ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1984/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de pârâta G.I.împotriva deciziei nr.109 din

13 martie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă.

La

apelul nominal s-au prezentat: recurenta-pârâtă prin avocat C.M.,

intimații-reclamanți D.C.G.I.și D.V., ambii prin avocat B.D., precum și

intimata-pârâtă Primăria Municipiului București – Direcția Generală a Fondului

Imobiliar (D.G.A.F.I.) prin consilier juridic O.O..

Procedura

completă.

Av.

C.M.depune chitanța O.P. București 13 din 15.05.2003 în valoare de 400.000 lei

reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în valoare de 15.000

lei. Susține recursul astfel cum a fost formulat și solicită admiterea

acestuia, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii pronunțate de

instanța de fond.

Avocat

B.D. referindu-se la concluziile scrise solicită respingerea recursului arătând

că motivele invocate nu sunt întemeiate.

Consilier

juridic O.O. pune concluzii de respingere a recursului.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

15 noiembrie 1999 reclamanții D.V. și D.C.G.I. au chemat în judecată  pe pârâta

G.I.solicitând ca aceasta să fie obligată a le lăsa în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul de la parterul imobilului situat în București

strada Mendeleev nr.22, sectorul 1.

În

motivarea acțiunii reclamanții au arătat  că în calitate de moștenitori ai

defuncților părinți C.și E.D. sunt proprietarii apartamentului în litigiu

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4919 și transcris

sub nr.1861/27 februarie 1943, imobil naționalizat prin Decretul nr.92/1950 și

trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, conform celor stabilite de

instanța de judecată prin sentința civilă nr.1907 din 4 februarie 1999,

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. Apartamentul a fost vândut

chiriașei G.I. deși se formulase acțiunea în revendicare, iar S.C. “H.N.”S.A.

fusese notificat despre aceasta la 5 iulie 1996. Susțin recalamanții cu

referire la compararea titlurilor, că titlul lor este preferat pentru că

provine de la adevăratul proprietar, este mai vechi, este transcris fiind

astfel opozabil erga omnes, spre deosebire de titlul pârâtei dobândit de la un

neproprietar de rea-credință, statul, care a avut doar o posesie uzurpatoare și

nu a fost niciodată proprietar de drept al imobilului neavând calitatea de a

vinde.

Ulterior,

reclamanții au precizat acțiunea, în sensul că au chemat în judecată și pe

Primăria Municipiului București – Direcția Grenerală de Administrare a Fondului

Imobiliar și au solicitat, ca o consecință a revendicării, să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.173 din 12 decembrie 1996

încheiat între pârâta chiriașă și Primăria Municipiului București – Direcția

Generală de Administrare a Fondului Imobiliar.

Sesizată,

Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr.3892  din  30

martie  2001  a  declinat  competența  de  soluționare  a cauzei în favoarea

Tribunalului București în conformitate cu art.2 alin.1 pct.1 lit.b C.proc.civ.

Asfel

investit, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă și de Contencios

Administrativ a pronunțat sentința civilă nr.621 din 21 septembrie 2001 prin

care, unind cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a lui

D.C.G.I.invocată de G.I., a respins ca nefondată acțiunea formulată de

reclamanții D.V. și D.C.G.I.în contradictoriu cu pârâtele G.I.și Primăria

Municipiului București – Direcția Generală de Administrare a Fondului

Imobiliar.

A

reținut tribunalul, că imobilul din strada Mendeleev nr.22, sectorul 1,  în

suprafață de 370 mp. cu construcțiile existente pe el, a fost naționalizat prin

Decretul nr.92/1950 de la proprietarul D.C., decedat în anul 1993 având ca

moștenitori legali pe D.E.soție supraviețuitoare și pe D.C.G.I.și D.V., fii.

Renunțând la succesiune D.E.și D.C.G.I., au pierdut calitatea de succesori ai

defunctului și deci, nu pot revendica în această calitate, un bun care a

aparținut în exclusivitate lui D.C.V. Pe fondul cauzei a conchis instanța, că

acțiunea este neîntemeiată, întrucât reclamantul, moștenitor-acceptant are

dreptul doar la măsuri reparatorii și nu la restituirea în natură, de vreme ce

imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea prevederilor Legii

nr.112/1995. Că actul de vânzare-cumpărare a apartamentului încheiat la

l2.12.1996 când pe rolul instanței nu se afla nici o cerere de revendicare a

acestuia (acțiunea inițială suspendată la 23 mai 1995 și perimată de drept la

23 mai 1996) constituie titlu valabil de proprietate al pârâtei G.I., bine

caracterizat, transcris în anul 1996 așa încât și cererea de anulare a acestui

contract este neîntemeiată.

Reclamanții

au formulat apel împotriva menționatei sentințe.

Apelul

a fost admis de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă prin decizia

nr.109 pronunțată la 13 martie 2002.

Sentința atacată, a fost schimbată în tot și, în consecință: s-a

admis acțiunea reclamanților și s-a dispus constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare  nr.173/12.12.1996 încheiat între Consiliul

General al Municipiului București prin Direcția Generală de Administrare a Fondului

Imobiliar și G.I., care a fost obligată să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie apartamentul aflat la parterul imobilului din strada

Mendeleev nr.22, sectorul 1 București.

Instanța

de apel a reținut că D.C.G.I.are calitate procesuală activă pentru că a

renunțat doar la succesiunea tatălui și a acceptat succesiunea mamei, imobilul

în litigiu fiind bun comun al părinților dobândit în timpul căsătoriei.

Pe

fond, a motivat, în esență că pârâta nu poate fi considerată terț dobânditor de

bună credință pentru că nu a avut o atitudine activă, în sensul că nu a dovedit

că a făcut toate verificările ce se impuneau cu privire la valabilitatea

titlului de proprietate al înstrăinătorului, nu a dovedit prudență și nici că

ar fi fost în imposibilitate  obiectivă de a-și da seama de caracterul aparent

al titlului înstrăinătorului.

Împotriva

deciziei pârâta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de

art.304 pct.8,9 și 10 C.proc.civ..

Astfel,

a criticat instanța de apel imputându-i că: a interpretat greșit art.30 din

C.fam. și art.4 alin.2 din Decretul nr.32/1954, când a considerat că imobilul

în litigiu este bun comun al autorilor reclamanților; a constatat în mod greșit

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, deși a fost încheiat cu

respectarea prevederior Legii nr.112/1995 și  H.G. nr.20/1996  de aplicare a

legii, în vigoare la data respectivă; a reținut în mod greșit  lipsa bunei

credințe a recurentei-pârâte la încheierea contractului, pe motiv că nu a avut

o  atitudine activă și nu a manifestat prudență în a face verificări cu privire

la titlul de proprietate al înstrăinătorului.

Recursul

este fondat, în sensul celor ce preced.

După

cum rezultă din expunerea rezumată a actelor și lucrărilor aflate la dosar,

G.I.care locuia efectiv în apartamentul de la parterul  imobilului  din  strada

Mendeleev  nr.22,  în  calitate  de  chiriaș titular al contractului de

închiriere, a cumpărat acest apartament la data de 12 decembrie 1996 încheind

cu Consiliul General al Municipiului București – DPI  – Direcția Generală de

Administrare a Fondului Imobiliar contractul de vânzare-cumpărare nr.173.

Reclamanții

au introdus acțiunea în revendicare la 15 noiembrie 1999 arătând că titlul lor

de proprietate este preferat titlului pârâtei, ulterior, respectiv la 31

ianuarie 2000 (fila 17 dosar nr.1953/1999 al Judecătoriei Sectorului 1

București) precizându-și acțiunea în sensul că au chemat în judecată și

Primăria Municipiului București – Direcția Generală a Fondului Imobiliar și au

cerut pe cale de consecință să se constate nulitatea contractului de vânzare

cumpărare.

Așadar,

acțiunea reclamanților împotriva pârâtei G.I.a fost declanșată la circa 3 ani

de la data când aceasta în temeiul Legii nr.112/1995 cumpărase apartamentul în

care locuia în calitate de chiriașă. Nu există nici o notificare din partea

reclamanților, prin care pârâta să fi fost încunoștiințată că aceștia ar fi

cerut retrocedarea imobilului, iar în cauza suspendată la 23 mai 1995 pentru

lipsa părților și perimată de drept la 23 mai 1996, G.I.nu a fost parte, așa

încât aceasta nu-i este opozabilă.

Art.1898

din C.civ.definește în alin.1 buna credință ca fiind credința posesorului că

cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre

a-i putea transmite proprietatea, iar în alin.2 prevede că este destul ca buna

credință să fi existat în momentul  câștigării imobilului.

Art.1899

alin.2 prevede că buna credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade

asupra celui ce aleagă rea credință, ceea ce înseamnă că cel care contestă buna

credință și afirmă reaua credință, trebuie să dovedească cele susținute și

astfel să răstoarne prezumția bunei credințe.

În

raport de prevederile legale citate și, având în vedere situația de fapt

menționată, rezultată din probele dosarului, se reține că în mod greșit

instanța admițând apelul și schimbând în tot sentința apelată, a constatat

nulitatea   contractului   de   vânzare-cumpărare  a   apartamentului,   cu

motivarea că pârâta nu poate fi considerată terț dobânditor de bună credință,

pentru că nu ar fi avut o atitudine activă, și nu ar fi făcut toate

verificările care se impuneau cu privire la titlul de proprietate al

înstrăinătorului.

Dimpotrivă,

în speță nu sunt elemente care să  conducă la înlăturarea prezumției de bună

credință a terțului dobânditor, respectiv a pârâtei.

Nevalabilitatea

titlului de proprietate al  transmițătorului cu titlu oneros al unui imobil, nu

este de natură să atragă nulitatea titlului subdobânditorului  de bună

credință, cum este recurenta pârâtă.

Față

de considerentele de mai sus apare de prisos analizarea celorlalte motive de

recurs.

În consecință recursul se va admite, iar decizia recurată va fi

modificată în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței pronunțate de instanța de fond, care se va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

pârâta G.I.împotriva deciziei nr.109 din 13 martie 2002 a Curții de Apel

București – secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată

în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții D.C.G.I.și D.V. împotriva

sentinței civile nr.621 din 21 septembrie 2001 a Tribunalului București –

Secția a V-a.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2003.