ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2127/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 678 din 13 iunie

2005 pronunțată în dosarul nr. 1053/2005, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis excepțiile invocate de pârâții I.A., Z.C., Z.R., S.G. și C.V.

având ca obiect inadmisibilitatea acțiunii promovate de reclamantul S.I., respectiv

lipsa calității procesuale pasive a pârâților.

A respins primul capăt din acțiunea

formulată de reclamant, având ca obiect constatarea nelegalității și a lipsei

de temei a înscrierii în anexele Decretului nr. 92/1950 a imobilului situat în

Municipiul București, sector 2, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane

lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins, ca inadmisibil, capătul

doi de acțiune privind revendicarea imobilului.

A respins, ca lipsit de interes,

cererea reconvențională formulată de pârâți având ca obiect constatarea

dreptului de proprietate asupra apartamentelor pe care le ocupă, conform

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva hotărârii respective, la

data de 10 august 2005, a declarat apel reclamantul S.I., criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică, cale de atac care a fost admisă de către Curtea de

Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 10/A din 13 ianuarie 2006,

prin care s-a anulat hotărârea apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că, în mod greșit, s-a respins, ca inadmisibil, capătul

de cerere în revendicare promovat de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 2685 din 2

aprilie 2007 pronunțată în dosarul nr. 30211/2/2005, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții Z.R., Z.C., S.G., C.V. și I.A.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de casare a reținut că imobilul aflat în litigiu nu se mai află în

patrimoniul unei persoane juridice, ca unitate deținătoare în sensul Legii nr.

10/2001, ci a fost înstrăinat pârâților în baza Legii nr. 112/1995, în raport

de care nu mai există o fază administrativă prealabilă, ci este deschisă doar

calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În urma rejudecării, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 171 din 29

ianuarie 2008 prin care s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de

pârâți, având ca obiect netimbrarea la valoare a cererii principale,

inadmisibilitatea cererii principale și a lipsei calității procesuale pasive a

pârâților.

S-a admis excepția lipsei de interes

a cererii reconvenționale formulate de pârâți.

S-a respins, ca lipsită de interes,

cererea reconvențională formulată de pârâți împotriva reclamantului S.I.

S-a dispus disjungerea cererii

principale formulată de reclamant, având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului Statului Român, prin care a fost naționalizat imobilul aflat în

litigiu și revendicare, acordându-se termen în acest sens pe data de 25 martie

2008.

Împotriva hotărârii respective, la

data de 15 mai 2008, au declarat apel pârâții I.A., Z.N., Z.C. și C.V.,

criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, cale de atac respinsă, ca

nefondată, de către Curtea de Apel București, secția a IV civilă, prin decizia

civilă nr. 256 din 3 aprilie 2009.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate primele două motive de apel

formulate de către pârâți, în mod corect prima instanță respingând ca lipsită

de interes cererea reconvențională formulată de pârâți, precum și faptul că,

pentru o mai bună administrare a justiției, s-a dispus disjungerea acțiunii

principale de cererea reconvențională.

Motivele cu numerele trei și patru,

formulate de pârâții, nu au fost analizate de către instanța de apel pe baza

considerentelor că cele două cereri au fost disjunse, astfel încât, motivele de

apel ce țin de soluționarea cererii principale nu pot fi avute în vedere,

putând fi, eventual, invocate în cererea disjunsă.

Împotriva deciziei respective, la

data de 18 mai 2009, în termen legal, au declarat recurs pârâții I.A., Z.C., Z.R.,

C.V., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia, în

sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe care să

fie schimbată în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare

promovată pe dreptul comun de către reclamantul S.I.G.

În drept, au invocat prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

s-a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, deși soluționarea acestei excepții trebuia să aibă

loc, cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) și (2) C. proc. civ., soarta

acțiunii principale în revendicare depinzând de modul de soluționare a

excepției respective.

Analizând recursul declarat de

pârâți, prin prisma motivului de casare invocat, Înalta Curte va respinge, ca

nefondată, calea de atac promovată de acestea, potrivit considerentelor ce vor

urma.

Astfel, sunt pertinente susținerile

recurenților, potrivit cărora instanța de apel avea obligația de a răspunde

motivului de apel formulat de acestea împotriva hotărârii primei instanțe,

având ca obiect modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în

revendicare promovată de reclamant pe dreptul comun, după apariția legii

speciale cu caracter reparatoriu, Legea nr. 10/2001.

În loc să analizeze motivul de apel

respectiv, instanța de apel s-a mărginit în a statua asupra faptului că motivul

respectiv nu poate fi invocat pe această cale, ci, eventual, invocat în cadrul

cererii disjunse, ținându-se cont de împrejurarea că cele două cereri, cea

principală și cea reconvențională, au fost disjunse.

Considerentele instanței de apel,

din acest punct de vedere, sunt greșite, câtă vreme, prin hotărârea apelată (sentința

civilă nr. 171 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalul București, secția a V-a

civilă), instanța a respins, prin dispozitiv, excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare promovată pe dreptul comun de reclamant împotriva

pârâților.

Contrar celor arătate, nu se impune

însă admiterea recursului declarat de pârâți, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a răspunde motivului de apel respectiv,

întrucât o casare a deciziei recurate ar fi pur formală.

Aceasta, întrucât excepția

admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamant pe dreptul

comun, după apariția Legii nr. 10/2001, a fost soluționată în cauză, irevocabil

și cu autoritate de lucru judecat, avându-se în vedere decizia civilă nr. 2685

din 2 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin care s-a menținut decizia civilă nr. 10/A din 13

ianuarie 2006 a Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin cele două hotărâri judecătorești

instanțele au tranșat problema de drept aflată în litigiu, statuând asupra

faptului că este admisibilă acțiunea în revendicare promovată pe dreptul comun

în cauză de către reclamant, cu atât mai mult cu cât cererea reclamantului avea

și un alt capăt de cerere referitor la nevalabilitatea titlului Statului Român

de preluare prin naționalizare a imobilului aflat în litigiu.

Înalta Curte, prin decizia de

casare, admițând că este admisibilă acțiunea în revendicare formulată pe

dreptul comun de reclamant, nu a statuat însă și asupra regulilor care trebuie

avute în vedere de către instanțe atunci când soluționează o asemenea cerere.

În acest sens, ținându-se cont de

faptul că reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, că

cererea în revendicare a fost formulată pe data de 4 martie 2005, după apariția

Legii nr. 10/2001, că, între timp, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție a pronunțat decizia nr. 33/2008 în interesul legii și că pârâții au

cumpărat apartamentele situate în imobilul aflat în litigiu, pe baza Legii nr.

112/1995 - acțiunea în revendicare promovată de către acesta - nu va fi

soluționată în conformitate cu metoda comparării de titluri, ci vor fi aplicate

regulile de drept substanțial prevăzute de legea specială cu caracter

reparatoriu, Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, față de cele arătate,

Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, respectiv dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul declarat de pârâți se va respinge, ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ. și

fiind în culpă procesuală, vor fi obligați recurenții, către

intimatul-reclamant, la plata sumei de 3.570 lei cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții I.A., Z.C., Z.R., S.G., C.V. împotriva deciziei nr. 256 din

3 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IV

a civilă.

Obligă pe recurenți să plătească

intimatului cheltuieli de judecată în cuantum de 3.570 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

martie 2010.