ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3162/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3162/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă, reclamanții M.N. și G.C.

au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul

General și L.R., anularea Dispozițiilor nr. 3089 din 9 iunie 2004 și nr. 476

din 7 august 2002, emise de Primarul General pe numele pârâtei L.R., cu privire

la imobilele situate în București, sector 3 și respectiv, în București, sector

1.

În completarea acțiunii, s-a

solicitat constatarea nulității absolute a acestor dispoziții și constatarea

dreptului reclamanților de a moșteni cele două imobile.

Prin încheierea din data de 12

septembrie 2005, Secția a VIII-a a Tribunalului București, a admis excepția

necompetenței funcționale a secției și a înaintat dosarul conducerii Tribunalului

București, pentru a fi repartizat unei secții civile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Secției a V-a Civilă a Tribunalului București, în dosarul nr. 4731/2005, în

prezent dosarul nr. 32294/3/2005, după renumerotare.

Prin sentința civilă nr. 1487 din 28

noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la cererea

inițială și primul capăt din cererea completatoare, cereri pe care le-a respins

- ca fiind introduse de persoane fără calitate procesuală activă; s-a admis

excepția lipsei de interes cu privire la cel de-al doilea capăt din cererea

completatoare, pe care l-a respins pentru acest considerent.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că toate hotărârile judecătorești civile ulterioare, prin

care s-a constatat că imobilele în litigiu se află în proprietatea lui A.R. sunt

lipsite de valoare probatorie, sub aspectul constatării dreptului de

proprietate, deoarece prin decizia penală nr. 156 din 9 februarie 1954 a

Tribunalului Suprem Colegiul Penal, s-a reținut existența unor semnături în alb

aparținând Generalului C.R. pe care inculpatul A.R. le-a folosit pentru

falsificarea celor două contracte de vânzare-cumpărare ale imobilelor în

litigiu.

Potrivit art. 22 C. proc. pen.,

hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile privind existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția

acesteia, astfel încât, cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt lovite de

nulitate absolută în temeiul art. 948 pct. 2 C. civ., pentru lipsa

consimțământului înstrăinătorului, hotărârile judecătorești civile ulterioare fiind

lipsite de valoare probatorie strict sub aspectul dreptului de proprietate.

S-a stabilit, totodată, că autorul

reclamantei M.N. nu a fost proprietar al imobilelor pentru care au fost emise

dispozițiile de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce face ca

reclamanta să nu aibă calitate procesuală activă, iar în ceea ce-l privește pe

reclamantul G.C., acesta nu a făcut dovada unei legături cu rudenie cu

defunctul A.R.

Reținând că autorul reclamantei nu a

avut calitatea de proprietar al celor două imobile, instanța a admis excepția

lipsei calității procesuale active cu privire la cererea inițială și la primul

capăt din cererea completatoare.

Referitor la cel de-al doilea capăt

din cererea completatoare prin care s-a solicitat constatarea dreptului

reclamanților de moștenire asupra celor două imobile, tribunalul a reținut că

reclamanta M.N. are calitate de moștenitor a lui A.R., conform sentinței civile

nr. 1747 din 23 februarie 1994 a Judecătoriei sectorului 1 București, devenită

irevocabilă, având prin urmare calitate procesuală activă.

Întrucât, calitatea de moștenitor se

referă la întregul patrimoniu succesoral, conform art. 654, art. 658 C. civ.,

iar nu la anumite bunuri din masa succesorală, prin această hotărâre s-a

constatat implicit și dreptul reclamantei de moștenire asupra celor două

imobile, deci vocația de a le dobândi pe cale succesorală, ceea ce nu înseamnă

că au fost dobândite astfel, în condițiile în care aceste imobile nu au fost

proprietatea autorului său.

Prin urmare, s-a considerat că

admiterea acestui capăt de cerere poate fi lipsită de vreun folos practic,

situație în care tribunalul a admis excepția lipsei de interes.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel, în termen legal, reclamanta M.N., criticând-o pentru motive de

nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din data de 4

septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecății

apelului formulat de apelanta reclamantă M.N. împotriva sentinței civile nr.

1487 din 28 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva încheierii din data de 4

septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a formulat

recurs, care a fost respins în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 2083 din

28 martie 2008, cu motivarea că instanța de apel a apreciat în mod judicios

asupra îndeplinirii condițiilor suspendării prevăzute de art. 244 alin. (1)

pct. 2 C. proc. civ. și asupra oportunității luării unei asemenea măsuri în

cauză.

Prin decizia civilă nr. 248 din 31

martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat,

apelul formulat de reclamanta M.N. împotriva sentinței civile nr. 1487 din 28

noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

dosarul nr. 32294/3/2005, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G.C. și

intimații pârâți L.R., și Primăria Municipiului București prin Primarul

General.

Pentru a pronunța această decizie, în

raport de criticile formulate, Curtea a reținut următoarele considerente:

Calitatea procesuală activă constă

în îndreptățirea de a sta în proces și presupune existența unei identități

între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în

raportul juridic dedus judecății.

Deși, contractele de

vânzare-cumpărare transcrise sub nr. 16953 și nr. 16954 din 9 octombrie 1934,

în care se menționează că cele două imobile în litigiu au fost vândute de către

bunicul pârâtei, C.R., către soțul reclamantei, A.R., nu au fost constatate

nule, la aprecierea îndreptățirii reclamantei de a sta în proces trebuie

analizată calitatea sa de titular al dreptului în raportul juridic dedus

judecății, deci al dreptului său de proprietate asupra celor două imobile.

Această calitate se analizează în

considerarea tuturor probelor administrate în cauză, astfel cum corect a

procedat prima instanță, care a constatat că actele de proprietate exhibate de

reclamantă nu au caracter translativ de proprietate în patrimoniul autorului

său, și, pe cale succesorală, în patrimoniul său, deoarece, în urma unui proces

penal s-a stabilit în mod irevocabil că încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare din anul 1934 s-a realizat prin fals, astfel încât, nu a

existat consimțământul vânzătorului pentru perfectarea contractelor și pentru

transferul dreptului de proprietate. Toate celelalte înscrisuri administrate în

cauză, inclusiv cele depuse în apel, precum notificări, hotărâri judecătorești

anterioare acestei decizii nu pot dovedi o situație de fapt contrară celei

stabilite în cadrul procesului penal, soluționat irevocabil, care are putere de

lucru judecat în fața instanței civile, cu privire la existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Împrejurarea că prima instanță a

motivat existența calității procesuale active a reclamantei pe capătul doi al

cererii completatoare, în raport de sentința civilă prin care s-a constatat

calitatea acesteia de moștenitoare asupra masei succesorale lăsată de defunctul

A.R., nu reprezintă o motivare contradictorie, căci instanța nu a negat

calitatea de moștenitoare a reclamantei de pe urma acestui defunct, ci a

constatat că din masa succesorală a defunctului nu fac parte cele două imobile

în litigiu, astfel încât, calitatea sa de moștenitoare privește numai bunurile

care se aflau în această masă succesorală în mod legal.

Prima instanță a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora

hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, astfel încât nici o probă

contrară nu mai poate fi pusă în discuție pe aceste aspecte, pentru că ar

încălca autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, în condițiile în care

prin decizia penală nr. 156 din 9 februarie 1954 a Tribunalului Suprem Colegiul Penal s-a respins recursul formulat împotriva deciziei penale nr.

682 din 13 iulie 1945 și s-a reținut existența faptei penale săvârșite de A.R.,

de plăsmuire de înscrisuri prin abuz de semnătură în alb cu privire la cele

două contracte de vânzare-cumpărare a imobilelor în litigiu, s-a stabilit cu

autoritate de lucru judecat că imobilul nu a intrat în proprietatea lui A.R.,

astfel încât, contractele de vânzare-cumpărare care au fost falsificate nu își

mai produc efecte juridice, chiar dacă nu au fost constatate nule și nu pot

îndreptăți pe reclamantă, în calitate de moștenitoare a pretinsului cumpărător,

să își întemeieze calitatea procesuală activă pe acestea.

Prin urmare, reclamanta nu a făcut

dovada identității între persoana reclamantului și persoana care este titular

al dreptului în raportul juridic dedus judecății, motiv pentru care în mod

corect a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active, dar și

excepția lipsei de interes pe cel de-al doilea capăt al cererii completatoare,

deoarece, cât timp s-a constatat că nu există un drept de proprietate asupra

celor două imobile în patrimoniul reclamantei, aceasta nu poate justifica nici

un folos material pe care să îl urmărească prin inițierea acestui proces, căci

anularea deciziilor de restituire a imobilelor către persoanele de la care au

fost naționalizate, nu au ca rezultat revenirea bunurilor imobile în

patrimoniul reclamantei și nici nu îi asigură pe altă cale obținerea unui folos

material, astfel încât interesul său nu este unul născut și actual.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta M.N., criticând-o sub următoarele aspecte:

- Primul motiv de recurs invocat este

cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv, hotărârile pronunțate

cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În acest sens, se arată că instanțele

de fond și apel au constatat că niciodată titlurile de proprietate ale lui A.H.R.

nu au fost anulate, dar au ajuns la o motivare bizară și contradictorie, cum că

actele translative de proprietate nu ar fi intrat în proprietatea acestuia.

În cauză, acte ce nu pot face

obiectul nici unei contestări, sau a nici unei interpretări contrare, stabilesc

fără putință de tăgadă, că proprietar deplin era A.H.R., anume, actele oficiale

din perioada legilor rasiale, ale legilor de război, acte care stabilesc cine

era proprietar de netăgăduit.

Trimiterea către o autoritate de

lucru judecat, excede art. 129 alin. (6) C. proc. civ., față de ansamblul

probator administrat.

- Al doilea motiv de recurs invocat

este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv, instanțele au

interpretat total greșit actele juridice deduse judecății, schimbând natura și

înțelesul vădit neîndoielnic și lămurit al acestora.

În acest sens, se susține că așa

zisa putere de lucru judecat a Deciziei penale nr. 682 din 13 iulie 1945 nu subzistă,

fiindcă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiunea II-a, la 22 Octombrie 1947,

prin decizia nr. 3502/1947, pronunțată în dosarul nr. 1580/1945, a admis recursul

declarat împotriva deciziei penale care stă la baza motivării celor două

hotărâri, astfel că, A.H.R. pentru pretinsele fapte de fals a fost achitat.

Prin urmare, pe latura civilă, actele au rămas în ființă.

Față de hotărârea penală de

achitare, este evidentă calitatea procesuală activă și implicit interesul

legitim și actual al reclamantei în a dobândi ceea ce a solicitat prin cererea

introductivă de instanță.

- Al treilea motiv de recurs invocat

este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv, hotărârile

pronunțate sunt lipsite de temei legal fiind date cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii. Aplicarea greșită a legilor este evidentă, deoarece trebuiau

înlăturate efectele legilor rasiale de mult abrogate.

În acest sens, se arată că dreptul

de proprietate asupra celor două imobile, în baza celor două acte de vânzare

cumpărare, a fost recunoscut de autoritățile statului cu ocazia românizării,

timp de mai multe decenii, astfel că orice altă susținere este lipsită de temei

legal.

Examinând recursul declarat de

reclamantă prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu

este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Referitor la primul motiv de

nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv

„când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”,

Înalta Curte constată că nu este incident în recurs.

Motivarea instanței de apel în

sensul că, deși nu au fost constatate nule contractele de vânzare-cumpărare în

care se menționează că cele două imobile în litigiu au fost vândute de către

bunicul pârâtei L.R., C.R., către soțul reclamantei, A.H.R., totuși,

constatându-se că au fost falsificate, nu își mai produc efecte juridice, nu

este o motivare contradictorie ori străină de natura pricinii, în sensul pct. 7

al art. 304 C. proc. civ.

În acest context, nu este vorba

despre o eroare cuprinsă în considerentele hotărârii atacate, ci de însăși

raționamentul logico-juridic pe care își fundamentează instanța de apel

motivarea deciziei de respingere a apelului declarat în cauză.

De asemenea, critica în sensul că

trimiterea instanțelor anterioare la autoritatea de lucru judecat, excede

prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, „În toate

cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății”, nu se circumscrie acestui motiv de recurs, urmând a fi înlăturată.

Referitor la cel de-al doilea motiv

de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia,

instanțele au interpretat total greșit actele juridice deduse judecății,

schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic și lămurit al acestora, Înalta

Curte a constatat că nu este incident în cauză, nefiind vorba despre

interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății, în sensul textului

de lege.

Reținând că, potrivit art. 22 alin. (1)

C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru

judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la

existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia,

instanțele anterioare au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

menționate.

Prin decizia penală nr. 156 din 09

februarie 1954 a Tribunalului Suprem Colegiul Penal s-a respins recursul

formulat împotriva deciziei penale nr. 682 din 13 iulie 1945 și s-a reținut

existența faptei penale săvârșită de A.R. de plăsmuire de înscrisuri prin abuz

de semnătură în alb cu privire la cele două contracte de vânzare-cumpărare a

imobilelor în litigiu, stabilindu-se astfel, în mod definitiv, că imobilul nu a

intrat în proprietatea lui A.R., actele de vânzare-cumpărare rămânând anulate

potrivit art. 597 C. proc. pen.

Referitor la achitarea ulterioară a

inculpatului A.R., aceasta s-a datorat strict împlinirii termenului de

prescripție a răspunderii penale, ceea ce nu produce efecte asupra laturii

civile a procesului respectiv.

Stabilirea faptei, a persoanei care

a săvârșit-o și a vinovăției acesteia pot constitui, în continuare, suportul

necesar pentru soluționarea acțiunii civile, ce decurge din infracțiunea cu

privire la care a intervenit prescripția.

În acest context, este corectă

aprecierea instanței de apel că actele de vânzare-cumpărare care au fost

falsificate de autorul reclamantei nu își mai produc efectele juridice, chiar

dacă nu au fost constatate nule, și nu o pot îndreptăți pe reclamantă să își

întemeieze calitatea procesuală activă pe acestea.

În fine, cel de-al treilea motiv de

recurs referitor la aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -

nu este fondat.

În speță, nu se poate reține că

dreptul de proprietate al autorului recurentei-reclamante a fost recunoscut de

autoritățile statului cu ocazia românizării, atâta timp cât, prin decizia nr. 516

bis din 06 martie 1944 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a III-a, a fost respinsă contestația formulată de autorul

recurentei-reclamantei, iar în dispozitivul acesteia s-a menționat că imobilele

situate în București, au trecut în patrimoniul statului.

De asemenea, în speță, nu s-a pus

problema aplicării legilor rasiale demult abrogate, astfel cum susține în mod

nefondat recurenta-reclamantă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta M.N. împotriva deciziei nr. 248 din 31 martie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai

2010.