ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4588/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 12 octombrie 2000, înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă sub nr. 5410/2000, reclamanta D.V. a chemat în judecată pe pârâtele P.S.I.A. și M.C.C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, în urma comparării titlurilor, să le oblige pe pârâte să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 8 situat în București str. Schitu Măgureanu. În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta este proprietara apartamentului nr. 8, conform sentinței civile nr. 1619 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosar nr. 2800/1999, definitivă și irevocabilă, a dispoziției primarului general nr. 859 din 05 iunie 2000, a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2221/1945, transcris sub nr. 491/1945 și a certificatelor de moștenitor nr. 238/1975 și nr. 145/2000.

De asemenea, s-a arătat că pârâtele sunt fostele chiriașe ale apartamentului nr. 8 pe care l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 367/1 din 22 ianuarie 1997 și nr. 366/1 din 22 ianuarie 1997, după ce, în prealabil, a fost împărțit, în mod artificial, în două unități locative cu dependințe comune, contrar prevederilor art. 3 din Legea nr. 112/1995. La 13 decembrie 2000,în condițiile art. 132 C. proc. civ., reclamanta D.V. a depus o cerere precizatoare prin care chema în judecată pe pârâta N.I.A., în calitate de moștenitoare a defunctei P.S.I.A., conform certificatului de moștenitor nr. 40/1998 și pe pârâta C.D., în calitate de moștenitoare a defunctei M.C.C., conform certificatului de moștenitor nr. 40/1998.

Pârâta C.D.M. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, pe motiv că autoarea sa a fost de bună-credință la cumpărarea imobilului, ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001. Pârâta a arătat că sentința nr. 1619/1999 nu îi este opozabilă, deoarece nu a fost parte în respectivul proces. Tot prin întâmpinare, pârâta arată că sora sa, pârâta N.I.A.

i-a donat ½ din imobilul inclus în certificatul de moștenitor nr. 40/1998, astfel că de la data de 18 februarie 1998 este proprietarul exclusiv al apartamentului nr. 8. Prin sentința civilă nr. 198 din 12 martie 2002 a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată, pe motiv că titlul pârâtelor este preferabil, ca urmare a transcrierii în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni la data de 10 februarie 1997. Prin decizia nr. 68 din 20 februarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosar nr. 2719/2002, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei, reținându-se că pârâtele cumpărătoare au fost de bună-credință și că nu au fost parte în procesul finalizat prin pronunțarea sentinței din anul 1999. De asemenea, s-a reținut că la momentul admiterii acțiunii împotriva P.M.B.

aceasta nu mai era proprietarul imobilului. Prin decizia civilă nr. 5819 din 22 octombrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2681/2003, a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată decizia cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului de către aceeași instanță, pe motiv că instanțele de fond trebuiau să compare titlurile de proprietate ale părților în condițiile art. 480 C. civ., fără a se pune în discuție buna-credință. Înalta Curte a observat că respingerea acțiunii, pe considerentul că pârâtele au fost de bună-credință, este consecința schimbării înțelesului și naturii actului juridic dedus judecății, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat decât să se constate că titlul ei este preferabil.

În rejudecare, prin decizia nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității procesule pasive a pârâtei și a inadmisibilității acțiunii, a fost admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 198/2002, în sensul că a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta C.D. să lase reclamantei D.V., în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. Schitu Măgureanu. Prin decizia civilă nr. 6256 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respins recursul reclamantei și a fost admis recursul declarat de pârâta C.D.M.

împotriva deciziei civile nr. 581/2009, a fost casată decizia și a fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță. În motivarea deciziei s-a reținut că, deși trebuia să procedeze la compararea titlurilor, instanța de apel s-a rezumat la a anula titlul pârâtei. Observând că împrejurările de fapt ale speței nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte a considerat că se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. În privința recursului reclamantei s-a reținut că acesta atacă o încheiere rămasă irevocabilă și o altă încheiere care, având caracter premergător, nu privea raporturile juridice dintre reclamantă și pârâtă. În rejudecare, Cutea a constatat că deciziile de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului, pronunțate în prezenta cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilesc două obligații pentru instanța de trimitere.

Astfel, potrivit deciziei nr. 5819 din 22 octombrie 2004 instanța de apel trebuie să compare titlurile de proprietate ale părților în condițiile art. 480 C. civ., fără a pune în discuție buna-credință, iar potrivit deciziei nr. 6256 din 22 noiembrie 2010 instanța de apel este obligată să nu se rezume la anularea titlului de proprietate al pârâtei ci să procedeze la compararea titlurilor. Pe fondul apelului instanța a reținut următoarele: Apartamentul nr. 8 situat în București, str. Schitu Măgureanu a intrat în proprietatea numiților V.C.R. și L.V.R. în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat la nr. 2221 și transcris la nr. 491 la data de 18 ianuarie 1945. Prin Decretul nr. 92/1950 apartamentul nr. 8 a fost preluat de către stat de la altă persoană decât adevărații proprietari și anume de la numitul P.G.

(poziția 5805 din anexa la Decret). Reclamanta este moștenitoarea foștilor proprietari ai imobilului, numiții V.C.R. și L.V.R., astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 238/1975 și nr. 145 din 10 octombrie 2000. Nelegalitatea preluării imobilului de către stat, calitatea reclamantei de succesoare a foștilor proprietari și dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 8 au fost stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința civile nr. 1619 din 03 noiembrie 1999). Această hotărâre judecătorească a fost executată prin emiterea de către P.G.M.B. a dispoziției nr. 859 din 05 iunie 2000 de restituire a apartamentului nr. 8 către reclamantă. Față de cele arătate anterior, Curtea a constatat dovedită calitatea procesuală activă a reclamantei.

Pârâta C.D.M. a dobândit cota de ½ din apartamentul nr. 8, prin moștenire de la numita M.C.C., care cumpărase respectiva cotă în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul nr. 366/1 din 22 ianuarie 1997. Restul cotei de ½ din apartamentul nr. 8 a fost dobândit de către pârâta C.D.M. prin donație de la pârâta N.I.A. (contractul de donație autentificat sub nr. 395 din 18 februarie 1998). Aceasta din urmă a dobândit respectiva cotă prin moștenire de la numita P.S.I.A. care o cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul nr. 366/1 din 22 ianuarie 1997. În prezent, pârâta C.D.M. are posesia întregului apartament nr. 8 revendicat de către reclamantă. Față de cele arătate anterior, Curtea a constatat dovedită calitatea procesuală pasivă a pârâtei C.D.M.

Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., a fost introdusă la data de 12 octombrie 2000, înainte de intrarea în vigoare a legii speciale nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că este admisibilă. Astfel, în art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 se prevede că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”. Raporturile juridice dintre stat și succesorul foștilor proprietari au fost tranșate irevocabil prin sentința civilă nr. 1619 din 03 noiembrie 1999, iar hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul acțiunilor reale, cum este acțiunea în restituire sau revendicare, sunt opozabile erga omnes chiar dacă, prin ipoteză, terții nu au fost parte în respectivul proces.

Curtea nu a reținut susținerile intimatei-pârâte conform cărora autorii inițiali ai reclamantei nu ar fi putut să cumpere apartamentul nr. 8, deoarece vânzătorul ar fi dobândit proprietatea doar la un moment ulterior înstrăinării. Prin aceste susțineri se încearcă a se dovedi contra celor stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. În speță, revendicarea se situează în ipoteza în care ambele părți fac dovada unui titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Întrucât aceste titluri provin de la autori diferiți, nu este suficientă compararea titlurilor de dobândire pe care le prezintă reclamanta și pârâta ci trebuie stabilit care dintre autorii părților era adevăratul proprietar sau verus dominus.

În această ordine de idei, Curtea a constatat că titlul de proprietate al autorilor inițiali ai reclamantei, numiții V.C.R. și L.V.R., este un contract de vânzare-cumpărare, autentificat și transcris. Titlul de proprietate al autorului inițial al pârâtei, S.R., este reprezentat de Decretul nr. 92/1950. Întrucât nevalabilitatea titlului Statului a fost stabilită prin hotărârea irevocabilă de admitere a acțiunii în revendicare, Curtea a reținut că titlul de proprietate al autorilor reclamantei este preferabil.

De altfel, contractul de vânzare-cumpărare din anul 1945 este mai vechi și a fost transcris, iar pierderea posesiei bunului de către autorii reclamantei a fost rezultatul unor acte de preluare al căror caracter abuziv nu mai poate fi rediscutat față de soluția dispusă prin sentința civilă nr. 1619 din 03 noiembrie 1999. Faptul că cele două contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost la rândul lor transcrise, nu poate fi opus reclamantei atâta timp cât înstrăinarea s-a făcut de către un neproprietar.

Reținând cele statuate cu caracter obligatoriu prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5819 din 22 octombrie 2004, și anume că la compararea titlurilor nu se pune în discuție buna credință, Curtea a observat că, în raporturile dintre Statul vânzător și chiriașii cumpărători, buna-credință a acestora din urmă și faptul că respectivele contracte nu au fost anulate sunt aspecte esențiale în perspectiva aplicării dispozițiilor art. 50 sau art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Curtea nu a reținut susținerile intimatei pârâte conform cărora apelanta-reclamantă nu ar avea bun un „existent” și „actual” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., deoarece hotărârea judecătorească irevocabilă din anul 1999 și contractul de vânzare din anul 1945 demonstrează contrariul.

Sub acest aspect, s-a precizat că admiterea acțiunii în revendicare are efect declarativ de drepturi și nu constitutiv, iar autoarele pârâtei au cumpărat apartamentul nr. 8 tocmai de la P.M.B., adică pârâtul din acțiunea în revendicare soluționată în 1999. C.E.D.O. afirmă constant, în special, că, în contextul legislativ românesc privind acțiunile în revendicare imobiliare și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 ( Străin c. România pct. 39, 43 și 59). În Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M.A.

și alții împotriva României, se apreciază, printre altele, că, „Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ”. Acțiunea în revendicare introdusă de reclamantă împotriva cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost admisă inclusiv pe considerentul că reclamanta are o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă și executorie prin care Statul, prin unitatea administrativ teritorială, este obligat să îi restituie apartamentul nr. 8. Drept urmare, prin decizia nr. 592 din 2 iunie 2011, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 198 din 12 martie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admis; sentința a fost schimbată în tot și, drept consecință, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a inadmisibilității acțiunii; acțiunea a fost admisă în sensul obligării pârâtei C.D.M.

de a lăsa, în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantei D.V. imobilul situat în București, str. Schitu Măgureanu. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, prin două cereri distincte, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Prin cererea de recurs înregistrată la 23 iunie 2011 ora 15,11, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5,8 și 9 C. proc. civ., critică decizia pentru nelegalitate, pentru considerente ce urmează: - Instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active doar cu referire la efectele sentinței nr. 1619 din 3 noiembrie 1999, neanalizând motivele care au fundamentat excepția. Din sentință rezultă că instanța nu a fost învestită cu un petit în constatarea nelegalității preluării imobilului de către stat, astfel că afirmația instanței referitoare la nelegalitatea preluării conține un neadevăr.

Hotărârea judecătorească, fiind pronunțată în contradictoriu cu P.M.B., poate fi opusă numai ca fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, așa încât instanța de recurs trebuie să analizeze toate probele administrate în dovedirea lipsei calității procesuale pasive. - O altă greșeală a instanței de apel se referă la aprecierea că preluarea bunului autorilor reclamantei a fost abuzivă, în condițiile în care, pe de o parte, aceasta nu a cerut să se constate nevalabilitatea titlului Statului, iar, pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950, în temeiul căruia a fost naționalizat imobilul, nu a fost abrogat, așa încât dreptul de proprietate s-a stins prin aplicarea acestui act normativ. - Referirea instanței la hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010 este nelegală, întrucât aceasta nu are aplicabilitate în cauză.

Astfel, sentința din 1999 este pronunțată în contradictoriu cu P.M.B. care nu mai era titulara dreptului de proprietate din 1996. - Cu privire la acțiunea în revendicare prin compararea de titluri se arată că aceasta trebuie analizată în raport de partea care deține un bun și cu aplicarea corespunzătoare a principiului securității circuitului civil a raporturilor juridice. Dat fiind situația de fapt descrisă, reclamanta nu are un bun actual în patrimoniul său, titlul acesteia de proprietate stingându-se în anul 1950. Recurenta arată că titlul său de proprietate este pe deplin consolidat, datorită bunei sale credințe la momentul achiziționării bunului, întrucât: imobilul a trecut în proprietatea Statului cu titlu, iar cumpărarea acestuia s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995; reclamanta nu a notificat-o să nu cumpere bunul, fiindcă a făcut o cerere în despăgubiri și nu de restituire în natură.

Prin cererea de recurs înregistrată la 23 iunie 2011, ora 15,13, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., pârâta dezvoltă următoarele motive de nelegalitate. - Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece nu a aplicat legea în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Legea nr. 112/1995, cât și sub aspectul faptului că nu a aplicat Legea nr. 10/2001. Conform Legii nr. 112/1995 și art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a legii, Decretul nr. 92/1950 era considerat ca fiind un act normativ de preluare cu titlu a imobilelor naționalizate. Condiția respectării identității, dintre titularul dreptului de proprietate la momentul naționalizării și persoana trecută în anexă, este impusă ulterior cumpărării bunului de pârât, prin H.G.

nr. 11/1997 ce a intrat în vigoare la 04 februarie 1997. Instanța, neprocedând în acest sens, depășește atribuțiile puterii judecătorești, aplicând retroactiv prevederi legale ce nu erau în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, 22 ianuarie 1997. Tot prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești aplică art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 deoarece, până la momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, nicio instanță nu constatase că bunul a fost preluat de Stat fără titlu valabil. De asemenea, reclamanta formulase o cerere pentru despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, deși apreciase că preluarea s-a făcut fără titlu, ceea ce întărește buna-credință a pârâtei la cumpărarea bunului și conduce la inadmisibilitatea acțiunii.

Deși instanța refuză să analizeze buna-credință față de decizia nr. 5819/2004, reține că recurenta ar fi trebuit să știe în 1997 că Statul vânzător va deveni neproprietar în 1999. Față de împrejurarea că reclamanta ceruse despăgubiri pentru imobil este o diferență esențială față de cauza S. vs. România, deoarece, în acea cauză, chiriașii cumpăraseră în timp ce litigiul era pe rol. Tot prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, instanța nu aplică legea în vigoare la momentul soluționării acțiunii în revendicare, respectiv Legea nr. 10/2001, modificată, precum și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a C.E.D.O. în materie. Caracterul abuziv al preluării poate fi discutat doar în raport de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, lege de imediată aplicare.

Cum acțiunea în revendicare nu a fost finalizată până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta a ales să formuleze notificare în temeiul acestei legi, urmează a i se recunoaște acesteia un drept la despăgubiri conform legii speciale de reparație. Se mai arată că, față de împrejurarea că imobilul a fost preluat cu titlu, că titlul de proprietate al recurentei nu a fost anulat, precum și față de conținutul cauzei pilot, nu poate fi ignorată procedura legii speciale. - Din perspectiva motivelor de modificare ale punctelor 7 și 8 art. 304 C. proc.

civ., se arată că într-un paragraf instanța de apel arată că existența unui bun în patrimoniul reclamantei este dovedită de hotărârea judecătorească din 1999 și de contractul de vânzare-cumpărare din 1945, iar într-un alt paragraf se vorbește doar de sentința din 1999. Recurenta arată că, în compararea celor două titluri conform jurisprudenței C.E.D.O., din sentința civilă nr. 1619 din 3 noiembrie 1999 și din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 rezultă că cele două titluri provin de la același autor, S.R., și că primul titlu transcris este cel al autorului recurentei, conform și deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Se mai arată că reclamanta nu are un bun actual ori o speranță legitimă în temeiul sentinței nr. 1629/1999, deoarece este obținută de la un neproprietar și în favoarea dreptului de proprietate al recurentei.

- Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanța încalcă dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 ce atestă preluarea cu titlu a apartamentului și că legea aplicabilă cauzei este Legea specială nr. 10/2001. Sub acest aspect se învederează că nu se pune problema cercetării bunei-credințe la momentul cumpărării, deoarece, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare nr. 5819 din 22 octombrie 2004, imobilul era preluat cu titlu. Instanța de apel a greșit întrucât, reținând nelegalitatea titlului Statului, trebuia să analizeze și buna-credință a autoarelor recurentei la contractarea apartamentului. Intimata, prin întâmpinarea depusă în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., solicită respingea recursului ca nefondat. Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, la probatoriile administrate în toate etapele procesuale și la temeiurile de drept incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. - Prioritar, Înalta Curte învederează că își însușește în integralitate considerentele deciziei pronunțate de instanța superioară de fond. - De asemenea, dat fiind punctele de convergență ale criticilor formulate de recurentă prin cele două căi de atac formulate, aspectele de nelegalitate invocate vor fi analizate prin considerente comune. - Deși recurenta a înțeles să invoce motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., se constată că acesta nu poate fi reținut. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății” al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” a fost schimbat, privește încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică. - Instanța de apel, dând câștig de cauză reclamantei în disputa judiciară dintre reclamantă și pârâtă, în cadrul acțiunii în revendicare promovată la data de 12 octombrie 2000, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, criticile formulate sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată. În cuprinsul legii speciale de reparație există dispoziția cuprinsă în art. 47 din forma în vigoare la data adoptării, potrivit căreia prevederile legii sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei. Alegerea, conform acestui text de lege, aparține părții reclamante, or, în cauză, reclamanta a optat, după declanșarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru continuarea judecării acțiunii în revendicare.

Cât privește formularea notificării în condițiile legii speciale, aceasta nu atrage inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pentru încălcarea principiului „electa una via non datur recursus ad alteram”, „aleasă fiind o cale, nu se admite utilizarea alteia”, câtă vreme reclamanta, în scopul de a evita dubla reparație în favoarea sa, a ales, așa cum s-a arătat, procedura de drept comun. Cât privește incidența deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008 (M. Of. nr. 198/23.02.2009), în raport de care acțiunea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă, susținerea recurentei este, de asemenea, neîntemeiată. Această decizie se referă la acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din chiar conținutul acesteia.

„Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 …. concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale”. Reclamanta, așa cum s-a mai arătat, a formulat acțiunea în revendicare înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, a înțeles, în aplicarea dispozițiilor art. 47 din legea specială, să continue procedura de drept comun aflată pe rolul instanțelor, chiar dacă a formulat notificare. Principiul neretroactivității legii civile face ca și susținerea recurentei privind imposibilitatea comparării titlurilor, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să fie nefondată.

- Motivul de casare prevăzut de pct. 4 al art. 304 C. proc. civ., nu este incident în cauză. Instanța săvârșește un exces de putere atunci când îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare de lege, texte adoptate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale. Susținerea recurentei că dispozițiile legale aplicabile cauzei sunt cele în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, precum și Legea nr. 10/2001, ca de altfel și considerentele referitoare la implicabilitatea Legii nr. 213/1998, nu sunt încadrabile în pct. 4 ci în pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., urmând a fi analizate în cuprinsul acestui motiv de modificare. - Contrar susținerii reclamantei, faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost enumerat în cuprinsul art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu este un element suficient pentru a se considera că preluarea imobilului a avut loc în mod valabil, întrucât nevalabilitatea titlului Statului a fost constatată irevocabil prin hotărârea judecătorească pronunțată în contradictoriu cu autorul recurentei. Fiind o hotărâre judecătorească pronunțată în cadrul unei acțiuni reale, ea este opozabilă erga omnes chiar dacă, prin ipoteză, terții nu au fost parte în acel proces.

- Recurenta invocă, în susținerea pretențiilor sale, împrejurarea că autoarea reclamantei nu a solicitat în cadrul procedurii administrative a Legii nr. 112/1995 restituirea în natură a bunului, argument de natură a duce la respingerea acțiunii în revendicare, întrucât actul de înstrăinare a fost încheiat cu bună-credință. Argumentul nu își are aplicabilitate în cauză, dat fiind conținutul obligatoriu, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., al celor două decizii de casare: instanța, în rejudecare, trebuia să compare titlurile de proprietate ale părților în condițiile art. 480 C. civ., fără a pune în discuție buna-credință. Cu alte cuvinte, instanța de recurs a stabilit că temeiul de drept al acțiunii este art. 480 C. civ., că operațiunea ce trebuie făcută de instanță este cea a comparării titlurilor părților, fără analiza bunei-credințe a chiriașului-cumpărător a bunului în litigiu.

- Aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamantei, astfel cum a fost motivată, este considerată de recurentă o motivare contradictorie, în sensul punctului 7, și o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, în sensul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Faptul că instanța de apel a reținut existența unui bun actual în patrimoniul reclamantei, urmare a existenței contractului de vânzare-cumpărare din 1945 și a hotărârii judecătorești din 1999, cu referire la conținutul cauzei-pilot, nu reprezintă o motivare contradictorie, ci punctul de vedere al instanței motivat în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în contradicție cu punctul de vedere al recurentei asupra aceleiași chestiuni de drept.

Astfel, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui bun actual, cât și a unei speranțe legitime, de valorificare a dreptului de proprietate. Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară (cauzele S. și P., A.M. și alții), a cerinței din art. 1 Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evoluării cerinței premise a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Hotărârea pronunțată în cauza „A.” nu dă câștig de cauză pârâtei, contrar celor susținute.

Curtea a reținut (par. 143) că „nicio instanță sau unitate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod obligatoriu un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante …., deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament”. Or, în speță, nelegalitatea preluării imobilului de către stat, calitatea reclamantei de succesoare a foștilor proprietari și dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu au fost stabilite irevocabil, prin sentința civilă nr. 1619 din 3 noiembrie 1999, hotărâre judecătorească executată prin emiterea de către primarul general al municipiului București a dispoziției nr. 859 din 5 iunie 2000, de restituire a imobilului.

Rezultă, astfel, că situația-premisă cerută în cauza A. pentru reținerea unui „bun” actual în patrimoniul reclamantei, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a dispus restituirea bunului revendicat, este îndeplinită în speță. - Instanța de apel a reținut corect calitatea procesuală activă a recurentei prin raportare la titlul de proprietate al autorilor săi și la hotărârea judecătorească prin care autoritatea administrativă a fost obligată să restituie acestuia bunul în litigiu. Cu referire la susținerea recurentei în sensul că în decretul de naționalizare este indicată o altă persoană drept proprietar al bunului este lipsit de semnificație juridică câtă vreme dreptul de proprietate a fost dovedit prin contractul de vânzare-cumpărare din 1945, confirmat prin sentința judecătorească.

De altfel, și în Legea nr. 10/2001 invocată în motivele de recurs se prevede la art. 24 că „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura pelurii abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”. Or, în cauză, așa cum s-a arătat, s-a făcut dovada contrară cerută de legiuitor, în sensul că adevăratul proprietar de la care s-a preluat bunul este autorul reclamantei și nu cel înscris în actul normativ. - În cadrul acțiunii în revendicare, pârâta invocă, la rândul ei, un titlu de proprietate care nu blochează de drept demersul reclamantei de a obține bunul revendicat, căci operațiunea comparării de titluri s-a născut în jurisprudență tocmai din nevoia de a da o soluție situației în care ambele părți se pretind proprietari și prezintă dovezi valide ale dreptului de proprietate.

Or, într-o astfel de situație, câștig de cauză nu poate avea decât partea care are un drept de proprietate mai caracterizat și un titlu preferabil. De aceea, este lipsit de importanță faptul că titlul de proprietate al recurentei este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, câtă vreme și reclamanta are un drept de proprietate asupra aceluiași bun, astfel cum deja s-a arătat. - Instanța de apel, sesizată cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, a considerat mai preferabil titlul reclamantei cu respectarea regulilor și principiilor de drept material ce guvernează acest tip de acțiune. Contrar celor susținute de recurentă, titlurile de proprietate în coliziune nu provine de la același autor, S.R.

Titlul de proprietate al autorilor reclamantei, R.V. și R.L., constă într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1945, autentificat și transcris. Titlul de proprietate al autorului inițial al recurentei, S.R., este Decretul nr. 92/1950, titlu a cărei nevalabilitate a fost stabilită prin acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu reprezentantul S.R. Admiterea acțiunii în revendicare are efect declarativ de drepturi și nu constitutiv, cum se susține, iar autoarele recurentei, așa cum de altfel s-a arătat, au cumpărat bunul de la pârâtul din acțiunea în revendicare din 1999. Din cele mai sus expuse, rezultă că titlul reclamantei, transcris în 1945, este mai vechi și mai bine caracterizat față de titlul pârâtei, transcris la rândul lui, care rezidă de la un neproprietar.

- Este nefondată și critica referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 213/1998. Astfel, anterior adoptării Legii nr. 213/1998, Curtea Supremă de Justiție statuase asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare prin hotărârea nr. 1 din 2 februarie 2005. Ulterior, instanța supremă a revenit asupra jurisprudenței sale, în sensul că instanțele nu au atribuția de a cenzura și de a dispune restituirea imobilelor naționalizate, prin hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1998. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 este pe deplin aplicabil în cauză câtă vreme se prevede, în mod expres, competența instanțelor judecătorești și valabilitatea titlului de proprietate în raport de criteriile prevăzute în același articol.

- Este real că și recurenta este titulara unui „bun” în sensul C.E.D.O. Legiuitorul, pentru a proteja drepturile cumpărătorilor care au perfectat acte de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 1/2009 a introdus în Legea nr. 10/2001 art. 50 1 , care dă dreptul proprietarilor ale căror contracte și-au încetat efectele, ca urmare a admiterii cererii în revendicare formulată de un terț împotriva cumpărătorului, dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge criticile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.D.M. împotriva deciziei nr. 592/ A din data de 2 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.