ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 271/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la

data de 15 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC S.T. SRL

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții P.M. București, prin P.G., și B.G.H.,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 6112

din 19 iunie 2006 emisă de P.G.M. București, ca urmare a notificării

înregistrată sub nr. 2535/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de B.G.H.

și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta și-a justificat interesul în formularea

acțiunii, arătând că imobilul situat în București, str. Berheci, sector 1 se

află în administrarea sa.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001

și art. 480 C. civ.

La data de 27 noiembrie 2006, reclamanta și-a

modificat și precizat cererea de chemare în judecată, în temeiul dispozițiilor art.

132 C. proc. civ., solicitând ca, în urma probatoriului administrat, instanța

să constate nulitatea absolută a dispoziției pentru frauda la lege și

încălcarea ordinii publice.

La termenul din 22 ianuarie 2001, atât reclamanta, cât

și pârâta P.M. București, au invocat excepția necompetenței materiale a

tribunalului în soluționarea acțiunii.

Prin sentința nr. 171 din 5 februarie 2007, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a

tribunalului în soluționarea contestației și a declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, apreciind că cererea cu

care a fost învestită instanța nu constituie o contestație formulată în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci este o cerere de constatare a nulității

unui act juridic în condițiile dreptului comun.

Judecătoriei sectorului 1 București, prin sentința

civilă nr. 10505 din 4 iulie 2007, a admis excepția necompetenței materiale și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

A constatat existența unui conflict negativ de

competență între Judecătoria sectorului 1 București și Tribunalul București și

a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru pronunțarea regulatorului de

competență.

Soluționând conflictul negativ de competență, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București,

potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței civile nr. 49/ F din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București nu s-a declarat recurs.

Primind dosarul, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1009 din 11 iunie 2008, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC S.T. SRL și a respins

cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă.

A respins, ca nefondate, excepțiile lipsei de interes

și a decăderii din dreptul de a formula contestații.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

excepția lipsei de interes este nefondată, deoarece reclamanta are un interes

legitim din punct de vedere juridic, născut și actual, personal și direct,

având în vedere că aceasta solicită anularea dispoziției nr. 6112 din 19 iunie 2006

motivat de faptul că prin dispoziție s-a restituit pârâtului o suprafață de

teren pe care o are în administrare, folosul practic urmărit de reclamantă

fiind acela ca terenul să rămână în patrimoniul său.

Reclamanta SC S.T. SRL a făcut dovada interesului său

în promovarea prezentei acțiuni prin aceea că a solicitat eliberarea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra ternului în cauză

potrivit Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991.

În ceea ce privește excepția decăderii reclamantei din

dreptul de a formula prezenta contestație, invocată tot de pârâtul B.G.H.,

prima instanță a reținut că și această excepție este nefondată, deoarece

reclamanta a depus contestația la Tribunalul București, la data de 15

septembrie 2006, fiindu-i adusă la cunoștință dispoziția nr. 6112 din 19 iunie 2006

emisă de Primarul general al municipiului București la data de 18 august 2006,

așa cum rezultă din comunicarea notificării trimise de către pârâtul B.G.H. prin

intermediul executorului judecătoresc C.M.

Ca urmare, reclamanta a depus contestația în termenul

de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind

persoană îndreptățită să atace o dispoziție care îi afectează interesele.

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, invocată de același pârât, tribunalul a

reținut că reclamanta nu invocă un drept de proprietate asupra terenului ce

face obiectul dispoziției de restituire și, nefăcând dovada că este titularul

dreptului afirmat, nu are calitate procesuală activă în cauză.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin

decizia nr. 197 din 13 martie 2009, a admis apelul declarat de reclamantă, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

Tribunalul București.

A fost respinsă, ca prematură, cererea privind

cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat

că terenul se află în patrimoniul apelantei cu titlu de drept de proprietate,

iar întinderea dreptului urmează a se stabili în conformitate cu art. 1 din

H.G. nr. 834/1991.

Astfel, prin Hotărârea de Guvern cu nr. indescifrabil

din 23 noiembrie 1990 Î.T. București s-a transformat în SC T. SA, în temeiul

Legii nr. 15/1990.

Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu

excepția celor dobândite cu alt titlu.

Conform art. 1 din H.G. nr. 834/1991 terenurile aflate

în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării

acestora, necesare desfășurării activității, conform obiectului de activitate,

se determină potrivit legii, iar potrivit art. 6 din același act normativ,

valoarea terenurilor evaluate se include în patrimoniul societății, iar

capitalul social se majorează.

Instanța de apel a constatat astfel că reclamanta are

un drept de proprietate, recunoscut în baza legii, iar prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate urmează a se stabili doar întinderea

dreptului.

Prin urmare, reclamanta are calitate procesual activă,

fiind titulară a unui drept subiectiv afirmat.

A mai arătat instanța de apel că, într-o acțiune în

nulitatea unui act juridic determinarea calității procesual active se face

între titularul acțiunii și existența unui interes legitim, actual, direct și

personal al reclamantului, legitimitatea interesului rezultând din existența

dreptului la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate,

instrumentum.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.G.H.,

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ.

A susținut recurentul că instanța de apel a acordat

mai mult decât s-a cerut, având în vedere că prin motivele de apel reclamanta a

solicitat instanței de apel să desființeze în parte sentința, în sensul de a

respinge excepția lipsei calității procesuale active și să trimită cauza spre

rejudecare primei instanțe, iar prin decizia pronunțată, instanța de apel a

admis apelul, a desființat în totalitate sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Mai mult, instanța de apel a analizat fondul

litigiului și și-a exprimat punctul de vedere cu privire la însăși temeinicia

acțiunii, în condițiile în care, instanța de fond admițând excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, nu mai era necesar să se analizeze

fondul litigiului.

Instanța de apel este chemată să verifice numai ceea

ce s-a judecat în prima instanță, neputând fi modificate elementele pe care

aceasta le-a avut în vedere la pronunțarea sentinței apelate, în conformitate

cu dispozițiile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.

De asemenea, în baza art. 292 alin. (1) C. proc. civ.,

apelantul poate să se folosească înaintea instanței de apel numai de motivele

invocate în prima instanță.

În acest sens, recurentul a învederat că intimata –

reclamantă a susținut în cererea introductivă de instanță că imobilul se află

în administrarea sa și că se află în posesia sa prin H.G. nr. 60/1992 privind divizarea

societății comerciale A. SA București, iar prin motivele de apel a susținut că

imobilul în litigiu se află în patrimoniul său, fără a depune vreun act care să

dovedească noua afirmație.

A mai susținut recurentul că decizia recurată a fost

dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a legii, arătând că terenul se află

în folosința intimatei – reclamante, și nu în patrimoniul său, așa cum a

reținut instanța de apel.

Astfel, calitate procesuală activă de a contesta

dispoziția de restituire ar putea avea eventual o terță persoană îndreptățită

la restituirea în natură a terenului, nicidecum intimata – reclamantă care nu

invocă un drept propriu de proprietate, ci doar dreptul de folosință asupra

terenului.

Recurentul apreciază că, în baza Legii nr. 10/2001,

titularul calității procesuale active de a ataca o dispoziție de restituire în

natură este doar persoana îndreptățită la restituire, deci cea care, implicit,

reclamă un drept de proprietate asupra imobilului respectiv, pe când în

prezenta cauză reclamanta invocă numai dreptul de folosință asupra terenului ce

a fost restituit prin dispoziția atacată.

Se mai susține că intimata – reclamantă nu a făcut

dovada că este îndreptățită la recunoașterea unui potențial drept de

proprietate asupra terenului în litigiu și că invocarea art. 20 din Legea nr. 15/1990

și a dispozițiilor H.G. nr. 834/1991 și depunerea cererii pentru eliberarea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu justifică calitatea sa

procesuală activă.

Recursul nu este fondat, pentru următoarele

considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., este funcțional numai în situația în care instanța de apel se pronunță ea

însăși asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât

s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, acest motiv de recurs invocat de pârâtul B.G.H.

cu privire la motivele de apel, respectiv la împrejurarea că instanța de apel a

desființat în tot sentința, deși prin cererea de apel se solicitase

desființarea în parte a acesteia, precum și pentru că instanța de apel ar fi

analizat fondul litigiului, în situația în care prima instanță a respins

acțiunea pe excepție, nu poate fi primit, atâta timp cât, soluționând apelul,

instanța nu a acordat mai mult decât a constituit obiectul cererii deduse

judecății.

Așadar, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., se referă la petitele acțiunii, iar instanța de apel nu a depășit

obiectul acțiunii și nu a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece nu a

soluționat cauza în fond, ci a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la același tribunal.

Nu poate fi primită nici susținerea că instanța de

apel a încălcat dispozițiile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât

nu s-a schimbat în apel nici calitatea părților, nici cauza și nici obiectul

cererii de chemare în judecată, iar mijloacele de apărare despre care se

susține că au fost invocate de reclamantă în apel nu sunt considerate cereri

noi, potrivit tezei finale a aceluiași articol.

Nereală este și susținerea că, înaintea instanței de

apel, apelantul se poate folosi numai de motivele invocate în prima instanță, deoarece

potrivit dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părțile se pot folosi

înaintea instanței de apel atât de motivele, mijloacele de apărare și dovezile

invocate la prima instanță, cât și de cele arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare.

În speță, reclamanta a avut posibilitatea legală să se

folosească în fața instanței de apel atât de motivele, mijloacele de apărare și

dovezile invocate la prima instanță, cât și de cele invocate prin cererea de

apel.

În ceea ce privește calitatea procesuală activă a

reclamantei, aceasta a fost analizată și stabilită cu putere de lucru judecat

cu ocazia pronunțării regulatorului de competență în prezenta cauză.

Astfel, prin sentința civilă nr. 49/ F din 13

decembrie 2007 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin nerecurare,

s-a stabilit că Tribunalul București este instanța competentă să soluționeze

cauza în primă instanță, prin interpretarea logică a dispozițiilor art. 26 din

Legea nr. 10/2001.

În acest sens, s-a reținut că art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 este aplicabil și în situația în care o terță persoană, cum

este situația în speță, cere instanței pronunțarea unei hotărâri de anulare a

dispoziției de restituire în natură, urmând ca instanța să verifice

îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, de vreme ce s-a statuat în mod irevocabil

cu privire la obiectul cauzei și calitatea părților, nu se mai poate reanaliza

acest aspect.

Cât privește celelalte susțineri din recurs, care

antamează fondul cauzei, acestea urmează a fi avute în vedere de prima instanță

cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul B.G.H. împotriva

deciziei nr. 197 din 13 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie

2010.