ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2016

Decizia nr. 1408/2016 Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 21 decembrie 2010, sub nr. x/3/2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că terenul în suprafață de 1 ha, situat în București, actualmente sectorul 3, a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român și să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, dacă este liber, sau să-i fie dat un alt teren similar/identic, dacă terenul solicitat nu poate fi restituit în natură, ori despăgubiri la valoarea de piață a acestuia.

În drept, conform precizărilor ulterioare sesizării instanței, reclamantul a invocat dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Sentința civilă nr. 44 din 17 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins capătul de cerere subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a imobilului, ca inadmisibil; a admis excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, pe care a respins-o, ca inadmisibilă.

Pentru a reține inadmisibilitatea cererii în revendicare opuse pârâtului Municipiul București, tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, apreciind că aceeași soluție se impune și pentru pretenția de constatare a lipsei titlului valabil la preluarea imobilului litigios, întrucât soluționarea unei atare pretenții în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea posibilitatea părții care nu a uzat de dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001), de a obține, în afara cadrului stabilit prin acest act normativ, satisfacerea pretențiilor legate de imobile ce cad sub incidența sa, situație de natură să încalce atât principiul securității raporturilor juridice, cât și principiul prevalenței legii speciale față de legea generală.

Pentru a reține inadmisibilitatea capătului subsidiar de cerere, privind obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a imobilului, tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 27/2011, dată în recurs în interesul legii. La data de 7 iulie 2014, reclamantul A. a formulat o cerere de completare a dispozitivului Sentinței civile nr. 44 din 17 ianuarie 2014, susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării terenului litigios.

Prin Sentința civilă nr. 997 din 12 septembrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins această cerere, ca neîntemeiată, reținând că nu există vreo omisiune în cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătorești ce s-a cerut a fi completată, soluția de respingere a cererii vizând cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta formulată, adică sub toate capetele; analiza considerentelor a vizat întreaga cerere de chemare în judecată, nu doar o anumită pretenție. Împotriva sentințelor sus-menționate, a declarat apel apelantul-reclamant.

Prin Decizia civilă nr. 549A din 9 decembrie 2014, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din Camera de Consiliu de la 24 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 44 din 17 ianuarie 2014; a admis apelul declarat împotriva Sentinței nr. 997 din 12 septembrie 2014; a anulat, în parte, această sentință și a trimis, spre rejudecare, capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, din considerentele Sentinței civile nr. 997 din 12 septembrie 2014 (a cărei completare s-a solicitat), rezultă că argumentele tribunalului aferente aprecierii inadmisibilității vizează fiecare dintre capetele de cerere formulate, cele relative capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului fiind expuse pe ultima pagină a sentinței. Pe de altă parte, a constatat că prima instanță a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții, fără a realiza niciun fel de distincție asupra fiecărui capăt de cerere principală în parte, ceea ce semnifică respingerea integrală a cererii principale, adică a tuturor capetelor sale, între care se înscrie și cel de constatare a nevalabilității titlului statului.

În consecință, prima instanță s-a pronunțat asupra întregii acțiuni și a uzitat, în motivare, de argumente aferente tuturor capetelor de cerere, principal și subsidiar, astfel încât motivele de apel formulate împotriva sentinței de completare sunt nefondate. Cu referire la apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 997 din 12 septembrie 2014, curtea de apel a apreciat că, în privința capătului de cerere în revendicare imobiliară întemeiat pe dreptul comun, soluția primei instanțe este în acord cu Decizia nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii.

Astfel, relativ la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin această decizie că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)". Deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece acesta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al Legii nr. 10/2001.

Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului (deci inclusiv a primului său Protocol adițional în care este stipulat, la art. 1, dreptul la respectarea bunurilor), poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința capătului de cerere subsidiar, relativ la acordarea de despăgubiri, instanța de apel a apreciat că soluția primei instanțe este conformă Deciziei nr. 27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile". În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, curtea de apel a constatat că singurul argument al tribunalului în privința adoptării soluției de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere constă în faptul că această stabilire a nevalabilității, în cadrul acțiunii în revendicare, ar permite reclamantului, care nu a urmat procedura legii speciale, să obțină satisfacerea pretențiilor sale în afara cadrului legal arătat.

Or, astfel cum Curtea Europeană a ilustrat în cadrul hotărârii Maria Atanasiu: "142. (…) transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către persoana în cauză a cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație, și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi". A arătat curtea de apel că simpla constatare a nevalabilității nu este suficientă pentru despăgubirea reclamantului, ci trebuie să se realizeze dovada îndeplinirii și a altor cerințe, respectiv chiar a celor prevăzute de legile speciale de reparație.

Prin prisma acestor considerente, rezultă că argumentul invocat de tribunal nu poate justifica soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acestui capăt de cerere. Pe de altă parte, Curtea a observat că nu există niciun fel de alt argument de ordin juridico-logic care să fundamenteze soluția de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere analizat, admisibilitatea sa fiind de altfel, în mod unanim recunoscută în practica juridică. Mai mult, admisibilitatea unui astfel de capăt de cerere este stipulată și în mod expres prin intermediul dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Așadar, atât timp cât în temeiul principiului disponibilității reclamantul a solicitat, sub forma unui capăt de cerere distinct, constatarea nevalabilității titlului statului, instanța nu putea să îl respingă ca inadmisibil, impunându-se astfel anularea parțială a sentinței de fond, în privința soluției date acestui capăt de cerere și trimiterea sa spre continuarea judecății, aceleiași instanțe, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, recurentul-reclamant A. și recurentul-pârât Statul Român.

Prin Decizia civilă nr. 2501 din 12 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția lipsei de interes în exercitarea recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, invocată de recurentul-reclamant A., a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 549A din 9 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și, pe cale de consecință, a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la situațiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Toate cele trei situații, cuprinse în acest motiv de recurs, vizează de fapt nemotivarea hotărârii. Aceasta, întrucât formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează cu o nemotivare. Una dintre ipostazele în care se ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este aceea a contrarietății între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, cum este și cazul în speță.

Astfel, în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente privind legalitatea sentinței date asupra cererii de completare a dispozitivului sentinței de fond, sens în care s-a reținut că prima instanță s-a pronunțat asupra întregii acțiuni, soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței de fond, aceea de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii reclamantului, vizând toate capetele de cerere (între care se înscrie și cel de constatare a nevalabilității titlului statului, cu privire la care s-a invocat omisiunea de pronunțare prin cererea de completare formulată de reclamant).

Deși aceste argumente conduceau la concluzia caracterului nefondat al apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței de completare nr. 997 din 12 septembrie 2014 și, deci, la soluția de respingere a acestui apel, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, dispunând admiterea apelului împotriva Sentinței nr. 997 din 12 septembrie 2014, anularea în parte a acestei sentințe și trimiterea spre rejudecare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului. Totodată, în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente în sensul caracterului parțial fondat al apelului declarat de reclamant împotriva sentinței de fond, sens în care s-a reținut nelegalitatea acestei sentințe sub aspectul soluției de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Deși aceste argumente conduceau la soluția de admitere a apelului împotriva Sentinței de fond nr. 44 din 17 ianuarie 2014, sub aspectul soluției vizând capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, dispunând respingerea apelului împotriva Sentinței nr. 44 din 17 ianuarie 2014. Rezultă, așadar, o evidentă contradicție între motivarea deciziei recurate și dispozitivul acesteia, deoarece motivarea conduce la o anumită soluție, iar dispozitivul cuprinde soluția contrară. Practic, în acest caz, soluția la care s-a oprit instanța de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, apare ca fiind nemotivată.

Cum o hotărâre nemotivată face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, Înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a admis ambele recursuri exercitate în cauză, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 10 decembrie 2015, sub nr. x/3/2010*. Prin Decizia nr. 171 din 22 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 997 din 12 septembrie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 44 din 17 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General. A anulat, în parte, sentința și a trimis cauza, spre rejudecarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, aceleiași instanțe. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și s-a luat act că apelantul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în ceea ce privește apelul promovat împotriva Sentinței civile nr. 997/2014 a Tribunalului București, că, prin raportare la obiectul aspectelor critice invocate, calea de atac a fost formulată împotriva sentinței prin care s-a soluționat, în sensul respingerii, cererea de completare a dispozitivului (prin care s-a susținut că tribunalul nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului). Curtea de apel a apreciat apelul nefondat, reținând că instanța de fond, prin respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, s-a pronunțat asupra acțiunii în întregime, cu toate capetele de cerere formulate, inclusiv cel referitor la constatarea nevalabilității titlului statului.

Examinând considerentele sentinței apelate, instanța de apel a apreciat că motivarea este pertinentă și corectă, nefiind contradictorie sau fără legătură cu aspectele deduse judecății, tribunalul expunându-și într-o manieră coerentă argumentele pentru care a apreciat nefondată cererea de completare a dispozitivului. În ceea ce privește apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 44/2014, prin care s-a soluționat fondul acțiunii reclamantului, curtea de apel a reținut că a fost critică soluția primei instanțe de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată. De asemenea, reclamantul a criticat raționamentul și argumentația primei instanțe, făcând referire la maniera în care tribunalul a interpretat și a dat eficiență normelor convenționale, precum și jurisprudenței naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a răspunde criticilor cu care a fost învestită, care pe de o parte vizează admisibilitatea acțiunii în revendicare, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, iar pe de altă parte temeinicia unei astfel de acțiuni, prin raportare la calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate, pe care intenționează să îl valorifice prin acțiunea în revendicare, curtea de apel a apreciat necesar să examineze dacă reclamantul se poate prevala sau nu de un bun în sensul Convenției, pornind de la demersurile pe care le-a întreprins pentru retrocedarea proprietăți imobiliare, cu luarea în considerare a modalității de finalizare a acestora.

Pornind de la situația de fapt, astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, a reținut că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, în temeiul Decretului de naționalizare nr. 92/1950, astfel că examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, curtea de apel a reținut că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestuia un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, instanța de apel a considerat necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislații reparatorii, care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv dreptul la restituire sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, care face obiectul acestui drept.

Pe cale de consecință, pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamantului de a revendica imobilul în litigiu, instanța de apel a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamantul deține sau nu un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează acesta.

Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată și pentru a oferi o argumentare concretă criticilor apelantului, relative la admisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate această chestiune prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 (în condițiile în care acest aspect se corelează cu respectarea dreptului la un proces echitabil consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), urmând ca, ulterior, instanța de control judiciar să examineze celelalte aspecte invocate prin cererea de apel, prin raportare la criteriile stabilite prin Decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, curtea de apel a arătat că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist. Examinând în mod coroborat prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiunii în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

Este real că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și subdobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002, prin intermediul a două ordonanțe de urgență. Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității, cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii.

Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun deoarece o astfel de concepție ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Pentru a-și argumenta acest punct de vedere, Înalta Curte a luat în considerare faptul că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c) și art. 29), așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit. În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, instanța supremă a avut în vedere și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pentru conturarea acestei optici, instanța supremă a pornit de la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

În mod similar s-a pronunțat Înalta Curte asupra raportului dintre legea specială și legea generală și în privința dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, stabilind că aceste dispoziții nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Dec. nr. LIII din 4 iunie 2007) stabilind, în cuprinsul considerentelor, faptul că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin aceeași decizie s-a arătat ca Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași sau înstrăinat în procesul de privatizare.

În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Sintetizând, curtea de apel a reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano exclusă, ca inadmisibilă, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenție, care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curte a explicat, în Decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu. Pe cale de consecință, având în vedere toate aceste aspecte care se degajă din cele statuate de instanța supremă prin Decizia civilă nr 33/2008, instanța de apel a apreciat că acestea sunt principiile directoare ce trebuie avute în vedere pentru a contura un răspuns chestiunii admisibilității invocate de reclamant în susținerea apelului ca motiv de critică.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil și să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate care aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege. Dintre aceste aspecte pe care Înalta Curte le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate.

Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în contextul legislativ existent la data pronunțării deciziei în recurs în interesul legii și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001și care au fost de natură să îl facă ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.

Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curții Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea și adoptarea unui nou act normativ, menit să flexibilizeze și să eficientizeze sistemul reparatoriu creat prin legea specială. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă.

Este vorba de Decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de Decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

În egală măsură trebuie avută în vedere și adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanța de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură prin care a urmărit facilitarea accesului foștilor proprietari la obținerea unei reparații echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigențele de rezonabilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În esență, această procedură reafirmă principiul retrocedării în natură a imobilelor preluate abuziv, cu reglementarea unei posibilități subsidiare de despăgubire, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă din motive obiective, prin compensarea prin puncte, declarată, inițial, de legiuitor ca fiind unica modalitate de reparație alternativă.

Sub acest aspect, Legea nr. 165/2013 a fost modificată prin Legea nr. 368/2013, care e reintrodus posibilitatea acordării bunurilor în compensare, ca modalitate de reparație prin echivalent, aplicabilă în ipoteza în care restituirea în natură nu mai este posibilă. Prin dispozițiile celui de-al doilea articol al Legii nr. 165/2013, sunt evidențiate principiile care guvernează procesul de acordare a măsurilor reparatorii, printre care se regăsesc principiul transparenței procesului de stabilire a măsurilor reparatorii și principiul menținerii justului echilibru între interesul particular al foștilor proprietari și cel general al societății, aceste principii având menirea să așeze pe baze echitabile întreg edificiul măsurilor reparatorii (inclusiv procedura de acordare) în deplină concordanță cu exigențele convenționale.

În ceea ce privește efectivitatea unui astfel de sistem, conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 165/2013, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale se constituie, prin ordin al prefectului, Comisia locală pentru inventarierea terenurilor; potrivit art. 17 din același act normativ, în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are, în principal, competență în ceea ce privește validarea respectiv invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, emiterea deciziilor de compensare a imobilelor, precum și coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile.

Așa cum prevăd expres dispozițiile art. 18 alin. (3), Comisia Națională preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și funcționează până la finalizarea procesului de retrocedare. În vederea valorificării punctelor, prin intermediul cărora se realizează procesul de compensare, se constituie Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile, administrat de Agenția Domeniilor Statului. Similar cu procedura reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile conținând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, însoțite de întreaga documentație, după efectuarea controlului de legalitate de către Prefect, în ipoteza în care dispozițiile sunt emise de autoritățile administrației publice locale, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale, care după efectuarea verificărilor de rigoare, va trece la evaluarea imobilelor revendicate, potrivit grilei notarilor publici, evaluare care se exprimă în puncte.

Drept consecință a validării deciziei entității învestite de lege cu soluționarea notificării, Comisia Națională va emite decizia de compensare prin puncte, care nu pot fi afectate prin plafonare, potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. În privința modalității de valorificare a punctelor acordate prin decizia de invalidare, legiuitorul a prevăzut prin dispozițiile art. 27, posibilitatea achiziționării de imobile din Fondul Național la licitație publică națională, începând cu data de 1 ianuarie 2016, cu precizarea că în termen de 3 ani de la data emiterii deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deținătorul poate opta și pentru valorificarea punctelor în numerar, urmând ca cele netransformate să rămână apte în continuare de a fi valorificate în cadrul licitațiilor naționale.

În privința dispozițiilor tranzitorii, curtea de apel a menționat că, potrivit art. 41 din Legea nr. 165/2013, plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a legii, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014, cu precizarea că nu poate fi mai mic de 5.000 RON cuantumul unei tranșe. Pentru îndeplinirea acestor obligații, Comisia Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile anterior arătate și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

În ceea ce privește obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013. A mai arătat curtea de apel că Legea nr. 165/2013 conține unele dispoziții (art. 32, 33 și 34) de natură să accelereze procedura de soluționare a notificărilor, prin stabilirea unui termen de decădere de 90 de zile pentru completarea materialului probator pe baza căruia unitatea deținătoare trebuie să rezolve cererile foștilor proprietari, cu posibilitatea prelungirii acestui termen prin decizia conducătorului entității învestite de lege, o singură dată, cu 60 de zile, în cazul în care se face dovada demersurilor întreprinse pentru suplimentarea probelor din dosar.

Corelativ, legiuitorul a impus tuturor instituțiilor deținătoare obligația de a elibera înscrisurile solicitate în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii. De asemenea, s-au stabilit termene pentru soluționarea notificărilor de către entitățile competente potrivit legii să se pronunțe, diferențiat, în funcție de încărcătura acumulată până la acest moment, precum și pentru Comisia Națională, în privința acestei instituții făcându-se diferență între dosarele privind imobile preluate abuziv și cele de fond funciar.

De asemenea, legiuitorul a consacrat legislativ, soluția adoptată de instanța supremă, în privința unităților deținătoare, prin Decizia civilă nr 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, atât în ceea ce privește unitățile deținătoare, în sensul prevederilor art. 21, coroborate cu cele ale art. 29 din Legea nr. 10/2001, cât și în ceea ce privește Comisia Națională, în sensul că nefinalizarea procedurii în fața unității deținătoare, respectiv a Comisiei Naționale dă dreptul persoanei îndreptățite să sesizeze instanța, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

A subliniat curtea de apel că toate aceste chestiuni au relevanță, în special, din punct de vedere al compatibilității Legii nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată) cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acțiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte prin Decizia civilă nr. 33/2008. În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamantului, Curtea a avut în vedere că noțiunea de bun în sensul Convenției constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificare în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că apelantul-reclamant nu a urmat procedura legilor speciale de reparație edictate după căderea regimului comunist, în sensul că nu a formulat notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în termenul legal, curtea de apel a reținut că reclamantul nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care să intre în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru fundamentarea acestei concluzii, curtea de apel a pornit de la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, care statuează în alin. (1) teza 1 că persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și respectiv O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Din punct de vedere al termenului de depunere, relevante sunt și dispozițiile alin. (4) și (5) ale aceluiași text de lege, prin care legiuitorul învederează că notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, iar consecința nerespectării termenului legal stabilit pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că termenul instituit de legiuitor pentru formularea notificării are valențele unui termen de decădere, care atrage pierderea a însuși dreptului de a solicita și, implicit de a obține, măsuri reparatorii, în condițiile legii. Pe cale de consecință, depunerea tardivă a notificării produce efecte juridice identice cu neformularea acesteia, astfel că reclamantul se află în situația de a nu se conformat exigențelor impuse de legislația specială de reparație.

Pe cale de consecință, sintetizând, instanța de apel a reținut că formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, l-ar fi îndreptățit pe reclamant sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 3 și 4 din această lege la obținerea unor măsuri reparatorii, din această perspectivă, apelantul putându-se prevala, doar în această ipoteză a formulării notificării, de un interes patrimonial, al cărui conținut concret depinde de natura măsurilor reparatorii ce s-ar fi acordat, potrivit distincțiilor prevăzute de normele legale și doar în situația în care i s-ar fi recunoscut un drept la restituire, ar fi fost beneficiarul unui bun, în sensul Convenției, constând în chiar dreptul de proprietate imobiliară, ceea ce ar fi fost de natură să facă necesar să se acorde prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Situația similară este aceea în care dreptul la restituire are o recunoaștere definitivă și irevocabi