ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1984/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta G.I.împotriva deciziei nr.109 din 13 martie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-pârâtă prin avocat C.M., intimații-reclamanți D.C.G.I.și D.V., ambii prin avocat B.D., precum și intimata-pârâtă Primăria Municipiului București – Direcția Generală a Fondului Imobiliar (D.G.A.F.I.) prin consilier juridic O.O.. Procedura completă. Av. C.M.depune chitanța O.P. București 13 din 15.05.2003 în valoare de 400.000 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în valoare de 15.000 lei. Susține recursul astfel cum a fost formulat și solicită admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Avocat B.D. referindu-se la concluziile scrise solicită respingerea recursului arătând că motivele invocate nu sunt întemeiate. Consilier juridic O.O. pune concluzii de respingere a recursului. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 15 noiembrie 1999 reclamanții D.V. și D.C.G.I. au chemat în judecată pe pârâta G.I.solicitând ca aceasta să fie obligată a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul de la parterul imobilului situat în București strada Mendeleev nr.22, sectorul 1. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în calitate de moștenitori ai defuncților părinți C.și E.D.

sunt proprietarii apartamentului în litigiu conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4919 și transcris sub nr.1861/27 februarie 1943, imobil naționalizat prin Decretul nr.92/1950 și trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, conform celor stabilite de instanța de judecată prin sentința civilă nr.1907 din 4 februarie 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. Apartamentul a fost vândut chiriașei G.I. deși se formulase acțiunea în revendicare, iar S.C. “H.N.”S.A. fusese notificat despre aceasta la 5 iulie 1996. Susțin recalamanții cu referire la compararea titlurilor, că titlul lor este preferat pentru că provine de la adevăratul proprietar, este mai vechi, este transcris fiind astfel opozabil erga omnes, spre deosebire de titlul pârâtei dobândit de la un neproprietar de rea-credință, statul, care a avut doar o posesie uzurpatoare și nu a fost niciodată proprietar de drept al imobilului neavând calitatea de a vinde.

Ulterior, reclamanții au precizat acțiunea, în sensul că au chemat în judecată și pe Primăria Municipiului București – Direcția Grenerală de Administrare a Fondului Imobiliar și au solicitat, ca o consecință a revendicării, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.173 din 12 decembrie 1996 încheiat între pârâta chiriașă și Primăria Municipiului București – Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar. Sesizată, Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr.3892 din 30 martie 2001 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București în conformitate cu art.2 alin.1 pct.1 lit.b C.proc.civ.

Asfel investit, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă și de Contencios Administrativ a pronunțat sentința civilă nr.621 din 21 septembrie 2001 prin care, unind cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a lui D.C.G.I.invocată de G.I., a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții D.V. și D.C.G.I.în contradictoriu cu pârâtele G.I.și Primăria Municipiului București – Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar. A reținut tribunalul, că imobilul din strada Mendeleev nr.22, sectorul 1, în suprafață de 370 mp. cu construcțiile existente pe el, a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950 de la proprietarul D.C., decedat în anul 1993 având ca moștenitori legali pe D.E.soție supraviețuitoare și pe D.C.G.I.și D.V., fii.

Renunțând la succesiune D.E.și D.C.G.I., au pierdut calitatea de succesori ai defunctului și deci, nu pot revendica în această calitate, un bun care a aparținut în exclusivitate lui D.C.V. Pe fondul cauzei a conchis instanța, că acțiunea este neîntemeiată, întrucât reclamantul, moștenitor-acceptant are dreptul doar la măsuri reparatorii și nu la restituirea în natură, de vreme ce imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995. Că actul de vânzare-cumpărare a apartamentului încheiat la l2.12.1996 când pe rolul instanței nu se afla nici o cerere de revendicare a acestuia (acțiunea inițială suspendată la 23 mai 1995 și perimată de drept la 23 mai 1996) constituie titlu valabil de proprietate al pârâtei G.I., bine caracterizat, transcris în anul 1996 așa încât și cererea de anulare a acestui contract este neîntemeiată.

Reclamanții au formulat apel împotriva menționatei sentințe. Apelul a fost admis de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă prin decizia nr.109 pronunțată la 13 martie 2002. Sentința atacată, a fost schimbată în tot și, în consecință: s-a admis acțiunea reclamanților și s-a dispus constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.173/12.12.1996 încheiat între Consiliul General al Municipiului București prin Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar și G.I., care a fost obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul aflat la parterul imobilului din strada Mendeleev nr.22, sectorul 1 București. Instanța de apel a reținut că D.C.G.I.are calitate procesuală activă pentru că a renunțat doar la succesiunea tatălui și a acceptat succesiunea mamei, imobilul în litigiu fiind bun comun al părinților dobândit în timpul căsătoriei.

Pe fond, a motivat, în esență că pârâta nu poate fi considerată terț dobânditor de bună credință pentru că nu a avut o atitudine activă, în sensul că nu a dovedit că a făcut toate verificările ce se impuneau cu privire la valabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, nu a dovedit prudență și nici că ar fi fost în imposibilitate obiectivă de a-și da seama de caracterul aparent al titlului înstrăinătorului. Împotriva deciziei pârâta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.8,9 și 10 C.proc.civ.. Astfel, a criticat instanța de apel imputându-i că: a interpretat greșit art.30 din C.fam. și art.4 alin.2 din Decretul nr.32/1954, când a considerat că imobilul în litigiu este bun comun al autorilor reclamanților; a constatat în mod greșit nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, deși a fost încheiat cu respectarea prevederior Legii nr.112/1995 și H.G.

nr.20/1996 de aplicare a legii, în vigoare la data respectivă; a reținut în mod greșit lipsa bunei credințe a recurentei-pârâte la încheierea contractului, pe motiv că nu a avut o atitudine activă și nu a manifestat prudență în a face verificări cu privire la titlul de proprietate al înstrăinătorului. Recursul este fondat, în sensul celor ce preced. După cum rezultă din expunerea rezumată a actelor și lucrărilor aflate la dosar, G.I.care locuia efectiv în apartamentul de la parterul imobilului din strada Mendeleev nr.22, în calitate de chiriaș titular al contractului de închiriere, a cumpărat acest apartament la data de 12 decembrie 1996 încheind cu Consiliul General al Municipiului București – DPI – Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar contractul de vânzare-cumpărare nr.173.

Reclamanții au introdus acțiunea în revendicare la 15 noiembrie 1999 arătând că titlul lor de proprietate este preferat titlului pârâtei, ulterior, respectiv la 31 ianuarie 2000 (fila 17 dosar nr.1953/1999 al Judecătoriei Sectorului 1 București) precizându-și acțiunea în sensul că au chemat în judecată și Primăria Municipiului București – Direcția Generală a Fondului Imobiliar și au cerut pe cale de consecință să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare. Așadar, acțiunea reclamanților împotriva pârâtei G.I.a fost declanșată la circa 3 ani de la data când aceasta în temeiul Legii nr.112/1995 cumpărase apartamentul în care locuia în calitate de chiriașă. Nu există nici o notificare din partea reclamanților, prin care pârâta să fi fost încunoștiințată că aceștia ar fi cerut retrocedarea imobilului, iar în cauza suspendată la 23 mai 1995 pentru lipsa părților și perimată de drept la 23 mai 1996, G.I.nu a fost parte, așa încât aceasta nu-i este opozabilă.

Art.1898 din C.civ.definește în alin.1 buna credință ca fiind credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, iar în alin.2 prevede că este destul ca buna credință să fi existat în momentul câștigării imobilului. Art.1899 alin.2 prevede că buna credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea credință, ceea ce înseamnă că cel care contestă buna credință și afirmă reaua credință, trebuie să dovedească cele susținute și astfel să răstoarne prezumția bunei credințe.

În raport de prevederile legale citate și, având în vedere situația de fapt menționată, rezultată din probele dosarului, se reține că în mod greșit instanța admițând apelul și schimbând în tot sentința apelată, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, cu motivarea că pârâta nu poate fi considerată terț dobânditor de bună credință, pentru că nu ar fi avut o atitudine activă, și nu ar fi făcut toate verificările care se impuneau cu privire la titlul de proprietate al înstrăinătorului. Dimpotrivă, în speță nu sunt elemente care să conducă la înlăturarea prezumției de bună credință a terțului dobânditor, respectiv a pârâtei. Nevalabilitatea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui imobil, nu este de natură să atragă nulitatea titlului subdobânditorului de bună credință, cum este recurenta pârâtă.

Față de considerentele de mai sus apare de prisos analizarea celorlalte motive de recurs. În consecință recursul se va admite, iar decizia recurată va fi modificată în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, care se va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta G.I.împotriva deciziei nr.109 din 13 martie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții D.C.G.I.și D.V. împotriva sentinței civile nr.621 din 21 septembrie 2001 a Tribunalului București – Secția a V-a. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2003.