ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3077/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 6 octombrie 2009, reclamanta C.I. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolul de Stat și Ministerul Finanțelor Publice - să constate nulitatea absolută parțială a Decretului nr. 133/1985, poziția 52/186 prin care s-a expropriat în mod abuziv terenul în suprafață de 185 mp situat în București str. B., sector 5; revendicarea prin compararea de titluri a terenului și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în litigiu, iar în subsidiar: constituirea dreptului de proprietate asupra altui teren în compensare, pe un alt amplasament apropiat din aceeași zonă și de aceeași valoare; acordarea unei despăgubiri în echivalent bănesc stabilit pe bază de expertiză și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2472 din 8 aprilie 2010, Judecătoria Sectorului 5 București, învestită în primă instanță, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 24079/3/2010, la data de 14 mai 2010. Prin Sentința nr. 986 din 28 iunie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei de interes pentru primul capăt de cerere, pe care l-a respins în consecință, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, respingând această acțiune ca inadmisibilă. Prin Decizia civilă nr. 537A din 25 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 986 din 28 iunie 2010, pe care a desființat-o în parte și a trimis cauza spre rejudecare pentru a se soluționa capetele de cerere subsidiare, menținând restul dispozițiilor sentinței.

În considerentele deciziei anterior menționate s-a reținut că în mod corect tribunalul a admis excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, menținând sentința în această privință. S-a reținut însă că nu au fost soluționate capetele de cerere subsidiare ce au avut ca obiect: constituirea dreptului de proprietate asupra altui teren în compensare pe un alt amplasament apropiat, din aceeași zonă și de aceeași valoare și cererea având ca obiect acordarea unei despăgubiri în echivalent bănesc, stabilit pe bază de expertiză. Prin Decizia civilă nr. 4403 din 14 iunie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei pronunțate în apel.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 723 din 1 aprilie 2013, a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, și în consecință, a respins cererea ca inadmisibilă. S-a reținut că reclamanta nu a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare cu privire la terenul ce susține că i-a aparținut a fost respinsă, în mod irevocabil, ca inadmisibilă. Considerentul determinant pentru care acțiunea în revendicare a fost respinsă în acest mod a fost reprezentat de reținerea că, în situația reclamantei, singura procedură în cadrul căreia aceasta își putea realiza dreptul cu privire la bunul ce susține că i-a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, era procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că prin cererile cu caracter subsidiar, ce fac obiectul prezentei cauze, reclamanta pretinde, în realizarea aceluiași drept (de proprietate asupra terenului pretins a fi fost preluat în mod abuziv), un teren de aceeași valoare și așezare sau contravaloarea terenului ce pretinde că i-a fost preluat. Or, se arată, față de considerentele expuse în primul ciclu procesual cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, aceeași concluzie se impune și cu privire la capetele de cerere subsidiare, unde reclamanta nu face altceva decât să solicite despăgubiri, pentru pierderea dreptului de proprietate asupra terenului. De altfel, tribunalul a constatat că obiectul cererilor formulate în subsidiar este reprezentat de măsurile reparatorii pe care Legea nr. 10/2001 le recunoaște persoanelor îndreptățite, atunci când restituirea în natură a unui imobil preluat în mod abuziv nu mai este posibilă.

Cât privește capătul de cerere subsidiar prin care se solicită obligarea pârâților la plata unor despăgubiri bănești reprezentând valoarea terenului ce se susține a fi fost preluat în mod abuziv, tribunalul a constatat aplicabilitatea Deciziei nr. 27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin considerentele deciziei menționate, se arată, cu referire la excepția de inadmisibilitate a acțiunilor directe, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a statuat că acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul "specialia generalibus derogant". Se mai arată că raționamentul este identic cu cel expus în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 care a analizat admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobile aparținând sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001. Apelul formulat împotriva acestei sentințe de reclamantă a fost respins, ca tardiv formulat, prin Decizia nr. 129/A din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care a reținut, în esență, că apelanta nu a exercitat calea de atac în termenul de 15 zile, termen ce curge de la data comunicării sentinței.

Împotriva deciziei date în apel, a declarat recurs în termen legal, reclamanta C.I. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, susține în esență că excepția tardivității a fost greșit reținută întrucât a declarat și motivat apelul în termen legal, în condițiile în care hotărârea primei instanțe i-a fost comunicată la data de 18 noiembrie 2013. În consecință, se solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel a soluționat în mod greșit cauza pe excepție, fără a intra în cercetarea fondului. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc.

civ. de la 1865, aplicabil cauzei, termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Acest termen constituia deci în reglementarea anterioară, în afara unor excepții expres prevăzute de lege, termenul de drept comun, în materia apelului. În speță, așa cum corect s-a reținut, sentința dată asupra fondului de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost comunicată reclamantei la 11 noiembrie 2013, astfel cum rezultă din dovada de primire și procesul-verbal de predare, iar apelul a fost depus la 11 decembrie 2013, cu depășirea termenului de 15 zile. În consecință, instanța de control judiciar a reținut corect că apelul a fost exercitat de reclamantă cu neobservarea sus-menționatei dispoziții legale și a fost respins, ca tardiv formulat.

Așa fiind, recursul declarat de cea în cauză urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 129/A din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2014. Procesat de GGC - AZ