ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3183/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3183/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 497 din 10 martie
2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins atât excepției
autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată, cât și excepția admisibilității,
ca neîntemeiată.
A admis excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.M. și V.A.G. și a respins
acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca atare.
A respins, ca
neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantele Z.F. și G.R.J.A., E.M.B. -
decedată, prin moștenitor L.I.A., împotriva pârâților A.E., A.I.R., B.B., A.B.E.,
Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și SC H.N. SA.
Pentru a pronunța
această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
În ce privește
autoritatea de lucru judecat, instanța a respins excepția respectivă, ca
neîntemeiată, deoarece, pe de-o parte, Dosarele nr. 16135/2002, nr. 16136/2002
și nr. 11336/2002 ale Judecătoriei sectorului 1 București, soluționate
definitiv și irevocabil, în raport cu care se invocă existența autorității de
lucru judecat, au avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor
de vânzare cumpărare încheiate de pârâți cu privire la imobilul din cauză, în
timp ce prezenta acțiune are ca obiect revendicarea aceluiași imobil, astfel
încât nu se poate reține identitatea de obiect și cauză între cele două
acțiuni. Pe de altă parte, s-a considerat că cererea reclamantelor, de
constatare a nevalabilității ridului statului, nu este un capăt distinct de
cerere, ci este formulat în susținerea acțiunii principale având ca obiect
comparare de titluri, având în vedere și dispozițiile art. 2 din Legea nr.
10/2001.
Excepția
inadmisibilității acțiunii a fost respinsă, ca neîntemeiată, pentru următoarele
considerente:
Prevederile Legii nr.
10/2001 nu exclud, nici expres, nici implicit, acțiunea directă în revendicare
împotriva cumpărătorului, neconținând prevederi substanțiale imperative
derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în revendicare. În temeiul
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, raportat la art. 480 C.
civ., fostul proprietar are deschisă calea acțiunii în revendicare împotriva
cumpărătorului posesor al imobilului preluat fără titlu, de către stat.
Prin urmare, în cazul
în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă calea
acțiunii directe în revendicarea imobilului cât timp principiul consacrat de
art. 1 alin. (1) din legea specială de reparație este cel al restituirii în
natură a imobilelor preluate abuziv.
Cât privește
dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a reținut că,
într-adevăr, potrivit acestora, bunurile preluate de stat fără un titlu
valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi
revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac
obiectul unor legi speciale de reparație. Legea nr. 213/1998 reglementează,
însă, proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, astfel încât
interpretarea corectă a acestor dispoziții legale este în sensul că vizează
numai revendicările formulate împotriva statului, în condițiile în care există
o lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001. De altfel, prin
Legea nr. 10/2001 se stabilește o procedură specială de restituire a imobilelor
aflate încă în proprietatea statului și nu a unor persoane fizice. Faptul că
reclamantele nu au solicitat restituirea imobilului câtă vreme acesta se afla
încă în proprietatea statului nu face ca cererea lor întemeiată pe dispozițiile
dreptului comun să fie inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001
nu instituie nici o obligație de restituire în sarcina persoanelor fizice care
au dobândit astfel de imobile.
Cu privire la
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.M. și V.A.G.,
invocată din oficiu, instanța a admis-o, având în vedere, că potrivit Actului
de donație autentificat sub nr. 459 din 09 octombrie 2001, de B.N.P. E.G.,
aflat la fila 36 dosar, cei doi pârâți au donat pârâtei A.E., pentru întregirea
dreptului de proprietate al acesteia, cotele legale ce le reveneau, în calitate
de moștenitori ai defunctei M.M., din apartamentul nr. 3, situat în București,
dobândit de defunctă prin Contractul de vânzare-cumpărare din 06 noiembrie
1996.
În consecință,
acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți a fost respinsă ca fiind
formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Asupra fondului
cauzei, instanța a reținut următoarele: Potrivit Contractului de
vânzare-cumpărare, E.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din
București, actul fiind transcris în Registrul de Transcripțiuni sub nr. 3372
din 01 martie 1935. De pe urma acesteia, decedată la data de 07 iulie 1971,
potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 9 din 06 iulie 2001,
eliberat de B.N.P. T.C., au rămas, ca moștenitoare, reclamantele E.M.B. (fostă
G.), M.F.Z. (născută K.) și R.J.A. (născută G.).
La data de 10 iulie
2007, a decedat reclamanta G.E.M., moștenitoarea acesteia fiind, potrivit
Certificatului de moștenitor nr. 26 din 12 septembrie 2007, eliberat de B.N.P.
I.L.M., reclamanta L.I.A.
Imobilul a trecut în
proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.
Prin Notificarea nr.
4123 din 22 octombrie 2001 adresată Primăriei municipiului București,
reclamantele au solicitat restituirea în natură a întregului imobil, respectiv
a apartamentelor nr. 1, 2 și 3, în cazul în care Primăria va redeveni
proprietar, urmare a acțiunii pentru anularea contractelor de vânzare cumpărare
încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, formulată de reclamante.
Prin Contractele de
vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, din 06 noiembrie 1996 și din 14
octombrie 1996, încheiate între Primăria Municipiului București, prin mandatar
SC H.N. SA, și A.B., în prezent decedat, autorul pârâtelor A.I.R. și B.B.,
pentru apartamentul nr. 1, pârâtul A.B.E., pentru apartamentul nr. 2, și M.M.,
în prezent decedată, autoarea pârâtei A.E., pentru apartamentul nr. 3, pârâții
au dobândit proprietatea asupra imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aceste contracte sunt
valabil încheiate câtă vreme, prin Sentințele civile nr. 2550 din 10 aprilie
2003, nr. 2549 din 10 aprilie 2003 și nr. 1133 din 20 februarie 2003, toate ale
Judecătoriei sectorului 1 București, definitive și irevocabile, au fost
respinse acțiunile formulate pentru constatarea nulității absolute,
stabilindu-se, astfel, cu putere de lucru judecat, valabilitatea lor.
Prin acțiunea în
revendicare formulată împotriva pârâților, reclamantele solicită, în temeiul
art. 480, 481 C. civ., ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse
de părți, să se dea preponderență titlului autoarei reclamantelor, cu obligarea
pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul
situat în București.
Având în vedere,
însă, că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în
mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face
obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanța a
avut în vedere, la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse
în legea specială.
Astfel, în cazul
imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr.
112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului
în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de
vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Conceptul de normă
specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează
același raport juridic. Nu există nicio rațiune pentru a considera că
restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că
norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de
obținere a acestei restituiri în natură, de către foștii proprietari.
În consecință,
acțiunea reclamantelor nu poate fi soluționată făcând abstracție de
reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și
modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma
specială, care prevede acordarea de despăgubiri.
Astfel, potrivit
dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care
imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru
reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință,
trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana
îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea
de piața corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită
potrivit standardelor internaționale de evaluare.
De asemenea, potrivit
dispozițiilor art. 18 lit. c) din același act normativ, măsurile reparatorii se
stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu
respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale rezultă ca
legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care
au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Împrejurarea că Legea
nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de
opțiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea
adoptării sale, aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu
imobilele care formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea
acestei legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare
cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalenta interesului
subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă,
impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității
raporturilor juridice.
În consecință,
criteriul de analiză a acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea
titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți,
ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului
proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în
considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.
Nici cadrul juridic
instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat, constant, de
jurisprudență și de literatura de specialitate, nu garantează restituirea
bunului în natură, deoarece este posibil să existe cauze obiective care să
constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a
unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
De asemenea, nici
jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului nu garantează restituirea
bunului în natură. Astfel, în virtutea acestei jurisprudențe, exprimate în
hotărârea Raicu contra României, pârâtei care a cumpărat apartamentul, în
temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște un „bun" ce trebuie protejat
de orice ingerință. În această cauză, Curtea a reamintit că atenuarea vechilor
neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea a mai
arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare
circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au
dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta
ponderea responsabilității Statului, care a confiscat, în trecut, aceste
bunuri. În ipoteza în care proprietarii deposedați abuziv au contestat titlul
statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, în spiritul protejării
drepturilor „reale și efective", pârâtul ar trebui să păstreze bunul în
natură, urmând ca reclamanta să obțină, de la stat, despăgubiri la valoarea de
circulație.
Față de toate aceste
considerente, instanța a dat preferabilitate titlului deținut de pârâți și a
respins acțiunea reclamantelor, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei
hotărâri au declarat apel reclamantele Z.M.F., R.J.A.G. și L.I.A., criticând-o
ca nelegală și netemeinică.
Prin Decizia civilă
nr. 83 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a
admis apelul declarat de apelantele reclamante, a dispus desființarea sentinței
civile apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanță.
În pronunțarea
acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele:
În mod greșit, prima
instanță a reținut ca, în cadrul acțiunii în revendicare, criteriul de analiză
nu îl reprezintă compararea tidurilor din perspectiva regulilor clasice a
tidurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorilor cu
titlul oneros ai bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin
voința legiuitorului, respectiv prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Acțiunea în
revendicare constituie cea mai energică acțiune reală imobiliară, care permite,
pe lângă recunoașterea dreptului de proprietate, compararea titlurilor de
proprietate și, implicit, stabilirea titlului preferabil, operațiune care ține
de esența revendicării.
Schimbarea temeiului
juridic al cererii de chemare în judecată, prima instanță caracterizând
acțiunea în revendicare ca pe o cerere intentată în baza Legii nr. 10/2001, în
condițiile în care reclamanții au precizat, în mod clar, temeiul juridic al
cererii de chemare în judecată, este contrară principiilor disponibilității și
contradictorialității, ce guvernează procesul civil și prevederilor art. 129
alin. (4) și (6) C. proc. civ.
Instanța de fond a
fost învestită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, conform
cererii de chemare în judecată formulate de către reclamante, precum și cererii
precizatoare aflate la fila 59 dosar fond și formulată la data de 13 noiembrie
2006, temeiul juridic fiind dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.
Instanța de fond,
ignorând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a analizat cererea
dedusă judecății prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fără a compara
titlurile.
Procedând în acest
mod, Tribunalul nu a cercetat fondul dreptului dedus judecății, fiind
incidente, în cauză, dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ce necesită
desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei primei instanțe pentru
soluționarea, pe fond, a acțiunii în revendicare.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs pârâții A.E., A. (în prezent O.) I.R., B.B. și
A.B.E., criticând-o pentru următoarele motive:
Susținerea în
conformitate cu care judecătorul fondului nu s-ar fi pronunțat cu privire la
obiectul și temeiul juridic explicite ale acțiunii este greșită (motiv de
casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Sentința nr. 487/2008
menționează, în mod expres, faptul că prin „acțiunea în revendicare formulată
împotriva pârâților, reclamantele solicită, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.,
ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de pârât, sa se dea
preponderență ridului autoarei reclamanților ..." (pag. 6 alin. (4)).
În continuare,
aceeași sentință se referă la „două reglementări diferite care vizează același
raport juridic", pentru a caracteriza conceptele de normă generală,
constând în reglementările Codului civil, și normă specială, constând în
reglementările Legii 10/2001. Concluzia pe care o trage instanța este
referitoare la modul în care norma generală a acțiunii în revendicare, ce
constituie temeiul juridic al acțiunii, interacționează în condițiile aplicării
normei speciale, constând în prevederile Legii nr. 10/2001.
Aceasta nu înseamnă
ca instanța nu examinat temeiul juridic al acțiunii, ci că, referindu-se în mod
expres la acesta, a tras concluziile reflectate în dispozitiv.
În acest context, a
pretinde că instanța fondului ar fi încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C.
proc. civ. reprezintă o gravă eroare, invocarea acestui text procedural provocând
prejudiciul admiterii apelului părții adverse.
Instanța a aplicat
greșit legea, respectiv art. 480 - 481 C. civ. și art. 1 din Legea 10/2001
(motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În concepția
instanței de apel, acțiunea în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., pe de
o parte, și dispozițiile Legii 10/2001, având ca obiect restituirea unor
imobile trecute abuziv în proprietatea statului, reprezintă două căi absolut
distincte, fără nici un fel de legătură între ele. Mai mult decât atât,
pretinzând că invocarea prevederilor Legii 10/2001, de către instanța de fond,
în condițiile în care avea de soluționat o acțiune în revendicare întemeiată pe
art. 480 C. civ., ar însemna o încălcare a temeiului juridic al acțiunii reclamanților,
instanța de apel neagă orice legătură între aceste norme, propunând soluția
absurdă ca, pentru același obiect și cu același scop, să existe două căi
procedurale de acțiune, distincte.
„Concursul dintre
legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform
principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este
prevăzută expres" (dispozitivul Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008,
pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea
unui recurs în interesul legii privind problema revendicării imobilelor
preluate abuziv de stat).
A crea o separație
între legea generală și legea specială aplicabilă în materie constituie o
încălcare a legii.
Art. 304 pct. 5 C.
proc. civ. - prin încălcarea prevederilor art. 329 alin. (3) din același cod,
conform cărora „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie
pentru instanțe".
Prin Decizia nr. 33
din 09 iunie 2008, pronunțata de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile
Unite, s-a stabilit că, în cadrul acțiunilor în revendicare, întemeiate pe
dreptul comun, privind imobilele preluate abuziv de stat, prevederile din Legea
nr. 10/2001 joacă rolul unor dispoziții de lege specială și au un caracter
prevalent.
Instanța de apel,
făcând distincție între normele generale și normele speciale, cărora decizia
Înaltei Curți de Casație și Justiție le dă un caracter unitar, a încălcat
caracterul obligatoriu al acestei decizii.
Trebuie avut în
vedere faptul că, deși nu se aplică asupra litigiilor soluționate anterior sau
asupra celor examinate (art. 329 alin. (3) teza I C. proc. civ.), deciziile
pronunțate în recursuri în interesul legii, dat fiind caracterul lor definitiv
și irevocabil, sunt, ca orice hotărâri astfel pronunțate, pe deplin executorii
de la data pronunțării lor.
Chiar dacă această
decizie a fost publicată în M. Of. partea I din 23 februarie 2009, efectele
sale de obligativitate privind problemele de drept judecate se produc de la
data pronunțării sale, publicarea în M. Of. neavând decât rolul de
încunoștințare publică și nu de moment al intrării în vigoare, ca în cazul
actelor normative.
Chiar în ipoteza în
care intrarea în vigoare a efectelor obligativității unei astfel de decizii ar
putea fi legată de publicarea în M. Of., ele devin obligatorii pe parcursul
judecării cauzei în fața instanței de recurs.
Intimatele reclamante
au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca
nefondat.
Au susținut că
instanța de fond a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată,
ceea ce este contrar principiilor disponibilității și contradictorialității;
respingerea acțiunii în revendicare, prin hotărârea acestei instanțe, conduce
la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, reclamantele având „un bun" în sensul Convenției,
respectiv speranța legitimă de a beneficia de dreptul lor de proprietate.
În mod greșit, prima
instanță a considerat că, atât timp cât actele de vânzare-cumpărare ale
pârâților nu au fost desființate, reclamantele nu pot cere restituirea în
natură a imobilului, ci doar despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Curtea Europeană a constatat, în cauza Străin contra României, că, până în
prezent, nu s-a votat nicio lege de despăgubiri; în consecință Legea nr.
10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru
privarea de proprietate.
Instanța de fond ar
fi trebuit să procedeze la compararea ridurilor de proprietate ale părților și
să dea eficiență celui al reclamantelor întrucât au dobândit imobilul cu 61 de
ani anterior pârâților, prin cumpărare de la adevăratul proprietar, Contractul
nr. 3372/1935 este un act autentic de vânzare-cumpărare, intrat în circuitul
civil în anul 1935, necontestat sau desființat vreodată.
Titlul de proprietate
al pârâților provine de la un neproprietar, iar buna lor credință, la
încheierea actului juridic, nu valorează proprietate.
În ceea ce privește
decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008, prin aceasta s-a stabilit
că, în cazul existenței neconcordanțelor între legea specială, Legea nr.
10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are
prioritate. Prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare
întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere
unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Interpretarea
potrivit căreia Legea nr. 10/2001 exclude dreptul proprietarului unui imobil
preluat abuziv de, a-și apăra dreptul de proprietate pe calea acțiunii în
revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil contravine Convenției
europene a drepturilor omului.
În acest sens, invocă
art. 6 din Convenție și art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României,
privind dreptul de acces la justiție, care nu poate fi îngrădit.
Analizând decizia
civilă atacată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304
pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru
următoarele considerente:
În primul rând,
trebuie menționat că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.
civ. nu este incident în cauză întrucât criticile formulate nu vizează
încălcarea, de către instanța de apel, a formelor de procedură prevăzute sub
sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, ci modalitatea în
care această instanța a examinat respectarea anumitor norme procedurale sau de
drept substanțial, de către Tribunal. De asemenea, s-a susținut și
nerespectarea, de către Curte, a caracterului obligatoriu al deciziei pronunțate
în interesul Legii nr. 33/2008 în dezlegarea problemei de drept referitoare la
legea aplicabilă în materia acțiunilor în revendicare formulate după intrarea
în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, ceste critici
privesc chestiuni de nelegalitate, ce se încadrează în motivul de modificare
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi
examinate de prezenta instanță.
Într-adevăr,
concluziile Curții de Apel în ceea ce privește schimbarea temeiului juridic al
cererii de chemare în judecată, de către prima instanță, cu consecința
desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunal, sunt
greșite.
Temeiul juridic al
cererii de chemare în judecată îl reprezintă fundamentul raportului juridic
dedus judecății, respectiv titlul de proprietate invocat de reclamante în
susținerea pretențiilor formulate, care îl constituie Contractul de
vânzare-cumpărare nr. 6170/1935, încheiat de autoarea acestora, E.G., pentru
imobilul în litigiu.
Tribunalul nu a
schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, ci a verificat în
ce măsură acesta este apt să confere câștig de cauză reclamantelor, în raport
de legislația în vigoare la data formulării acțiunii.
Identificarea legii
aplicabile pretențiilor deduse judecății nu reprezintă, ca atare, o modificare
de temei juridic, ci atributul instanței de judecată, îndeplinit, în mod
corect, în speța de față, de prima instanță.
Simpla invocare a
dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., în cererea de chemare în judecată, nu
înseamnă că deschide instanței posibilitatea, și cu atât mai puțin, obligația,
de a proceda la verificarea solicitării reclamantelor după regulile pe care
acestea le pretind, și anume după regulile acțiunii în revendicare clasice, cu
ignorarea legislației actuale în materie.
De altfel, textele de
lege respective nici nu prevăd regulile aplicabile în soluționarea acțiunii în
revendicare, primul dintre texte determinând conținutul dreptului de
proprietate, prin enumerarea atributelor acestuia (de a folosi bunul, de a-i culege
fructele și de a dispune de el).
Cel de-al doilea text
de lege vizează condițiile în care un bun poate fi expropriat, în concepția
legiuitorului Codului civil.
Codul civil nu
definește acțiunea în revendicare și nu cuprinde nicio prevedere pentru revendicarea
imobiliară.
Regimul juridic al
acestei acțiuni, inclusiv din perspectiva regulii solicitate de reclamante a fi
aplicată, pentru ipoteza în care titlurile de proprietate ale părților provin
de la autori diferiți, a fost conturat de jurisprudență și de literatura de
specialitate, pornind de la principiile generale ale dreptului civil și de la
unele dispoziții legale aplicabile în diferite materii.
Ca atare, în
contextul juridic actual, dispozițiile art. 480 C. civ., folosit ca text cadru
în formularea și soluționarea acțiunii în revendicare, trebuie raportate la
legislația în materie, în vigoare la data sesizării instanței cu acțiune în
revendicare privind un imobil preluat în mod abuziv, de stat sau alte persoane
juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest sens, în mod
corect a procedat și prima instanță, care a examinat acțiunea formulată de
reclamante și din perspectiva legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001,
în vigoare la data sesizării, acordând preferabilitate titlurilor de
proprietate ale pârâților, față de acele dispoziții din legea specială
compatibile cu demersul și intenția reclamantelor exprimată prin intermediul
acțiunii formulate, respectiv de a obține imobilul pretins în natură.
Pe de altă parte, și
prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008, relevantă în
problematica supusă dezbaterii, s-a stabilit, printre altele, cu privire la
acțiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
sus-menționată, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că
„concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii
speciale, confirm principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă
acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
Examinarea cererii de
chemare în judecată din perspectiva legii speciale de reparație indicate mai
sus, în cazul acțiunii în revendicare formulată de reclamante ulterior intrării
în vigoare a Legii nr. 10/2001, este corectă și în deplin acord cu cele
dezlegate în drept prin decizia în interesul legii, chiar dacă această decizie
este ulterioară pronunțării hotărârii primei instanțe.
Deși nu se poate pune
problema respectării sau nerespectării, de către instanța de judecată, a unei
decizii în interesul legii ce nu fusese dată la momentul pronunțării hotărârii
acelei instanțe, regăsirea, în sentință, a modalității de dezlegare a problemei
de drept în discuție, dată de înalta Curte de Casație și Justiție Curte, în
soluționarea recursului în interesul legii, confirmă legalitatea acelei
sentințe, sub aspectul menționat.
Prin urmare, nu i se
poate reproșa Tribunalului că, apelând la dispozițiile Legii nr. 10/2001 în
soluționarea acțiunii reclamantelor, ar fi schimbat temeiului juridic al
cererii și că ar fi încălcat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,
text de lege care se referă, de altfel, la obiectul cererii, iar nu la
fundamentul juridic al acesteia.
Considerând că
Tribunalul a modificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, prin
stabilirea dispozițiilor legale aplicabile, și că, astfel, ar fi încălcat
principiul disponibilității și al contradictorialității, raportat la art. 129
alin. (4) și (6) C. proc. civ., Curtea a procedat la o greșită interpretare a
principiilor respective și a textelor de lege care le reglementează.
Sunt îndeplinite, în
consecință, criteriile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9
din același cod, care prevede modificarea hotărârii atacate dacă aceasta este
lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a
legii.
Referitor la
încălcarea art. 480 - 481 C. civ., prin distincția totală făcută de instanță
între norma generală și cea specială, susținerile recurenților sunt, parțial,
exacte.
Cum deja s-a arătat,
art. 481 C. civ. nu are legătură directă cu legea aplicabilă în speță,
respectiv dreptul comun sau legea specială, ci prevede condițiile în care un
proprietar poate fi privat de dreptul său de proprietate asupra unui bun, în
accepțiunea C. civ.; în consecință, nu se poate reține o încălcare a acestei
dispoziții legale, prin decizia Curții de Apel.
În ceea ce privește
nerespectarea art. 480 C. civ., și în acest caz, după cum s-a subliniat deja,
nu se poate constata o încălcare concretă și directă a acestui text de lege,
prin soluția instanței de apel, pentru simplul motiv că textul menționat nu
conține criterii efective de rezolvare a acțiunii în revendicare, ci reprezintă
cadrul general din perspectiva căruia doctrina în materie și jurisprudența au
creat regulile aplicabile în rezolvarea acestui tip de acțiune.
În cazul în care,
însă, cererea în revendicare a reclamantului vizează un imobil preluat abuziv
de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și este formulată
ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, rezolvarea demersului judiciar
respectiv se face după regulile legii speciale de reparație, cu nuanțele
evidențiate în Decizia nr. 33/2008, art. 480 C. civ. urmând a fi reconsiderat,
ca normă generală, și din perspectiva legislației actuale în materie de
restituire a bunurilor preluate în regimul trecut.
Referitor la
caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008 și momentul de la care operează
obligativitatea unei decizii pronunțate în interesul legii, contrar celor
susținute de recurenți, o asemenea decizie este obligatorie pentru instanțe de
la momentul publicării sale în M. Of., în caz contrar nesubzistând explicația
pentru care legea cuprinde o astfel de reglementare (art. 329 alin. (2) C.
proc. civ.).
Raportat la faptul că
decizia în interesul legii nu rezolvă o speță concretă, ci pronunțarea ei este
generată de soluționarea diferită, de către instanțe, a unei chestiuni de
drept, o asemenea decizie în interesul legii nu poate fi asimilată cu o
hotărâre obișnuită. De altfel, și în cazul hotărârii pronunțate în rezolvarea unui
anume proces, raportat, bineînțeles, și la faza procesuală în care a fost
pronunțată, efectele hotărârii se produc doar în mod provizoriu de la data
pronunțării ei și cu caracter definitiv de la data rămânerii irevocabile.
Aceasta presupune, printre altele, comunicarea hotărârii, pentru a se asigura
părții interesate posibilitatea de a exercita cale de atac împotriva acesteia.
Publicarea în M. Of.
a deciziei în interesul legii reprezintă, în sens larg, o formă de
„comunicare" a deciziei respective către cei ce trebuie să le respecte, și
anume către instanțele de judecată, pentru care dezlegarea dată de Înalta Curte
problemei de drept controversate este obligatorie.
Prin urmare, nu se
poate reproșa unei instanțe că nu a „cunoscut" și nu a aplicat decizia în
interesul legii decât dacă aceasta era publicată în M. Of. la data soluționării
cauzei, de către respectiva instanță, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Decizia în interesul
legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a fost publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie
2009, iar decizia recurată a fost pronunțată anterior, la data de 2 februarie
2009.
Prin urmare, nu se
poate reține că instanța de apel, prin soluția pronunțată, ar fi încălcat
caracterul obligatoriu al deciziei susmenționate, reglementat de dispozițiile
art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Cu toate acestea, cum
decizia respectivă a fost publicată în M. Of. anterior exercitării recursului
în dosarul de față, ea este obligatorie pentru prezenta instanță, astfel înalta
Curte va proceda la examinarea deciziei atacate și, implicit a hotărârii primei
instanțe, și din perspectiva sus-menționatei decizii, invocată și în cadrul
cererii de recurs.
De asemenea, această
instanță va examina hotărârea atacată prin raportare la Decizia în interesul
legii nr. 33/2008, dar și la apărările formulate de intimatele reclamante, prin
întâmpinarea depusă în dosarul de față.
Potrivit deciziei în
interesul legii invocate mai sus, după ce s-a stabilit aplicarea normei
speciale față de norma generală, se arată că, în cazul neconcordanței dintre
legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului,
aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată, în cazul unei acțiuni în
revendicare de drept comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt
drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Reclamantele susțin
că respingerea acțiunii în revendicare formulată de acestea conduce la
încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, ele având „un bun" în
sensul Convenției, respectiv speranța legitimă de a beneficia de dreptul lor de
proprietate. Este încălcat și dreptul de acces la justiție, reglementat de art.
6 din Convenție și de art. 21 din Constituția României.
Invocă, în acest
sens, contractul de vânzare-cumpărare al autoarei lor, care, prin toate
elementele sale caracteristice, este preferabil în raport de titlul de
proprietate al pârâților, care este încheiat cu un neproprietar, iar buna lor
credință, la încheierea actelor juridice respective, nu valorează proprietate.
De asemenea, instanța
a considerat, în mod greșit, că, potrivit Legii nr. l0/2001, dacă nu s-a
obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, reclamantele
nu pot obține restituirea în natură a imobilului, ci doar despăgubiri, din
moment ce această lege nu le conferă posibilitatea concretă de a obține o
reparație prin echivalent pentru privarea de proprietate.
Cum deja s-a arătat,
indiferent de textul de lege invocat de solicitantul imobilului, în cazul
acțiunilor având ca obiect imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001,
formulate ulterior apariției acestui act normativ, nu se poate face abstracție
de existența legii speciale, potrivit principiului „specialia generalibus derogant".
În ipoteza de mai
sus, nu există, pentru reclamante, posibilitatea de a opta, în demersul lor
judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui
asemenea drept de opțiune ar duce la încălcarea principiului sus-amintit.
Pe de altă parte, în
ipoteza în care Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției europene a
drepturilor omului, are prioritate aceasta din urmă, potrivit art. 20 alin. (2)
din Constituția României, dar și Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cu
condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau
principiului securității raporturilor juridice.
În esență, Legea nr.
10/2001 este contrară Convenției deoarece, potrivit art. 2 alin. (2), text în
vigoare la data depunerii notificărilor, recunoaște persoanelor ale căror
imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrarea calității de proprietar
avută la data preluării, și, totodată, prin alte dispoziții din cuprinsul său
interzice reparația în natură (de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c)).
Într-un asemenea caz,
prioritatea Convenției față de legea națională trebuie apreciată și prin
raportare la existența unui alt drept de proprietate asupra bunului pretins de
proprietarul deposedat, precum și prin raportare la principiul stabilității
raporturilor juridice.
Contradicția dintre
Legea nr. 10/2001 și Convenție presupune, însă, ca art. 2 alin. (2) să fie
incident unei spețe concrete, și anume să fie recunoscut caracterul nevalabil
al preluării bunului, de regulă, prin hotărâre judecătorească.
În cazul în care cel
ce pretinde deposedarea de bun, în mod nevalabil, nu deține o asemenea
hotărâre, nu se mai pune problema aplicării art. 2 alin. (2) și, în consecință,
nici a neconcordanței legii naționale cu documentul european. Aceasta deoarece,
art. 1 din Protocol garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu
recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, în temeiul dispoziției
menționate.
În speță, contrar
susținerilor reclamantelor, acestea nu au „un bun" în sensul Convenției și
nici speranța legitimă de a-l dobândi.
Astfel, până în
prezent, ele nu au obținut o hotărâre judecătorească prin care să se
stabilească nevalabilitatea preluării imobilului în litigiu. Dimpotrivă, în
litigiile anterioare purtate cu pârâții din prezentul dosar, cererea lor cu un
asemenea obiect a fost respinsă, fie ca inadmisibilă, ca urmare a respingerii,
în același, mod a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de
vânzare-cumpărare încheiat de pârâta din acel dosar, M.M., fie ca nefondată, în
cazul litigiilor purtate cu ceilalți pârâți. Hotărârile respective au rămas
irevocabile, cele pronunțate pe fondul cererii, stabilind, cu putere de lucru
judecat, că Decretul nr. 111/1951, în baza căruia a fost preluat imobilul de la
autoarea reclamantelor, reprezintă titlu valabil.
Totodată, prin
hotărârile respective, s-au respins și acțiunile în nulitatea contractelor de
vânzare-cumpărare încheiate de pârâți.
S-a reținut că actele
juridice încheiate de aceștia au fost perfectate cu respectarea Legii nr. 112/1995,
în baza căreia au cumpărat diferite părți din imobil, dar și că ei au fost de
bună-credință la încheierea contractelor, nefiind notificați cu privire la
intenția reclamantelor de a revendica bunul respectiv.
În concluzie, în
conflictul dintre reclamante și pârâți, numai aceștia din urmă au un titlu de
proprietate, recunoscut și pe cale judiciară, prin hotărârile pronunțate în
litigiile anterioare; în consecință, numai ei au „un bun" în sensul
Convenției.
Autoarea
reclamantelor a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului la momentul
preluării și cum reclamantele, moștenitoare ale acesteia, nu au obținut o
hotărâre judecătorească de constatare a preluării nevalabile, ele nu au nici
titlu de proprietate și nici „bun" în sensul Convenției.
Potrivit legislației
actuale și a jurisprudenței constante, reclamantele nu au nici „speranța
legitimă" de a obține imobilul, în absența recunoașterii nevalabilității
titlului statului de preluare a imobilului și a desființării contractelor de
vânzare-cumpărare.
În consecință, față
de circumstanțele concrete ale speței, astfel cum au fost prezentate mai sus,
nu se poate pune problema vreunei neconcordanțe între legea specială națională,
Legea nr. 10/2001, și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reclamantele
având dreptul doar la despăgubiri în temeiul acestui act normativ, cum a
reținut și prima instanță.
Caracterul efectiv
sau nu al despăgubirilor oferite de legislația actuală în favoarea foștilor
proprietari deposedați de imobilele lor în regimul trecut nu face obiect de
analiză al prezentului dosar și, oricum, chiar și o eventuală
disfuncționalitate a mecanismelor prevăzute de lege pentru asigurarea
reparației în echivalent (mai precis, a Fondului „Proprietatea") nu
generează, în mod automat, dreptul reclamantelor la obținerea bunului în
natură, cu ignorarea dreptului de proprietate dobândit de alte persoane pentru
imobilul pretins sau as principiului stabilității raporturilor juridice.
În concluzie, din
perspectiva acțiunii în revendicare formulate de reclamante, cum numai pârâții
justifică un titlu de proprietate asupra imobilului, ei au câștig de cauză,
acțiunea fiind respinsă, în mod corect, de prima instanță.
Aceasta chiar și
raportat la criteriile dreptului comun în soluționarea unei asemenea acțiuni,
potrivit art. 480 C. civ., din moment ce autoarea reclamantelor a pierdut
proprietatea imobilului în urma unei preluări valabile de către stat, care,
după cum s-a stabilit în litigiile anterioare, 1-a transmis către pârâți prin
acte juridice încheiate cu respectarea legii.
Pe de altă parte, nu
se poate reține că, prin soluția pronunțată, s-ar încălca dreptul de acces la
justiție al reclamantelor întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție
favorabilă în demersul judiciar promovat de acestea, ci presupune posibilitatea
părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente
pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate
garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.
Adoptarea unei
reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința
imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din
Convenție, sub rezerva ca această cale oferită de lege să fie și efectivă.
Or, reclamantele au
avut la dispoziție calea de-a și valorifica dreptul de proprietate pretins, de
care au și uzat prin promovarea litigiilor anterioare și a celui de față.
Soluția obținută de
ele în acele procese nu este favorabilă, însă, unei soluții de admitere a
acțiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar, ceea ce nu
reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului părților, de acces la justiție,
ci este rezultatul aplicării dispozițiilor legale la situația concretă din
speță.
În ceea ce privește
susținerile intimatelor reclamante privind necondiționarea, potrivit legii
speciale, a restituirii în natură a imobilului, către foștii proprietari sau
moștenitorii lor, de anularea sau constatarea nulității absolute a contractelor
de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, ele sunt neîntemeiate.
Potrivit art. 18 lit.
c) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, măsurile reparatorii se stabilesc
numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea
dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Cum caracterul legal
al înstrăinării imobilului către pârâți a fost constatat prin hotărâri
irevocabile, reclamantele nu pot obține bunul în natură, cum a stabilit, în mod
corect, și prima instanță.
Pentru toate aceste
considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o decizie
cu încălcarea normelor legale în materie, analizate în precedent, astfel încât,
în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
va admite recursul declarat de pârâți, va modifica decizia atacată și, pentru
aceleași argumente, conform art. 296 din Cod, va respinge, ca nefondat, apelul
declarat de reclamante împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va păstra
în tot.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâții A.E., O. (fostă
A.) I.R., B.B. și A.B.E. împotriva Deciziei nr. 83 din 2 februarie 2009
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Modifică decizia
recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamante împotriva
Sentinței civile nr. 497 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București,
secția a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 21 mai 2010.
Procesat de GGC - LM