ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2503/2015

Decizia nr. 2503/2015 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 ianuarie 2009, reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL și D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin CN E. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța: să stabilească cuantumul despăgubirilor, în urma exproprierii imobilului teren și construcție înscris în tabelul anexat la H.G. nr. 427/2068, poziția 2; să oblige pârâta la plata către reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL și către D., în calitate de asociat al acestora, a sumelor ce reprezintă despăgubiri pentru prejudiciile suferite de acestea în urma exproprierii realizate în temeiul Legii nr. 198/2004 prin H.G.

nr. 1518/2007, completată prin H.G. nr. 427/2008; să stabilească valoarea imobilului expropriat situat în București, sector 1, în suprafața de 780 mp teren din care construcții 531 mp; să oblige pârâta la plata sumei ce reprezintă diferența dintre valoarea imobilului expropriat, respectiv cea cuvenită lui D., și cea efectiv acordată acestuia cu titlu de despăgubire în urma exproprierii; să oblige pârâta la exproprierea restului rămas din suprafața de teren expropriată, sub sancțiunea plății unor daune interese de 500 lei/zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii până la efectiva executare a acesteia; în eventualitatea respingerii ultimului capăt de cerere, a solicitat instanței obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosința pentru restul suprafeței rămase în urma exproprierii, devenită inutilizabilă, calculată de la data exproprierii până la executarea obligației de plată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 427/2008. Prin sentința civilă nr. 204 din 15 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția tardivității cererii, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantul D., fiind disjunse celelalte capete de cerere, pentru soluționarea cărora s-a format Dosarul civil nr. x/3/2010.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 29 mai 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 s-au acordat reclamantului D. și coproprietarilor F., căsătorit cu G., despăgubiri de 525.000 euro (1.916.197,50 lei) pentru imobilul construcție și teren, situat în București, sector 1. La data de 18 iunie 2008 reclamantul D. a declarat expres, prin declarația autentificată din 18 iunie 2008 că este de acord și acceptă despăgubirile aferente imobilului în sumă de 1.916.197,50 lei, din care lui îi va reveni cota de 50%. Având în vedere că acțiunea în justiție poate fi promovată doar de expropriatul nemulțumit de despăgubirile acordate, iar reclamantul prin act unilateral irevocabil a declarat fără rezerve că acceptă despăgubirile, tribunalul a considerat că acțiunea promovată de reclamantul D. este inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr. 595/A din 27 octombrie 2010, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 204/2010, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, în principal, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume reprezentând diferența dintre valoarea imobilului expropriat și cea efectiv acordată acestuia cu titlu de despăgubiri în urma exproprierii, acțiune prevăzută de art. 15 din Legea nr. 33/1994, așa încât acțiunea a fost respinsă în mod greșit ca inadmisibilă. În rejudecare, cauza a înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, sub nr. x/3/2009, iar la termenul de judecată din data de 13 mai 2011, dosarul a fost conexat cu Dosarul nr. x/3/2010.

Prin sentința civilă nr. 52 din 17 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei coparticipării procesuale active și excepția lipsei de interes, precum și acțiunea formulată de reclamanții SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL și D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CN E. SA. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele considerente: Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 29 mai 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 s-a dispus exproprierea și s-a aprobat acordarea despăgubirii aferente imobilului construcție situat în București, sector 1, în suprafață totală de 780 mp, din care construcția 531 mp, aparținând reclamantului D. și coproprietarului F., iar despăgubirea a fost stabilită în cuantumul total de 1.916.197,50 lei, echivalentul a 525.000,00 euro.

Dovada existentei și întinderii dreptului de proprietate este de necontestat, actele juridice, hotărârea de expropriere și mențiunile extrasului de carte funciară (fila 175, Dosar civil nr. x/2009) făcând deplină probă în acest sens. Procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 27 mai 2008 a fost semnat de ambii expropriați, conform mențiunilor înscrisului atașat la fila 192 (Dosar nr. x/2009). În pofida opoziției exprimate, prin declarația autentificată din 18 iunie 2008, toate persoanele implicate în procesul de expropriere își exprima consimțământul față de despăgubirile în suma de 1.916.197,50 lei, iar prin recipisa de consemnare din 13 iunie 2008 se face dovada alimentarii contului de către pârâtă cu contravaloarea despăgubirilor indicate (filele 193-194, Dosar nr. x/2009).

Prin prezenta cerere, reclamanții D., SC A. SRL, SC B. SRL și SC C. SRL au investit instanța cu o cerere în pretenții antamând deopotrivă valoarea despăgubirilor. Cu privire la excepția lipsei coparticipării procesuale active invocate de pârâtă, tribunalul a reținut că existența litisconsorțiului nu este obligatorie, drepturile fiecărui expropriat fiind clar delimitate prin Hotărârea nr. 1/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, astfel că instanța de judecată nu ar putea analiza mai mult decât cadrul astfel stabilit. Mai mult, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă cu certitudine întinderea pretențiilor reclamantului D., pretenții care se limitează la cota de ½ din dreptul stabilit prin hotărâre.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a procedat la o analiză separat pentru reclamantul D. față de reclamanții SC A. SRL, SC B. SRL și SC C. SRL. Astfel, cu referire la primele capete de cerere având ca finalitate stabilirea valorii întregului imobil expropriat, a despăgubirilor încasate și obligarea pârâtei la plata diferenței față de prețul deja încasat urmare a emiterii Hotărârii nr. 1/2008, tribunalul a reținut că măsura exproprierii a vizat atât pe reclamantul D. cât și pe coproprietarul F. Acesta din urma, s-a adresat instanței de judecată cu o cerere având aceeași cauză, soluționată prin sentința civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009, rămasă irevocabilă.

Examinând considerentele intrate în puterea lucrului judecat, care au susținut hotărârea judecătorească amintită, a reținut tribunalul că instanța, astfel investită, a statuat că, față de data la care petentul F. a luat cunoștință de conținutul Hotărârii nr. 1/2008, respectiv 11 iunie 2008, și momentul înregistrării acțiunii sub nr. x/3/2009, termenul de 15 zile prevăzut de lege era cu mult depășit. A mai subliniat instanța că „este important de reținut că prin declarația autentificată din 18 iunie 2008 reclamanții și-au exprimat acordul privind cuantumul despăgubirilor, încasând totodată suma reprezentând aceste despăgubiri, ori, la aproape un an de la data încasării lor încearcă să se prevaleze de termenul de 3 ani pentru a contesta hotărârea”.

Or, sentința civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009 este irevocabilă, căile de atac promovate fiind respinse. Ca atare, hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat a devenit obligatorie. A mai reținut tribunalul faptul că, prezumția lucrului judecat, ca manifestare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. În cauză, admițând că cel mai îndepărtat moment la care reclamantul D. a putut lua cunoștință de cuantumul despăgubirilor este data de 18 iunie 2008, data declarației, față de data înregistrării acțiunii, 28 ianuarie 2009, tribunalul a reținut că problema de drept în discuție este identică cu cea deja dezlegată în mod irevocabil de o instanță de judecată.

Nu s-a încălcat efectul obligatoriu al considerentelor sentinței civile nr. 204 din 15 februarie 2010, câtă vreme nu s-au făcut aprecieri asupra tardivității cererii, ci doar au fost reținute, ca mijloc de probă, considerentele din sentința civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009. Ca atare, asumându-și și însușindu-și cuantumul despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 1/2008 și consemnate de către pârâtă la dispoziția reclamantului, acesta din urma nu mai poate critica în mod temeinic valoarea acestora și modul de calcul, după trecerea unui termen semnificativ de la momentul plății.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la exproprierea diferenței de teren, tribunalul a constatat că Legea nr. 198/2004 este lege specială, care reglementează exproprierile operate în scopul efectuării unor lucrări de construire de drumuri de interes național, județean și local, iar dispozițiile sale trimit la dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 33/1994, care reprezintă legea cadru în materia exproprierii. Contestația formulată în baza Legii nr. 198/2004 poate viza doar hotărârea de stabilire a despăgubirilor, expropriatul neputând contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, respectiv transferul dreptului de proprietate.

Acțiunea prin care se solicită obligarea Statului Român la declanșarea procedurii de expropriere a unei suprafețe de teren și a procedurii de stabilire a despăgubirilor bănești cuvenite pentru terenul ce se va stabili că este necesar a fi expropriat nu a putut fi primită. Potrivit legislației adoptată în materie de expropriere, atât declararea utilității publice a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autoritățile sale, nu și în favoarea persoanelor expropriate cărora, prin aceeași legislație, li s-au recunoscut garanții care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile.

În conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în materia exproprierii, competențele instanței de judecată sunt limitate, în sensul că sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate. Nicio dispoziție a legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum aceasta este reglementată de normele legale. Prin urmare, Înalta Curte a reținut că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus exproprierea unor suprafețe de teren la cererea foștilor proprietari.

Față de prevederile art. 4 din Legii nr. 198/2004, tribunalul a constatat netemeinicia acestei pretenții. Astfel, s-a reținut că textul de lege stabilește în mod cert legitimarea activă în demararea procedurilor de expropriere exclusiv în favoarea Guvernului sau a autorității publice locale, care, în considerarea competenței speciale atribuite de lege, aprobă, prin hotărâre, indicatorii tehnico-economici, amplasamentul lucrării, sursa de finanțare, suma globală a despăgubirilor, realizarea documentației cadastrale-juridice. Iar, în exercitarea controlului de legalitate, instanța de judecată nu se poate substitui autorității publice. A mai solicitat reclamantul D. să fie obligată pârâta la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului teren rămas neexpropriat, în suprafață de ½ din 251 mp, fără ca această pretenție să fie individualizată în mod concret.

A susține că prin exproprierea unei părți din imobil se generează o pierdere în patrimoniul titularului dreptului de proprietate constând în lipsa de folosință asupra părții de imobil rămase în patrimoniul acestuia din urmă nu este suficientă pentru a antrena admiterea cererii. În cauza de față, istoricul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant are o deosebită importanță pentru a se stabili dacă această diferență de teren ar putea avea o valoare economică de sine stătătoare. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2000, reclamantul împreună cu numitul F. au achiziționat suprafața de 825 mp din imobilul situat în, sector 1, pentru ca în anul 2002, D. să înstrăineze cota sa de ½ din acest imobil către părinții săi, conform mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare.

Aceștia din urmă, J. și K. împreună cu F. dobândesc dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 184,08 mp situat în sector 1, imobil pe care îl alipesc celui în suprafața de 825 mp, conform actului de comasare autentificat din 13 august 2004, rezultând o suprafață totală de 1.009,08 mp. Ulterior, prin două acte juridice succesive, un contract de vânzare-cumpărare, respectiv „contract”, reclamantul dobândește în patrimoniul său cota de ½ din întregul imobil de 1.009,08 mp. Prin Hotărârea nr. 1/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a fost expropriată suprafața de teren de 780 mp și construcția de 531 mp. Așadar, în patrimoniul reclamantului a rămas o cota de ½ din 229,08 mp, potrivit actelor de proprietate.

Față de mențiunile hotărârii de expropriere, terenul rămas este liber de construcții și, față de istoricul dobândirii dreptului de proprietate, tribunalul a reținut că un teren având o suprafață de 229,08 mp nu poate fi în integralitate lipsit de o valoare economică, ori o funcționalitate de altă natură. Înțelegând să achiziționeze și suprafețe de teren mai mici (cum este cea de 184,08 mp), reclamantul și autorii săi au acordat, în mod evident importanță financiară terenului, în pofida întinderii suprafeței. Oricum, depășind aceste considerații de ordin teoretic, tribunalul a reținut că reclamantul nu a probat în concret o reală pierdere în patrimoniul său generată de o lipsă de folosință a terenului rămas neexpropriat.

În ceea ce le privește pe reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL și SC C. SRL, față de modul în care este formulată acțiunea, s-a reținut că nu sunt îndreptățite la despăgubiri pentru expropriere. Astfel, „orice persoană care justifică un interes legitim" sau „persoane aparent îndreptățite" menționate în alin. (1) și alin. (5) ale art. 5 al Legii nr. 198/2004, trebuie interpretate în litera și spiritului legii, în ansamblul ei. Cele trei persoane juridice nu dețin vreun drept real asupra terenului supus exproprierii. Este vorba despre afirmarea unui drept, iar dreptul subiectiv civil afirmat de reclamante în cauză, privind îndreptățirea lor la acordarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat, pentru a putea fi exercitat, deci pentru a se bucura de protecția juridică a acțiunii exercitate, trebuie să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal, care să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri.

Or, în speță, verificând în fapt existența dreptului afirmat, s-a constatat că reclamantele SC A. SRL, SC B. SRL și SC C. SRL nu pot pretinde niciun drept asupra terenului supus exproprierii prin Hotărârea nr. 1/2008, nefiind confirmat „prin acte autentice și/sau hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" un drept real sau de creanță în patrimoniul lor, pentru ca acesta să fi putut transmite în mod valabil un drept care să se prefigureze și să dea dreptul acestora de a-l conserva și de a-l proteja prin promovarea prezentei acțiuni permise de lege. În justificarea pretenției privind obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciului încercat ca urmare a obligației de relocare a activității, pentru beneficiul nerealizat și pentru pierderea clientelei, reclamantele uzează de folosirea imobilului expropriat ca sediu social, respectiv punct de lucru, reclamantul D. fiind asociat al celor trei persoane juridice.

În condițiile în care nu le este incidentă legea specială, cererea reclamantelor a fost analizată pe tărâmul dreptului comun, respectiv art. 998-999 C. civ. Astfel, în baza art. 998 C. civ., oricine provoacă un prejudiciu altuia, este ținut să îl repare. Însă, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, față de prevederile art. 1169 C. civ., reclamantul are obligația de a proba condițiile acesteia, respectiv existența faptei ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate, vinovăția. În speță, nu s-a făcut dovada niciuneia dintre acestea. Reclamantele nu au probat care este fapta ilicită, acțiunea sau inacțiunea săvârșită de pârâtă care să fie aptă să le fi cauzat un prejudiciu. Raportul juridic, așa cum au arătat reclamantele, generator de efecte juridice în prezenta speță, rezidă în exproprierea imobilului, pentru care s-a stabilit o justă despăgubire.

Într-adevăr, orice persoană are obligația legală de a nu aduce atingere drepturilor sau libertăților altor persoane. Însă, măsura exproprierii nu este o acțiune ilicită, dimpotrivă a fost dispusă într-un cadru legal, acesta fiind motivul pentru care reclamantului D. i s-au stabilit despăgubiri. Analizând înscrisurile depuse de reclamante, instanța a reținut că, în ceea ce o privește pe SC A. SRL, într-adevăr a funcționat cu sediu declarat la adresa din H., însă numai până la data de 12 februarie 2007. Potrivit relațiilor de informare comunicate de I. (fila 13, Dosar nr. x/3/2009), sediul declarat de SC A. SRL a expirat la data de 12 februarie 2007. Câtă vreme reclamanta nu face dovada că își desfășura în mod legal activitatea la imobilul suspus exproprierii, cererea sa de acoperire a unor pretinse prejudicii este lipsită de orice suport juridic.

Nu poate fi acoperită fapta culpabilă a reclamantei de a nu fi respectat obligațiile legale ce le avea în sarcina printr-o hotărâre judecătorească. Prin urmare, la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008, reclamanta nu își desfășura activitatea în mod legal la acest sediu pentru a determina analiza unor eventuale pierderi financiare. De aceeași manieră este identificat și sediul secundar/punctul de lucru al reclamantei SC C. SRL. Astfel, potrivit mențiunilor certificatului de informare I. (fila 25, Dosar nr. x/3/2009) sediul secundar/punctul de lucru la adresa din H. la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008, reclamanta nu își desfășura activitatea în mod legal la acest sediu pentru a determina analiza unor eventuale pierderi financiare.

În ceea ce o privește pe reclamanta SC B. SRL, este just ca în baza certificatului I. (fila 111, Dosar nr. x/3/2009), la data emiterii Hotărârii nr. 1/2008 își desfășura activitatea în sediul social la adresa din H. Însă, nu poate fi pierdut din vedere că cele trei societăți au drept asociat pe reclamantul D. Or, acesta din urma a cunoscut încă din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de expropriere și faptul că aceste lucrări îi vor afecta imobilul, astfel cum rezultă din cuprinsul notificării și a dovezii de comunicare (filele 203-206, Dosar nr. x/3/2009). În aceste condiții, încheierea unui contract de comodat între cei doi reclamanți, D. și SC B. SRL la data de 12 decembrie 2006, ulterior notificării, apare ca fiind efectuată în cunoștință de cauză și cu asumarea riscului exproprierii.

Prin urmare, reclamanta SC B. SRL prin asociatul său, D. nu ar putea susține în mod obiectiv că nu a cunoscut împrejurarea că imobilul primit în folosință gratuită este vizat de procedura exproprierii. În atare situație, tribunalul a statuat că pretinsul prejudiciu încercat de această reclamantă, urmare a realocării activității de service auto, nu există, cunoașterea exactă a demarării procedurilor de expropriere acționând ca o cauză exoneratoare de răspundere civilă. Împotriva sentinței civile nr. 52/2014 au declarat apel reclamanții. Prin Decizia nr. 287/A din 2 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanți, precum și cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2000, reclamantul D. împreună cu numitul F. au achiziționat suprafața de teren de 825 mp situat în București, sector 1, pe care era edificată o construcție-parter cu caracter provizoriu de destinație reparații auto și atelier mecanic.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 februarie 2002, reclamantul D. a înstrăinat cota sa de ½ din acest imobil către părinții săi, J. și K. Prin actul de comasare autentificat din 13 august 2004, J. și K. împreună cu F. au hotărât comasarea unui teren în suprafață de 184,08 mp situat în H., sector 1 (asupra căruia aceștia dobândiseră dreptul de proprietate prin act de vânzare-cumpărare încheiat cu L., care la rândul său îl dobândise în proprietate prin cumpărare de la M., proprietară asupra acestui teren în baza sentinței civile nr. 8738 din 10 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1, cu terenul în suprafață de 825 mp din H. Prin două acte juridice succesive (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 februarie 2005 și contractul autentificat din 23 noiembrie 2005), reclamantul D. a dobândit în patrimoniul său cota de ½ (cealaltă cotă de ½ aparținând lui F.) din întregul imobil astfel comasat.

În data de 31 mai 2006 reclamantul D. împreună cu F. și G. (în calitate de reclamanți) cheamă în judecată pe pârâții J. și K., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța (Dosar nr. x/299/2006 pe rolul Judecătoriei sector 1 București) să se constate dreptul lor de proprietate asupra construcției edificate pe terenul situat în, sector 1, arătând în motivarea cererii de chemare în judecată faptul că, de la data dobândirii în proprietate a terenului, pârâții au efectuat asupra construcției provizorii existente o serie de lucrări de modificare, rezultând o construcție nou diferită de cea inițială, cu destinația de atelier mecanic și reparații auto, cu suprafață construită la sol de 343 mp, fără autorizație de construire.

Prin sentința civilă nr. 12307 din 1 septembrie 2006 Judecătoria sectorului 1 București a luat act de tranzacția părților în sensul că reclamanții D., F. și G. înțeleg să dobândească în cote egale dreptul de proprietate asupra construcției, compusă din trei corpuri C1 Service auto, C2 șopron metalic și C3 container metalic, suprafața totală a construcțiilor fiind de 550,31 mp. Prin adresa din 6 decembrie 2006 (expediată cu confirmare de primire) CN E. SA prin reprezentant aduce la cunoștința reclamantului faptul că au fost demarate lucrările pentru extinderea centurii rutier în zona de nord a mu.

București, iar pentru realizarea acestora CN E. SA va realiza în numele statului exproprierea imobilelor afectate de extinderea căii rutiere; iar pentru imobilul proprietatea reclamantului ce va fi afectat de execuția lucrărilor se va întocmi o documentație tehnico economică în baza căreia se va stabili atât suprafața necesar a fi expropriată cât și cuantumul despăgubirilor. Prin adresa din 8 decembrie 2008, CN E. SA a comunicat reclamantului D. faptul că, potrivit studiului de fezabilitate și proiectului tehnic au rezultat suprafețele necesare a fi expropriate (terenul în suprafață de 780 mp și construcție în suprafață de 531 mp fiind cuprinse la pct. 20 din Anexa la H.G. nr. 427/2008) și că nu se poate da curs solicitării acestuia în sensul de a se expropria și restul de proprietate.

Prin Hotărârea nr. 1/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a fost expropriată suprafața de teren de 780 mp și construcția de 531 mp, situate în București, sector 1, aparținând reclamantului D. și coproprietarului F., și s-a aprobat acordarea despăgubirii în cuantumul total de 1.916.197,50 lei, echivalentul a 525.000,00 euro, compusă din 78.000 euro reprezentând despăgubiri pentru exproprierea terenului în suprafață de 780 mp (100 euro/mp) și din 447.000 euro reprezentând despăgubiri pentru investițiile situate pe acest teren. Suma de 1.916.197,50 lei a fost pusă la dispoziția expropriatului conform recipisei de consemnare din 13 iunie 2008. Prin declarația autentificată din 18 iunie 2008, D., F. și G. au acceptat despăgubirile în suma de 1.916.197,50 lei.

Prin sentința civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia civilă nr. 185/A din 11 martie 2011 a Curții de apel București și irevocabilă prin Decizia nr. 5772 din 2 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă ca tardivă acțiunea promovată de F. și G. prin care solicitau obligarea CN E. SA la plata sumei de 500.000 euro reprezentând diferența dintre suma acordată cu titlul de despăgubire prin Hotărârea nr. 1 din 29 mai 2008 și cea datorată efectiv.

Relativ la primul motiv de apel, prin care se critică soluția instanței de fond de respingere a capetelor de cerere prin care apelantul-reclamant D. a solicitat să se stabilească valoarea întregului imobil expropriat și să fie obligat pârâtul CN E. SA la plata diferenței dintre această valoare și despăgubirea deja achitată conform Hotărârii nr. 1 din 29 mai 2008, Curtea a reținut ca fiind corectă observația apelanților conform căreia, prin încheierea interlocutorie din data de 25 mai 2012 Tribunalul a respins excepția tardivității acțiunii invocată de către pârâtul Statul Român, ca inadmisibilă, având în vedere faptul că soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 204 din 15 februarie 2010 a intrat sub puterea lucrului judecat.

Însă, au fost apreciate ca nefiind întemeiate criticile potrivit cărora prin sentința apelată tribunalul a revenit asupra soluției date cu privire la excepția tardivității și că a încălcat efectul obligatoriu al sentinței civile nr. 204 din 15 februarie 2010. Tribunalul nu a respins aceste capete de cerere ca tardive, după cum rezultă din dispozitivul hotărârii apelate, ci, dimpotrivă, prin încheierea din data de 24 mai 2010 a stabilit faptul că asemenea apărare nu mai poate fi reținută spre analiză atât timp cât nu a fost apelată de către pârât. Considerentul conform căruia reclamantul D. a luat cunoștință de cuantumul despăgubirilor cel mai târziu la data de 18 iunie 2008 nu a fost exprimat de tribunal în argumentarea unei soluții de tardivitate a formulării acestor capete de cerere, ci reprezintă un considerent pentru care tribunalul a apreciat că această cerere este neîntemeiată.

Apelantul a contestat și corectitudinea acestui considerent, arătând că este exprimat „cu eludarea legii”. Curtea a menținut soluția de respingere a capetelor de cerere prin care apelantul-reclamant D. a solicitat să se stabilească valoarea întregului imobil expropriat și să fie obligat pârâtul CN E. SA la plata diferenței dintre această valoare și despăgubirea deja achitată conform Hotărârii nr. 1 din 29 mai 2008, constatând că, în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 595/A din 27 octombrie 2010 Curtea de apel București, secția a III-a civilă, a declarat admisibilă cererea reclamantului D., arătând că „cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei ce reprezintă diferența dintre valoarea imobilului expropriat și cea efectiv acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri în urma exproprierii” nu este inadmisibilă, o atare „acțiune fiind prevăzută de dispozițiile Legii nr. 33/1994 (art. 15)”.

Judecând pe fond aceste capete de cerere, conform indicațiilor date de instanța de casare, în mod corect a constatat tribunalul netemeinicia acestor pretenții, având în vedere faptul că prin declarația autentificată din 18 iunie 2008, apelantul-reclamant D. a acceptat cota sa parte din despăgubirile în sumă de 1.916.197,50 lei, acordate prin Hotărârea nr. 1 din 29 mai 2008. Această declarație de voință unilaterală are valoarea unei acceptări exprese, unilaterale și necondiționate a cuantumului despăgubirii stabilite de Comisie.

Declarația autentificată din 18 iunie 2008 dată de apelantul-reclamant reprezintă un mijloc de probă ce a stat la baza convingerii instanței în sensul netemeiniciei pretenției reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin CN E. SA la plata diferenței dintre suma acceptată și valoarea reală a imobilului expropriat, în contextul ansamblului probatoriu al cauzei; din această perspectivă Curtea a constatat faptul că în mod corect tribunalul s-a raportat și la sentința civilă nr. 1155/2009 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă, ca mijloc de probă. De aceea, nu este întemeiată critica apelanților conform căreia hotărârea apelată este nelegală pe motiv că instanța nu a pus în discuția părților efectele puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești, deoarece efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este o prezumție legală, deci are natura juridică a unui mijloc de probă, a cărui aplicare ține de fondul litigiului.

În această situație, instanța nu încalcă principiile contradictorialității și nici dispozițiile art. 127 C. proc. civ. (pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel) întrucât stabilirea situației de fapt pe baza aprecierii probelor este apanajul exclusiv al instanței. Nu este întemeiată critica potrivit căreia instanța de fond ar fi aplicat, cu efect retroactiv, prevederile art. 431 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., deoarece acest mijloc de probă era reglementat și anterior intrării în vigoare a N.C.P.C., prin dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ. S-a considerat a fi nefondat și motivul de apel prin care se critică respingerea de către prima instanță de fond a capătului de cerere privind exproprierea suprafeței devenită inutilizabilă ca urmare a exproprierii.

Faptul că tribunalul a dat exemple din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește această problemă de drept nu poate fi reținut drept o critică de nelegalitate la adresa hotărârii apelate, în condițiile în care jurisprudența instanței supreme constituie un factor de unificare a practicii judiciare la nivelul întregii țări, iar previziunea actului de justiție este asigurată inclusiv prin cunoașterea de către petenți a considerentelor exprimate în argumentarea soluțiilor date de instanța supremă în anumite probleme de drept. Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a stabilit că în cauză exproprierea terenului în suprafață de 780 mp a fost dispusă în baza Legii nr. 198/2004 (în prezent abrogată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010), însă prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004 continuă să își producă efectele în cauza dedusă judecății, constituind de altfel temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Or, art. 9 din Legea nr. 198/2004 trimite doar la dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, prevederi legale ce vizează în mod exclusiv procedura de stabilire a despăgubirilor după parcurgerea procedurii de expropriere în faza administrativă. În mod corect a reținut tribunalul faptul că nicio dispoziție a Legii nr. 198/2004 nu permite instanței de judecată ca, la cererea persoanei care pretinde că și restul terenului rămas în proprietatea sa ar trebui să fie expropriat, să se substituie autorității executive și să dispună exproprierea, deoarece în caz contrar ar depăși atribuțiile puterii judecătorești. Curtea a constatat că este corectă respingerea de către prima instanță de fond a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului rămas în proprietatea reclamantului (solicitată în subsidiarul cererii privind exproprierea totală).

În justificarea pretenției de acordare a contravalorii lipsei de folosință a terenului (de 251 mp, conform precizării reclamantului de la fila 305 din Dosarul nr. x/3/2010) rămas în proprietatea sa în urma exproprierii terenului în suprafață de 780 mp, reclamantul D. a arătat că această suprafață a rămas inutilizabilă ca o consecință a exproprierii. În combaterea celor reținute de tribunal, în sensul că terenul are o valoare economică în sine, așa încât nu se impune acordarea contravalorii lipsei de folosință, apelantul arată că sunt fără relevanță, în economia speței deduse judecății, tranzacțiile realizate anterior, deoarece nu are calitatea de comerciant și nu se ocupă cu achiziții de terenuri de mici sau mari dimensiuni.

Curtea a constatat că este corectă susținerea tribunalului conform căreia, prin întinderea, dar și prin poziționarea sa, terenul din proprietatea reclamantului ce a rămas neexpropriat are o valoare economică de sine-stătătoare. În faza de apel a fost administrată proba constând în expertiză tehnică specialitatea construcții, evaluare proprietăți imobiliare de comisia de experți compusă din experții N., O. și P., probă din care Curtea reține că acest teren este încadrat la categoria curți-construcții, are utilități - alimentare cu apă, alimentare cu energie electrică, alimentare cu gaze naturale, canalizare, drum asfaltat, este amplasat în vecinătatea Șoselei de Centură de Nord și a Podului Otopeni, într-o zonă de construcții comerciale-depozite și magazine pentru materiale de construcții (fila 141 din dosarul de apel).

În raport de aceste constatări de la fața locului ale comisiei de experți, Curtea a constatat că este contrazisă susținerea apelantului-reclamant conform căreia terenul rămas în proprietatea sa neexpropriat ar fi rămas inutilizabil ca efect al exproprierii, ci, dimpotrivă, se poate reține o mărire a valorii sale economice ca efect al poziționării în vecinătatea Șoselei de Centură de Nord și a Podului Otopeni, într-o zonă de construcții comerciale-depozite și magazine pentru materiale de construcții. Criticile apelantelor-reclamante persoane juridice SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL, conform cărora exproprierea terenului în suprafață de 780 mp proprietatea reclamantului D. a creat în patrimoniul acestora pierderi deoarece au fost nevoite, fie să se relocheze, fie să-și sisteze activitatea, nu pot fi reținute, Curtea constatând că situația de fapt referitoare la cele trei societăți comerciale a fost în mod corect stabilită de tribunal.

Nu este corectă critica potrivit căreia tribunalul a reținut faptul că cele trei societăți comerciale nu dețin un drept real, deoarece tribunalul a reținut că reclamantele SC A. SRL și SC C. SRL nu aveau la data exproprierii un drept de folosință asupra terenului expropriat. Această constatare a fost suficientă primei instanțe de fond pentru a concluziona în sensul că acestea nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Însă, faptul că tribunalul a analizat îndreptățirea reclamantelor persoane juridice și prejudiciul pretins suferit prin exproprierea terenului în suprafață de 780 mp proprietatea reclamantului D., și din perspectiva întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, în opinia instanței de apel, nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii, ci reprezintă o aplicare a principiilor generale și a regulilor de drept comun din materia răspunderii civile.

Într-adevăr, lipsa unui drept de folosință asupra terenului supus exproprierii, la momentul exproprierii, face ca aceste două societăți comerciale să nu aibă calitatea de persoane îndreptățite la obținerea daunelor solicitate în temeiul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Faptul că cele două reclamante persoane juridice nu-și înregistraseră la I. dovada prelungirii sediului social nu este lipsită de relevanță, așa cum susțin apelantele, deoarece își invocă propria culpă, în condițiile în care prin înregistrarea sediului în evidențele Registrului Comerțului se dobândea caracterul de opozabilitate față de terți.

În condițiile în care cele trei reclamante societăți comerciale au drept asociat pe reclamantul D., iar acesta cunoștea din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de expropriere, încheierea unor contracte de comodat, ulterior notificării, apare ca fiind făcută pro cauza, atât timp cât au cunoscut împrejurarea că imobilul primit în folosință gratuită este vizat de procedura exproprierii.

Curtea a respins cererea intimatului-pârât Statul Român prin CN E. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, constatând că onorariul de expertiză, întrucât acesta a fost stabilit în sarcina apelanților-reclamanți, conform încheierii din data de 29 octombrie 2014. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând următoarele motive: În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au formulat următoarele critici: 1) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv conține motive contradictorii și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

a) În ceea ce privește apelul declarat de SC A. SRL, SC B. SRL, SC C. SRL, în mod greșit instanța a reținut că cele trei societăți comerciale nu sunt îndreptățite la despăgubiri ca urmare a exproprierii, cu motivația că "încheierea unor contracte de comodat, ulterior notificării (privind demararea procedurii de expropriere - 6 decembrie 2006) apare ca fiind făcută pro cauza, atâta timp cât au cunoscut împrejurarea că imobilul primit in folosința gratuita este vizat de procedura exproprierii". Susțin recurenții că una dintre aceste societăți, respectiv recurenta SC C. SRL, înființată în anul 1993, avea punct de lucru in perimetrul expropriat încă din anul 2000, iar din acel moment și până la data exproprierii - 13 iunie 2008 - toate autorizațiile de funcționare, asigurare de răspundere civilă față de terți clienți, contracte de furnizare energie electrică, apă, servicii de securitate, sunt încheiate pentru punctul de lucru in locația expropriată din București, sector 1, toate aceste aspecte făcând dovada faptului că SC C. SRL își desfășura activitatea in spațiul expropriat.

Cealaltă societate, recurenta SC A. SRL s-a înființat în anul 2005, așadar tot anterior notificării, si la data exproprierii își avea sediul social în locația expropriată. Tot in locația expropriata își avea sediul si SC B. SRL. Instanța a ignorat că dreptul la despăgubiri îl are atât titularul unui drept real, cât și orice persoană care justifică un drept legitim (și care nu e necesar sa fie titularul unui drept real). Toate cele trei societăți comerciale aveau sediul social sau punct de lucru in locația expropriată. Exproprierea s-a produs in anul 2008, iar anterior acelui an imobilul avea drept proprietar pe recurentul reclamant D.. Apreciindu-se ca realizate pro cauza actele de administrare realizate de recurent anterior anului 2008 se realizează extinderea efectelor exproprierii pe o perioadă mai mare de doi ani anterior datei efective a producerii acesteia.

Dovada sediului fiind făcută, după cum și faptul că nu toate societățile au deținut contract de comodat „ulterior notificării", coroborat cu faptul ca prin impunerea unor restrângeri proprietarului anterior exproprierii se contravine legii, hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală. b) În ceea ce privește hotărârea instanței față de solicitarea privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului rămas in proprietatea reclamantului, instanța a reținut motive contradictorii și străine pricinii. Astfel, pe de o parte, instanța s-a raportat la întreaga suprafață de 251 mp, atunci când a stabilit întinderea terenului, cu ignorarea faptului că recurentul reclamant D. deținea doar o cotă din acesta.

Pe de altă parte, pentru a valorifica un teren intr-o zonă de construcții, este necesar ca suprafața să permită construirea; or, întinderea dreptului de proprietate al recurentului D., de ½ din 251 mp reprezintă o suprafață mai mică de 150 mp, suprafața minimă pentru care, și numai in anumite condiții se poate acorda certificat de urbanism (prealabil oricărui demers in vederea edificării unei construcții). Susțin recurenții că raportarea la o suprafață ce nu-i aparține recurentului reclamant și motivarea deciziei pe această împrejurare, străină pricinii, determină nelegalitatea deciziei recurate. 2) Hotărârea Curții de Apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc.

civ.. Curtea de Apel apreciază că, deși termenul de depunere a cererii, raportat la data exproprierii, a fost avut în vedere, prin respingerea ca neîntemeiată (si nu ca tardivă) a cererii de chemare in judecată, nu s-a încălcat efectul obligatoriu al sentinței civile nr. 204 din 15 februarie 2010. Or, numai prin reținerea tardivității s-a soluționat cererea formulată de recurentul reclamant D. Instanțele afirmă că cererea nu s-a soluționat ca efect al admiterii vreunei excepții, ci s-a respins ca neîntemeiată, insa pe acest unic motiv - reținerea tardivității. Fie că instanțele au reținut-o ca excepție (în sentința civilă nr. 1155 din 19 octombrie 2009), fie că i-au dat efecte prin reținerea prezumției puterii de lucru judecat in cauza în care a fost reținută, acțiunea recurentului reclamant D. a fost respinsă prin compararea datelor la care a fost informat cu privire la notificarea pârâtei intimate si data depunerii acțiunii.

Susțin recurenții că este lipsită de temei legal hotărârea emisă în baza aprecierii că puterea de lucru judecat este o prezumție, întrucât în realitate puterea lucrului judecat este o excepție, ce nu a fost pusă niciodată în discuția părților. 3) Prin hotărârea pronunțată, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia - art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, instanța a dat efecte contrare contractelor de închiriere ale societăților comerciale recurente reclamante, precum si notificării emisă de pârâta intimată. În concluzie, recurentele au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului lor.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele: În primul rând trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs. 1. Cu referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., astfel cum a fost invocat de recurenți - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - se observă că în speță susținerile recurenților nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect și amplu argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente care nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Susținerea recurenților în sensul că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât instanța de apel a preluat argumentele primei instanțe este nefondată, instanța de control judiciar putând să-și însușească argumentele instanței anterioare, fără ca aceasta să semnifice o nemotivare a hotărârii.

Pe de altă parte, faptul că instanța de apel, urmare a probelor administrate, a ajuns la concluzia primei instanțe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Relativ la dreptul reclamantelor persoane juridice la despăgubiri, criticile nu sunt fondate. Astfel, instanța de apel nu a reținut că numai titularul unui drept real are dreptul la despăgubiri pentru expropriere, cum greșit pretind recurenții, ci că recurentele persoane juridice nu sunt persoane îndreptățite la despăgubiri, întrucât verificând în fapt existența dreptului afirmat, s-a constatat că acestea nu pot pretinde niciun drept asupra terenului supus exproprierii prin Hotărârea nr. 1/2008.

Analizând înscrisurile depuse de reclamante, instanțele de fond au reținut că, în ceea ce o privește pe SC A. SRL, a funcționat cu sediu declarat la adresa din H., însă numai până la data de 12 februarie 2007. Potrivit relațiilor de informare comunicate de I., sediul declarat de SC A. SRL a expirat la data de 12 februarie 2007. Prin urmare, la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008, reclamanta nu își desfășura activitatea în mod legal la acest sediu. În ce privește sediul secundar/punctul de lucru al reclamantei SC C. SRL, s-a constatat, potrivit mențiunilor certificatului de informare I., că sediul secundar/punctul de lucru la adresa din H. a avut valabilitate 1 an, începând cu data de 07 februarie 2002. Ca atare, și în această situație, la data emiterii hotărârii de expropriere, 29 mai 2008, reclamanta nu își desfășura activitatea în mod legal la acest sediu.

În ceea ce o privește pe reclamanta SC B. SRL, la data emiterii Hotărârii nr. 1/2008 își desfășura activitatea în sediul social la adresa din H., în baza unui contract de comodat încheiat cu recurentul D. la data de 12 decembrie 2006. Cele trei societăți au drept asociat pe reclamantul D., acesta din urmă cunoscând încă din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de expropriere și faptul că aceste lucrări îi vor afecta imobilul, astfel cum rezultă din cuprinsul notificării și a dovezii de comunicare. Din această situație de fapt, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în ce privește primele două societăți, se constată că acestea nu dețineau un drept de folosință asupra terenului supus exproprierii, la momentul exproprierii, astfel că, în mod corect s-a stabilit că nu dețin calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri în temeiul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce o privește pe reclamanta SC B. SRL, într-adevăr își desfășura activitatea în sediul social la adresa din H., însă, având în vedere că cele trei societăți au drept asociat pe reclamantul D., că acesta din urmă a cunoscut încă din data de 06 decembrie 2006 demararea procedurilor de expropriere și faptul că aceste lucrări îi vor afecta imobilul, încheierea unui contract de comodat între acesta și SC B. SRL la data de 12 decembrie 2006, ulterior notificării, apare ca fiind efectuată cu asumarea riscului exproprierii, situație în care nici această societate nu justifică îndreptățire la despăgubiri în temeiul legii exproprierii.

Este nefondată și critica care vizează acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului rămas in proprietatea reclamantului D., formulată în sensul că decizia recurată ar conține considerente contradictorii și străine de natura pricinii, întrucât instanța s-a raportat la întreaga suprafață de 251 mp, cu ignorarea faptului că recurentul reclamant D. deținea doar o cotă din acesta, cotă ce nu îi permite să obțină certificat de urbanism în vederea edificării unei construcții. Instanța de apel s-a referit în mod corect la întreaga suprafață de 251 mp, întrucât aceasta se află în coproprietate, bunul nefiind fracționat în materialitatea sa, fiecare coproprietar deținând o cotă-parte ideală, abstractă, matematică din dreptul de proprietate, iar până la ieșirea din indiviziune nu se poate stabili care este suprafața concretă deținută de fiecare coproprietar.

Pe de altă parte, în motivarea soluției de respingere a pretenției reclamantului persoană fizică de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului rămas în proprietatea sa, instanța de apel, în baza constatărilor experților consemnate în raportul întocmit în cauză, a reținut că acest teren este încadrat la categoria curți-construcții, are utilități - alimentare cu apă, alimentare cu energie electrică, alimentare cu gaze naturale, canalizare, drum asfaltat, este amplasat în vecinătatea Șoselei de Centură de Nord și a Podului Otopeni, într-o zonă de construcții comerciale-depozite și magazine pentru materiale de construcții și, ca atare, nu este inutilizabil. Pretenția pentru acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului nu poate fi întemeiată exclusiv pe posibilitatea de a edifica o construcție, astfel cum se susține în cererea de recurs.

Instanța de apel a argumentat soluția de respingere a acestei cereri raportându-se la criteriile menționate în expertiza de specialitate, respectiv categoria de folosință, amplasare, utilități, iar obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de reclamantul D. au vizat exclusiv momentul stabilirii valorii terenului. 2. Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a motivat respingerea cererii reclamantului persoană fizică de acordare a despăgubirilor prin reținerea tardivității și nici nu a încălcat efectul obligatoriu