ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3415/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea nr. 230 din 21 mai 2001, notificatorii C.R.D.L., R.E.M. și R.I. au solicitat Serviciul Român de Informații restituirea în natură a imobilului compus din teren și construcție situat în București, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2004, reclamanții C.R.D.L., R.E.M. și R.I., formulată în contradictoriu cu Serviciul Român de Informații București, au solicitat să se constate că imobilul situat în este deținut de stat fără titlu valabil, că reclamanții nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari asupra acestuia și că pârâtul îl deține fără nici un fel de titlu. Reclamanții au solicitat, în principal, ca pârâtul să fie obligat să le restituie în natură imobilul și, în subsidiar, ca acesta să fie obligat la emiterea unei decizii de restituire în natură a acestuia.

Prin decizia nr. 19117 din 17 martie 2004, pârâtul Serviciul Român de Informații a respins cererea de restituire în natură, justificat de faptul că imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul de expropriere nr. 440 din 1 decembrie 1949 și Decizia nr. 9262/1953 a Sfatului popular al Capitalei iar, în prezent, acesta este inclus într-un complex unitar cu destinație specială, fiind un imobil nou care aparține domeniului public al statului și este destinat activităților de interes public, conform art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 1). Prin aceeași decizie, pârâtul a stabilit valoarea echivalentă a imobilului la suma de 6.018.678.086 lei, în limita căreia a propus acordarea de măsuri reparatorii către reclamanți (art. 2). La termenele de judecată din 16 aprilie 2004 și 14 mai 2004, reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând să se dispună anularea deciziei emisă în soluționarea notificării, mai sus arătate, și obligarea pârâtului la restituirea în natură, în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să le facă o ofertă de restituire prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, cu luarea în considerare a valorii reale a imobilului, care este valoarea de circulație stabilită printr-o expertiză.

Prin sentința civilă nr. 1024 din 23 septembrie 2005, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins contestația precizată, cu motivarea că imobilul solicitat de reclamați face parte, în prezent, dintr-un imobil nou, fiind exceptat de la restituirea în natură. Referitor la capătul de cerere privind valabilitatea titlul statului, instanța a reținut împrejurarea că acțiunea în revendicarea aceluiași imobil formulată de reclamanți a fost respinsă, prin decizie irevocabilă, constatându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil în baza Decretului nr. 10/1951. Tribunalul a apreciat că reanalizarea valabilități titlului statului nu se impune, ținând cont de modificările legislativ apărute, precum și de poziția procesuală a pârâtului, acesta recunoscând dreptul de proprietate al reclamanților.

Cererea subsidiară a reclamanților de acordare de despăgubiri sub formă de echivalent bănesc a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată, având în vedere procedura specială prevăzută de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, procedură pe care reclamanții trebuie să o urmeze. Prin decizia nr. 143A din 29 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a IX civilă și de proprietate intelectuală, a admis apelul declarat de reclamații C.R.D.L. și R.I. și a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația formulată de acești reclamanți, a anulat decizia nr. 19117/2004 și a obligat pârâtul să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat sector 1, compus din teren în suprafață de 748,83 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert B.D.

la 24 iunie 2005 și construcția existentă pe acesta. Prin aceeași decizie, a fost respinsă contestația formulată de R.E.M. pentru lipsa calității procesuale active În motivarea deciziei, referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului R.E.M., instanța a reținut că acesta nu figurează nici în calitate de persoană care a formulat notificare, nici în cuprinsul deciziei contestate. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că pârâtul nu contestă dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor asupra imobilului, care, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 2503/1919, figura inițial pe str. V. nr. 3 și D. nr. 4, cu mențiunea că, în prezent, acest imobil face curte comună cu terenul din fosta proprietate situată în str. D. nr. 8, regăsindu-se la adresa din str. D. nr. 6-8.

Instanța de apel a mai apreciat că Decretul de expropriere nr. 440/1949 și Decretul nr. 111/1951 nu pot constitui un titlu valabil în înțelesul dat de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și deci că imobilul nu poate face parte din domeniul public sau privat al statului, declararea sa ca fiind de utilitate publică fiind lipsită de eficiență juridică odată ce intrarea în proprietatea statului a avut loc fără titlu valabil. Totodată, instanța a reținut că principiul instituit prin dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 este cel al restituirii în natură a imobilelor, indiferent în posesia cui se află în prezent, iar excepțiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare, precum și faptul că, în raport de probele administrate, nu are elemente pe baza cărora să rețină incidența dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a mai reținut că legiuitorul a edictat, în considerarea destinației speciale a unor imobile, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare, cu referire la imobilul în litigiu, urmează a fi avută în vedere la punerea în executare a deciziei de restituire în natură. Prin decizia nr. 2386 din 15 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamantele C.R.D.L. și R.I. și de pârâtul SRI București, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare curții de apel.

Instanța de recurs a reținut că nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt relative la identificarea și evaluarea construcției pentru care instanța de apel a dispus restituirea în natură, fapt care impune efectuarea unei expertize tehnico-judiciare în specialitatea construcții, în scopul stabilirii cu claritate a faptului dacă imobilul fost proprietatea autoarei reclamantelor, situat în str. D. nr. 6 (număr care, în prezent nu mai există conform comunicărilor Primăriei municipiului București) se identifică sau este încorporat în actualul imobilul din str. D. nr. 6 - 8. Instanța de recurs a concluzionat că identificarea construcției pentru care se solicită restituirea în natură se impune și în scopul analizării incidenței asupra raportului juridic dedus judecății a dispozițiilor art. 16 și art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 137A din 07 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX civilă și de proprietate intelectuală, a admis apelul declarat de reclamanții C.R.D.L., R.E.M. și R.I., a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația, a anulat decizia contestată și a obligat pe pârâtul Serviciul Român de Informații să restituie în natură reclamanților imobilul situat în București str. D. nr. 6 sector 2 compus din teren în suprafață de 748,83 mp și construcție compusă din demisol, parter, 2 etaje, în suprafață construită de 222,76 mp, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză specialitatea construcții efectuat de expertul L.C.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că Statul Român a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, întrucât decretul de expropriere invocat în justificarea preluării contravenea normelor legale de la acea vreme, deposedarea nefiind realizată cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, cerință impusă prin dispozițiile art. 8 din Constituția din anul 1948, care garantau dreptul de proprietate privată. Instanța a mai reținut că nici actul de preluare emis în baza Decretului nr. 111/1951 nu poate fi considerat un titlu valabil, deoarece caracterul de bun abandonat se stabilea în baza unei proceduri judiciare, urmată de o hotărâre judecătorească în acest sens, împrejurări ce nu au fost dovedite.

Față aceste aspecte, instanța de apel a apreciat, prin interpretarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 154/2001 privind organizarea Serviciului Român de Informații în coroborare cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că imobil în litigiu nu poate fi considerat ca aparținând domeniului public sau privat al statului cât timp acesta nu a intrat în mod valabil în proprietatea acestuia și, pe cale de consecință, că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite restituirea sa în natură. Totodată, instanța de apel a reținut că pârâtul nu se încadrează în categoria instituțiilor publice prevăzute în Anexa nr. 2 a Legii nr. 10/2001, cu mențiunea că, oricum, problema aplicării dispozițiilor art. 16 din lege nu împiedică restituirea, întrucât vizează etapa punerii în executare a hotărârii de restituire.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Serviciul Român de Informații, invocând incidența art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea criticii de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul susține instanța de apel pornește de la o falsă premisă, anume apreciază ca fiind relevantă pentru soluționarea pricinii stabilirea valabilității titlului statului, deși această verificare este irelevantă în condițiile în care dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 impun doar condiția preluării abuzive a imobilului de către stat, pentru ca imobilul să cadă sub incidența acestui act de reparație. Pârâtul susține că această verificare nici nu se mai justifica a fi făcută cât timp a înțeles să recunoască calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii cât timp a recunoscut caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat, în înțelesul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, pârâtul susține că se impunea concluzia potrivit cu care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza unui titlu valabil, anume în baza Decretului de expropriere nr. 440/1949, aceasta întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu califică exproprierea ca fiind un titlu nevalabil, însă instituie excepții de la restituirea în natură a imobilelor care au fost preluate de stat prin expropriere și care, ulterior preluării, au fost transformate, cum este cazul imobilul în litigiu. În motivarea criticii de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 și ale Anexei nr. 2 lit. a) pct. 3 la această lege.

Pârâtul afirmă că, în raport de dispozițiile 116 alin. (2) din Constituția României și ale Legii nr. 1/1998, contrar celor statuate de instanța de apel, se încadrează în categoria autorităților administrației publice centrale la care se referă dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001. Referitor la incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul invocă contradicția strecurată în considerentele hotărârii recurate sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 16 din lege, în sensul că deși se reține că nu s-ar încadra în categoria autorităților publice la care se referă acest text de lege, instanța argumentează că obligația fostului proprietar de a menține afectațiunea imobilului, prevăzută de acest text de lege, se impune a fi analizată în cadrul procedurii execuționale.

Pârâtul reiterează apărarea potrivit cu care decizia de soluționare a notificării a fost emisă în concordanță cu prevederile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 și ale H.G- nr. 498/2003, cu mențiunea că astfel de decizii, conform art. 3 alin. (2) din H.G- nr. 250/2001, își păstrează valabilitatea, caz în care apreciază că trimiterea de către instanțele de fond la dispozițiile art. art. 19 din Legea nr. 10/2001 este nelegală. Totodată, pârâtul reiterează situația de fapt a imobilului în litigiu, anume că acesta face curte comună cu terenul din str. D. nr. 8 și că este afectat unui obiectiv militar special și zonei sale de protecție, zonă de securitate I - conform art. 98 lit. a) din H.G. nr. 585/2002, constituind un complex militar special, cu construcții de suprafață și supraterane, cu mențiunea că terenul rămas liber, prin raportare la H.G.

nr. 585/1996 privind Regulamentul General de Urbanism, nu poate fi afectat în viitor cu construcții noi. Analizând criticile formulate de pârât, care se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente care, în parte, le completează pe cele reținute de instanța de apel: În drept, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială a legii) măsurile reparatorii ce se puteau acorda persoanelor îndreptățite se stabileau numai în echivalent în cazul în care imobilul preluat de stat „a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou în raport cu cel preluat, dacă părțile nu au convenit altfel”.

Dispoziția legală menționată a fost însă abrogată prin prevederile art. 1 pct. 40 din Legea nr. 247/2005, lege care a introdus dispoziții legale noi privitoare la imobilele construcții care au suferit transformări între momentul preluării de stat și momentul formulării notificării, anume dispozițiile art. 18 1 , devenit art. 19 după republicare.

Potrivit dispozițiilor art. 19 din lege, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se acordă/propun măsuri reparatorii prin echivalent în situația în care imobilelor construcții „le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel” [alin. (1)] și li se restituie în natură, în suprafața deținută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului, „dacă acestora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, corpuri suplimentare de sine stătătoare”.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială a legii, în situația imobilelor ocupate, printre altele, de instituțiile publice, foștilor proprietari li se acordau măsuri reparatorii prin echivalent, cu excepția situației prevăzută de alin. (4) al articolului, anume în cazul în care se stabilea că imobilele au fost preluate de stat fără titlu, caz în care se restituiau în natură. La rândul lor, dispozițiile art. 16 alin. (1)-(4) din lege au fost modificate prin art. 1 pct. 37 din Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, în sensul instituirii obligativității restituirii în natură și a imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, cu obligația pentru fostul proprietar sau moștenitorii săi de a menține afectațiunea construcțiilor pe o perioadă de timp.

Întrucât, pe planul dreptului intertemporal, dispozițiile legii noi sunt obligatorii și de imediată aplicare, instanțele investite cu judecata contestațiilor îndreptate împotriva dispozițiilor emise în soluționarea notificărilor de entitățile deținătoare, aveau obligația de a da eficiență și de a le aplica raporturilor juridice deduse judecății. În speța supusă analizei, se constată că decizia de soluționare a notificării, anume decizia nr. 19117 a fost emisă de pârât la data de 17 martie 2004, adică anterior modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

Cum însă, judecata contestației îndreptate împotriva acestei decizii s-a desfășurat și după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod corect instanțele de fond nu au mai primit apărările pârâtului relative la aplicarea dispozițiilor art. 18 lit. c) și art. 16, în redactarea inițială a legii și, pe cale de consecință, pentru considerentele mai sus arătate, nu pot fi primite nici criticile formulate de pârât prin intermediul recursului referitoare la acest aspect. În acest context al analizei, este de menționat că problema valabilității titlului statului a fost tratată de instanțele de fond ca răspuns la apărarea invocată de pârât în justificarea legalității dispoziției emise cu privire la soluționarea notificării, dispoziție emisă însă sub imperiul Legii nr. 10/2001 în redactarea inițială, adică în forma avută anterior modificărilor ce i-au fost aduse prin Legea nr. 247/2005.

În aceste condiții, reținând și că pârâtul nu contestă, astfel cum afirmă și prin recurs, calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 și art. 4 din lege, sau caracterul abuziv al deposedării autoarei lor de imobil, în sensul art. 2 din lege, Înalta Curte are a verifica doar criticile relative la soluția de restituire în natură a imobilului de către instanța de apel și, dată fiind destinația acestuia invocată de pârât, pe cele relative la necesitatea menținerii afectațiunii imobilului în caz de retrocedare, în conformitate cu dispozițiile actuale ale art. 16 din lege. Or, referitor la măsura restituirii în natură a imobilului se constată că pârâtul nu dezvoltă critici de nelegalitate, fundamentate pe interpretarea și aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, critici de natură să susțină afirmația potrivit cu care nu se justifica restituirea în natură a imobilului.

Simpla împrejurare de fapt invocată, anume că fosta construcție de care autoarea reclamanților a fost deposedată de stat ar fi inclusă, în prezent, într-un complex unitar și funcțional de clădiri care ar aparține domeniului public al statului, complex care ar constitui un obiectiv militar și ar fi afectat unor activități de interes public, nu este natură, în lipsa dovedirii cerinței prevăzute de art. 19 alin. (1) din lege (referitoare la adăugarea pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, de noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial) să justifice primirea criticii formulate de pârât.

Totodată, împrejurarea de fapt invocată de pârât, în sensul că parte din terenul de care au fost deposedați autorii reclamanților, în caz de retrocedare, nu ar putea fi ocupat cu construcții noi, în considerarea locului situării și a planurilor urbanistice ale zonei, nu constituie, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, un impediment pentru restituirea sa în natură. Relativ la destinația construcției, potrivit mențiunilor expertizei întocmită de arhitect L.C. - fila 251 apel - se constată că în prezent „imobilul nu este ocupat cu personal” și că „încăperile nu sunt mobilate”, destinația inițială a imobilului fiind de laborator de analize medicale.

În atare condiții, cât timp pârâtul, care este o autoritate a administrației publice centrale, în sensul dispozițiilor din Anexa 2 lit. a) pct. 3, nu a dovedit că, în prezent, imobilul are una din destinațiile arătate în anexă și că ar fi necesar și afectat exclusiv și nemijlocit unei activități de interes public, în mod just instanțele de fond au statuat că nu se pot pronunța cu privire la acest aspect și că el se impune a fi verificat cu ocazia punerii în executare a dispoziției de restituire. Ca atare, cât timp dispozițiile art. 16 din lege nu interzic restituirea în natură a imobilelor prevăzute în anexa 2 și cât timp pârâtul nu a dovedit care este actuala destinație a imobilului în litigiu, el nu poate invoca cu succes, în scopul obținerii casării hotărârii recurate, apărarea potrivit cu care instanțele de fond nu au dispus cu privire la menținerea afectațiunii imobilului.

Așa fiind, cum decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și cum contradicția strecurată în considerentele acesteia, referitoare la calitatea pârâtului de instituție publică, în sensul Anexei nr. 2 lit. a) pct. 3, a fost corectată prin prezenta hotărâre, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății de pârât, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut și că pârâtul nu a dezvoltat prin recurs critici care să se încadreze în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Aceasta, întrucât, actul juridic dedus judecății și asupra căruia s-au pronunțat instanțele de fond a fost o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar pretinsa denaturare nu poate fi fundamentată, astfel cum greșit susține pârâtul, pe faptul constatării nevalabilității titlului statului, constatare care, de altminteri, nu era de natură să influențeze soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Serviciul de Informații Externe împotriva deciziei nr. 137/A din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2010.