ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4553/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4553/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 537 din 14

martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au fost

respinse, ca neîntemeiate, excepțiile puterii de lucru judecat și lipsei

calității procesuale active; totodată, a fost admisă acțiunea reclamanților M.I.E.

și K.I.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul

General, B.G. și B.O. și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâților să lase

reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamdntul nr. 6

din imobilul situat în București, sector 1, respectiv: pârâții B.G. și B.O. -

în limitele contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, iar pentru

restul - pârâta Municipiul București, prin Primarul General.

În considerentele sentinței, s-a

reținut, cu privire la excepția puterii de lucru judecat, că decizia nr. 189A

din 16 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2033/2004 de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 1920R din 06 iulie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 1670/2005, nu

produce în cauză un asemenea efect, deoarece litigiul respectiv nu a fost

soluționat în fond, ci pe cale de excepție.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale active, s-a constatat că acest aspect a fost tranșat

irevocabil prin decizia Curții de Apel București anterior menționată, prin care

s-a respins excepția cu același obiect.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată, Tribunalul a apreciat că

vizează fondul cauzei și trebuie analizată în consecință, întrucât numai în

acest fel poate avea eficiență în cadrul unor eventuale litigii ulterioare.

Tribunalul a considerat că acțiunea,

astfel cum a fost formulată, este admisibilă, întrucât procedura administrativă

de restituire în natură a imobilelor de natura celui în cauză, prevăzută de

Legea nr. 10/2001, nu este aplicabilă în speță, în condițiile în care imobilul

în litigiu nu mai este deținut de stat, fiind vândut pârâților persoane fizice

prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997 cu privire la care

acțiunea în constatarea nulității absolute a fost respinsă, în mod irevocabil,

prin decizia nr. 1920R din 06 iulie 2005 pronunțată Curtea de Apel București, secția

a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Ca atare, doar instanța de judecată

este competentă, potrivit plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art. 21

din Constituție, să se pronunțe asupra cererilor care se referă la restituirea

imobilelor vândute foștilor chiriași.

Cu toate că Legea nr. 10/2001 se

referă, în mod expres, și la situația în care imobilele au fost înstrăinate

unor terți, pentru aceste situații fiind prevăzut dreptul de a solicita

restituirea prin echivalent, nu se poate interpreta că legea exclude

introducerea unor acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C.

civ. de către persoanele îndreptățite care se pretind proprietari, în

contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar.

Dreptul de a solicita despăgubiri

este, pentru proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil, doar o

alternativă la exercitarea mijloacelor juridice de apărare a dreptului lor de

proprietate de care, prin ipoteză, nu au fost niciodată lipsiți, în acest sens

fiind și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În raționamentul conceput în sprijinul

soluției admisibilității cererii în revendicare formulate în cauză, Tribunalul

a făcut referire și la Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale, precum și

la dreptul la un proces echitabil garantat de art. 21 din Constituția României

și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe temeiul

cărora a apreciat că o interpretare în sensul că proprietarul al cărui imobil a

fost preluat de stat, fără titlu valabil, pe care l-a înstrăinat ulterior unui

terț, nu ar mai avea la dispoziție mijlocul de apărare cel mai energetic pentru

redobândire a pcsesiei bunului său, obligându-l la primirea de despăgubiri, ar

echivala cu recunoașterea de facto a unui mod neconstituțional de preluare a

imobilelor în proprietatea statului, în condițiile în care unica posibilitate a

statului de preluare a unui imobil proprietate privată este aceea a

exproprierii pentru cauze de utilitate publică, prin plata unei juste și

prealabile despăgubiri.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a

constatat că în compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părți

presupusă de acțiunea în revendicare, mai bine caracterizat este titlul

reclamanților al căror autor, M.I., a dobândit bunul de la adevăratul

proprietar prin actul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1949, în timp ce

pârâții persoane fizice au dobândit bunul de la un neproprietar, respectiv

statul, prin Consiliul General al Municipiului București, în condițiile în care

imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

Nu se poate reține în favoarea

pârâților o atitudine de tună-credință la momentul cumpărării, atât timp cât,

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții formulaseră

deja cereri de restituire a bunului în baza Legii nr. 112/1995, a conchis Tribunalul.

Apelurile declarate de către toți

pârâții, împotriva seminței menționate, au fost admise prin decizia nr. 361 din

28 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu

consecința schimbării în parte a sentinței și respingerii acțiuni ca

neîntemeiate, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare

la respingerea excepțiilor.

Prin aceeași decizie, au fost

respinse, ca nefondate, excepțiile invocate prin cererea de apel, respectiv cea

a inadmisibilității acțiunii în revendicare și cea a autorității de lucru

judecat.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a confirmat considerentele primei instanțe relative la

excepțiile puterii de lucru judecat și a lipsei calității procesuale active,

dar le-a infirmat pe cele referitoare la fondul cauzei, arătându-se că

reclamanta și-a exercitat deja prerogativele ce decurg din calitatea de

proprietar asupra imobilului în litigiu, drept dobândit pe cale succesorală,

valorificând titlul de proprietate prin procedura specială a Legii nr. 10/2001

în baza căreia i-au fost acordate despăgubiri prin dispoziția nr. 9203/2007, pe

care nu au înțeles să o conteste în cadrul procedării speciale.

Potrivit art. 21 alin. (4) din

Constituție, procedurile administrative - așadar și cea prevăzută de Legea nr.

10/2001 - sunt facultative, astfel încât reclamanta nu era obligată să apeleze

la procedura specială, având dreptul să se adreseze justiției pentru apărarea

dreptului său și pe calea dreptului comun.

Cu toate acestea, în măsura în care a

făcut acest demers, reclamanta nu putea valorifica încă o dată dreptul său,

împlinit deja, pe cale specială necontestată.

Împotriva deciziei menționate, au

declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, s-a susținut

că nu există, contrar celor reținute în decizia de apel, dispoziția nr.

9203/2007 prin care Muiicipiul București să fi propus acordarea de despăgubiri

pentru imobilul în litigiu.

În ceea ce privește procedura Legii

nr. 10/2001, s-a pronunțat o hotărâre judecătorească - decizia nr. 547 din 20

noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care

Municipiul București a fost oblgat să emită o dispoziție de soluționare a

notificării, fără ca autoritatea administrativă să se conformeze dispoziției

judecătorești, nesoluționând cererea de restituire în natură a apartamentului

în litigiu.

Tocmai absența unui răspuns la

notificarea formulată a reprezentat motivul formulării prezentei acțiuni în

revendicare.

Ca atare, reținerea prin decizia de

apel a împrejurării că apartamentul și garajul din imobilul situat în

București, sector 1, ar fi fost retrocedate, în echivalent, reclamanților, nu

este dovedită, iar menționarea unei dispoziții administrative care nu se regăsește

în dosar echivalează cu existența în decizia de apel a unor considerente

străine de natura cauzei și, totodată, cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 480 C. civ., art. 21 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În cursul judecării recursului, s-a

învederat decesul pârâtei B.O., făcându-se dovada calității de unic succesor în

persoana celuilalt pârât, B.R., conform certificatului de calitate de

moștenitor din 19 aprilie 2010 emis de B.N.P.A. M. și M.

Totodată, s-a încuviințat, la

solicitarea recurenților, administrarea probei cu înscrisuri referitoare la

dispoziția nr. 9203/2007, pretins emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, pe care

instanța de apel și-a întemeiat soluția de respingere a cererii în revendicare.

În cadrul acestei probe, recurenții au

atașat la dosar adresa din 23 august 2010 din care rezultă că notificarea nr.

1683/2001, formulată de reclamanții în cauză cu privire la apartamentul în

litigiu, nu este soluționată până în prezent, deoarece procedura administrativă

este suspendată până la soluționarea acțiunii în revendicare.

La termenul de judecată din 17

septembrie 2010, intimatul-pârât B.R. a invocat excepția lipsei calității

procesuale a recurenților-reclamanți din perspectiva inexistenței dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, în patrimoniul autorului M.I.,

invocând neconcordanță în mențiunile procesului-verbal de carte funciară din 28

octombrie 1946, excepție considerată de către recurenții-reclamanți ca fiind

inadmisibilă, în condițiile în care dispoziția primei instanțe din cauză de

respingere a acestei excepții a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind

atacată pe cale a apelului.

Înalta Curte a reținut excepția lipsei

calității procesuale active spre soluționare odată cu recursul - deoarece tinde

la modificarea deciziei atacate întocmai ca însăși calea de atac -, urmând a

soluționa cu prioritate excepția inadmisibilității invocării acesteia, din

perspectiva neatacării cu apel a dispoziției primei instanțe de respingere a

excepției, verificându-se și în ce măsură se aduc argumente noi față de cele

asupra cărora s-a pronunțat prima instanță. De asemenea, admisibilitatea

reiterării excepției se impune a fi cercetată și în raport de împrejurarea că,

printr-o hotărâre irevocabilă anterioară, s-a recunoscut calitatea de

proprietari a reclamanților din prezenta cauză asupra imobilului din litigiu.

Examinând excepția invocată de către

intimatul-pârât în recurs, se constată că, deși are caracterul unei excepții de

fond care ar trebui soluționată cu prioritate față de motive de recurs ce ar

viza însuși fondul pretențiilor deduse judecății, în cauză, prin motivarea căii

de atac cu a cărui soluționare este învestită Înalta Curte, se invocă o altă

excepție procesuală, împrejurare ce impune stabilirea unei ordini de

soluționare a excepțiilor invocate.

Astfel, recurenții-reclamanți susțin

că instanța de apel și-a întemeiat soluția de admitere a apelului și de

schimbare a sentinței atacate pe un singur considerent, acela al epuizării

mijloacelor procesuale de valorificare a dreptului de proprietate asupra imobilului

de către reclamanți, care au apelat la procedura Legii nr. 10/2001, obținând

dispoziția nr. 9203/2007 emisă de către Municipiul București, despre care

recurenții pretind că nu există.

Or, atare critică semnifica faptul că

instanța de apel, în mod greșit, nu a procedat analizarea motivelor de apel și

nu a cercetat, în aceste condiții, fondul cauzei, susțineri ce pot fi

circumscrise excepției de procedură a nulității hotărârii recurate, în

aplicarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Fiind vorba despre o excepție de

procedură, în aplicarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., aceasta trebuie

soluționată cu prioritate față de excepțiile procesuale de fond, cum este

excepția lipsei calității procesuale active invocate în cauză, urmând ca, în

cazul unei eventuale rejudecări a apelului dispuse de această instanță,

excepția de fond invocată să fie cercetată odată cu calea de atac ordinară cu a

cărei soluționare este învestită Curtea de Apel.

Față de motivele de recurs care se

circumscriu, după cum s-a arătat, excepției nulității deciziei recurate, Înalta

Curte constată că sunt fondate.

Astfel cum s-a dovedit prin

probatoriul administrat în prezentul recurs, notificarea formulată de către

reclamanții din cauză, în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect

restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din imobilul situat în București,

sector 1, precum și a părților comune din imobil aferente acestui apartament,

nu a fost încă soluționată, dat fiind faptul că procedura administrativă este

suspendată până la soluționarea acțiunii în revendicare imobiliară.

Rezultă că nu s-a emis vreo dispoziție

administrativă în soluționarea acestei notificări, astfel cum s-a reținut în

considerentele deciziei de apel, iar dispoziția nr. 9203/2007 menționată în

decizia recurată nu există.

Atare mențiune care, în absența unei

asemenea dispoziții, ce s-a dovedit că nu exista în materialitatea ei (motiv

pentru care nici nu se regăsește la dosar), ca răspuns la notificarea

reclamanților, este rezutatul unei greșeli de judecată ce a determinat necercetarea

motivelor de apel, astfel cum au fost formulate.

Chiar dacă recurenții au indicat drept

temei al motivelor de recurs cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

împrejurarea motivării deciziei de apel printr-un singur argument, străin de

natura cauzei, echivalează cu nemotivarea deciziei.

În absența unui element esențial din

cuprinsul oricărei hotărâri judecătorești, astfel cum prevede art. 261 C. proc.

civ., respectiv considerentele de fapt și de drept ale deciziei, hotărârea pronunțată

în aceste condiții este nulă, iar neregularitatea săvârșită nu poate fi

remediată în alt mod decât prin anularea deciziei, în aplicarea art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., deoarece nu poate fi exercitat controlul judiciar de

legalitate al unei soluții ale cărei considerente nu au fost expuse în

motivarea deciziei.

Fiind întrunit cazul descris de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcări ale normelor de procedură

săvârșite de către instanța de apel sancționate cu nulitatea, Înalta Curte va

admite recursul și va casa decizia recurată, făcând aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (3) C. proc. civ., urmând ca excepția lipsei calității procesuale

active reiterată în această fază procesuală să fie soluționată cu ocazia

rejudecării apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții M.I.E. și K.I.A. împotriva deciziei nr. 361 din 28 mai 2009 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, la aceeași

instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.