ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2127/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 678 din 13 iunie 2005 pronunțată în dosarul nr. 1053/2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepțiile invocate de pârâții I.A., Z.C., Z.R., S.G. și C.V. având ca obiect inadmisibilitatea acțiunii promovate de reclamantul S.I., respectiv lipsa calității procesuale pasive a pârâților. A respins primul capăt din acțiunea formulată de reclamant, având ca obiect constatarea nelegalității și a lipsei de temei a înscrierii în anexele Decretului nr. 92/1950 a imobilului situat în Municipiul București, sector 2, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins, ca inadmisibil, capătul doi de acțiune privind revendicarea imobilului.

A respins, ca lipsit de interes, cererea reconvențională formulată de pârâți având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra apartamentelor pe care le ocupă, conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Împotriva hotărârii respective, la data de 10 august 2005, a declarat apel reclamantul S.I., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, cale de atac care a fost admisă de către Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 10/A din 13 ianuarie 2006, prin care s-a anulat hotărârea apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în mod greșit, s-a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere în revendicare promovat de reclamant. Prin decizia civilă nr. 2685 din 2 aprilie 2007 pronunțată în dosarul nr. 30211/2/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Z.R., Z.C., S.G., C.V. și I.A. Pentru a se pronunța astfel, instanța de casare a reținut că imobilul aflat în litigiu nu se mai află în patrimoniul unei persoane juridice, ca unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, ci a fost înstrăinat pârâților în baza Legii nr. 112/1995, în raport de care nu mai există o fază administrativă prealabilă, ci este deschisă doar calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În urma rejudecării, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 171 din 29 ianuarie 2008 prin care s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâți, având ca obiect netimbrarea la valoare a cererii principale, inadmisibilitatea cererii principale și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților. S-a admis excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale formulate de pârâți. S-a respins, ca lipsită de interes, cererea reconvențională formulată de pârâți împotriva reclamantului S.I. S-a dispus disjungerea cererii principale formulată de reclamant, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului Statului Român, prin care a fost naționalizat imobilul aflat în litigiu și revendicare, acordându-se termen în acest sens pe data de 25 martie 2008. Împotriva hotărârii respective, la data de 15 mai 2008, au declarat apel pârâții I.A., Z.N., Z.C.

și C.V., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, cale de atac respinsă, ca nefondată, de către Curtea de Apel București, secția a IV civilă, prin decizia civilă nr. 256 din 3 aprilie 2009. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate primele două motive de apel formulate de către pârâți, în mod corect prima instanță respingând ca lipsită de interes cererea reconvențională formulată de pârâți, precum și faptul că, pentru o mai bună administrare a justiției, s-a dispus disjungerea acțiunii principale de cererea reconvențională. Motivele cu numerele trei și patru, formulate de pârâții, nu au fost analizate de către instanța de apel pe baza considerentelor că cele două cereri au fost disjunse, astfel încât, motivele de apel ce țin de soluționarea cererii principale nu pot fi avute în vedere, putând fi, eventual, invocate în cererea disjunsă.

Împotriva deciziei respective, la data de 18 mai 2009, în termen legal, au declarat recurs pârâții I.A., Z.C., Z.R., C.V., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe care să fie schimbată în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare promovată pe dreptul comun de către reclamantul S.I.G. În drept, au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, deși soluționarea acestei excepții trebuia să aibă loc, cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., soarta acțiunii principale în revendicare depinzând de modul de soluționare a excepției respective. Analizând recursul declarat de pârâți, prin prisma motivului de casare invocat, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, calea de atac promovată de acestea, potrivit considerentelor ce vor urma. Astfel, sunt pertinente susținerile recurenților, potrivit cărora instanța de apel avea obligația de a răspunde motivului de apel formulat de acestea împotriva hotărârii primei instanțe, având ca obiect modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamant pe dreptul comun, după apariția legii speciale cu caracter reparatoriu, Legea nr. 10/2001.

În loc să analizeze motivul de apel respectiv, instanța de apel s-a mărginit în a statua asupra faptului că motivul respectiv nu poate fi invocat pe această cale, ci, eventual, invocat în cadrul cererii disjunse, ținându-se cont de împrejurarea că cele două cereri, cea principală și cea reconvențională, au fost disjunse. Considerentele instanței de apel, din acest punct de vedere, sunt greșite, câtă vreme, prin hotărârea apelată (sentința civilă nr. 171 din 29 ianuarie 2008 a Tribunalul București, secția a V-a civilă), instanța a respins, prin dispozitiv, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată pe dreptul comun de reclamant împotriva pârâților. Contrar celor arătate, nu se impune însă admiterea recursului declarat de pârâți, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a răspunde motivului de apel respectiv, întrucât o casare a deciziei recurate ar fi pur formală.

Aceasta, întrucât excepția admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamant pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001, a fost soluționată în cauză, irevocabil și cu autoritate de lucru judecat, avându-se în vedere decizia civilă nr. 2685 din 2 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a menținut decizia civilă nr. 10/A din 13 ianuarie 2006 a Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Prin cele două hotărâri judecătorești instanțele au tranșat problema de drept aflată în litigiu, statuând asupra faptului că este admisibilă acțiunea în revendicare promovată pe dreptul comun în cauză de către reclamant, cu atât mai mult cu cât cererea reclamantului avea și un alt capăt de cerere referitor la nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare prin naționalizare a imobilului aflat în litigiu.

Înalta Curte, prin decizia de casare, admițând că este admisibilă acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun de reclamant, nu a statuat însă și asupra regulilor care trebuie avute în vedere de către instanțe atunci când soluționează o asemenea cerere. În acest sens, ținându-se cont de faptul că reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, că cererea în revendicare a fost formulată pe data de 4 martie 2005, după apariția Legii nr. 10/2001, că, între timp, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 33/2008 în interesul legii și că pârâții au cumpărat apartamentele situate în imobilul aflat în litigiu, pe baza Legii nr. 112/1995 - acțiunea în revendicare promovată de către acesta - nu va fi soluționată în conformitate cu metoda comparării de titluri, ci vor fi aplicate regulile de drept substanțial prevăzute de legea specială cu caracter reparatoriu, Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, respectiv dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâți se va respinge, ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ. și fiind în culpă procesuală, vor fi obligați recurenții, către intimatul-reclamant, la plata sumei de 3.570 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții I.A., Z.C., Z.R., S.G., C.V. împotriva deciziei nr. 256 din 3 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Obligă pe recurenți să plătească intimatului cheltuieli de judecată în cuantum de 3.570 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2010.