității procesuale

active

În motivarea deciziei, referitor la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului R.E.M., instanța a

reținut că acesta nu figurează nici în calitate de persoană care a formulat

notificare, nici în cuprinsul deciziei contestate.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut

că pârâtul nu contestă dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor asupra

imobilului, care, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 2503/1919,

figura inițial pe str. V. nr. 3 și D. nr. 4, cu mențiunea că, în prezent, acest

imobil face curte comună cu terenul din fosta proprietate situată în str. D. nr.

8, regăsindu-se la adresa din str. D. nr. 6-8.

Instanța de apel a mai apreciat că

Decretul de expropriere nr. 440/1949 și Decretul nr. 111/1951 nu pot constitui

un titlu valabil în înțelesul dat de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 și deci că imobilul nu poate face parte din domeniul public sau

privat al statului, declararea sa ca fiind de utilitate publică fiind lipsită

de eficiență juridică odată ce intrarea în proprietatea statului a avut loc

fără titlu valabil.

Totodată, instanța a reținut că principiul

instituit prin dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 este cel al

restituirii în natură a imobilelor, indiferent în posesia cui se află în

prezent, iar excepțiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare,

precum și faptul că, în raport de probele administrate, nu are elemente pe baza

cărora să rețină incidența dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

Instanța de apel a mai reținut că

legiuitorul a edictat, în considerarea destinației speciale a unor imobile,

dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare, cu

referire la imobilul în litigiu, urmează a fi avută în vedere la punerea în

executare a deciziei de restituire în natură.

Prin decizia nr. 2386 din 15 martie

2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursurile declarate de reclamantele C.R.D.L. și R.I. și de pârâtul

SRI București, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare curții de

apel.

Instanța de recurs a reținut că nu

au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt relative la

identificarea și evaluarea

construcției pentru care instanța de apel a dispus restituirea în natură, fapt

care impune efectuarea unei expertize tehnico-judiciare în specialitatea

construcții, în scopul stabilirii cu claritate a faptului dacă imobilul fost

proprietatea autoarei reclamantelor, situat în str. D. nr. 6 (număr care, în

prezent nu mai există conform comunicărilor Primăriei municipiului București)

se identifică sau este încorporat în actualul imobilul din str. D. nr. 6 - 8.

Instanța de recurs a concluzionat că

identificarea construcției pentru care se solicită restituirea în natură se

impune și în scopul analizării incidenței asupra raportului juridic dedus

judecății a dispozițiilor art. 16 și art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 137A din 07 iulie

2009,

Curtea de Apel

București, secția a IX civilă și de proprietate intelectuală, a admis apelul

declarat de reclamanții C.R.D.L., R.E.M. și R.I., a schimbat în tot sentința,

în sensul că a admis contestația, a anulat decizia contestată și a obligat pe

pârâtul Serviciul Român de Informații să restituie în natură reclamanților

imobilul situat în București str. D. nr. 6 sector 2 compus din teren în

suprafață de 748,83 mp și construcție compusă din demisol, parter, 2 etaje, în

suprafață construită de 222,76 mp, astfel cum a fost identificată prin raportul

de expertiză specialitatea construcții efectuat de expertul L.C.

Pentru a hotărî astfel, curtea de

apel a reținut că Statul Român a preluat imobilul în litigiu fără titlu

valabil, întrucât decretul de expropriere invocat în justificarea preluării contravenea

normelor legale de la acea vreme, deposedarea nefiind realizată cu o dreaptă și

prealabilă despăgubire, cerință impusă prin dispozițiile art. 8 din Constituția

din anul 1948, care garantau dreptul de proprietate privată.

Instanța a mai reținut că nici actul

de preluare emis în baza Decretului nr. 111/1951 nu poate fi considerat un

titlu valabil, deoarece caracterul de bun abandonat se stabilea în baza unei

proceduri judiciare, urmată de o hotărâre judecătorească în acest sens,

împrejurări ce nu au fost dovedite.

Față aceste aspecte, instanța de

apel a apreciat, prin interpretarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr.

154/2001 privind organizarea Serviciului Român de Informații în coroborare cu

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că imobil în litigiu nu poate fi

considerat ca aparținând domeniului public sau privat al statului cât timp

acesta nu a intrat în mod valabil în proprietatea acestuia și, pe cale de

consecință, că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite restituirea sa în

natură.

Totodată, instanța de apel a reținut

că pârâtul nu se încadrează în categoria instituțiilor publice prevăzute în

Anexa nr. 2 a Legii nr. 10/2001, cu mențiunea că, oricum, problema aplicării

dispozițiilor art. 16 din lege nu împiedică restituirea, întrucât vizează etapa

punerii în executare a hotărârii de restituire.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Serviciul Român de Informații, invocând incidența art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea criticii de

nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul

susține instanța de apel pornește de la o falsă premisă, anume apreciază ca

fiind relevantă pentru soluționarea pricinii stabilirea valabilității titlului

statului, deși această verificare este irelevantă în condițiile în care

dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 impun doar condiția

preluării abuzive a imobilului de către stat, pentru ca imobilul să cadă sub

incidența acestui act de reparație.

Pârâtul susține că această verificare

nici nu se mai justifica a fi făcută cât timp a înțeles să recunoască calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii cât timp a

recunoscut caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat,

în înțelesul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, pârâtul susține că

se impunea concluzia potrivit cu care imobilul în litigiu a fost preluat de

stat în baza unui titlu valabil, anume în baza Decretului de expropriere nr.

440/1949, aceasta întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu califică

exproprierea ca fiind un titlu nevalabil, însă instituie excepții de la

restituirea în natură a imobilelor care au fost preluate de stat prin

expropriere și care, ulterior preluării, au fost transformate, cum este cazul

imobilul în litigiu.

În motivarea criticii de

nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul

susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea

prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 și ale Anexei nr. 2 lit. a) pct. 3

la această lege.

Pârâtul afirmă că, în raport de

dispozițiile 116 alin. (2) din Constituția României și ale Legii nr. 1/1998,

contrar celor statuate de instanța de apel, se încadrează în categoria

autorităților administrației publice centrale la care se referă dispozițiile

art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la incidența motivului

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul invocă contradicția

strecurată în considerentele hotărârii recurate sub aspectul incidenței

dispozițiilor art. 16 din lege, în sensul că deși se reține că nu s-ar încadra

în categoria autorităților publice la care se referă acest text de lege, instanța

argumentează că obligația fostului proprietar de a menține afectațiunea imobilului,

prevăzută de acest text de lege, se impune a fi analizată în cadrul procedurii execuționale.

Pârâtul reiterează apărarea potrivit

cu care decizia de soluționare a notificării a fost emisă în concordanță cu

prevederile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 și ale H.G- nr. 498/2003, cu

mențiunea că astfel de decizii, conform art. 3 alin. (2) din H.G- nr. 250/2001,

își păstrează valabilitatea, caz în care apreciază că trimiterea de către

instanțele de fond la dispozițiile art. art. 19 din Legea nr. 10/2001 este

nelegală.

Totodată, pârâtul reiterează

situația de fapt a imobilului în litigiu, anume că acesta face curte comună cu

terenul din str. D. nr. 8 și că este afectat unui obiectiv militar special și

zonei sale de protecție, zonă de securitate I - conform art. 98 lit. a) din H.G.

nr. 585/2002, constituind un complex militar special, cu construcții de

suprafață și supraterane, cu mențiunea că terenul rămas liber, prin raportare

la H.G. nr. 585/1996 privind Regulamentul General de Urbanism, nu poate fi

afectat în viitor cu construcții noi.

Analizând criticile formulate de

pârât, care se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele

considerente care, în parte, le completează pe cele reținute de instanța de

apel:

În drept, potrivit dispozițiilor

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială a legii) măsurile

reparatorii ce se puteau acorda persoanelor îndreptățite se stabileau numai în

echivalent în cazul în care imobilul preluat de stat „a fost transformat,

astfel încât a devenit un imobil nou în raport cu cel preluat, dacă părțile nu

au convenit altfel”.

Dispoziția legală menționată a fost însă

abrogată prin prevederile art. 1 pct. 40 din Legea nr. 247/2005, lege care a

introdus dispoziții legale noi privitoare la imobilele construcții care au

suferit transformări între momentul preluării de stat și momentul formulării notificării,

anume dispozițiile art. 18

1

, devenit art. 19 după republicare.

Potrivit dispozițiilor

art. 19 din lege, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se acordă/propun

măsuri reparatorii prin echivalent în situația în care imobilelor construcții

„le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma

inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria

desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel” [alin. (1)] și li se

restituie în natură, în suprafața deținută în proprietate la data trecerii în

proprietatea statului, „dacă acestora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau

verticală, în raport cu forma inițială, corpuri suplimentare de sine

stătătoare”.

Totodată, potrivit

dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială a legii, în

situația imobilelor ocupate, printre altele, de instituțiile publice, foștilor

proprietari li se acordau măsuri reparatorii prin echivalent, cu excepția situației

prevăzută de alin. (4) al articolului, anume în cazul în care se stabilea că

imobilele au fost preluate de stat fără titlu, caz în care se restituiau în

natură.

La rândul lor, dispozițiile

art. 16 alin. (1)-(4) din lege au fost modificate prin art. 1 pct. 37 din Legea

nr. 247 din 19 iulie 2005, în sensul instituirii obligativității restituirii în

natură și a imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a),

necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de

învățământ, sănătate ori social-culturale, cu obligația pentru fostul

proprietar sau moștenitorii săi de a menține afectațiunea construcțiilor pe o

perioadă de timp.

Întrucât, pe planul

dreptului intertemporal, dispozițiile legii noi sunt obligatorii și de imediată

aplicare, instanțele investite cu judecata contestațiilor îndreptate împotriva

dispozițiilor emise în soluționarea notificărilor de entitățile deținătoare,

aveau obligația de a da eficiență și de a le aplica raporturilor juridice

deduse judecății.

În speța supusă

analizei, se constată că decizia de soluționare a notificării, anume decizia

nr. 19117 a fost emisă de pârât la data de 17 martie 2004, adică anterior

modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

Cum însă, judecata

contestației îndreptate împotriva acestei decizii s-a desfășurat și după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod corect instanțele de fond nu

au mai primit apărările pârâtului relative la aplicarea dispozițiilor art. 18

lit. c) și art. 16, în redactarea inițială a legii și, pe cale de consecință,

pentru considerentele mai sus arătate, nu pot fi primite nici criticile

formulate de pârât prin intermediul recursului referitoare la acest aspect.

În acest context al

analizei, este de menționat că problema valabilității titlului statului a fost

tratată de instanțele de fond ca răspuns la apărarea invocată de pârât în

justificarea legalității dispoziției emise cu privire la soluționarea

notificării, dispoziție emisă însă sub imperiul Legii nr. 10/2001 în redactarea

inițială, adică în forma avută anterior modificărilor ce i-au fost aduse prin

Legea nr. 247/2005.

În aceste condiții, reținând

și că pârâtul nu contestă, astfel cum afirmă și prin recurs, calitatea reclamanților

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 și art. 4 din

lege, sau caracterul abuziv al deposedării autoarei lor de imobil, în sensul

art. 2 din lege, Înalta Curte are a verifica doar criticile relative la soluția

de restituire în natură a imobilului de către instanța de apel și, dată fiind

destinația acestuia invocată de pârât, pe cele relative la necesitatea

menținerii afectațiunii imobilului în caz de retrocedare, în conformitate cu

dispozițiile actuale ale art. 16 din lege.

Or, referitor la măsura

restituirii în natură a imobilului se constată că pârâtul nu dezvoltă critici

de nelegalitate, fundamentate pe interpretarea și aplicarea de către instanța

de apel a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, critici de natură să susțină

afirmația potrivit cu care nu se justifica restituirea în natură a imobilului.

Simpla împrejurare de

fapt invocată, anume că fosta construcție de care autoarea reclamanților a fost

deposedată de stat ar fi inclusă, în prezent, într-un complex unitar și

funcțional de clădiri care ar aparține domeniului public al statului, complex

care ar constitui un obiectiv militar și ar fi afectat unor activități de

interes public, nu este natură, în lipsa dovedirii cerinței prevăzute de art.

19 alin. (1) din lege (referitoare la adăugarea pe orizontală și/sau verticală,

în raport cu forma inițială, de noi corpuri a căror arie desfășurată însumează

peste 100% din aria desfășurată inițial) să justifice primirea criticii

formulate de pârât.

Totodată, împrejurarea de

fapt invocată de pârât, în sensul că parte din terenul de care au fost

deposedați autorii reclamanților, în caz de retrocedare, nu ar putea fi ocupat

cu construcții noi, în considerarea locului situării și a planurilor

urbanistice ale zonei, nu constituie, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

un impediment pentru restituirea sa în natură.

Relativ la destinația

construcției, potrivit mențiunilor expertizei întocmită de arhitect L.C. - fila

251 apel - se constată că în prezent „imobilul nu este ocupat cu personal” și

că „încăperile nu sunt mobilate”, destinația inițială a imobilului fiind de

laborator de analize medicale.

În atare condiții, cât

timp pârâtul, care este o autoritate a administrației publice centrale, în

sensul dispozițiilor din Anexa 2 lit. a) pct. 3, nu a dovedit că, în prezent,

imobilul are una din destinațiile arătate în anexă și că ar fi necesar și

afectat exclusiv și nemijlocit unei activități de interes public, în mod just

instanțele de fond au statuat că nu se pot pronunța cu privire la acest aspect

și că el se impune a fi verificat cu ocazia punerii în executare a dispoziției

de restituire.

Ca atare, cât timp

dispozițiile art. 16 din lege nu interzic restituirea în natură a imobilelor

prevăzute în anexa 2 și cât timp pârâtul nu a dovedit care este actuala

destinație a imobilului în litigiu, el nu poate invoca cu succes, în scopul obținerii

casării hotărârii recurate, apărarea potrivit cu care instanțele de fond nu au

dispus cu privire la menținerea afectațiunii imobilului.

Așa fiind, cum decizia

recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr.

10/2001 și cum contradicția strecurată în considerentele acesteia, referitoare

la calitatea pârâtului de instituție publică, în sensul Anexei nr. 2 lit. a)

pct. 3, a fost corectată prin prezenta hotărâre, Înalta Curte urmează a

respinge recursul dedus judecății de pârât, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel,

Înalta Curte a reținut și că pârâtul nu a dezvoltat prin recurs critici care să

se încadreze în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, actul

juridic dedus judecății și asupra căruia s-au pronunțat instanțele de fond a

fost o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, iar pretinsa denaturare nu poate fi fundamentată, astfel cum greșit

susține pârâtul, pe faptul constatării nevalabilității titlului statului,

constatare care, de altminteri, nu era de natură să influențeze soluția

pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat

de pârâtul Serviciul de Informații Externe împotriva deciziei nr. 137/A din 7 iulie

2009 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie

2010.