ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4588/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4588/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea din data

de 12 octombrie 2000, înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă sub nr. 5410/2000, reclamanta D.V. a chemat în

judecată pe pârâtele P.S.I.A. și M.C.C., solicitând instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța, în urma comparării titlurilor, să le oblige pe pârâte să-i

lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 8 situat în

București str. Schitu Măgureanu.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că reclamanta este proprietara apartamentului nr. 8, conform sentinței

civile nr. 1619 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

dosar nr. 2800/1999, definitivă și irevocabilă, a dispoziției primarului general

nr. 859 din 05 iunie 2000, a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2221/1945,

transcris sub nr. 491/1945 și a certificatelor de moștenitor nr. 238/1975 și nr.

145/2000.

De asemenea, s-a

arătat că pârâtele sunt fostele chiriașe ale apartamentului nr. 8 pe care l-au

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 367/1

din 22 ianuarie 1997 și nr. 366/1 din 22 ianuarie 1997, după ce, în prealabil,

a fost împărțit, în mod artificial, în două unități locative cu dependințe

comune, contrar prevederilor art. 3 din Legea nr. 112/1995.

La 13 decembrie 2000,în

condițiile art. 132 C. proc. civ., reclamanta D.V. a depus o cerere

precizatoare prin care chema în judecată pe pârâta N.I.A., în calitate de

moștenitoare a defunctei P.S.I.A., conform certificatului de moștenitor nr. 40/1998

și pe pârâta C.D., în calitate de moștenitoare a defunctei M.C.C., conform

certificatului de moștenitor nr. 40/1998.

Pârâta C.D.M. a

formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, pe motiv

că autoarea sa a fost de bună-credință la cumpărarea imobilului, ceea ce atrage

incidența în cauză a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001. Pârâta a

arătat că sentința nr. 1619/1999 nu îi este opozabilă, deoarece nu a fost parte

în respectivul proces.

Tot prin întâmpinare,

pârâta arată că sora sa, pârâta N.I.A. i-a donat ½ din imobilul inclus

în certificatul de moștenitor nr. 40/1998, astfel că de la data de 18 februarie

1998 este proprietarul exclusiv al apartamentului nr. 8.

Prin sentința civilă nr.

198 din 12 martie 2002 a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată, pe motiv că

titlul pârâtelor este preferabil, ca urmare a transcrierii în registrul de

transcripțiuni și inscripțiuni la data de 10 februarie 1997.

Prin decizia nr. 68

din 20 februarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în dosar nr. 2719/2002, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei,

reținându-se că pârâtele cumpărătoare au fost de bună-credință și că nu au fost

parte în procesul finalizat prin pronunțarea sentinței din anul 1999. De

asemenea, s-a reținut că la momentul admiterii acțiunii împotriva P.M.B. aceasta

nu mai era proprietarul imobilului.

Prin decizia civilă nr.

5819 din 22 octombrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 2681/2003, a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost

casată decizia cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului de către

aceeași instanță, pe motiv că instanțele de fond trebuiau să compare titlurile

de proprietate ale părților în condițiile art. 480 C. civ., fără a se pune în

discuție buna-credință. Înalta Curte a observat că respingerea acțiunii, pe

considerentul că pârâtele au fost de bună-credință, este consecința schimbării

înțelesului și naturii actului juridic dedus judecății, atâta timp cât

reclamanta nu a solicitat decât să se constate că titlul ei este preferabil.

În rejudecare, prin

decizia nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active a

reclamantei, lipsei calității procesule pasive a pârâtei și a inadmisibilității

acțiunii, a fost admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată în tot

sentința civilă nr. 198/2002, în sensul că a fost admisă acțiunea și a fost

obligată pârâta C.D. să lase reclamantei D.V., în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul situat în București, str. Schitu Măgureanu.

Prin decizia civilă nr.

6256 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a

fost respins recursul reclamantei și a fost admis recursul declarat de pârâta C.D.M.

împotriva deciziei civile nr. 581/2009, a fost casată decizia și a fost trimisă

cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță.

În motivarea deciziei

s-a reținut că, deși trebuia să procedeze la compararea titlurilor, instanța de

apel s-a rezumat la a anula titlul pârâtei.

Observând că

împrejurările de fapt ale speței nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte a

considerat că se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului la aceeași instanță.

În privința

recursului reclamantei s-a reținut că acesta atacă o încheiere rămasă

irevocabilă și o altă încheiere care, având caracter premergător, nu privea

raporturile juridice dintre reclamantă și pârâtă.

În rejudecare, Cutea a

constatat că deciziile de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului,

pronunțate în prezenta cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

stabilesc două obligații pentru instanța de trimitere. Astfel, potrivit

deciziei nr. 5819 din 22 octombrie 2004 instanța de apel trebuie să compare

titlurile de proprietate ale părților în condițiile art. 480 C. civ., fără a

pune în discuție buna-credință, iar potrivit deciziei nr. 6256 din 22 noiembrie

2010 instanța de apel este obligată să nu se rezume la anularea titlului de

proprietate al pârâtei ci să procedeze la compararea titlurilor.

Pe fondul apelului

instanța a reținut următoarele:

Apartamentul nr. 8

situat în București, str. Schitu Măgureanu a intrat în proprietatea numiților V.C.R.

și L.V.R. în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat la nr. 2221 și

transcris la nr. 491 la data de 18 ianuarie 1945. Prin Decretul nr. 92/1950

apartamentul nr. 8 a fost preluat de către stat de la altă persoană decât

adevărații proprietari și anume de la numitul P.G. (poziția 5805 din anexa la Decret).

Reclamanta este

moștenitoarea foștilor proprietari ai imobilului, numiții V.C.R. și L.V.R.,

astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 238/1975 și nr. 145 din 10

octombrie 2000.

Nelegalitatea

preluării imobilului de către stat, calitatea reclamantei de succesoare a

foștilor proprietari și dreptul de proprietate al reclamantei asupra

apartamentului nr. 8 au fost stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă

(sentința civile nr. 1619 din 03 noiembrie 1999). Această hotărâre

judecătorească a fost executată prin emiterea de către P.G.M.B. a dispoziției nr.

859 din 05 iunie 2000 de restituire a apartamentului nr. 8 către reclamantă.

Față de cele arătate

anterior, Curtea a constatat dovedită calitatea procesuală activă a

reclamantei.

Pârâta C.D.M. a

dobândit cota de ½ din apartamentul nr. 8, prin moștenire de la numita M.C.C.,

care cumpărase respectiva cotă în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul nr. 366/1

din 22 ianuarie 1997. Restul cotei de ½ din apartamentul nr. 8 a fost dobândit de către pârâta C.D.M. prin donație de la pârâta N.I.A. (contractul de donație

autentificat sub nr. 395 din 18 februarie 1998). Aceasta din urmă a dobândit

respectiva cotă prin moștenire de la numita P.S.I.A. care o cumpărare în baza Legii

nr. 112/1995 prin contractul nr. 366/1 din 22 ianuarie 1997.

În prezent, pârâta C.D.M.

are posesia întregului apartament nr. 8 revendicat de către reclamantă.

Față de cele arătate

anterior, Curtea a constatat dovedită calitatea procesuală pasivă a pârâtei C.D.M.

Acțiunea

în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., a fost introdusă

la data de 12 octombrie 2000, înainte de intrarea în vigoare a legii speciale nr.

10/2001, ceea ce înseamnă că este admisibilă. Astfel, în art. 6 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 213/1998 se prevede că „bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente

să stabilească valabilitatea titlului”.

Raporturile juridice

dintre stat și succesorul foștilor proprietari au fost tranșate irevocabil prin

sentința civilă nr. 1619 din 03 noiembrie 1999, iar hotărârile judecătorești

pronunțate în cadrul acțiunilor reale, cum este acțiunea în restituire sau

revendicare, sunt opozabile erga omnes chiar dacă, prin ipoteză, terții nu au

fost parte în respectivul proces. Curtea nu a reținut susținerile intimatei-pârâte

conform cărora autorii inițiali ai reclamantei nu ar fi putut să cumpere

apartamentul nr. 8, deoarece vânzătorul ar fi dobândit proprietatea doar la un

moment ulterior înstrăinării. Prin aceste susțineri se încearcă a se dovedi

contra celor stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În speță,

revendicarea se situează în ipoteza în care ambele părți fac dovada unui titlu

de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Întrucât aceste titluri

provin de la autori diferiți, nu este suficientă compararea titlurilor de

dobândire pe care le prezintă reclamanta și pârâta ci trebuie stabilit care

dintre autorii părților era adevăratul proprietar sau verus dominus.

În această ordine de

idei, Curtea a constatat că titlul de proprietate al autorilor inițiali ai

reclamantei, numiții V.C.R. și L.V.R., este un contract de vânzare-cumpărare,

autentificat și transcris. Titlul de proprietate al autorului inițial al

pârâtei, S.R., este reprezentat de Decretul nr. 92/1950.

Întrucât

nevalabilitatea titlului Statului a fost stabilită prin hotărârea irevocabilă de

admitere a acțiunii în revendicare, Curtea a reținut că titlul de proprietate

al autorilor reclamantei este preferabil. De altfel, contractul de vânzare-cumpărare

din anul 1945 este mai vechi și a fost transcris, iar pierderea posesiei

bunului de către autorii reclamantei a fost rezultatul unor acte de preluare al

căror caracter abuziv nu mai poate fi rediscutat față de soluția dispusă prin

sentința civilă nr. 1619 din 03 noiembrie 1999.

Faptul că cele două

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost

la rândul lor transcrise, nu poate fi opus reclamantei atâta timp cât

înstrăinarea s-a făcut de către un neproprietar.

Reținând cele

statuate cu caracter obligatoriu prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 5819 din 22 octombrie 2004, și anume că la compararea titlurilor

nu se pune în discuție buna credință, Curtea a observat că, în raporturile

dintre Statul vânzător și chiriașii cumpărători, buna-credință a acestora din

urmă și faptul că respectivele contracte nu au fost anulate sunt aspecte

esențiale în perspectiva aplicării dispozițiilor art. 50 sau art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Curtea nu a reținut

susținerile intimatei pârâte conform cărora apelanta-reclamantă nu ar avea bun

un „existent” și „actual” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., deoarece hotărârea

judecătorească irevocabilă din anul 1999 și contractul de vânzare din anul 1945

demonstrează contrariul. Sub acest aspect, s-a precizat că admiterea acțiunii

în revendicare are efect declarativ de drepturi și nu constitutiv, iar

autoarele pârâtei au cumpărat apartamentul nr. 8 tocmai de la P.M.B., adică

pârâtul din acțiunea în revendicare soluționată în 1999.

C.E.D.O. afirmă

constant, în special, că, în contextul legislativ românesc privind acțiunile în

revendicare imobiliare și restituirea bunurilor naționalizate de regimul

comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de

bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în

justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O

astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară

articolului 1 din Protocolul nr. 1 (

Străin c. România

pct. 39, 43 și 59).

În Hotărârea-pilot

din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M.A. și alții împotriva României, se

apreciază, printre altele, că, „Curții îi este suficient să constate, ținând

cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în

jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În

acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima

frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

”.

Acțiunea

în revendicare introdusă de reclamantă împotriva cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995,

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost admisă inclusiv pe

considerentul că reclamanta are o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă

și executorie prin care Statul, prin unitatea administrativ teritorială, este

obligat să îi restituie apartamentul nr. 8.

Drept urmare,

prin decizia nr. 592 din 2 iunie 2011, apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței nr. 198 din 12 martie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, a fost admis; sentința a fost schimbată în tot și, drept consecință, au

fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, a

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a inadmisibilității acțiunii;

acțiunea a fost admisă în sensul obligării pârâtei C.D.M. de a lăsa, în deplină

proprietate și liniștită posesie, reclamantei D.V. imobilul situat în

București, str. Schitu Măgureanu.

Împotriva

deciziei a declarat recurs pârâta, prin două cereri distincte, în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Prin

cererea de recurs înregistrată la 23 iunie 2011 ora 15,11, întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 5,8 și 9 C. proc. civ., critică decizia pentru

nelegalitate, pentru considerente ce urmează:

-

Instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active doar cu

referire la efectele sentinței nr. 1619 din 3 noiembrie 1999, neanalizând

motivele care au fundamentat excepția.

Din sentință rezultă

că instanța nu a fost învestită cu un petit în constatarea nelegalității

preluării imobilului de către stat, astfel că afirmația instanței referitoare

la nelegalitatea preluării conține un neadevăr.

Hotărârea

judecătorească, fiind pronunțată în contradictoriu cu P.M.B., poate fi opusă

numai ca fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, așa încât instanța

de recurs trebuie să analizeze toate probele administrate în dovedirea lipsei

calității procesuale pasive.

- O altă greșeală a

instanței de apel se referă la aprecierea că preluarea bunului autorilor

reclamantei a fost abuzivă, în condițiile în care, pe de o parte, aceasta nu a

cerut să se constate nevalabilitatea titlului Statului, iar, pe de altă parte,

Decretul nr. 92/1950, în temeiul căruia a fost naționalizat imobilul, nu a fost

abrogat, așa încât dreptul de proprietate s-a stins prin aplicarea acestui act

normativ.

- Referirea instanței

la hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010 este nelegală, întrucât aceasta nu are

aplicabilitate în cauză. Astfel, sentința din 1999 este pronunțată în

contradictoriu cu P.M.B. care nu mai era titulara dreptului de proprietate din

1996.

- Cu privire la

acțiunea în revendicare prin compararea de titluri se arată că aceasta trebuie

analizată în raport de partea care deține un bun și cu aplicarea

corespunzătoare a principiului securității circuitului civil a raporturilor

juridice. Dat fiind situația de fapt descrisă, reclamanta nu are un bun actual

în patrimoniul său, titlul acesteia de proprietate stingându-se în anul 1950.

Recurenta arată că

titlul său de proprietate este pe deplin consolidat, datorită bunei sale credințe

la momentul achiziționării bunului, întrucât: imobilul a trecut în proprietatea

Statului cu titlu, iar cumpărarea acestuia s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995;

reclamanta nu a notificat-o să nu cumpere bunul, fiindcă a făcut o cerere în despăgubiri

și nu de restituire în natură.

Prin cererea de

recurs înregistrată la 23 iunie 2011, ora 15,13, întemeiată pe dispozițiile art.

304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., pârâta dezvoltă următoarele motive de

nelegalitate.

- Instanța a depășit

atribuțiile puterii judecătorești deoarece nu a aplicat legea în vigoare la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Legea nr. 112/1995, cât

și sub aspectul faptului că nu a aplicat Legea nr. 10/2001.

Conform Legii nr. 112/1995

și art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a legii, Decretul nr. 92/1950

era considerat ca fiind un act normativ de preluare cu titlu a imobilelor

naționalizate.

Condiția respectării

identității, dintre titularul dreptului de proprietate la momentul

naționalizării și persoana trecută în anexă, este impusă ulterior cumpărării

bunului de pârât, prin H.G. nr. 11/1997 ce a intrat în vigoare la 04 februarie 1997.

Instanța, neprocedând

în acest sens, depășește atribuțiile puterii judecătorești, aplicând retroactiv

prevederi legale ce nu erau în vigoare la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, 22 ianuarie 1997.

Tot prin depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești aplică art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr.

213/1998 deoarece, până la momentul transmiterii dreptului de proprietate

asupra bunului în litigiu, nicio instanță nu constatase că bunul a fost preluat

de Stat fără titlu valabil.

De asemenea,

reclamanta formulase o cerere pentru despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995,

deși apreciase că preluarea s-a făcut fără titlu, ceea ce întărește

buna-credință a pârâtei la cumpărarea bunului și conduce la inadmisibilitatea

acțiunii.

Deși instanța refuză

să analizeze buna-credință față de decizia nr. 5819/2004, reține că recurenta

ar fi trebuit să știe în 1997 că Statul vânzător va deveni neproprietar în

1999.

Față de împrejurarea

că reclamanta ceruse despăgubiri pentru imobil este o diferență esențială față

de cauza S. vs. România, deoarece, în acea cauză, chiriașii cumpăraseră în timp

ce litigiul era pe rol.

Tot prin depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești, instanța nu aplică legea în vigoare la

momentul soluționării acțiunii în revendicare, respectiv Legea nr. 10/2001,

modificată, precum și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a C.E.D.O.

în materie.

Caracterul abuziv al

preluării poate fi discutat doar în raport de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

lege de imediată aplicare.

Cum acțiunea în

revendicare nu a fost finalizată până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

iar reclamanta a ales să formuleze notificare în temeiul acestei legi, urmează

a i se recunoaște acesteia un drept la despăgubiri conform legii speciale de

reparație.

Se mai arată că, față

de împrejurarea că imobilul a fost preluat cu titlu, că titlul de proprietate

al recurentei nu a fost anulat, precum și față de conținutul cauzei pilot, nu

poate fi ignorată procedura legii speciale.

- Din perspectiva

motivelor de modificare ale punctelor 7 și 8 art. 304 C. proc. civ., se arată

că într-un paragraf instanța de apel arată că existența unui bun în patrimoniul

reclamantei este dovedită de hotărârea judecătorească din 1999 și de contractul

de vânzare-cumpărare din 1945, iar într-un alt paragraf se vorbește doar de sentința

din 1999.

Recurenta arată că,

în compararea celor două titluri conform jurisprudenței C.E.D.O., din sentința

civilă nr. 1619 din 3 noiembrie 1999 și din contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 rezultă că cele două titluri provin de

la același autor, S.R., și că primul titlu transcris este cel al autorului

recurentei, conform și deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Se mai arată că

reclamanta nu are un bun actual ori o speranță legitimă în temeiul sentinței nr.

1629/1999, deoarece este obținută de la un neproprietar și în favoarea dreptului

de proprietate al recurentei.

- Cu referire la

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că

instanța încalcă dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 ce atestă preluarea

cu titlu a apartamentului și că legea aplicabilă cauzei este Legea specială nr.

10/2001.

Sub acest aspect se

învederează că nu se pune problema cercetării bunei-credințe la momentul

cumpărării, deoarece, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție

în decizia de casare nr. 5819 din 22 octombrie 2004, imobilul era preluat cu

titlu. Instanța de apel a greșit întrucât, reținând nelegalitatea titlului Statului,

trebuia să analizeze și buna-credință a autoarelor recurentei la contractarea

apartamentului.

Intimata, prin

întâmpinarea depusă în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită

respingea recursului ca nefondat.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate, la probatoriile administrate

în toate etapele procesuale și la temeiurile de drept incidente cauzei, reține

caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

- Prioritar, Înalta

Curte învederează că își însușește în integralitate considerentele deciziei

pronunțate de instanța superioară de fond.

- De asemenea, dat

fiind punctele de convergență ale criticilor formulate de recurentă prin cele

două căi de atac formulate, aspectele de nelegalitate invocate vor fi analizate

prin considerente comune.

- Deși recurenta a

înțeles să invoce motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

se constată că acesta nu poate fi reținut. Referirea legiuitorului la „actul

juridic dedus judecății” al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” a

fost schimbat, privește încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ.,

potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante, ceea ce în speță nu se verifică.

- Instanța de apel,

dând câștig de cauză reclamantei în disputa judiciară dintre reclamantă și

pârâtă, în cadrul acțiunii în revendicare promovată la data de 12 octombrie 2000,

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, criticile formulate sub acest aspect fiind

neîntemeiate.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, Legea nr. 10/2001 nu fusese

adoptată. În cuprinsul legii speciale de reparație există dispoziția cuprinsă

în art. 47 din forma în vigoare la data adoptării, potrivit căreia prevederile

legii sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau

solicitând suspendarea cauzei.

Alegerea, conform

acestui text de lege, aparține părții reclamante, or, în cauză, reclamanta a

optat, după declanșarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru

continuarea judecării acțiunii în revendicare.

Cât privește

formularea notificării în condițiile legii speciale, aceasta nu atrage inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare pentru încălcarea principiului „electa una via non

datur recursus ad alteram”, „aleasă fiind o cale, nu se admite utilizarea alteia”,

câtă vreme reclamanta, în scopul de a evita dubla reparație în favoarea sa, a

ales, așa cum s-a arătat, procedura de drept comun.

Cât privește

incidența deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008 (M. Of. nr. 198/23.02.2009),

în raport de care acțiunea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă, susținerea

recurentei este, de asemenea, neîntemeiată.

Această decizie se

referă la acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, astfel cum rezultă din chiar conținutul acesteia. „Cu privire la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ….

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale”.

Reclamanta, așa cum

s-a mai arătat, a formulat acțiunea în revendicare înainte de adoptarea Legii nr.

10/2001, a înțeles, în aplicarea dispozițiilor art. 47 din legea specială, să

continue procedura de drept comun aflată pe rolul instanțelor, chiar dacă a

formulat notificare.

Principiul

neretroactivității legii civile face ca și susținerea recurentei privind

imposibilitatea comparării titlurilor, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

să fie nefondată.

- Motivul de casare

prevăzut de pct. 4 al art. 304 C. proc. civ., nu este incident în cauză.

Instanța săvârșește un exces de putere atunci când îndeplinește un act pe care numai

un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face;

consfințește, cu valoare de lege, texte adoptate; contestă puterea legală a

unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se

pronunță pe cale de dispoziții generale.

Susținerea recurentei

că dispozițiile legale aplicabile cauzei sunt cele în vigoare la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, precum

și Legea nr. 10/2001, ca de altfel și considerentele referitoare la

implicabilitatea Legii nr. 213/1998, nu sunt încadrabile în pct. 4 ci în pct. 9

al art. 304 C. proc. civ., urmând a fi analizate în cuprinsul acestui motiv de

modificare.

- Contrar susținerii

reclamantei, faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost enumerat în cuprinsul art. 1

alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995 nu este un element suficient pentru a se considera

că preluarea imobilului a avut loc în mod valabil, întrucât nevalabilitatea

titlului Statului a fost constatată irevocabil prin hotărârea judecătorească pronunțată

în contradictoriu cu autorul recurentei.

Fiind o hotărâre

judecătorească pronunțată în cadrul unei acțiuni reale, ea este opozabilă erga

omnes chiar dacă, prin ipoteză, terții nu au fost parte în acel proces.

- Recurenta invocă,

în susținerea pretențiilor sale, împrejurarea că autoarea reclamantei nu a

solicitat în cadrul procedurii administrative a Legii nr. 112/1995 restituirea

în natură a bunului, argument de natură a duce la respingerea acțiunii în

revendicare, întrucât actul de înstrăinare a fost încheiat cu bună-credință.

Argumentul nu își are

aplicabilitate în cauză, dat fiind conținutul obligatoriu, conform art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., al celor două decizii de casare: instanța, în rejudecare,

trebuia să compare titlurile de proprietate ale părților în condițiile art. 480

C. civ., fără a pune în discuție buna-credință.

Cu alte cuvinte,

instanța de recurs a stabilit că temeiul de drept al acțiunii este art. 480 C.

civ., că operațiunea ce trebuie făcută de instanță este cea a comparării

titlurilor părților, fără analiza bunei-credințe a chiriașului-cumpărător a

bunului în litigiu.

- Aprecierea

existenței unui bun în patrimoniul reclamantei, astfel cum a fost motivată,

este considerată de recurentă o motivare contradictorie, în sensul punctului 7,

și o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, în sensul pct. 8

al art. 304 C. proc. civ.

Faptul că instanța de

apel a reținut existența unui bun actual în patrimoniul reclamantei, urmare a

existenței contractului de vânzare-cumpărare din 1945 și a hotărârii

judecătorești din 1999, cu referire la conținutul cauzei-pilot, nu reprezintă o

motivare contradictorie, ci punctul de vedere al instanței motivat în sensul art.

261 pct. 5 C. proc. civ., în contradicție cu punctul de vedere al recurentei

asupra aceleiași chestiuni de drept.

Astfel, aprecierea

existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea

dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui bun actual, cât și a unei

speranțe legitime, de valorificare a dreptului de proprietate.

Diferența esențială

de abordare în cauza A., față de practica anterioară (cauzele S. și P., A.M. și

alții), a cerinței din art. 1 Protocolul nr. 1, referitoare la existența

bunului în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evoluării

cerinței premise a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Hotărârea pronunțată

în cauza „A.” nu dă câștig de cauză pârâtei, contrar celor susținute.

Curtea a reținut (par.

143) că „nicio instanță sau unitate administrativă internă nu le-a recunoscut

doamnelor A. și P. în mod obligatoriu un drept de a li se restitui apartamentul

în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante …., deși toate constată că

naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu

executoriu pentru restituirea acestui apartament”.

Or, în speță,

nelegalitatea preluării imobilului de către stat, calitatea reclamantei de

succesoare a foștilor proprietari și dreptul de proprietate asupra apartamentului

în litigiu au fost stabilite irevocabil, prin sentința civilă nr. 1619 din 3

noiembrie 1999, hotărâre judecătorească executată prin emiterea de către

primarul general al municipiului București a dispoziției nr. 859 din 5 iunie 2000,

de restituire a imobilului.

Rezultă, astfel, că

situația-premisă cerută în cauza A. pentru reținerea unui „bun” actual în

patrimoniul reclamantei, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin

care s-a dispus restituirea bunului revendicat, este îndeplinită în speță.

- Instanța de apel a

reținut corect calitatea procesuală activă a recurentei prin raportare la

titlul de proprietate al autorilor săi și la hotărârea judecătorească prin care

autoritatea administrativă a fost obligată să restituie acestuia bunul în

litigiu.

Cu referire la

susținerea recurentei în sensul că în decretul de naționalizare este indicată o

altă persoană drept proprietar al bunului este lipsit de semnificație juridică

câtă vreme dreptul de proprietate a fost dovedit prin contractul de

vânzare-cumpărare din 1945, confirmat prin sentința judecătorească.

De altfel, și în

Legea nr. 10/2001 invocată în motivele de recurs se prevede la art. 24 că „În

absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate,

se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care

s-a dispus măsura pelurii abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive”. Or, în cauză, așa cum s-a arătat, s-a făcut dovada contrară cerută de

legiuitor, în sensul că adevăratul proprietar de la care s-a preluat bunul este

autorul reclamantei și nu cel înscris în actul normativ.

- În cadrul acțiunii

în revendicare, pârâta invocă, la rândul ei, un titlu de proprietate care nu

blochează de drept demersul reclamantei de a obține bunul revendicat, căci

operațiunea comparării de titluri s-a născut în jurisprudență tocmai din nevoia

de a da o soluție situației în care ambele părți se pretind proprietari și

prezintă dovezi valide ale dreptului de proprietate.

Or, într-o astfel de

situație, câștig de cauză nu poate avea decât partea care are un drept de

proprietate mai caracterizat și un titlu preferabil.

De aceea, este lipsit

de importanță faptul că titlul de proprietate al recurentei este reprezentat de

un contract de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995,

câtă vreme și reclamanta are un drept de proprietate asupra aceluiași bun,

astfel cum deja s-a arătat.

- Instanța de apel,

sesizată cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, a considerat

mai preferabil titlul reclamantei cu respectarea regulilor și principiilor de

drept material ce guvernează acest tip de acțiune.

Contrar celor

susținute de recurentă, titlurile de proprietate în coliziune nu provine de la

același autor, S.R.

Titlul de proprietate

al autorilor reclamantei, R.V. și R.L., constă într-un contract de

vânzare-cumpărare încheiat în anul 1945, autentificat și transcris.

Titlul de proprietate

al autorului inițial al recurentei, S.R., este Decretul nr. 92/1950, titlu a

cărei nevalabilitate a fost stabilită prin acțiunea în revendicare formulată în

contradictoriu cu reprezentantul S.R. Admiterea acțiunii în revendicare are efect

declarativ de drepturi și nu constitutiv, cum se susține, iar autoarele

recurentei, așa cum de altfel s-a arătat, au cumpărat bunul de la pârâtul din

acțiunea în revendicare din 1999.

Din cele mai sus

expuse, rezultă că titlul reclamantei, transcris în 1945, este mai vechi și mai

bine caracterizat față de titlul pârâtei, transcris la rândul lui, care rezidă

de la un neproprietar.

- Este nefondată și

critica referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 213/1998.

Astfel, anterior

adoptării Legii nr. 213/1998, Curtea Supremă de Justiție statuase asupra

inadmisibilității acțiunii în revendicare prin hotărârea nr. 1 din 2 februarie 2005.

Ulterior, instanța

supremă a revenit asupra jurisprudenței sale, în sensul că instanțele nu au

atribuția de a cenzura și de a dispune restituirea imobilelor naționalizate,

prin hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1998.

Art. 6 din Legea nr. 213/1998

este pe deplin aplicabil în cauză câtă vreme se prevede, în mod expres,

competența instanțelor judecătorești și valabilitatea titlului de proprietate

în raport de criteriile prevăzute în același articol.

- Este real că și recurenta

este titulara unui „bun” în sensul C.E.D.O. Legiuitorul, pentru a proteja

drepturile cumpărătorilor care au perfectat acte de vânzare-cumpărare cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prin Legea nr. 1/2009 a introdus

în Legea nr. 10/2001 art. 50

1

, care dă dreptul proprietarilor ale

căror contracte și-au încetat efectele, ca urmare a admiterii cererii în

revendicare formulată de un terț împotriva cumpărătorului, dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, în temeiul dispozițiilor. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge criticile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta C.D.M. împotriva deciziei nr. 592/ A din

data de 2 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.