ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3077/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 6 octombrie 2009,

reclamanta C.I. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Municipiul

București, prin Primarul General, Regia Autonomă de Administrare a

Patrimoniului Protocolul de Stat și Ministerul Finanțelor Publice - să constate

nulitatea absolută parțială a Decretului nr. 133/1985, poziția 52/186 prin care

s-a expropriat în mod abuziv terenul în suprafață de 185 mp situat în București

str. B., sector 5; revendicarea prin compararea de titluri a terenului și

obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în

litigiu, iar în subsidiar: constituirea dreptului de proprietate asupra altui

teren în compensare, pe un alt amplasament apropiat din aceeași zonă și de

aceeași valoare; acordarea unei despăgubiri în echivalent bănesc stabilit pe

bază de expertiză și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 2472 din 8 aprilie 2010, Judecătoria Sectorului 5 București, învestită în

primă instanță, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

24079/3/2010, la data de 14 mai 2010.

Prin Sentința nr. 986

din 28 iunie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

lipsei de interes pentru primul capăt de cerere, pe care l-a respins în

consecință, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

respingând această acțiune ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă

nr. 537A din 25 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis

apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 986 din 28 iunie 2010, pe care a

desființat-o în parte și a trimis cauza spre rejudecare pentru a se soluționa

capetele de cerere subsidiare, menținând restul dispozițiilor sentinței.

În considerentele deciziei

anterior menționate s-a reținut că în mod corect tribunalul a admis excepția

lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

menținând sentința în această privință. S-a reținut însă că nu au fost

soluționate capetele de cerere subsidiare ce au avut ca obiect: constituirea

dreptului de proprietate asupra altui teren în compensare pe un alt amplasament

apropiat, din aceeași zonă și de aceeași valoare și cererea având ca obiect

acordarea unei despăgubiri în echivalent bănesc, stabilit pe bază de expertiză.

Prin Decizia civilă

nr. 4403 din 14 iunie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondate recursurile declarate împotriva deciziei pronunțate în apel.

În rejudecare,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 723 din 1 aprilie

2013, a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, și în

consecință, a respins cererea ca inadmisibilă.

S-a reținut că

reclamanta nu a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar

acțiunea în revendicare cu privire la terenul ce susține că i-a aparținut a

fost respinsă, în mod irevocabil, ca inadmisibilă.

Considerentul

determinant pentru care acțiunea în revendicare a fost respinsă în acest mod a

fost reprezentat de reținerea că, în situația reclamantei, singura procedură în

cadrul căreia aceasta își putea realiza dreptul cu privire la bunul ce susține

că i-a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, era procedura reglementată

de Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că prin

cererile cu caracter subsidiar, ce fac obiectul prezentei cauze, reclamanta

pretinde, în realizarea aceluiași drept (de proprietate asupra terenului

pretins a fi fost preluat în mod abuziv), un teren de aceeași valoare și

așezare sau contravaloarea terenului ce pretinde că i-a fost preluat.

Or, se arată, față de

considerentele expuse în primul ciclu procesual cu privire la admisibilitatea

acțiunii în revendicare, aceeași concluzie se impune și cu privire la capetele

de cerere subsidiare, unde reclamanta nu face altceva decât să solicite

despăgubiri, pentru pierderea dreptului de proprietate asupra terenului.

De altfel, tribunalul

a constatat că obiectul cererilor formulate în subsidiar este reprezentat de

măsurile reparatorii pe care Legea nr. 10/2001 le recunoaște persoanelor

îndreptățite, atunci când restituirea în natură a unui imobil preluat în mod

abuziv nu mai este posibilă.

Cât privește capătul

de cerere subsidiar prin care se solicită obligarea pârâților la plata unor

despăgubiri bănești reprezentând valoarea terenului ce se susține a fi fost

preluat în mod abuziv, tribunalul a constatat aplicabilitatea Deciziei nr.

27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin considerentele

deciziei menționate, se arată, cu referire la excepția de inadmisibilitate a

acțiunilor directe, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, s-a statuat că acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră

principiul "specialia generalibus derogant".

Se mai arată că

raționamentul este identic cu cel expus în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 care

a analizat admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect imobile aparținând sferei de reglementare a

Legii nr. 10/2001.

Apelul formulat

împotriva acestei sentințe de reclamantă a fost respins, ca tardiv formulat,

prin Decizia nr. 129/A din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care a reținut, în

esență, că apelanta nu a exercitat calea de atac în termenul de 15 zile, termen

ce curge de la data comunicării sentinței.

Împotriva deciziei

date în apel, a declarat recurs în termen legal, reclamanta C.I. care, invocând

temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei

de față, susține în esență că excepția tardivității a fost greșit reținută

întrucât a declarat și motivat apelul în termen legal, în condițiile în care

hotărârea primei instanțe i-a fost comunicată la data de 18 noiembrie 2013.

În consecință, se

solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare,

întrucât instanța de apel a soluționat în mod greșit cauza pe excepție, fără a

intra în cercetarea fondului.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.

Potrivit

dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei,

termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel.

Acest termen

constituia deci în reglementarea anterioară, în afara unor excepții expres

prevăzute de lege, termenul de drept comun, în materia apelului.

În speță, așa cum

corect s-a reținut, sentința dată asupra fondului de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a fost comunicată reclamantei la 11 noiembrie 2013,

astfel cum rezultă din dovada de primire și procesul-verbal de predare, iar

apelul a fost depus la 11 decembrie 2013, cu depășirea termenului de 15 zile.

În consecință,

instanța de control judiciar a reținut corect că apelul a fost exercitat de

reclamantă cu neobservarea sus-menționatei dispoziții legale și a fost respins,

ca tardiv formulat.

Așa fiind, recursul

declarat de cea în cauză urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 129/A din 9 aprilie

2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ