ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2503/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2503/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2503/2015

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 ianuarie 2009,

reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL și D. au chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin CN E. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce

va pronunța: să stabilească cuantumul despăgubirilor, în urma exproprierii

imobilului teren și construcție înscris în tabelul anexat la H.G. nr. 427/2068,

poziția 2; să oblige pârâta la plata către reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL, SC

C. SRL și către D., în calitate de asociat al acestora, a sumelor ce reprezintă

despăgubiri pentru prejudiciile suferite de acestea în urma exproprierii

realizate în temeiul Legii nr. 198/2004 prin H.G. nr. 1518/2007, completată

prin H.G. nr. 427/2008; să stabilească valoarea imobilului expropriat situat în

București, sector 1, în suprafața de 780 mp teren din care construcții 531 mp; să

oblige pârâta la plata sumei ce reprezintă diferența dintre valoarea imobilului

expropriat, respectiv cea cuvenită lui D., și cea efectiv acordată acestuia cu

titlu de despăgubire în urma exproprierii; să oblige pârâta la exproprierea

restului rămas din suprafața de teren expropriată, sub sancțiunea plății unor

daune interese de 500 lei/zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a

hotărârii până la efectiva executare a acesteia; în eventualitatea respingerii

ultimului capăt de cerere, a solicitat instanței obligarea pârâtei la

contravaloarea lipsei de folosința pentru restul suprafeței rămase în urma

exproprierii, devenită inutilizabilă, calculată de la data exproprierii până la

executarea obligației de plată.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 198/2004 și H.G.

nr. 427/2008.

Prin sentința civilă nr.

204 din 15 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția tardivității cererii, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii

formulate de reclamantul D., fiind disjunse celelalte capete de cerere, pentru

soluționarea cărora s-a format Dosarul civil nr. x/3/2010.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin Hotărârea de stabilire a

despăgubirilor nr. 1 din 29 mai 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.

198/2004 s-au acordat reclamantului D. și coproprietarilor F., căsătorit cu G.,

despăgubiri de 525.000 euro (1.916.197,50 lei) pentru imobilul construcție și

teren, situat în București, sector 1.

La data de 18 iunie 2008

reclamantul D. a declarat expres, prin declarația autentificată din 18 iunie 2008

că este de acord și acceptă despăgubirile aferente imobilului în sumă de

1.916.197,50 lei, din care lui îi va reveni cota de 50%.

Având în vedere că

acțiunea în justiție poate fi promovată doar de expropriatul nemulțumit de

despăgubirile acordate, iar reclamantul prin act unilateral irevocabil a

declarat fără rezerve că acceptă despăgubirile, tribunalul a considerat că

acțiunea promovată de reclamantul D. este inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr.

595/A din 27 octombrie 2010, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței civile nr. 204/2010, pe care a desființat-o și a trimis

cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, în principal, reclamantul a

solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume reprezentând diferența dintre

valoarea imobilului expropriat și cea efectiv acordată acestuia cu titlu de

despăgubiri în urma exproprierii, acțiune prevăzută de art. 15 din Legea nr. 33/1994,

așa încât acțiunea a fost respinsă în mod greșit ca inadmisibilă.

În rejudecare, cauza

a înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, sub nr. x/3/2009,

iar la termenul de judecată din data de 13 mai 2011, dosarul a fost conexat cu Dosarul

nr. x/3/2010.

Prin sentința civilă nr.

52 din 17 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiate, excepția lipsei coparticipării procesuale active și excepția

lipsei de interes, precum și acțiunea formulată de reclamanții SC A. SRL, SC B.

SRL, SC C. SRL și D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CN E. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Prin Hotărârea de

stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 29 mai 2008 emisă de Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004 s-a dispus exproprierea și s-a aprobat acordarea

despăgubirii aferente imobilului construcție situat în București, sector 1, în

suprafață totală de 780 mp, din care construcția 531 mp, aparținând

reclamantului D. și coproprietarului F., iar despăgubirea a fost stabilită în

cuantumul total de 1.916.197,50 lei, echivalentul a 525.000,00 euro. Dovada

existentei și întinderii dreptului de proprietate este de necontestat, actele

juridice, hotărârea de expropriere și mențiunile extrasului de carte funciară

(fila 175, Dosar civil nr. x/2009) făcând deplină probă în acest sens.

Procesul-verbal de

stabilire a cuantumului despăgubirilor din 27 mai 2008 a fost semnat de ambii

expropriați, conform mențiunilor înscrisului atașat la fila 192 (Dosar nr. x/2009).

În pofida opoziției exprimate, prin declarația autentificată din 18 iunie 2008,

toate persoanele implicate în procesul de expropriere își exprima

consimțământul față de despăgubirile în suma de 1.916.197,50 lei, iar prin

recipisa de consemnare din 13 iunie 2008 se face dovada alimentarii contului de

către pârâtă cu contravaloarea despăgubirilor indicate (filele 193-194, Dosar nr.

x/2009).

Prin prezenta cerere,

reclamanții D., SC A. SRL, SC B. SRL și SC C. SRL au investit instanța cu o

cerere în pretenții antamând deopotrivă valoarea despăgubirilor.

Cu privire la excepția

lipsei coparticipării procesuale active invocate de pârâtă, tribunalul a

reținut că existența litisconsorțiului nu este obligatorie, drepturile fiecărui

expropriat fiind clar delimitate prin Hotărârea nr. 1/2008 emisă de Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, astfel că instanța de judecată nu ar putea

analiza mai mult decât cadrul astfel stabilit. Mai mult, din cuprinsul cererii

de chemare în judecată, rezultă cu certitudine întinderea pretențiilor

reclamantului D., pretenții care se limitează la cota de ½ din dreptul

stabilit prin hotărâre.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul a procedat la o analiză separat pentru reclamantul D.

față de reclamanții SC A. SRL, SC B. SRL și SC C. SRL.

Astfel, cu referire

la primele capete de cerere având ca finalitate stabilirea valorii întregului

imobil expropriat, a despăgubirilor încasate și obligarea pârâtei la plata

diferenței față de prețul deja încasat urmare a emiterii Hotărârii nr. 1/2008,

tribunalul a reținut că măsura exproprierii a vizat atât pe reclamantul D. cât

și pe coproprietarul F. Acesta din urma, s-a adresat instanței de judecată cu o

cerere având aceeași cauză, soluționată prin sentința civilă nr. 1155 din 19

octombrie 2009, rămasă irevocabilă. Examinând considerentele intrate în puterea

lucrului judecat, care au susținut hotărârea judecătorească amintită, a reținut

tribunalul că instanța, astfel investită, a statuat că, față de data la care

petentul F. a luat cunoștință de conținutul Hotărârii nr. 1/2008, respectiv 11

iunie 2008, și momentul înregistrării acțiunii sub nr. x/3/2009, termenul de 15

zile prevăzut de lege era cu mult depășit. A mai subliniat instanța că „este

important de reținut că prin declarația autentificată din 18 iunie 2008

reclamanții și-au exprimat acordul privind cuantumul despăgubirilor, încasând

totodată suma reprezentând aceste despăgubiri, ori, la aproape un an de la data

încasării lor încearcă să se prevaleze de termenul de 3 ani pentru a contesta

hotărârea”.

Or, sentința civilă nr.

1155 din 19 octombrie 2009 este irevocabilă, căile de atac promovate fiind

respinse. Ca atare, hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului

judecat a devenit obligatorie.

A mai reținut

tribunalul faptul că, prezumția lucrului judecat, ca manifestare a efectului

pozitiv al autorității de lucru judecat, nu oprește judecata celui de-al doilea

proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței

constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și

care nu pot fi ignorate.

În cauză, admițând că

cel mai îndepărtat moment la care reclamantul D. a putut lua cunoștință de

cuantumul despăgubirilor este data de 18 iunie 2008, data declarației, față de

data înregistrării acțiunii, 28 ianuarie 2009, tribunalul a reținut că problema

de drept în discuție este identică cu cea deja dezlegată în mod irevocabil de o

instanță de judecată. Nu s-a încălcat efectul obligatoriu al considerentelor

sentinței civile nr. 204 din 15 februarie 2010, câtă vreme nu s-au făcut

aprecieri asupra tardivității cererii, ci doar au fost reținute, ca mijloc de

probă, considerentele din sentința civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009.

Ca atare, asumându-și

și însușindu-și cuantumul despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 1/2008 și

consemnate de către pârâtă la dispoziția reclamantului, acesta din urma nu mai

poate critica în mod temeinic valoarea acestora și modul de calcul, după

trecerea unui termen semnificativ de la momentul plății.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la exproprierea diferenței de

teren, tribunalul a constatat că Legea nr. 198/2004 este lege specială, care

reglementează exproprierile operate în scopul efectuării unor lucrări de

construire de drumuri de interes național, județean și local, iar dispozițiile

sale trimit la dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 33/1994, care reprezintă

legea cadru în materia exproprierii.

Contestația formulată

în baza Legii nr. 198/2004 poate viza doar hotărârea de stabilire a

despăgubirilor, expropriatul neputând contesta transferul dreptului de

proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar

exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a

cuantumului despăgubirilor, respectiv transferul dreptului de proprietate.

Acțiunea prin care se

solicită obligarea Statului Român la declanșarea procedurii de expropriere a

unei suprafețe de teren și a procedurii de stabilire a despăgubirilor bănești

cuvenite pentru terenul ce se va stabili că este necesar a fi expropriat nu a putut

fi primită.

Potrivit legislației

adoptată în materie de expropriere, atât declararea utilității publice a unor

lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv

în favoarea statului, prin autoritățile sale, nu și în favoarea persoanelor

expropriate cărora, prin aceeași legislație, li s-au recunoscut garanții care

să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici

arbitrare, nici imprevizibile.

În conformitate cu

prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în materia exproprierii,

competențele instanței de judecată sunt limitate, în sensul că

sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută

exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate. Nicio

dispoziție a legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea

unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat,

să se substituie autorității executive și să efectueze sau să

înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum

aceasta este reglementată de normele legale. Prin urmare, Înalta Curte a

reținut că instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești atunci când a dispus exproprierea unor suprafețe de

teren la cererea foștilor proprietari.

Față de prevederile art.

4 din Legii nr. 198/2004, tribunalul a constatat netemeinicia acestei

pretenții. Astfel, s-a reținut că textul de lege stabilește în mod cert

legitimarea activă în demararea procedurilor de expropriere exclusiv în

favoarea Guvernului sau a autorității publice locale, care, în considerarea competenței

speciale atribuite de lege, aprobă, prin hotărâre, indicatorii

tehnico-economici, amplasamentul lucrării, sursa de finanțare, suma globală a

despăgubirilor, realizarea documentației cadastrale-juridice. Iar, în

exercitarea controlului de legalitate, instanța de judecată nu se poate

substitui autorității publice.

A mai solicitat

reclamantul D. să fie obligată pârâta la plata contravalorii lipsei de

folosință a imobilului teren rămas neexpropriat, în suprafață de ½ din

251 mp, fără ca această pretenție să fie individualizată în mod concret. A

susține că prin exproprierea unei părți din imobil se generează o pierdere în

patrimoniul titularului dreptului de proprietate constând în lipsa de folosință

asupra părții de imobil rămase în patrimoniul acestuia din urmă nu este

suficientă pentru a antrena admiterea cererii.

În cauza de față,

istoricul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant are o

deosebită importanță pentru a se stabili dacă această diferență de teren ar

putea avea o valoare economică de sine stătătoare. Astfel, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2000, reclamantul împreună cu

numitul F. au achiziționat suprafața de 825 mp din imobilul situat în, sector

1, pentru ca în anul 2002, D. să înstrăineze cota sa de ½ din acest

imobil către părinții săi, conform mențiunilor contractului de

vânzare-cumpărare. Aceștia din urmă, J. și K. împreună cu F. dobândesc dreptul

de proprietate asupra terenului în suprafața de 184,08 mp situat în sector 1,

imobil pe care îl alipesc celui în suprafața de 825 mp, conform actului de

comasare autentificat din 13 august 2004, rezultând o suprafață totală de 1.009,08

mp. Ulterior, prin două acte juridice succesive, un contract de

vânzare-cumpărare, respectiv „contract”, reclamantul dobândește în patrimoniul

său cota de ½ din întregul imobil de 1.009,08 mp. Prin Hotărârea nr. 1/2008

emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a fost expropriată

suprafața de teren de 780 mp și construcția de 531 mp. Așadar, în patrimoniul

reclamantului a rămas o cota de ½ din 229,08 mp, potrivit actelor de

proprietate.

Față de mențiunile

hotărârii de expropriere, terenul rămas este liber de construcții și, față de

istoricul dobândirii dreptului de proprietate, tribunalul a reținut că un teren

având o suprafață de 229,08 mp nu poate fi în integralitate lipsit de o valoare

economică, ori o funcționalitate de altă natură. Înțelegând să achiziționeze și

suprafețe de teren mai mici (cum este cea de 184,08 mp), reclamantul și autorii

săi au acordat, în mod evident importanță financiară terenului, în pofida

întinderii suprafeței. Oricum, depășind aceste considerații de ordin teoretic,

tribunalul a reținut că reclamantul nu a probat în concret o reală pierdere în

patrimoniul său generată de o lipsă de folosință a terenului rămas

neexpropriat.

În ceea ce le

privește pe reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL și SC C. SRL, față de modul în

care este formulată acțiunea, s-a reținut că nu sunt îndreptățite la despăgubiri

pentru expropriere.

Astfel, „orice persoană

care justifică un interes legitim" sau „persoane aparent

îndreptățite" menționate în alin. (1) și alin. (5) ale art. 5 al Legii nr.

198/2004, trebuie interpretate în litera și spiritului legii, în ansamblul ei.

Cele trei persoane juridice nu dețin vreun drept real asupra terenului supus

exproprierii. Este vorba despre afirmarea unui drept, iar dreptul subiectiv

civil afirmat de reclamante în cauză, privind îndreptățirea lor la acordarea

despăgubirilor pentru imobilul expropriat, pentru a putea fi exercitat, deci

pentru a se bucura de protecția juridică a acțiunii exercitate, trebuie să fie

recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport

juridic ilegal, care să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri. Or, în

speță, verificând în fapt existența dreptului afirmat, s-a constatat că

reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL și SC C. SRL nu pot pretinde niciun drept

asupra terenului supus exproprierii prin Hotărârea nr. 1/2008, nefiind

confirmat „prin acte autentice și/sau hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile" un drept real sau de creanță în patrimoniul lor, pentru ca

acesta să fi putut transmite în mod valabil un drept care să se prefigureze și

să dea dreptul acestora de a-l conserva și de a-l proteja prin promovarea prezentei

acțiuni permise de lege.

În justificarea

pretenției privind obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciului

încercat ca urmare a obligației de relocare a activității, pentru beneficiul

nerealizat și pentru pierderea clientelei, reclamantele uzează de folosirea

imobilului expropriat ca sediu social, respectiv punct de lucru, reclamantul D.

fiind asociat al celor trei persoane juridice. În condițiile în care nu le este

incidentă legea specială, cererea reclamantelor a fost analizată pe tărâmul dreptului

comun, respectiv art. 998-999 C. civ.

Astfel, în baza art. 998

C. civ., oricine provoacă un prejudiciu altuia, este ținut să îl repare. Însă,

pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, față de prevederile art. 1169

C. civ., reclamantul are obligația de a proba condițiile acesteia, respectiv

existența faptei ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate, vinovăția. În

speță, nu s-a făcut dovada niciuneia dintre acestea.

Reclamantele nu au

probat care este fapta ilicită, acțiunea sau inacțiunea săvârșită de pârâtă

care să fie aptă să le fi cauzat un prejudiciu. Raportul juridic, așa cum au

arătat reclamantele, generator de efecte juridice în prezenta speță, rezidă în

exproprierea imobilului, pentru care s-a stabilit o justă despăgubire. Într-adevăr,

orice persoană are obligația legală de a nu aduce atingere drepturilor sau

libertăților altor persoane. Însă, măsura exproprierii nu este o acțiune

ilicită, dimpotrivă a fost dispusă într-un cadru legal, acesta fiind motivul

pentru care reclamantului D. i s-au stabilit despăgubiri.

Analizând

înscrisurile depuse de reclamante, instanța a reținut că, în ceea ce o privește

pe SC A. SRL, într-adevăr a funcționat cu sediu declarat la adresa din H., însă

numai până la data de 12 februarie 2007. Potrivit relațiilor de informare

comunicate de I. (fila 13, Dosar nr. x/3/2009), sediul declarat de SC A. SRL a

expirat la data de 12 februarie 2007. Câtă vreme reclamanta nu face dovada că

își desfășura în mod legal activitatea la imobilul suspus exproprierii, cererea

sa de acoperire a unor pretinse prejudicii este lipsită de orice suport

juridic. Nu poate fi acoperită fapta culpabilă a reclamantei de a nu fi

respectat obligațiile legale ce le avea în sarcina printr-o hotărâre

judecătorească. Prin urmare, la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008,

reclamanta nu își desfășura activitatea în mod legal la acest sediu pentru a

determina analiza unor eventuale pierderi financiare.

De aceeași manieră

este identificat și sediul secundar/punctul de lucru al reclamantei SC C. SRL.

Astfel, potrivit mențiunilor certificatului de informare I. (fila 25, Dosar nr.

x/3/2009) sediul secundar/punctul de lucru la adresa din H. la data emiterii

hotărârii de expropriere, 29 mai 2008, reclamanta nu își desfășura activitatea

în mod legal la acest sediu pentru a determina analiza unor eventuale pierderi

financiare.

În ceea ce o privește

pe reclamanta SC B. SRL, este just ca în baza certificatului I. (fila 111, Dosar

nr. x/3/2009), la data emiterii Hotărârii nr. 1/2008 își desfășura activitatea

în sediul social la adresa din H. Însă, nu poate fi pierdut din vedere că cele

trei societăți au drept asociat pe reclamantul D. Or, acesta din urma a

cunoscut încă din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de

expropriere și faptul că aceste lucrări îi vor afecta imobilul, astfel cum

rezultă din cuprinsul notificării și a dovezii de comunicare (filele 203-206, Dosar

nr. x/3/2009). În aceste condiții, încheierea unui contract de comodat între

cei doi reclamanți, D. și SC B. SRL la data de 12 decembrie 2006, ulterior

notificării, apare ca fiind efectuată în cunoștință de cauză și cu asumarea

riscului exproprierii. Prin urmare, reclamanta SC B. SRL prin asociatul său, D.

nu ar putea susține în mod obiectiv că nu a cunoscut împrejurarea că imobilul

primit în folosință gratuită este vizat de procedura exproprierii. În atare

situație, tribunalul a statuat că pretinsul prejudiciu încercat de această

reclamantă, urmare a realocării activității de service auto, nu există,

cunoașterea exactă a demarării procedurilor de expropriere acționând ca o cauză

exoneratoare de răspundere civilă.

Împotriva

sentinței civile nr. 52/2014 au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia

nr. 287/A din 2 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul declarat de reclamanți, precum și cererea pârâtului de acordare

a cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2000, reclamantul D. împreună cu

numitul F. au achiziționat suprafața de teren de 825 mp situat în București,

sector 1, pe care era edificată o construcție-parter cu caracter provizoriu de

destinație reparații auto și atelier mecanic.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 13 februarie 2002, reclamantul D. a

înstrăinat cota sa de ½ din acest imobil către părinții săi, J. și K.

Prin actul de

comasare autentificat din 13 august 2004, J. și K. împreună cu F. au hotărât

comasarea unui teren în suprafață de 184,08 mp situat în H., sector 1 (asupra

căruia aceștia dobândiseră dreptul de proprietate prin act de vânzare-cumpărare

încheiat cu L., care la rândul său îl dobândise în proprietate prin cumpărare

de la M., proprietară asupra acestui teren în baza sentinței civile nr. 8738

din 10 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1, cu terenul în

suprafață de 825 mp din H.

Prin două acte

juridice succesive (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2

februarie 2005 și contractul autentificat din 23 noiembrie 2005), reclamantul D.

a dobândit în patrimoniul său cota de ½ (cealaltă cotă de ½

aparținând lui F.) din întregul imobil astfel comasat.

În data de 31 mai 2006

reclamantul D. împreună cu F. și G. (în calitate de reclamanți) cheamă în judecată

pe pârâții J. și K., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța (Dosar nr. x/299/2006

pe rolul Judecătoriei sector 1 București) să se constate dreptul lor de

proprietate asupra construcției edificate pe terenul situat în, sector 1,

arătând în motivarea cererii de chemare în judecată faptul că, de la data

dobândirii în proprietate a terenului, pârâții au efectuat asupra construcției

provizorii existente o serie de lucrări de modificare, rezultând o construcție

nou diferită de cea inițială, cu destinația de atelier mecanic și reparații

auto, cu suprafață construită la sol de 343 mp, fără autorizație de construire.

Prin sentința civilă nr. 12307 din 1 septembrie 2006 Judecătoria sectorului 1

București a luat act de tranzacția părților în sensul că reclamanții D., F. și G.

înțeleg să dobândească în cote egale dreptul de proprietate asupra

construcției, compusă din trei corpuri C1 Service auto, C2 șopron metalic și C3

container metalic, suprafața totală a construcțiilor fiind de 550,31 mp.

Prin adresa din 6

decembrie 2006 (expediată cu confirmare de primire) CN E. SA prin reprezentant

aduce la cunoștința reclamantului faptul că au fost demarate lucrările pentru

extinderea centurii rutier în zona de nord a mu. București, iar pentru

realizarea acestora CN E. SA va realiza în numele statului exproprierea

imobilelor afectate de extinderea căii rutiere; iar pentru imobilul

proprietatea reclamantului ce va fi afectat de execuția lucrărilor se va

întocmi o documentație tehnico economică în baza căreia se va stabili atât

suprafața necesar a fi expropriată cât și cuantumul despăgubirilor.

Prin adresa din 8

decembrie 2008, CN E. SA a comunicat reclamantului D. faptul că, potrivit

studiului de fezabilitate și proiectului tehnic au rezultat suprafețele

necesare a fi expropriate (terenul în suprafață de 780 mp și construcție în

suprafață de 531 mp fiind cuprinse la pct. 20 din Anexa la H.G. nr. 427/2008)

și că nu se poate da curs solicitării acestuia în sensul de a se expropria și

restul de proprietate.

Prin Hotărârea nr. 1/2008

emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a fost expropriată

suprafața de teren de 780 mp și construcția de 531 mp, situate în București,

sector 1, aparținând reclamantului D. și coproprietarului F., și s-a aprobat

acordarea despăgubirii în cuantumul total de 1.916.197,50 lei, echivalentul a

525.000,00 euro, compusă din 78.000 euro reprezentând despăgubiri pentru

exproprierea terenului în suprafață de 780 mp (100 euro/mp) și din 447.000 euro

reprezentând despăgubiri pentru investițiile situate pe acest teren.

Suma de 1.916.197,50

lei a fost pusă la dispoziția expropriatului conform recipisei de consemnare din

13 iunie 2008.

Prin declarația

autentificată din 18 iunie 2008, D., F. și G. au acceptat despăgubirile în suma

de 1.916.197,50 lei.

Prin sentința civilă nr.

1155 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia civilă

nr. 185/A din 11 martie 2011 a Curții de apel București și irevocabilă prin Decizia

nr. 5772 din 2 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost

respinsă ca tardivă acțiunea promovată de F. și G. prin care solicitau

obligarea CN E. SA la plata sumei de 500.000 euro reprezentând diferența dintre

suma acordată cu titlul de despăgubire prin Hotărârea nr. 1 din 29 mai 2008 și

cea datorată efectiv.

Relativ la primul

motiv de apel, prin care se critică soluția instanței de fond de respingere a

capetelor de cerere prin care apelantul-reclamant D. a solicitat să se

stabilească valoarea întregului imobil expropriat și să fie obligat pârâtul CN

E. SA la plata diferenței dintre această valoare și despăgubirea deja achitată

conform Hotărârii nr. 1 din 29 mai 2008, Curtea a reținut ca fiind corectă

observația apelanților conform căreia, prin încheierea interlocutorie din data

de 25 mai 2012 Tribunalul a respins excepția tardivității acțiunii invocată de

către pârâtul Statul Român, ca inadmisibilă, având în vedere faptul că soluția

pronunțată prin sentința civilă nr. 204 din 15 februarie 2010 a intrat sub

puterea lucrului judecat.

Însă, au fost apreciate

ca nefiind întemeiate criticile potrivit cărora prin sentința apelată

tribunalul a revenit asupra soluției date cu privire la excepția tardivității

și că a încălcat efectul obligatoriu al sentinței civile nr. 204 din 15

februarie 2010.

Tribunalul nu a

respins aceste capete de cerere ca tardive, după cum rezultă din dispozitivul

hotărârii apelate, ci, dimpotrivă, prin încheierea din data de 24 mai 2010 a

stabilit faptul că asemenea apărare nu mai poate fi reținută spre analiză atât

timp cât nu a fost apelată de către pârât.

Considerentul conform

căruia reclamantul D. a luat cunoștință de cuantumul despăgubirilor cel mai

târziu la data de 18 iunie 2008 nu a fost exprimat de tribunal în argumentarea

unei soluții de tardivitate a formulării acestor capete de cerere, ci

reprezintă un considerent pentru care tribunalul a apreciat că această cerere

este neîntemeiată.

Apelantul a contestat

și corectitudinea acestui considerent, arătând că este exprimat „cu eludarea

legii”.

Curtea a menținut

soluția de respingere a capetelor de cerere prin care apelantul-reclamant D. a solicitat

să se stabilească valoarea întregului imobil expropriat și să fie obligat

pârâtul CN E. SA la plata diferenței dintre această valoare și despăgubirea

deja achitată conform Hotărârii nr. 1 din 29 mai 2008, constatând că, în primul

ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 595/A din 27 octombrie 2010 Curtea de

apel București, secția a III-a civilă, a declarat admisibilă cererea

reclamantului D., arătând că „cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei

ce reprezintă diferența dintre valoarea imobilului expropriat și cea efectiv

acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri în urma exproprierii” nu este

inadmisibilă, o atare „acțiune fiind prevăzută de dispozițiile Legii nr. 33/1994

(art. 15)”.

Judecând pe fond

aceste capete de cerere, conform indicațiilor date de instanța de casare, în

mod corect a constatat tribunalul netemeinicia acestor pretenții, având în

vedere faptul că prin declarația autentificată din 18 iunie 2008,

apelantul-reclamant D. a acceptat cota sa parte din despăgubirile în sumă de

1.916.197,50 lei, acordate prin Hotărârea nr. 1 din 29 mai 2008.

Această declarație de

voință unilaterală are valoarea unei acceptări exprese, unilaterale și

necondiționate a cuantumului despăgubirii stabilite de Comisie.

Declarația

autentificată din 18 iunie 2008 dată de apelantul-reclamant reprezintă un

mijloc de probă ce a stat la baza convingerii instanței în sensul netemeiniciei

pretenției reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin CN E. SA la

plata diferenței dintre suma acceptată și valoarea reală a imobilului

expropriat, în contextul ansamblului probatoriu al cauzei; din această

perspectivă Curtea a constatat faptul că în mod corect tribunalul s-a raportat

și la sentința civilă nr. 1155/2009 a Tribunalului București, rămasă

irevocabilă, ca mijloc de probă.

De aceea, nu este

întemeiată critica apelanților conform căreia hotărârea apelată este nelegală

pe motiv că instanța nu a pus în discuția părților efectele puterii de lucru

judecat a acestei hotărâri judecătorești, deoarece efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat este o prezumție legală,

deci

are natura juridică a

unui mijloc de probă, a cărui aplicare ține de fondul litigiului. În această

situație, instanța nu încalcă principiile contradictorialității și nici

dispozițiile art. 127 C. proc. civ. (pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu

dispune altfel) întrucât stabilirea situației de fapt pe baza aprecierii

probelor este apanajul exclusiv al instanței.

Nu este întemeiată

critica potrivit căreia instanța de fond ar fi aplicat, cu efect retroactiv,

prevederile art. 431 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

deoarece acest mijloc de probă era reglementat și anterior intrării în vigoare

a N.C.P.C.,

prin

dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ.

S-a considerat a fi

nefondat și motivul de apel prin care se critică respingerea de către prima

instanță de fond a capătului de cerere privind exproprierea suprafeței devenită

inutilizabilă ca urmare a exproprierii.

Faptul că tribunalul

a dat exemple din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce

privește această problemă de drept nu poate fi reținut drept o critică de

nelegalitate la adresa hotărârii apelate, în condițiile în care jurisprudența

instanței supreme constituie un factor de unificare a practicii judiciare la

nivelul întregii țări, iar previziunea actului de justiție este asigurată

inclusiv prin cunoașterea de către petenți a considerentelor exprimate în

argumentarea soluțiilor date de instanța supremă în anumite probleme de drept.

Curtea a

constatat că în mod corect tribunalul a stabilit că în cauză

exproprierea

terenului în suprafață de 780 mp a fost dispusă în baza Legii nr. 198/2004 (în

prezent abrogată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010), însă prevederile

art. 9 din Legea nr. 198/2004 continuă să își producă efectele în cauza dedusă

judecății, constituind de altfel temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată.

Or, art. 9

din Legea nr. 198/2004 trimite doar la dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994,

prevederi legale ce vizează în mod exclusiv procedura de stabilire a

despăgubirilor după parcurgerea procedurii de expropriere în faza

administrativă.

În mod

corect a reținut tribunalul faptul că nicio dispoziție a Legii nr. 198/2004 nu

permite instanței de judecată ca, la cererea persoanei care pretinde că și

restul terenului rămas în proprietatea sa ar trebui să fie expropriat, să se

substituie autorității executive și să dispună exproprierea, deoarece în caz

contrar ar depăși atribuțiile puterii judecătorești.

Curtea a constatat că

este corectă respingerea de către prima instanță de fond a capătului de cerere

privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului rămas în

proprietatea reclamantului (solicitată în subsidiarul cererii privind

exproprierea totală).

În justificarea

pretenției de acordare a contravalorii lipsei de folosință a terenului (de 251 mp,

conform precizării reclamantului de la fila 305 din Dosarul nr. x/3/2010) rămas

în proprietatea sa în urma exproprierii terenului în suprafață de 780 mp,

reclamantul D. a arătat că această suprafață a rămas inutilizabilă ca o

consecință a exproprierii.

În combaterea celor

reținute de tribunal, în sensul că terenul are o valoare economică în sine, așa

încât nu se impune acordarea contravalorii lipsei de folosință, apelantul arată

că sunt fără relevanță, în economia speței deduse judecății, tranzacțiile

realizate anterior, deoarece nu are calitatea de comerciant și nu se ocupă cu

achiziții de terenuri de mici sau mari dimensiuni.

Curtea a constatat că

este corectă susținerea tribunalului conform căreia, prin întinderea, dar și

prin poziționarea sa, terenul din proprietatea reclamantului ce a rămas

neexpropriat are o valoare economică de sine-stătătoare.

În faza de apel a

fost administrată proba constând în expertiză tehnică specialitatea

construcții, evaluare proprietăți imobiliare de comisia de experți compusă din

experții N., O. și P., probă din care Curtea reține că acest teren este

încadrat la categoria curți-construcții, are utilități - alimentare cu apă,

alimentare cu energie electrică, alimentare cu gaze naturale, canalizare, drum

asfaltat, este amplasat în vecinătatea Șoselei de Centură de Nord și a Podului

Otopeni, într-o zonă de construcții comerciale-depozite și magazine pentru

materiale de construcții (fila 141 din dosarul de apel).

În raport de aceste

constatări de la fața locului ale comisiei de experți, Curtea a constatat că

este contrazisă susținerea apelantului-reclamant conform căreia terenul rămas

în proprietatea sa neexpropriat ar fi rămas inutilizabil ca efect al

exproprierii, ci, dimpotrivă, se poate reține o mărire a valorii sale economice

ca efect al poziționării în vecinătatea Șoselei de Centură de Nord și a Podului

Otopeni, într-o zonă de construcții comerciale-depozite și magazine pentru

materiale de construcții.

Criticile

apelantelor-reclamante persoane juridice SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL,

conform cărora exproprierea terenului în suprafață de 780 mp proprietatea

reclamantului D. a creat în patrimoniul acestora pierderi deoarece au fost

nevoite, fie să se relocheze, fie să-și sisteze activitatea, nu pot fi

reținute, Curtea constatând că situația de fapt referitoare la cele trei

societăți comerciale a fost în mod corect stabilită de tribunal.

Nu este corectă

critica potrivit căreia tribunalul a reținut faptul că cele trei societăți

comerciale nu dețin un drept real, deoarece tribunalul a reținut că

reclamantele SC A. SRL și SC C. SRL nu aveau la data exproprierii un drept de folosință

asupra terenului expropriat. Această constatare a fost suficientă primei

instanțe de fond pentru a concluziona în sensul că acestea nu au calitatea de

persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Însă, faptul

că tribunalul a analizat îndreptățirea reclamantelor persoane juridice și

prejudiciul pretins suferit prin exproprierea terenului în suprafață de 780 mp

proprietatea reclamantului D., și din perspectiva întrunirii elementelor

răspunderii civile delictuale, în opinia instanței de apel, nu reprezintă un

motiv de nulitate a hotărârii, ci reprezintă o aplicare a principiilor generale

și a regulilor de drept comun din materia răspunderii civile.

Într-adevăr, lipsa

unui drept de folosință asupra terenului supus exproprierii, la momentul

exproprierii, face ca aceste două societăți comerciale să nu aibă calitatea de

persoane îndreptățite la obținerea daunelor solicitate în temeiul art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994.

Faptul că cele două

reclamante persoane juridice nu-și înregistraseră la I. dovada prelungirii

sediului social nu este lipsită de relevanță, așa cum susțin apelantele,

deoarece își invocă propria culpă, în condițiile în care prin înregistrarea

sediului în evidențele Registrului Comerțului se dobândea caracterul de

opozabilitate față de terți.

În condițiile în care

cele trei reclamante societăți comerciale au drept asociat pe reclamantul D.,

iar acesta cunoștea din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de

expropriere, încheierea unor contracte de comodat, ulterior notificării, apare

ca fiind făcută pro cauza, atât timp cât au cunoscut împrejurarea că imobilul

primit în folosință gratuită este vizat de procedura exproprierii.

Curtea a respins

cererea intimatului-pârât Statul Român prin CN E. SA privind acordarea

cheltuielilor de judecată în apel, constatând că onorariul de expertiză,

întrucât acesta a fost stabilit în sarcina apelanților-reclamanți, conform

încheierii din data de 29 octombrie 2014.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, invocând următoarele motive:

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții au formulat următoarele critici:

1) Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv conține motive contradictorii

și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

a) În ceea ce

privește apelul declarat de SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL, în mod greșit

instanța a reținut că cele trei societăți comerciale nu sunt îndreptățite la

despăgubiri ca urmare a exproprierii, cu motivația că "încheierea unor

contracte de comodat, ulterior notificării (privind demararea procedurii de

expropriere - 6 decembrie 2006) apare ca fiind făcută pro cauza, atâta timp cât

au cunoscut împrejurarea că imobilul primit in folosința gratuita este vizat de

procedura exproprierii".

Susțin recurenții că

una dintre aceste societăți, respectiv recurenta SC C. SRL, înființată în anul

1993, avea punct de lucru in perimetrul expropriat încă din anul 2000, iar din

acel moment și până la data exproprierii - 13 iunie 2008 - toate autorizațiile

de funcționare, asigurare de răspundere civilă față de terți clienți, contracte

de furnizare energie electrică, apă, servicii de securitate, sunt încheiate

pentru punctul de lucru in locația expropriată din București, sector 1, toate

aceste aspecte făcând dovada faptului că SC C. SRL își desfășura activitatea in

spațiul expropriat.

Cealaltă societate,

recurenta SC A. SRL s-a înființat în anul 2005, așadar tot anterior

notificării, si la data exproprierii își avea sediul social în locația expropriată.

Tot in locația expropriata își avea sediul si SC B. SRL.

Instanța a ignorat că

dreptul la despăgubiri îl are atât titularul unui drept real, cât și orice

persoană care justifică un drept legitim (și care nu e necesar sa fie

titularul unui drept real).

Toate cele trei

societăți comerciale aveau sediul social sau punct de lucru in locația

expropriată.

Exproprierea s-a

produs in anul 2008, iar anterior acelui an imobilul avea drept proprietar pe

recurentul reclamant D.. Apreciindu-se ca realizate pro cauza actele de

administrare realizate de recurent anterior anului 2008 se realizează

extinderea efectelor exproprierii pe o perioadă mai mare de doi ani anterior

datei efective a producerii acesteia.

Dovada sediului fiind

făcută, după cum și faptul că nu toate societățile au deținut contract de

comodat „ulterior notificării", coroborat cu faptul ca prin impunerea unor

restrângeri proprietarului anterior exproprierii se contravine legii, hotărârea

pronunțată de instanța de apel este nelegală.

b) În ceea ce privește

hotărârea instanței față de solicitarea privind acordarea despăgubirilor pentru

lipsa de folosință a terenului rămas in proprietatea reclamantului, instanța a

reținut motive contradictorii și străine pricinii.

Astfel, pe de o

parte, instanța s-a raportat la întreaga suprafață de 251 mp, atunci când a stabilit

întinderea terenului, cu ignorarea faptului că recurentul reclamant D. deținea

doar o cotă din acesta.

Pe de altă parte, pentru

a valorifica un teren intr-o zonă de construcții, este necesar ca suprafața să

permită construirea; or, întinderea dreptului de proprietate al recurentului D.,

de ½ din 251 mp reprezintă o suprafață mai mică de 150 mp, suprafața

minimă pentru care, și numai in anumite condiții se poate acorda certificat de

urbanism (prealabil oricărui demers in vederea edificării unei construcții).

Susțin recurenții că

raportarea la o suprafață ce nu-i aparține recurentului reclamant și motivarea

deciziei pe această împrejurare, străină pricinii, determină nelegalitatea

deciziei recurate.

2) Hotărârea Curții

de Apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii - art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ..

Curtea de Apel

apreciază că, deși termenul de depunere a cererii, raportat la data

exproprierii, a fost avut în vedere, prin respingerea ca neîntemeiată (si nu ca

tardivă) a cererii de chemare in judecată, nu s-a încălcat efectul obligatoriu

al sentinței civile nr. 204 din 15 februarie 2010.

Or, numai prin

reținerea tardivității s-a soluționat cererea formulată de recurentul reclamant

D.

Instanțele afirmă că

cererea nu s-a soluționat ca efect al admiterii vreunei excepții, ci s-a

respins ca neîntemeiată, insa pe acest unic motiv - reținerea tardivității.

Fie că instanțele au

reținut-o ca excepție (în sentința civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009), fie

că i-au dat efecte prin reținerea prezumției puterii de lucru judecat in cauza în

care a fost reținută, acțiunea recurentului reclamant D. a fost respinsă prin

compararea datelor la care a fost informat cu privire la notificarea pârâtei

intimate si data depunerii acțiunii.

Susțin recurenții că

este lipsită de temei legal hotărârea emisă în baza aprecierii că puterea de

lucru judecat este o prezumție, întrucât în realitate puterea lucrului judecat

este o excepție, ce nu a fost pusă niciodată în discuția părților.

3) Prin hotărârea

pronunțată, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, schimbând

natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia - art. 304 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța a

dat efecte contrare contractelor de închiriere ale societăților comerciale

recurente reclamante, precum si notificării emisă de pârâta intimată.

În concluzie,

recurentele au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate,

în sensul admiterii apelului lor.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele:

În primul rând

trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât

acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece,

în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei

hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie,

astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de

fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele,

ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt

pe care aceasta o constată.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile

care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei

instanței de recurs.

cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,

astfel cum a fost invocat de recurenți - hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - se

observă că în speță susținerile recurenților nu sunt fondate, hotărârea

recurată fiind corect și amplu argumentată în fapt și în drept, neexistând

nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța

de apel problemelor de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent

susținută de considerente care nu se contrazic și care conduc la soluția din

dispozitiv.

Susținerea

recurenților în sensul că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât instanța de apel

a preluat argumentele primei instanțe este nefondată, instanța de control

judiciar putând să-și însușească argumentele instanței anterioare, fără ca

aceasta să semnifice o nemotivare a hotărârii. Pe de altă parte, faptul că

instanța de apel, urmare a probelor administrate, a ajuns la concluzia primei

instanțe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Relativ la dreptul

reclamantelor persoane juridice la despăgubiri, criticile nu sunt fondate.

Astfel, instanța de

apel nu a reținut că numai titularul unui drept real are dreptul la despăgubiri

pentru expropriere, cum greșit pretind recurenții, ci că recurentele persoane

juridice nu sunt persoane îndreptățite la despăgubiri, întrucât verificând în

fapt existența dreptului afirmat, s-a constatat că acestea nu pot pretinde

niciun drept asupra terenului supus exproprierii prin Hotărârea nr. 1/2008.

Analizând

înscrisurile depuse de reclamante, instanțele de fond au reținut că, în ceea ce

o privește pe SC A. SRL, a funcționat cu sediu declarat la adresa din H., însă

numai până la data de 12 februarie 2007. Potrivit relațiilor de informare

comunicate de I., sediul declarat de SC A. SRL a expirat la data de 12

februarie 2007. Prin urmare, la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008,

reclamanta nu își desfășura activitatea în mod legal la acest sediu.

În ce privește sediul

secundar/punctul de lucru al reclamantei SC C. SRL, s-a constatat, potrivit

mențiunilor certificatului de informare I., că sediul secundar/punctul de lucru

la adresa din H. a avut valabilitate 1 an, începând cu data de 07 februarie 2002.

Ca atare, și în această situație, la data emiterii hotărârii de expropriere, 29

mai 2008, reclamanta nu își desfășura activitatea în mod legal la acest sediu.

În ceea ce o privește

pe reclamanta SC B. SRL, la data emiterii Hotărârii nr. 1/2008 își desfășura

activitatea în sediul social la adresa din H., în baza unui contract de comodat

încheiat cu recurentul D. la data de 12 decembrie 2006.

Cele trei societăți

au drept asociat pe reclamantul D., acesta din urmă cunoscând încă din data de

06 decembrie 2006 demararea procedurilor de expropriere și faptul că aceste

lucrări îi vor afecta imobilul, astfel cum rezultă din cuprinsul notificării și

a dovezii de comunicare.

Din această situație

de fapt, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în ce privește primele

două societăți, se constată că acestea nu dețineau un drept de folosință asupra

terenului supus exproprierii, la momentul exproprierii, astfel că, în mod

corect s-a stabilit că nu dețin calitatea de persoane îndreptățite la

despăgubiri în temeiul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce o privește

pe reclamanta SC B. SRL, într-adevăr își desfășura activitatea în sediul social

la adresa din H., însă, având în vedere că cele trei societăți au drept asociat

pe reclamantul D., că acesta din urmă a cunoscut încă din data de 06 decembrie 2006

demararea procedurilor de expropriere și faptul că aceste lucrări îi vor afecta

imobilul, încheierea unui contract de comodat între acesta și SC B. SRL la data

de 12 decembrie 2006, ulterior notificării, apare ca fiind efectuată cu

asumarea riscului exproprierii, situație în care nici această societate nu

justifică îndreptățire la despăgubiri în temeiul legii exproprierii.

Este nefondată și

critica care vizează acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a

terenului rămas in proprietatea reclamantului D., formulată în sensul că

decizia recurată ar conține considerente contradictorii și străine de natura

pricinii, întrucât instanța s-a raportat la întreaga suprafață de 251 mp, cu

ignorarea faptului că recurentul reclamant D. deținea doar o cotă din acesta, cotă

ce nu îi permite să obțină certificat de urbanism în vederea edificării unei

construcții.

Instanța de apel s-a

referit în mod corect la întreaga suprafață de 251 mp, întrucât aceasta se află

în coproprietate,

bunul nefiind fracționat

în materialitatea sa, fiecare coproprietar deținând o cotă-parte ideală,

abstractă, matematică din dreptul de proprietate, iar până la ieșirea din

indiviziune nu se poate stabili care este suprafața concretă deținută de

fiecare coproprietar.

Pe de altă parte, în

motivarea soluției de respingere a pretenției reclamantului persoană fizică de

acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului rămas în

proprietatea sa, instanța de apel, în baza constatărilor experților consemnate

în raportul întocmit în cauză, a reținut că acest teren este încadrat la

categoria curți-construcții, are utilități - alimentare cu apă, alimentare cu

energie electrică, alimentare cu gaze naturale, canalizare, drum asfaltat, este

amplasat în vecinătatea Șoselei de Centură de Nord și a Podului Otopeni, într-o

zonă de construcții comerciale-depozite și magazine pentru materiale de

construcții și, ca atare, nu este inutilizabil.

Pretenția pentru

acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului nu poate fi

întemeiată exclusiv pe posibilitatea de a edifica o construcție, astfel cum se susține

în cererea de recurs.

Instanța de apel a

argumentat soluția de respingere a acestei cereri raportându-se la criteriile

menționate în expertiza de specialitate, respectiv categoria de folosință,

amplasare, utilități, iar obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de

reclamantul D. au vizat exclusiv momentul stabilirii valorii terenului.

susținerilor recurenților, instanța de apel nu a motivat respingerea cererii

reclamantului persoană fizică de acordare a despăgubirilor prin reținerea

tardivității și nici nu a încălcat efectul obligatoriu