ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5892/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5892/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9

octombrie 2008, reclamantul G.M.G.D. a chemat în judecată pe pârâtul Z.A.A.

pentru a fi obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 7, et. 2, situat în București, str. Burghelea, fosta str.

Grațioasa, compus din 3 camere și terenul aferent în suprafață de 37,84 mp.

Ulterior, și-a completat acțiunea în sensul că a solicitat și evacuarea

pârâtului din imobil.

În motivare, a arătat

că întregul imobil a făcut obiectul Dosarului civil nr. 9928/1997 în care s-a

pronunțat sentința civilă nr. 8179 din 2 iulie 1997, rămasă definitivă și

irevocabilă, prin care Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA

au fost obligate să i-l lase în deplină proprietate și liniștită posesie. Prin

dispoziția nr. 341 din 11 februarie 1998, sentința suscitată a fost pusă în

executare, în sensul că s-a dispus retrocedarea întregului imobil, deci și a

apartamentului nr. 7.

Cu toate acestea,

deși formulase cerere de restituire în natură din 26 iulie 1996, și acțiune în

revendicare, Consiliul General al Municipiului București, prin SC F. SA, a

vândut apartamentul în baza Legii nr. 112/1995, către pârât, așa încât, nici

până în prezent nu a intrat în posesia imobilului.

A apreciat că, în

raport de sentința civilă suscitată, este titularul unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la CEDO și că a fost privat de proprietatea sa.

În drept, și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pârâtul a invocat

excepția lipsei calității procesuale active pe considerentul că reclamantul nu

a făcut dovada că este moștenitorul proprietarilor imobilului revendicat și că

autorii săi nu au fost proprietarii acestuia, cât și excepția inadmisibilității

acțiunii, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii, ca nefondată, în raport de dispozițiile art. 18 lit. c)

și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cât și art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998.

Prin sentința civilă nr.

424 din 09 martie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

acțiunea, astfel cum a fost completată, în sensul că a obligat pe pârât să lase

reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7,

situat în București, str. Dr. Burghelea (fosta strada Grațioasă) și terenul

aferent.

Tribunalul a reținut

că a fost învestit cu o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor de

proprietate, operațiune juridică în cadrul căreia a analizat valoarea probantă

a titlurilor de proprietate exhibate de părți, acordând preferabilitate

titlului de proprietate mai bine caracterizat.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale active cu referire la dovada dreptului de

proprietate, respectiv existența actelor originale, cotele de moștenire, alte

hotărâri judecătorești pronunțate în cauză, s-au apreciat ca fiind apărări de

fond, întrucât presupun analiza titlului de proprietate exhibat de reclamanți

și caracteristicile acestuia, elemente care urmează a fi avute în vedere pe

fond, în cadrul operațiunii juridice de comparare a titlurilor.

Cât privește excepția

inadmisibilității, aceasta a fost unită cu fondul cauzei și a fost avută în

vedere la soluționarea acțiunii în revendicare.

Analizând titlul de

proprietate aparținând reclamantului, instanța a reținut că, prin sentința

civilă nr. 8179 din 02 iulie 1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București

în Dosarul civil nr. 9928/1997, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată

de G.M.G.D., în calitate de reclamant împreună cu S.L.V. și au fost obligați

pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA să îi lase

acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, str. Dr. Burghelea, sector 2, (fosta str. Grațioasă), alcătuit din

construcție, subsol, mezanin, 3 etaje, mansardă, garaj și 3 etaje.

În baza acestei

hotărâri a fost emisă de Primarul General al Municipiului București potrivit

Legii nr. 112/1995 Dispoziția nr. 341 din 11 februarie 1998.

Întrucât hotărârea a

trecut în putere de lucru judecat, aspectele reținute privind calitatea de

proprietar a reclamantului asupra imobilului nu mai pot fi puse în discuție,

chiar dacă pârâtul nu a fost parte la litigiu, acesta putând formula apărări

numai în ceea ce privește titlul său asupra apartamentului nr. 7 situat în

imobil și pe care îl ocupă în calitate de proprietar în baza Legii nr. 112/1995.

S-a reținut că prin

actul de ieșire din indiviziune și partaj, autentificat sub nr. 13550/1946,

apartamentul nr. 7 a fost lăsat în proprietate d-nei G.V.

Din adresa nr. 3108

din 08 iulie 1996 emisă de SC F. SA rezultă că imobilul situat în București,

str. Dr. Burghelea, sector 2 a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950

de la fostul proprietar G.R., poziția nr. 3258 și G.V., poziția nr. 3159 din

anexa la decret.

Din certificatul de

moștenitor din 21 februarie 1990 emis de Notariatul de Stat al sectorului 3

București, rezultă că de pe urma defunctului G.R., decedat la 09 ianuarie 1989

a rămas ca unic moștenitor G.M.G.D., în calitate de fiu, iar din certificatul

de moștenitor din 03 septembrie 1999 emis de BNP - L., rezultă că de pe urma

defunctei G.L.V., căsătorită S., decedată la 24 aprilie 1999, a rămas ca unic

moștenitor G.M.G.D., în calitate de fiu.

Ulterior emiterii

Dispoziției nr. 341 din 11 februarie 1998 de restituire în natură a întregului

imobil, s-a constatat că o parte din apartamente erau vândute foștilor chiriași

în baza Legii nr. 112/1995, deși a fost formulată cerere de restituire în

natură în baza Legii nr. 112/1995 și anterior soluționării acestei notificări.

Prin Hotărârea nr. 1709

din 30 iulie 1998 emisă de Primarul General al Municipiului București, potrivit

Legii nr. 112/1995 s-a acordat d-lui G.M.G.D. suma de 229.033.200 lei cu titlul

despăgubiri pentru imobilul construcție și teren în suprafață de 1383 mp,

situat în București str. Dr. Burghelea.

Ca urmare,

reclamantul a formulat notificare și în baza Legii nr. 10/2001, nesoluționată

nici până în prezent.

În ceea ce privește

titlul de proprietate invocat de pârât, s-a reținut că acesta a dobândit în

patrimoniul său apartamentul nr. 7, în calitate de unic moștenitor de pe urma

defunctei P.E., decedată la data de 06 iulie 1998, care la rândul ei a dobândit

dreptul de proprietate prin moștenire de la P.D., conform certificatului de

legatar din 30 octombrie 1997 eliberat de BNP - S.L., astfel cum rezultă din

certificatul de moștenitor din 22 iulie 1998 emis de BNP G.V.”, P.D. având ca

titlu de proprietate contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996

încheiat cu SC F. SA în calitate de vânzător în baza Legii nr. 112/1995.

S-a mai constatat că,

în considerentele sentinței civile nr. 8179 din 02 iulie 1997 pronunțată de

Judecătoria Sector 2 București în dosarul civil nr. 9928/1997, s-a reținut că

statul nu a avut titlu valabil, întrucât fostul proprietar a fost deposedat de

bun prin violență, fiind numai un posesor de fapt al bunului, în timp ce

dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul fostului

proprietar.

În jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 1 din

Protocolul nr. 1, nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici

dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun

trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar. Noțiunea de "bun"

cuprinde și dreptul de creanță și speranța legitima, ca valori patrimoniale. O

creanța nu poate fi considerata un bun în sensul art. 1, decât daca ea a fost

constata sau stabilita printr-o decizie judiciara trecuta în puterea lucrului

judecat.

În cauza Porțeanu

împotriva României, Curtea a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat

unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării

definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată

cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate

contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Cauza Străin, citată

anterior, paragrafele 39 și 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr.

112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un

bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar

vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza

Străin, citată anterior, paragraful 47). De asemenea, Curtea a stabilit că

dreptul român în vigoare la acea dată, și în special Legea de restituire nr. 10

din 14 februarie 2001, nu oferea nici o posibilitate de despăgubire pentru o

astfel de privare.

Întrucât printr-o

hotărâre irevocabilă, trecută în puterea de lucru judecat s-a constatat că

bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul foștilor proprietari, iar pe de altă

parte, autorul pârâtului - defunctul P.D. a cumpărat bunul în litigiu înainte

de soluționarea cererii în restituire formulată în baza Legii nr. 112/1995 de

foștii proprietari, nu se poate reține în favoarea acestuia buna-credință.

Atâta vreme cât contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor imperative prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995,

s-a apreciat ca fiind mai bine caracterizat titlul de proprietate exhibat de

reclamant.

Potrivit

dispozițiilor art. 9. - Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu

se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot

opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor

apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

Potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, „Persoanele

care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai

restituirea în natură, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea

primită, actualizată cu indicele inflației, dacă imobilul nu a fost vândut până

la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În ceea ce privește

restituirea în natură, ea nu se mai poate face prin procedura administrativă

specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul nu se mai găsește în

patrimoniul statului.

Cea mai bună

reparație care se poate acorda foștilor proprietari este reparația în natură,

imposibil de acordat în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001,

bunul fiind ieșit din patrimoniul statului anterior intrării în vigoare a

acestei legi.

S-a apreciat că

siguranța circuitului civil nu poate fi avută în vedere cu ignorarea dreptului

de proprietate de care au fost privați reclamanții și garantat de art. 41 din

Constituția României și art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO.

De asemenea, că

foștii chiriași, cumpărând înainte de soluționarea cererii de restituire

formulată de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995 și cunoscând că titlul de

proprietate al statului este contestat, au cumpărat pe propria lor răspundere,

asumându-și riscul ca titlul lor de proprietate să fie lipsit de efectele

juridice translative de proprietate ulterior.

Așa fiind, tribunalul

a respins, ca neîntemeiate, apărările invocate de pârât privind admisibilitatea

acțiunii în revendicare formulată în baza art. 480 C. civ., cu referire la

decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii.

Pentru aceste

considerente, tribunalul, a admis acțiunea, astfel cum a fost completată și l-a

obligat pe pârât să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 7, situat în București, str. Dr. Burghelea, sector 2

(fosta strada Grațioasă nr. 15) și terenul aferent.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul, care, susținând nelegalitatea și netemeinicia acesteia,

i-a adus următoarele critici:

- instanța nu a

răspuns cu privire la inadvertențele invocate în apărare legate de înscrisurile

prezentate în susținerea dreptului său de proprietate de recurentul reclamant,

cu privire la identitatea autorului său cu titularul dreptului de proprietate,

identitatea imobilului din litigiu situat în str. Dr. Burghelea, cu imobilul

din str. Grațioasa, nu au fost prezentate actele de proprietate în original, nu

s-a făcut dovada achitării ipotecilor înscrise în cartea funciară;

- greșit a fost

soluționată excepția lipsei calității procesuale active, căci reclamantul nu a

făcut dovada că este moștenitorul legal al proprietarului imobilului revendicat

și nici că autorii lui au fost proprietari ai acestuia;

- greșit instanța nu

s-a pronunțat asupra excepțiilor inadmisibilității și de netimbrare a acțiunii;

- inadmisibilitatea

acțiunii rezultă în mod evident din faptul că Statul Român a acordat măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul din str. Dr. Burghelea, sector 2,

prin decizia nr. 1709 din 30 iulie 1998. Odată cu rămânerea irevocabilă a

dispoziției de acordare de despăgubiri pentru întreg imobilul, dreptul de

proprietate pe care l-au deținut autorii reclamantul, nu mai poate fi

valorificat într-o acțiune în revendicare. Acesta are în prezent doar un drept

de creanță împotriva Statul Român și nu mai poate pretinde restituirea în

natură a imobilului, nici pe calea Legii nr. 10/2001 și nici pe calea acțiunii

în revendicare. Acțiunea în revendicare este inadmisibilă și în raport de art. 46

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și art. 18 lit. c) din aceeași lege. În plus de

aceasta, apartamentul face parte din categoria bunurilor culturale comune și

intră în regimul juridic de monument istoric fiind înscrisă în lista anexă la

Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii. Sentința încalcă și decizia nr.

53 din 4 iulie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a

statuat în mod expres că sunt inadmisibile acțiunile în revendicare introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, de către persoanele care au

utilizat procedura prevăzută de legea specială. De asemenea, și în raport de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, reclamantul nu avea

posibilitatea de a formula o acțiune în revendicare atâta timp cât imobilul

face obiectul unor legi speciale de reparație;

- pe fond, hotărârea

este nelegală, întrucât nu a ținut cont de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 112/1995, prin care se prevede în mod expres că se restituie în

natură foștilor proprietari numai apartamentele cu destinația de locuințe, cu

condiția ca foștii proprietari să locuiască în aceste apartamente. Actul de

vânzare-cumpărare încheiat de autorul pârâtului în baza Legii nr. 112/1995 este

datat anterior sentinței civile nr. 8179 din 2 iulie 1997 și nu exista nici un

impediment la vânzare la data întocmirii lui - 29 octombrie 1996, în timp ce

reclamantul a formulat cererea de restituire în natură după intrarea în vigoare

a Legii nr. 112/1995, iar acțiunea în revendicare în anul 1997. Ca urmare,

greșit a fost preferat titlul de proprietate al reclamantului, în raport de

titlul său de proprietate.

Prin decizia civilă nr.

781/ A din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Z.A.A., împotriva sentinței

civile nr. 424 din 09 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant G.M.G.D.

Curtea a reținut ca

și prima instanță, că după rămânerea definitivă prin neapelare a sentinței

civile nr. 8179 din 2 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București prin

care s-a constatat calitatea de proprietar alături de numita S.L.V., a

reclamantului cu privire la imobilul situat în str. Dr. Burghelea, sector 2,

fosta str. Grațioasă, alcătuit din construcție: subsol, mezanin, 3 etaje,

mansardă, garaj și teren în suprafață de 1387 mp, iar pârâții Consiliul General

al Municipiului București și SC F. SA au fost obligați a le preda reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie același imobil, și emiterea

dispoziției nr. 341 din 11 februarie 1998 de către Primarul General al

Municipiul București, prin care s-a dispus restituirea întregului imobil în

natură, pusă în executare prin proces-verbal în luna februarie 1998, pârâtul nu

mai poate contesta cu succes dreptul de proprietate al reclamantului asupra

apartamentului nr. 7, inclus în acest imobil.

Hotărârea

judecătorească pronunțată în acest sens, în contradictoriu cu autorul

pârâtului, respectiv, Municipiul București, evident, este opozabilă acestuia și

este intrată în puterea lucrului judecat.

Dispozițiile din

aceasta, referitor la calitatea de proprietar a reclamantului asupra întregului

imobil, identitatea imobilului situat în str. Dr. Burghelea cu cel situat în

fosta str. Grațioasă, eventualele inadvertențe din actul de proprietate și

faptul că autorii reclamantului nu ar fi fost proprietarii imobilului din str. Dr.

Burghelea, instituie o prezumție de putere de lucru judecat, ce nu mai poate

face obiectul unei noi analize într-un alt proces, decât cu riscul afectării

principiului securității raporturilor juridice civile.

Conform art. 15 lit. r)

din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cererile introduse

de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor

preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, precum și cererile accesorii sau incidentale, sunt scutite de plata

taxei de timbru.

Chiar dacă în

prezent, imobilul este deținut de pârât ca persoană fizică, a făcut obiectul

preluării la stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa încât

acțiunile intentate în legătură cu el de către proprietari sau de către

succesorii lor, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Greșit s-a susținut

că tribunalul nu ar fi soluționat excepția inadmisibilității acțiunii, atâta

vreme cât, în partea finală a considerentelor, s-a reținut că persoanele care

au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, pot solicita numai

restituirea în natură cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea

primită, actualizată cu indicele inflației dacă imobilul nu a fost vândut până

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

aceeași instanță, în argumentația sa, a reținut că în speță nu se poate urma

procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât

imobilul nu se mai găsea în patrimoniul statului la data intrării în vigoare a

acesteia.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea a reținut că în raport de

conținutul sentinței civile nr. 8179 din 2 iulie 1997 a Judecătoriei Sector 2

București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului către reclamant,

acesta are deschisă calea acțiunii în revendicare de la cumpărătorul ce l-a

dobândit de la vânzătorul titular al obligației de predare, independent de

faptul că printr-o dispoziție emisă în baza Legii nr. 112/1995, pentru același

imobil s-ar fi dispus și plata de despăgubiri.

Prezenta acțiune în

revendicare nu este inadmisibilă nici în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

atâta timp cât, imobilul din litigiu, nemaifiind în patrimoniul unității

deținătoare la data intrării în vigoare a acesteia, nu mai intra sub incidența

ei. Faptul că după obținerea prin cumpărare a apartamentului de către pârât

apartamentul nr. 7 din imobil a fost înscris în lista monumentelor istorice, nu

poate constitui un fine de neprimire a acțiunii în revendicare, ce nu presupune

înstrăinarea, ci readucerea imobilului în patrimoniul celui ce se consideră

proprietarul său.

S-a constatat, de

asemenea, că la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 8179 din 2

iulie 1997, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform

cărora, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute

prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, nu erau

în vigoare, așa încât, nu pot fi aplicate raportului juridic dedus judecății.

De asemenea, decizia

civilă nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se aplică în legătură

cu dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, în sensul interpretării acestora precum că aceste

dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, imobilul în

litigiu nu a făcut obiectul actelor de expropriere, acesta fiind trecut în

patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Curtea a reținut că

reclamantul nu ar putea pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, decât în măsura în care are în patrimoniul său un bun. Noțiunea

de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are, cel puțin,

o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de

proprietate.

Existența unui bun

actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului, astfel cum se statuează în mod expres de către

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din 12 octombrie 2010 din

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României publicată în M. Of. din 22

noiembrie 2010.

Or, reclamantul, fără

doar și poate, în baza sentinței nr. 8179 din 2 iulie 1997 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, este titularul unui bun actual în sensul dat de

jurisprudența Curții Europene, atâta vreme cât i s-a recunoscut calitatea de

proprietar al întregului imobil în care intră și apartamentul nr. 7, ce face

obiectul prezentului litigiu, iar vânzătorul apartamentului nr. 7 către autorul

pârâtului, a fost obligat la predarea acestuia.

În condițiile recunoașterii

în patrimoniul reclamantului a existenței unui bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, Curtea a constatat că de vreme ce, din anul 1998 și

până în prezent, acesta nu a putut intra în stăpânirea imobilului, a fost

privat de proprietatea sa, în sensul tezei a II-a.

Privarea de

proprietate implică atât dreptul la acțiune pentru recuperarea acesteia, cât și

dreptul de a obține restituirea bunului în natură, astfel încât, este

neîntemeiată critica privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, cât și

netemeinicia acesteia.

Referitor la

criticile legale de greșita aplicare a Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește

restituirea în natură a imobilului către reclamant, nu pot fi primite, atâta

vreme cât acesta nu a devenit titularul unui bun în baza Legii nr. 112/1995, ci

în cadrul unei acțiuni în revendicare judecată în contradictoriu cu statul.

Desigur că, și

pârâtul este continuatorul titularului contractului de vânzare-cumpărare din 29

octombrie 1996, respectiv P.D., nedesființat.

S-a constatat, însă,

că la data încheierii contractului, reclamantul formulase cerere de restituire

în natură la 26 iulie  1996, dar, cu toate acestea, fără a se efectua verificări

în acest sens de către vânzător și cumpărător, operațiunea de vânzare a

apartamentului a avut loc.

Acesta poate

beneficia de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care-i

permit restituirea prețului de piață al imobilului, așa încât, nu rămâne privat

de proprietatea sa.

În raport de aceste

elemente, dar și de recunoașterea cu caracter retroactiv a dreptului de

proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu, ceea ce echivalează

cu crearea unui nou act de proprietate în baza sentinței civile suscitate, pe

bună dreptate, instanța a acordat preferabilitate titlului de proprietate al

reclamantului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul S.A.A., invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs s-a arătat că instanța a făcut o aplicare și o interpretare greșită a

prevederilor legale în vigoare, considerând eronat că dovada titlului de

proprietate al intimatei-reclamante se realizează fără putința de tăgadă

printr-o „hotărâre irevocabilă, trecută în putere de lucru judecat prin care

s-a constatat că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul foștilor

proprietari, iar pe de altă parte, autorul pârâtului defunctul P.D. a cumpărat

bunul în litigiul înainte de soluționarea cererii în restituirea formulată în

baza Legii nr. 112/1995 de foștii proprietari, și nu se poate reține în

favoarea acestuia bună-credința.”.

Această hotărâre nu

poate fi reținută cu autoritate de lucru judecat raportat la situația dedusă

judecății, atât timp cât judecata nu s-a desfășurat în contradictoriu cu

subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros.

Puterea lucrului

judecat, mult mai cuprinzătoare decât autoritatea de lucru judecat, implică

acea calitate atașată hotărârii, ce nu mai poate fi reformată. Ori, doctrina și

practica judiciară este mult mai riguroasă în îndeplinirea condițiilor

stipulate de art. 1201 C. civ. Din definiția enunțată de art. 1201 C. civ.,

condițiile autorității de lucru judecat vizează practic, elementele acțiunii

civile: identitatea de obiect, de subiecte și de cauză.

Față de hotărârea

invocată în motivarea instanței, nu se poate reține autoritatea de lucru

judecat, nefiind îndeplinită condiția de identitate de subiecte și nici

identitatea de cauză. Cu privire la părțile, considerate în calitatea lor

juridică, se cere ca ambele cereri să fi fost făcute de ele, în contra lor și

având aceeași calitate.

Evident, aceasta

condiție nu este îndeplinită întrucât, pe de o parte sentința nr. 8179 din 02

iulie 1997, a fost pronunțată în contradictoriu cu C.G.M.B. și SC F. SA,

persoane care în momentul promovării acțiunii în justiție nici nu îndeplineau

calitatea de proprietari ai bunului imobil revendicat, întrucât autorul

recurentului devenise proprietar încă din 29 octombrie 1996, iar pe de altă

parte nu există identitate de cauză între cele două spețe.

Dacă în acțiunea în

revendicare îndreptată împotriva C.G.M.B. și SC F. SA, cauza invocată de

reclamant este reprezentată de deținerea imobilului de către un neproprietar,

care a preluat abuziv bunul, astfel că titlul sau este lovit de nulitate

absolută, în speța pendinte suntem în situația clasică a unei acțiunii

petitorii, în care proprietarul neposesor opune un titlu de proprietate unui

dobânditor subsecvent, cu titlu oneros, fapt ce implică din partea instanței de

judecată obligația de a compara cele două titluri de proprietate, pentru a

decide care este mai vechi și mai bine conturat.

Autoritatea lucrului

judecat se atașează dispozitivului hotărârii, adică la ceea ce realmente a fost

judecat, nu considerentelor, adică nu la ceea ce constituie justificarea în

fapt sau în drept a deciziei instanțelor. Puterea de lucru judecat privește

ceea ce efectiv, în mod real și decisiv, fără rezerve și fără condiții, s-a

tranșat prin dispozitiv.

Prin sentința nr. 8179,

instanța a tranșat următoarea situație: reclamantul are dreptul la restituirea

imobilului de la Statul Roman (prin C.G.M.B., în calitate de reprezentant și SC

F. SA în calitate de administrator al bunului statului), care i l-a preluat

abuziv.

Hotărârea

judecătorească anterior indicată are caracter declarativ de drepturi, iar nu

constitutiv, astfel că, în situația în care se promovează o acțiune petitorie

întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, instanța de judecată ar

trebui să compare titlurile de proprietate ale celor două părți, hotărârea

judecătorească anterior indicată neputând constitui titlu de proprietate.

Instanța de fond, cât

și cea de apel a pronunțat o soluție netemeinică, deoarece nu au aplicat speței

Legea nr. 112/1995 în spiritul și litera ei. Instanța ar fi trebuit să constate

că potrivit prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995. se pot restitui în

natură foștilor proprietari numai apartamentele cu destinație de locuință

trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6

martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor

persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 cu condiția ca foștii

proprietari sau moștenitorii acestora să locuiască în respectivul apartament în

calitate de chiriași.

Intimatul reclamant

nu a respectat prevederile art. 14 din Legea nr. 112/1996 cu privire la

formularea unei cereri de restituire în termen de 6 luni de la intrarea în

vigoare a legii, data vânzării apartamentului în litigiu către autorul

recurentului-pârât fiind în afara termenului de 6 luni sus menționat. La data

de 29 octombrie 1996 la care autorul recurentul a cumpărat imobilul în litigiu,

nu exista niciun impediment legal pentru dobândirea acestuia.

Având în vedere că

suntem în cadrul unei acțiuni ce este întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C.

civ.), iar nu pe legea specială (Legea nr. 10/2001), instanța de judecată ar fi

trebuit să compare cele două titluri, respectiv, titlul reclamantului pe de o

parte, iar pe de altă parte, titlul pârâtului.

Acțiunea în

revendicare fiind definită ca fiind acea acțiune reală și petitorie prin care

proprietarul neposesor cere recunoașterea dreptului său de proprietate și

restituirea bunului său de la posesorul neproprietar, reclamantul trebuia să

facă dovada potrivit art. 1169 C. civ., că autorul său este titularul dreptului

de proprietate asupra imobilului revendicat, iar dreptul de proprietate asupra

imobilului revendicat se dovedește cu acte translative de proprietate

(vânzarea, donația, schimbul).

În cauză nu s-a făcut

proba că reclamantul ar fi îndreptățit să solicite revendicarea imobilului, la

dosar fiind depus un titlu de proprietate al autorilor reclamantului, niciunul

dintre actele depuse la dosar nu poate fi considerat titlu de proprietate al

autorilor reclamantului, astfel încât să confere posibilitatea ca instanța să-l

compare cu cel al paratului.

La data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare unitatea deținătoare a imobilului, SC F. SA

era proprietar necontestat, titlul acestuia nefiind desființat. În consecință,

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, părțile contractante au

fost de bună-credință, vânzătoarea era proprietara apartamentului vândut,

titlul ei nu fusese desființat de către instanță, iar cumpărătorii au apreciat

că încheierea contractului s-a realizat cu adevăratul proprietar.

Prin Decizia nr. 1433/1957

a fostului Tribunal Suprem - Colegiul Civil s-a statuat că „în principiu

anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui

bun nu atrage caducitatea actului în ceea ce privește pe subachizitor în cazul

în care acesta este dobânditor de bună credință". De asemenea, Instanța

Suprema prin Decizia nr. 468/1983 Secția Civilă a statuat aceeași soluție

justificându-se pe considerente de echitate și stabilitate socială.

Așadar, condiția

esențiala ca actul de vânzare-cumpărare să fie menținut este ca terțul

subachizitor să fie încredințat că persoanele de la care a dobândit aveau toate

însușirile cerute de lege spre a-i transmite valabil drepturile asupra bunului.

Potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 atât proprietarii și

moștenitorii acestora cât și chiriașii pot formula cereri, iar rezolvarea uneia

nu este condiționată de cealaltă, singura condiție pentru chiriași fiind să

aibă contract de închiriere legal încheiat iar actul să fie încheiat cu

buna-credință.

Chiar dacă se

constată că s-a vândut bunul altuia sancțiunea prevăzută este nulitatea

relativă și nu nulitatea absolută, nulitatea ce poate fi invocată doar de către

părțile contractante și nu de către un terț. Cum reclamantul-intimat este terț

față de contractul de vânzare-cumpărare, acesta nu are calitatea de a solicita

nulitatea acestui contract.

La data încheierii

acestui contract nu există nicio dispoziție legală care să prevadă sancțiunea

nulității absolute a contractului încheiat în astfel de situații. Potrivit art.

1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 procedurile administrative prevăzute de Legea nr.

112/1995 sunt suspendate dacă pe rolul instanțelor de judecată exista dosare de

revendicare, dar acest text de lege nu se aplica în cauza de față deoarece alin.

(6) al art. 1 din H.G. nr. 20/1996 a fost introdusa prin H.G. 11/1997, deci

ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar legile nu se pot aplica

retroactiv pentru simplul motiv că s-ar încalcă principiul

neretroactivității prevăzut de Constituția României.

În mod greșit a

reținut instanța de judecă că, după pronunțarea sentinței nr. 8179 din 02 iulie

1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București prin care s-a constatat calitatea de

proprietar a reclamantului cu privire la imobilul situat în strada Burghelea,

pârâtul nu mai poate contesta cu succes dreptul de proprietate al reclamantului

asupra apartamentului nr. 7, inclus în acest imobil, un astfel de raționament

aducând, așa cum deja s-a arătat încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Contractul de

vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripțiuni și

inscripțiuni imobiliare al Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 11 noiembrie

1996, devenind astfel opozabil erga omnes.

În consecință, toate

actele subsecvente emise de Consiliul General al Municipiului București în

executarea sentinței civile nr. 8179/1997 sunt acte îndeplinite de un

neproprietar și nu produc efecte juridice: procesul verbal de predare-primire nr.

x/1998 al Primăriei municipiului București în baza sentinței civile nr. 8179/1997

prin care se predă inclusiv apartamentul proprietatea autorului recurentului.

Instanța a făcut o

aplicare greșită a prevederilor legale, considerând că sentința anterior

indicată instituie „o prezumție de putere de lucru judecat, ce nu mai poate

face obiectul unei noi analize într-un alt proces, decât cu riscul afectării

principiului securității raporturilor juridice.”

Prin raționamentul

aplicat de instanța de judecată este afectat principiul securității

raporturilor juridice, titlul pârâtului nefiind comparat cu cel opus de

reclamantă.

CEDO a statuat că în

măsura în care, între momentul introducerii cererii în fața Curții și acela al

adoptării hotărârii, reclamantului i s-a restituit o parte din bun, obiectul

obligației alternative va fi dat sau de partea nerestituită, sau de

contravaloarea acesteia. Astfel, în cauza Brumărescu c. României, instanța

europeană a reținut că reclamantului i s-a restituit prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă apartamentul pe care-l ocupa, ceea ce

înseamnă că statul „trebuie să restabilească dreptul de proprietate al

reclamantului pentru restul casei."

Dacă statul nu poate

proceda la astfel de restituire, în cauza Brumărescu c. România, acesta nu mai

era posibilă datorită înstrăinării unui apartament din imobil către un terț

încă din anul 1974, statul va fi obligat, într-un anumit termen, să plătească o

altă sumă de bani considerată de Curte ca reprezentând valoarea părții

nerestituite și o alta sumă pentru acoperirea prejudiciului moral, ambele

apreciate în echitate.

Deși în fața

instanței de apel au fost invocate vicii de procedură ce afectează vădit

securitatea raporturilor juridice, acestea nu au fost analizate sau motivate.

Astfel a arătat instanței, faptul că în pronunțarea soluției s-a ținut cont de

acte necertificate pentru conformitate cu originalul și că de asemenea, deși a

fost efectuată înscrierea în fals, instanța nu a încuviințat cererea privind

înfățișarea actelor în original.

În actul dotal care

privește imobilul din strada Grațioasa și nu imobilul din str. Burghelea, sector

2 se menționează că este urmat de „procesul verbal de autentificare din 16

februarie 1927” al Tribunalului Ilfov Secția Notariat, filă care însă nu este

atașată documentului depus la dosar de reclamant. De asemenea, instanța de apel

a pierdut din vedere faptul că actul dotal a fost încheiat în 1927 în

condițiile în care autorii care au instituit dota au dobândit proprietatea în

anul 1929.

Un aspect important

asupra căruia instanța nu și-a îndreptat atenția este faptul că la dosar nu

există mențiuni privitoare la radierea celor două ipoteci care grevau imobilul

din Dr. Burghelea sector 2 pentru sume foarte mari la aceea vreme (1.700.000 lei

și respectiv 2.700.000 lei) pentru garantarea cărora s-au instituit în anul

1929 și respectiv 1935 ipoteci pe termen de 25 de ani în favoarea

împrumutătorului Credit Funciar Urban București.

Faptul că, pe copia

actului de ieșire din indiviziune și de partaj voluntar datat 14 iunie 1946,

nevizat pentru conformitatea cu originalul, apare o ștampilă a Direcției

Municipiului București din care rezultă că „actul se afla în Dosarul nr. 19051/1940

Comisia pentru înființarea Cărților funciare în București". Aceasta

mențiune este contrazisă de un document pe care l-a obținut de la Arhivele

Naționale și pe care l-a depus la dosar, din care rezultă că nr. 19051/1940 nu

aparține vreunui dosar ci este nr. Procesului verbal emis de Comisia pentru

înființarea Cărților Funciare. De asemenea, din aceeași adresa Arhivele

Naționale, comunică și o copie a actului dotal autentificat sub nr. 28309/1927

și actul de ieșire din indiviziune și de partaj voluntar din 1946 faptul că „nu

deține alte documente în afara Procesului verbal nr. 19051/1940."

Față de aceste

inadvertențe a solicitat ca reclamantul-intimat să înfățișeze originalul

înscrisurilor, instanța a pronunțat o soluție pe baza unor acte ce nu prezintă

niciun element de autenticitate, fapt care periclitează grav siguranța

raporturilor juridice deduse judecății.

Așadar, prin opunerea

prezumției autorității de lucru judecat față de o situație juridică ce nu a

fost încă tranșata și prin refuzul de a pune în vedere reclamantului-intimat de

a certifica actele depuse la dosar sau de a înfățișa originalul acestora,

instanța încalcă dreptul la un proces echitabil garantat prin prevederile art. 6

al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pentru ca dreptul la

un proces echitabil garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să nu

fie încălcat, este necesar ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se

bucure de jurisdicție deplină, ea trebuie să fie competentă să analizeze atât

aspectele de fapt, cât și cele de drept ale cauzei . O instanță care este

ținută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de

fapt sau de drept deduse judecății nu va fi considerată ca având jurisdicție

deplină. Nepronunțarea asupra unui capăt de cerere sau asupra probelor

solicitate duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum a

arătat Curtea chiar într-o cauză împotriva României.

Curtea a stabilit că,

în anumite circumstanțe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau

imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea

adversă lasă fără conținut dreptul de acces la o instanță.

Pentru justificarea

calității procesuale active, era esențial ca reclamantul să depună la dosar

certificatul de moștenitor al defunctului G.M. și A.V.G., precum și al

defunctului I.G., cel de-al doilea fiu al soților G., fără de care nu își poate

justifica calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare pe care a

inițiat-o.

La dosar nu au fost

depuse actele de naștere sau deces care să prezinte legătura de

filiație/moștenire între G.M. și G.A., pe de o parte și între aceștia și G.M.G.D.

Potrivit art. 76 din

Legea nr. 35/1996 notarul stabilește calitatea moștenitorilor cât și întinderea

masei succesorale. Art. 77 din aceiași lege precizează că bunurile ce conțin

masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau prin orice alte mijloace

admise de lege.

Potrivit art. 88 din

Legea nr. 35/1996 certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința

calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor ce se cuvin fiecărui

moștenitor în parte. Din certificatele de moștenitor aflate la dosarul cauzei

nu reiese că imobilul revendicat ar face parte din masa succesorală, iar față

de aceste înscrisuri reclamantul nu își dovedește calitatea procesuală activă.

Din analiza

cuprinsului actului de ieșire din indiviziune și de partaj voluntar, încheiat

conform mențiunilor din cuprinsul său, la data de 14 iunie 1946, se constată o

inadvertență majoră cu privire la imobilul ce a format obiectul partajului. Cei

trei coindivizari au înțeles să-si partajeze moștenirea rămasă de pe urma

tatălui lor, respectiv imobilul din strada Burghelea sector 2. Cei trei

coindivizari au interes să își partajeze moștenirea rămasă de pe urma tatălui

lor, respectiv imobilul din str. Burghelea, colț cu str. Prof. Dr. Georgescu.

Or averea defunctului nu mai putea fi compusă din întreg imobil, data fiind

existența actului dotal așa cum sa susținut reclamantul.

La dosar nu există

niciun act care să justifice legătura de rudenie dintre „autorii

reclamantului" G.R.T. și G.L.V. și persoanele menționate ca proprietari în

Procesul verbal nr. x/1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților

funciare în București, A.M.V., G.M.I. și G.M.R.

Astfel, în legătura

cu deschiderea succesiunii după defunctul G.M.I. și cu privire la eventualii

moștenitori ai defunctului G.M.I., care deține 1/ 4 din dreptul de proprietate

asupra imobilului din Dr. Burghelea, nu se face nicio probă în dosar. Nu se

face nicio probă în dosar nici cu privire la dezbaterea succesiunii după urma

defunctei A.G., soția lui M.G.

Pentru justificarea

calității procesuale active, era esențial ca reclamantul să depună la dosar

certificatul de moștenitor al defunctului G.M. și A.M.G., precum și al

defunctului I.G. cel de-al doilea fiu al soților G., fără de care nu își

poate justifica calitatea procesuală activă în revendicare pe care a inițiat-o.

Mai mult, obiectul dotei instituită prin actul Dotal analizat privește numai

jumătate din „proprietatea deținută” de cei doi soți G. Cu privire la cealaltă

jumătate din „proprietatea

”

revendicată, erau esențiale actele care

lipsesc de la dosar, respectiv actele translative de proprietate asupra

imobilului, cal și certificatele de moștenitor de pe urma defuncților: G.A., G.M.

și G.I.

De asemenea, în cauză

nu s-a făcut dovada faptului că există identitatea între adresa str. Burghelea

și Str. Grațioasa, care apare în actul dotal. Mai mult, la dosar există acte

privind istoricul străzii, acte din care rezultă ca str. Burghelea nu a avut

vreodată denumirea de str. Grațioasa.

Potrivit adresei nr. 791169

din 15 decembrie 2008 a Primăriei Municipiului București, referitoare la

istoricul străzii Burghelea, se indică faptul că, niciodată str. Burghelea nu a

purtai denumirea de str. Grațioasa. Mai mult, potrivit istoricului de rol

poștal, din anul 1921 și până în prezent nu s-a modificat denumirea străzii

Burghelea, ori, actul dotal, care a fost încheiat în anul 1927 conform

mențiunilor din cuprinsul său, a primit imobilul din str. Grațioasă, care

începând cu anul 1942 a fost redenumită str. Prof. dr. Mihail Georgescu.

În sprijinul cererii

sale de revendicare, reclamantul - intimat a depus la dosar numai acte

declarative și nu acte translative de proprietate. Prin actele declarative

depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului pe care îl revendică.

În cuprinsul copiei

actului dotal nu există nicio mențiune cu privire la actul în baza căruia

înzestrătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului constituit

cu titlu de dotă.

Mai mult, la pag 2 alin.

(2) al acestui act se menționează „… averea ce o constituie dota este

proprietatea subsemnatului dr. M. Georgescu și o stăpânesc pe temeiul actelor

autentificate la nr. x și nr. y”.

S-a invocat că

instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile legale în

soluționarea inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dreptul comun.

Instanța trebuia ca

în analiza cererii de chemare în judecată să ia în considerare ansamblul

legislației în vigoare nu numai textele legale invocate de către reclamanți.

În prezent,

dispozițiile imperative ale art. 46 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 astfel cum a

fost completată și modificată prin Legea nr. 10/2001, impun fostului proprietar

obligația de a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, prevederile acestei

legi fiind prioritare în raport cu dreptul comun. Fostul proprietar nu mai

poate avea câștig de cauza într-o acțiune în revendicare formulată împotriva

actualului proprietar, de vreme ce valabilitatea titlului de proprietate a

fostului proprietar este condiționată de parcurgerea procedurii prevăzută de

Legea nr. 10/2001, care impune restituirea prin echivalent a imobilului care nu

mai poate fi retrocedat în natură.

Obligația de

restituire prin echivalent prevăzuta de art. 7 alin. (11) din Legea 10/2001 in

cazul imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură este o obligație

legală impusă atât „unității deținătoare”, cât și oricăror alte autorități

publice, în aplicarea Legii nr. 10/2001 și trebuie avută în vedere și în

soluționarea acțiunii în revendicare prin formularea căreia fostul proprietar

ar urmări obținerea imobilului în natură.

Mai mult, prin

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 în noua reglementare,

legiuitorul consacra preferabilitatea titlului actualului proprietar,

condiționat de dobândirea dreptului de proprietate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995. Titlul de proprietate al proprietarului actual cumpărător

al imobilului în baza Legii nr. 112/1995 are valoare de înscris autentic și

constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii lui.

Instanța a efectuat o

aplicare greșită a prevederilor art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 632/1996 care se

aplică coroborat cu prevederile art. 2 din O.G. nr. 68/1994 privind protejarea

patrimoniului cultural național. Din conținutul contractului de

vânzare-cumpărare rezultă că imobilul intră „în categoria bunurilor culturale

comune" astfel încât vânzarea ap. 7 proprietatea autorului subsemnatului

pârât se putea vinde în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 și ale H.G.

nr. 632/1996. Pe cale de consecință vânzarea apartamentului din str. Burghelea

în baza Legii nr. 112/1995 către autorul recurentului, este legală.

Potrivit Legii nr. 10/2001

care are ca obiect de reglementare tocmai restituirea imobilelor preluate în

mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în art. 45 se arată că

actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidența

prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu

respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

În art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001 se prevede că „măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent și în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor

legale".

Dispozițiile legale

sunt în conformitate cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului, deoarece,

CEDO a interpretat Convenția în sensul că nu există un drept de restituire

absolut necircumstanțiat și necondiționat, ci această restituire funcționează

atât timp cât nu se aduce atingere altor drepturi acționate de terți în timp,

caz în care o despăgubire reprezintă o reparație suficientă.

În aceste condiții,

raportat la ansamblul legislației în vigoare în România care are ca obiect

restituirea de imobile preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989,

reclamantul nu are dreptul la restituirea în natură, ci, cel mult, la o

despăgubire prin echivalent.

Prin decizia nr. 33

din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

în recursul în interesul legii s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, această din urmă are prioritate.

Această prioritate

poale fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice. În argumentarea acestei

dispoziții, instanța, în considerentele deciziei, a reținut jurisprudența CEDO

din care reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în

natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă

sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Curtea amintește că,

în principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea

este o acțiune reală iar acest caracter se consacră atât timp cât există și

posibilitatea de a se reduce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.

Dacă lucrul a

dispărut dintr-o cauză imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta

unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul

revendicării urmează a fi convenit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care

acțiunea devine personală.

În acest sens, în

cauza „Raicu contra României

”

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a

arătat: Curtea Europeana a Drepturilor Omului acceptă ca obiectivul general al

legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale

dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, cu

toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor

încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop,

legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a

circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze astfel persoanele care au

dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta

responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi

confiscat cândva aceste bunuri.

Aplicând în speță

jurisprudența C.E.D.O. precum și decizia nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, rezultă că dacă s-ar admite prezenta acțiune în

revendicare s-ar aduce atingere dreptului lui de proprietate, de asemenea

ocrotit, iar privarea de bun a acestuia în sensul Convenției în absența

oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional Convenției.

Recursul nu este

fondat pentru u