ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

1408/2016

Deliberând

asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 21

decembrie 2010, sub nr. x/3/2010, astfel cum a fost precizată ulterior,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București, reprezentat prin Primarul General, și Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se constate că terenul în suprafață

de 1 ha, situat în București, actualmente sectorul 3, a fost preluat

fără titlu valabil de către Statul Român și să se

dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie acest teren, dacă este

liber, sau să-i fie dat un alt teren similar/identic, dacă terenul

solicitat nu poate fi restituit în natură, ori despăgubiri la

valoarea de piață a acestuia.

În drept,

conform precizărilor ulterioare sesizării instanței, reclamantul

a invocat dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin

Sentința civilă nr. 44 din 17 ianuarie 2014, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a admis excepția

inadmisibilității și a respins capătul de cerere subsidiar,

având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a imobilului, ca

inadmisibil; a admis excepția inadmisibilității cererii

formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, pe care a respins-o, ca inadmisibilă.

Pentru a

reține inadmisibilitatea cererii în revendicare opuse pârâtului Municipiul

București, tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 33/2008, dată în

recurs în interesul legii, apreciind că aceeași soluție se

impune și pentru pretenția de constatare a lipsei titlului valabil la

preluarea imobilului litigios, întrucât soluționarea unei atare

pretenții în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun ar crea posibilitatea părții care nu a uzat de

dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001), de a obține, în

afara cadrului stabilit prin acest act normativ, satisfacerea pretențiilor

legate de imobile ce cad sub incidența sa, situație de natură

să încalce atât principiul securității raporturilor juridice,

cât și principiul prevalenței legii speciale față de legea

generală.

Pentru a

reține inadmisibilitatea capătului subsidiar de cerere, privind

obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

plata valorii de piață a imobilului, tribunalul a avut în vedere

Decizia nr. 27/2011, dată în recurs în interesul legii.

La data de 7

iulie 2014, reclamantul A. a formulat o cerere de completare a dispozitivului

Sentinței civile nr. 44 din 17 ianuarie 2014, susținând că

instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind

constatarea caracterului abuziv al preluării terenului litigios.

Prin

Sentința civilă nr. 997 din 12 septembrie 2014, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins această cerere,

ca neîntemeiată, reținând că nu există vreo omisiune în

cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătorești ce s-a cerut a

fi completată, soluția de respingere a cererii vizând cererea de

chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta formulată, adică

sub toate capetele; analiza considerentelor a vizat întreaga cerere de chemare

în judecată, nu doar o anumită pretenție.

Împotriva

sentințelor sus-menționate, a declarat apel apelantul-reclamant.

Prin Decizia

civilă nr. 549A din 9 decembrie 2014, astfel cum a fost rectificată

prin încheierea din Camera de Consiliu de la 24 februarie 2015, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva Sentinței

civile nr. 44 din 17 ianuarie 2014; a admis apelul declarat împotriva

Sentinței nr. 997 din 12 septembrie 2014; a anulat, în parte, această

sentință și a trimis, spre rejudecare, capătul de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului, păstrând

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel a reținut că, din considerentele

Sentinței civile nr. 997 din 12 septembrie 2014 (a cărei completare

s-a solicitat), rezultă că argumentele tribunalului aferente

aprecierii inadmisibilității vizează fiecare dintre capetele de

cerere formulate, cele relative capătului de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului fiind expuse pe ultima pagină

a sentinței.

Pe de

altă parte, a constatat că prima instanță a respins, ca

inadmisibilă, cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu

pârâții, fără a realiza niciun fel de distincție asupra

fiecărui capăt de cerere principală în parte, ceea ce

semnifică respingerea integrală a cererii principale, adică a

tuturor capetelor sale, între care se înscrie și cel de constatare a

nevalabilității titlului statului.

În

consecință, prima instanță s-a pronunțat asupra

întregii acțiuni și a uzitat, în motivare, de argumente aferente

tuturor capetelor de cerere, principal și subsidiar, astfel încât motivele

de apel formulate împotriva sentinței de completare sunt nefondate.

Cu referire

la apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 997 din 12 septembrie

2014, curtea de apel a apreciat că, în privința capătului de

cerere în revendicare imobiliară întemeiat pe dreptul comun, soluția

primei instanțe este în acord cu Decizia nr. 33/2008, dată în recurs

în interesul legii.

Astfel,

relativ la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii

speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în

perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat prin această decizie că: "de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de

acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care

au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior,

acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza

Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)".

Deși

este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii

în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate

să conducă decât la concluzia celei la care a ajuns prima

instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se

regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece acesta nu a efectuat

demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei

acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, fie prin formularea unor notificări în temeiul Legii nr. 112/1995

sau al Legii nr. 10/2001.

Prin

aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și

Casație a urmărit să rezolve și problema dacă

prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului (deci inclusiv a

primului său Protocol adițional în care este stipulat, la art. 1,

dreptul la respectarea bunurilor), poate fi dată și în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o

astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să

acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În cauza de

față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea

internă nu intră în conflict cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În

privința capătului de cerere subsidiar, relativ la acordarea de

despăgubiri, instanța de apel a apreciat că soluția primei

instanțe este conformă Deciziei nr. 27/2011, pronunțată în

recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și

Justiție a statuat că "Acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil

de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri

reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale

art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile".

În ceea ce

privește capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea

nevalabilității titlului statului, curtea de apel a constatat că

singurul argument al tribunalului în privința adoptării soluției

de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere constă în faptul

că această stabilire a nevalabilității, în cadrul

acțiunii în revendicare, ar permite reclamantului, care nu a urmat

procedura legii speciale, să obțină satisfacerea

pretențiilor sale în afara cadrului legal arătat.

Or, astfel

cum Curtea Europeană a ilustrat în cadrul hotărârii Maria Atanasiu:

"142. (…) transformarea într-o "valoare patrimonială", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă

din simpla constatare a nelegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către persoana în cauză a

cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație, și de epuizarea căilor de atac prevăzute de

aceste legi".

A arătat

curtea de apel că simpla constatare a nevalabilității nu este

suficientă pentru despăgubirea reclamantului, ci trebuie să se

realizeze dovada îndeplinirii și a altor cerințe, respectiv chiar a

celor prevăzute de legile speciale de reparație. Prin prisma acestor

considerente, rezultă că argumentul invocat de tribunal nu poate

justifica soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acestui

capăt de cerere.

Pe de

altă parte, Curtea a observat că nu există niciun fel de alt

argument de ordin juridico-logic care să fundamenteze soluția de

respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere analizat,

admisibilitatea sa fiind de altfel, în mod unanim recunoscută în practica

juridică.

Mai mult,

admisibilitatea unui astfel de capăt de cerere este stipulată și

în mod expres prin intermediul dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Așadar,

atât timp cât în temeiul principiului disponibilității reclamantul a

solicitat, sub forma unui capăt de cerere distinct, constatarea

nevalabilității titlului statului, instanța nu putea să îl

respingă ca inadmisibil, impunându-se astfel anularea parțială a

sentinței de fond, în privința soluției date acestui capăt

de cerere și trimiterea sa spre continuarea judecății, aceleiași

instanțe, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, recurentul-reclamant A.

și recurentul-pârât Statul Român.

Prin Decizia

civilă nr. 2501 din 12 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație

și Justiție a respins excepția lipsei de interes în exercitarea

recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice București, invocată de recurentul-reclamant A.,

a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de

recurentul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice București împotriva Deciziei nr. 549A din 9 decembrie 2014 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată

și, pe cale de consecință, a dispus trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la aceeași curte de apel.

Pentru a

decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. se referă la situațiile în care hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Toate cele

trei situații, cuprinse în acest motiv de recurs, vizează de fapt

nemotivarea hotărârii. Aceasta, întrucât formularea unor considerente

contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează cu o

nemotivare.

Una dintre

ipostazele în care se ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art.

304 pct. 7 C. proc. civ. este aceea a contrarietății între

considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii

conduce la o anumită soluție, însă, în dispozitiv, instanța

s-a oprit la soluția contrară, cum este și cazul în

speță.

Astfel, în considerentele

deciziei recurate se regăsesc argumente privind legalitatea sentinței

date asupra cererii de completare a dispozitivului sentinței de fond, sens

în care s-a reținut că prima instanță s-a pronunțat asupra

întregii acțiuni, soluția cuprinsă în dispozitivul

sentinței de fond, aceea de respingere, ca inadmisibilă, a

acțiunii reclamantului, vizând toate capetele de cerere (între care se

înscrie și cel de constatare a nevalabilității titlului

statului, cu privire la care s-a invocat omisiunea de pronunțare prin

cererea de completare formulată de reclamant).

Deși

aceste argumente conduceau la concluzia caracterului nefondat al apelului

declarat de reclamant împotriva Sentinței de completare nr. 997 din 12

septembrie 2014 și, deci, la soluția de respingere a acestui apel, în

dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, dispunând

admiterea apelului împotriva Sentinței nr. 997 din 12 septembrie 2014,

anularea în parte a acestei sentințe și trimiterea spre rejudecare a

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului.

Totodată,

în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente în sensul

caracterului parțial fondat al apelului declarat de reclamant împotriva

sentinței de fond, sens în care s-a reținut nelegalitatea acestei

sentințe sub aspectul soluției de respingere, ca inadmisibil, a

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului. Deși aceste argumente conduceau la soluția de admitere a

apelului împotriva Sentinței de fond nr. 44 din 17 ianuarie 2014, sub

aspectul soluției vizând capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului, în dispozitiv, instanța s-a

oprit la soluția contrară, dispunând respingerea apelului împotriva

Sentinței nr. 44 din 17 ianuarie 2014.

Rezultă,

așadar, o evidentă contradicție între motivarea deciziei

recurate și dispozitivul acesteia, deoarece motivarea conduce la o

anumită soluție, iar dispozitivul cuprinde soluția

contrară. Practic, în acest caz, soluția la care s-a oprit

instanța de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, apare

ca fiind nemotivată.

Cum o

hotărâre nemotivată face imposibilă analiza, în cadrul

recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea

hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, Înalta

Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5)

raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a admis ambele recursuri exercitate

în cauză, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre

rejudecare, la aceeași curte de apel.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de

10 decembrie 2015, sub nr. x/3/2010*.

Prin Decizia

nr. 171 din 22 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca

nefondat, apelul declarat apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței

civile nr. 997 din 12 septembrie 2014, pronunțate de Tribunalul

București, secția a V-a civilă. A admis apelul declarat de

apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 44 din 17 ianuarie

2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a

civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice București și

Municipiul București, reprezentat prin Primarul General. A anulat, în

parte, sentința și a trimis cauza, spre rejudecarea capătului de

cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului,

aceleiași instanțe. Au fost păstrate celelalte dispoziții

ale sentinței și s-a luat act că apelantul-reclamant nu a

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel a reținut, în ceea ce privește apelul

promovat împotriva Sentinței civile nr. 997/2014 a Tribunalului

București, că, prin raportare la obiectul aspectelor critice

invocate, calea de atac a fost formulată împotriva sentinței prin

care s-a soluționat, în sensul respingerii, cererea de completare a

dispozitivului (prin care s-a susținut că tribunalul nu s-a

pronunțat asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea

nevalabilității titlului statului).

Curtea de

apel a apreciat apelul nefondat, reținând că instanța de fond,

prin respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București, s-a pronunțat asupra acțiunii în

întregime, cu toate capetele de cerere formulate, inclusiv cel referitor la

constatarea nevalabilității titlului statului. Examinând

considerentele sentinței apelate, instanța de apel a apreciat că

motivarea este pertinentă și corectă, nefiind contradictorie sau

fără legătură cu aspectele deduse judecății,

tribunalul expunându-și într-o manieră coerentă argumentele

pentru care a apreciat nefondată cererea de completare a dispozitivului.

În ceea ce privește

apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 44/2014, prin care s-a

soluționat fondul acțiunii reclamantului, curtea de apel a

reținut că a fost critică soluția primei instanțe de

respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată. De asemenea,

reclamantul a criticat raționamentul și argumentația primei

instanțe, făcând referire la maniera în care tribunalul a interpretat

și a dat eficiență normelor convenționale, precum și

jurisprudenței naționale și a Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Pentru a

răspunde criticilor cu care a fost învestită, care pe de o parte

vizează admisibilitatea acțiunii în revendicare, introdusă

după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, iar pe de

altă parte temeinicia unei astfel de acțiuni, prin raportare la

calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate, pe care

intenționează să îl valorifice prin acțiunea în

revendicare, curtea de apel a apreciat necesar să examineze dacă

reclamantul se poate prevala sau nu de un bun în sensul Convenției,

pornind de la demersurile pe care le-a întreprins pentru retrocedarea

proprietăți imobiliare, cu luarea în considerare a

modalității de finalizare a acestora.

Pornind de la

situația de fapt, astfel cum rezultă din materialul probator

administrat în cauză, a reținut că imobilul revendicat este un

imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, în temeiul

Decretului de naționalizare nr. 92/1950, astfel că examinarea

acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile

stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008,

pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a

tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității

acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de

consecință, instanța este obligată să analizeze

acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite

de Înalta Curte prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în

interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în

revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate

în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor

statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui

drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise,

curtea de apel a reținut că preluarea imobilului, în baza Decretului

nr. 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este

suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia

restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să

beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a

dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea

acestuia un drept la restituire în natură, prin raportare la

dispozițiile legale în vigoare și la jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Din

această perspectivă, instanța de apel a considerat necesar

să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislații

reparatorii, care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a

solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii

reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a

unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a

creării unui cadru legislativ și instituțional care să

permită examinarea administrativă și, dacă este cazul,

judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea

măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației

concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv dreptul la

restituire sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă

sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a

persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării

imobilului, care face obiectul acestui drept.

Pe cale de

consecință, pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii

reclamantului de a revendica imobilul în litigiu, instanța de apel a

apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior

menționate, dacă reclamantul deține sau nu un bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului și care este conținutul

valorii patrimoniale de care se prevalează acesta.

Pornind de la

cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior

menționată și pentru a oferi o argumentare concretă

criticilor apelantului, relative la admisibilitatea acțiunii în

revendicare, instanța de apel a reținut că, într-o ordine pe

care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate

această chestiune prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001

(în condițiile în care acest aspect se corelează cu respectarea

dreptului la un proces echitabil consacrat de dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului), urmând ca, ulterior, instanța

de control judiciar să examineze celelalte aspecte invocate prin cererea

de apel, prin raportare la criteriile stabilite prin Decizia civilă nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a

clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare

întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, curtea de apel

a arătat că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de

reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației

imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând în

mod coroborat prevederile legii anterior menționate sub aspectul

concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, a

constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la

acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act

normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de

opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în

revendicare sau a alege calea reglementată de legea specială, cu

posibilitatea suspendării judecății acțiunii în revendicare

până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a

renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

Este real

că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii

proprietari și subdobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995

sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul constatării

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care

reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în

condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În primul alineat al acestui

articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin

recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu

respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat

asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare

încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului

fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în

alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate

absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu

titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative

ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alineatul

final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu

față de regimul juridic al nulității absolute (care este

imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent

de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit ulterior până la

data de 14 februarie 2002, prin intermediul a două ordonanțe de

urgență.

Problema

raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea

în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității, cât

și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune

în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată

de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în

recurs în interesul legii.

Instanța

supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea

celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului

reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept

comun deoarece o astfel de concepție ignora principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat

în fiecare lege specială.

Având în

vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie

1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială,

derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Pentru

a-și argumenta acest punct de vedere, Înalta Curte a luat în considerare

faptul că legea specială se referă atât la imobilele preluate de

stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu

valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori,

cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții

expres prevăzute (art. 18 lit. c) și art. 29), așa încât

argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în

ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu

poate fi primit.

În ceea ce

privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil,

instanța supremă a avut în vedere și dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparație.

Coroborând

prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța

supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri

reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil,

astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui

temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pentru

conturarea acestei optici, instanța supremă a pornit de la faptul

că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă

prealabilă, precum și anumite termene și sancțiuni menite

să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în

legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

În mod

similar s-a pronunțat Înalta Curte asupra raportului dintre legea

specială și legea generală și în privința

dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, stabilind că aceste

dispoziții nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile

expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Dec. nr. LIII din 4

iunie 2007) stabilind, în cuprinsul considerentelor, faptul că Legea nr.

10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus

perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată,

controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin

aceeași decizie s-a arătat ca Legea nr. 10/2001, în limitele date de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul

comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau

fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată,

se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui

act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința

lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele

legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a

bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, de către chiriași sau înstrăinat în procesul de

privatizare.

În

consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a

opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Sintetizând,

curtea de apel a reținut că Înalta Curtea de Casație și

Justiție a statuat că, deși nu există un drept de

opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea

proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii

comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este

de plano exclusă, ca inadmisibilă, față de

dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de

drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța

supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și

acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., are prioritate legea specială de reparație.

În

același timp, instanța supremă a arătat că,

neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în

revendicare, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de

remediere a acestora, până la o eventuală intervenție

legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr.

10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel,

instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate

Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care

reclamantul se poate prevala de existența unui bun, o soluție

contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum

și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din

Convenție, care consacră dreptul la un proces echitabil și care

are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una

din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției

reclamantului.

Înalta Curte

a explicat, în Decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea

acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în

sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost

proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este

beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.

Pe cale de

consecință, având în vedere toate aceste aspecte care se degajă

din cele statuate de instanța supremă prin Decizia civilă nr

33/2008, instanța de apel a apreciat că acestea sunt principiile

directoare ce trebuie avute în vedere pentru a contura un răspuns

chestiunii admisibilității invocate de reclamant în susținerea

apelului ca motiv de critică.

Din decizia

Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, învestită

cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret,

ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun

în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă

judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil

și să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate care

aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste

aspecte pe care Înalta Curte le-a impus spre analiză în vederea

soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un

imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența

unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili

dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în

privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus,

legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei

astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul

reclamanților, în sensul Convenției.

Această

concepție promovată de instanța supremă prin decizia

pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se

atribuie acțiunii în revendicare în contextul legislativ existent la data

pronunțării deciziei în recurs în interesul legii și anume aceea

de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea

acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și

instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr.

10/2001și care au fost de natură să îl facă ineficient sub

aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce

privește timpul până la momentul efectiv al plății,

așa cum a statuat instanța de contencios european în materia

drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și

Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în

vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curții Europene,

și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea și adoptarea

unui nou act normativ, menit să flexibilizeze și să

eficientizeze sistemul reparatoriu creat prin legea specială.

De asemenea,

trebuie avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al Legii nr.

10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în

interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de Decizia

civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de

respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate,

care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii

care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de Decizia civilă

nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în

art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile

reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de

către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către

Comisia Centrală.

În egală

măsură trebuie avută în vedere și adoptarea Legii nr.

165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de

instanța de contencios european în materia drepturilor omului, a

reglementat o procedură prin care a urmărit facilitarea accesului

foștilor proprietari la obținerea unei reparații echitabile,

urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu

exigențele de rezonabilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului. În esență, această procedură reafirmă

principiul retrocedării în natură a imobilelor preluate abuziv, cu

reglementarea unei posibilități subsidiare de despăgubire, în

ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă din motive

obiective, prin compensarea prin puncte, declarată, inițial, de

legiuitor ca fiind unica modalitate de reparație alternativă. Sub

acest aspect, Legea nr. 165/2013 a fost modificată prin Legea nr. 368/2013,

care e reintrodus posibilitatea acordării bunurilor în compensare, ca

modalitate de reparație prin echivalent, aplicabilă în ipoteza în

care restituirea în natură nu mai este posibilă. Prin

dispozițiile celui de-al doilea articol al Legii nr. 165/2013, sunt

evidențiate principiile care guvernează procesul de acordare a

măsurilor reparatorii, printre care se regăsesc principiul

transparenței procesului de stabilire a măsurilor reparatorii și

principiul menținerii justului echilibru între interesul particular al

foștilor proprietari și cel general al societății, aceste

principii având menirea să așeze pe baze echitabile întreg edificiul

măsurilor reparatorii (inclusiv procedura de acordare) în deplină

concordanță cu exigențele convenționale.

În ceea ce

privește efectivitatea unui astfel de sistem, conform prevederilor art. 5

din Legea nr. 165/2013, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a

legii, la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale se

constituie, prin ordin al prefectului, Comisia locală pentru inventarierea

terenurilor; potrivit art. 17 din același act normativ, în vederea

finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în

echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist,

se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor,

denumită în continuare Comisia Națională, care

funcționează în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are,

în principal, competență în ceea ce privește validarea respectiv

invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care

conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, emiterea

deciziilor de compensare a imobilelor, precum și coordonarea procesului de

licitare/atribuire a imobilelor din Fondul național al terenurilor agricole

și al altor imobile. Așa cum prevăd expres dispozițiile

art. 18 alin. (3), Comisia Națională preia atribuțiile Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și funcționează

până la finalizarea procesului de retrocedare. În vederea

valorificării punctelor, prin intermediul cărora se realizează

procesul de compensare, se constituie Fondul național al terenurilor

agricole și al altor imobile, administrat de Agenția Domeniilor

Statului. Similar cu procedura reglementată de titlul VII al Legii nr.

247/2005, deciziile conținând propunerea de acordare a măsurilor

compensatorii, însoțite de întreaga documentație, după

efectuarea controlului de legalitate de către Prefect, în ipoteza în care

dispozițiile sunt emise de autoritățile administrației

publice locale, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale, care

după efectuarea verificărilor de rigoare, va trece la evaluarea

imobilelor revendicate, potrivit grilei notarilor publici, evaluare care se

exprimă în puncte. Drept consecință a validării deciziei

entității învestite de lege cu soluționarea notificării,

Comisia Națională va emite decizia de compensare prin puncte, care nu

pot fi afectate prin plafonare, potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 165/2013. În privința modalității de valorificare a

punctelor acordate prin decizia de invalidare, legiuitorul a prevăzut prin

dispozițiile art. 27, posibilitatea achiziționării de imobile

din Fondul Național la licitație publică națională,

începând cu data de 1 ianuarie 2016, cu precizarea că în termen de 3 ani

de la data emiterii deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1

ianuarie 2017, deținătorul poate opta și pentru valorificarea

punctelor în numerar, urmând ca cele netransformate să rămână

apte în continuare de a fi valorificate în cadrul licitațiilor

naționale.

În

privința dispozițiilor tranzitorii, curtea de apel a menționat

că, potrivit art. 41 din Legea nr. 165/2013, plata sumelor de bani

reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în

vigoare a legii, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri

judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data

intrării în vigoare a legii, se face în termen de 5 ani, în tranșe

anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014, cu precizarea că nu poate fi

mai mic de 5.000 RON cuantumul unei tranșe. Pentru îndeplinirea acestor

obligații, Comisia Națională emite titluri de despăgubire,

prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, iar titlul de plată se emite de către

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în

condițiile anterior arătate și se plătește de

către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la

emitere. În ceea ce privește obligațiile privind emiterea titlurilor

de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei

legi se vor executa potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013.

A mai

arătat curtea de apel că Legea nr. 165/2013 conține unele

dispoziții (art. 32, 33 și 34) de natură să accelereze

procedura de soluționare a notificărilor, prin stabilirea unui termen

de decădere de 90 de zile pentru completarea materialului probator pe baza

căruia unitatea deținătoare trebuie să rezolve cererile

foștilor proprietari, cu posibilitatea prelungirii acestui termen prin

decizia conducătorului entității învestite de lege, o

singură dată, cu 60 de zile, în cazul în care se face dovada

demersurilor întreprinse pentru suplimentarea probelor din dosar. Corelativ,

legiuitorul a impus tuturor instituțiilor deținătoare

obligația de a elibera înscrisurile solicitate în termen de 30 de zile de

la data înregistrării cererii. De asemenea, s-au stabilit termene pentru

soluționarea notificărilor de către entitățile

competente potrivit legii să se pronunțe, diferențiat, în

funcție de încărcătura acumulată până la acest moment,

precum și pentru Comisia Națională, în privința acestei

instituții făcându-se diferență între dosarele privind

imobile preluate abuziv și cele de fond funciar.

De asemenea,

legiuitorul a consacrat legislativ, soluția adoptată de instanța

supremă, în privința unităților deținătoare, prin

Decizia civilă nr 20/2007, pronunțată în recurs în interesul

legii, atât în ceea ce privește unitățile deținătoare,

în sensul prevederilor art. 21, coroborate cu cele ale art. 29 din Legea nr.

10/2001, cât și în ceea ce privește Comisia Națională, în

sensul că nefinalizarea procedurii în fața unității deținătoare,

respectiv a Comisiei Naționale dă dreptul persoanei

îndreptățite să sesizeze instanța, în termen de 6 luni de

la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea

cererilor.

A subliniat

curtea de apel că toate aceste chestiuni au relevanță, în

special, din punct de vedere al compatibilității Legii nr. 10/2001

(astfel cum a fost modificată) cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de

analiză a acțiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta

Curte prin Decizia civilă nr. 33/2008.

În ceea ce

privește chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamantului, Curtea a avut în

vedere că noțiunea de bun în sensul Convenției constituie un

concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis

acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea

adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu

contra României).

Tot sub

incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care

fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului

nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul,

recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor

cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă.

Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de

recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea

fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția

pronunțată în acțiunea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios

european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate

reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea

intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza

în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului

abuziv al preluării de către stat, la această concluzie

ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de

valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar

face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de

reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după

revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere

și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost

abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste

dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței,

pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să

aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea

drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte

din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere

faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui

principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul

particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul

comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare.

De asemenea,

Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la

conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar,

în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază

de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern

susținută de o practică judiciară constantă pe acest

aspect.

Dând curs

acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a

făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând

notificare în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și

nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv

neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar)

precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o

hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a

constatări nevalabilității titlului statului, Curtea a

reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar

cel mult o speranță legitimă.

Făcând

aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și

având în vedere că apelantul-reclamant nu a urmat procedura legilor

speciale de reparație edictate după căderea regimului comunist,

în sensul că nu a formulat notificare în baza dispozițiilor Legii nr.

10/2001 în termenul legal, curtea de apel a reținut că reclamantul nu

s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul

revendicat în cauză), care să intre în sfera de protecție a

prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru

fundamentarea acestei concluzii, curtea de apel a pornit de la

dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, care statuează în alin.

(1) teza 1 că persoana îndreptățită va notifica în termen

de 6 luni (astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

și respectiv O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a

prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând

restituirea în natură a imobilului. Din punct de vedere al termenului de depunere,

relevante sunt și dispozițiile alin. (4) și (5) ale

aceluiași text de lege, prin care legiuitorul învederează că

notificarea înregistrată face dovada deplină în fața

oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării

termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată

altei unități decât cea care deține imobilul, iar

consecința nerespectării termenului legal stabilit pentru trimiterea

notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Din interpretarea

acestor dispoziții legale rezultă că termenul instituit de

legiuitor pentru formularea notificării are valențele unui termen de

decădere, care atrage pierderea a însuși dreptului de a solicita

și, implicit de a obține, măsuri reparatorii, în condițiile

legii. Pe cale de consecință, depunerea tardivă a

notificării produce efecte juridice identice cu neformularea acesteia,

astfel că reclamantul se află în situația de a nu se conformat

exigențelor impuse de legislația specială de reparație.

Pe cale de

consecință, sintetizând, instanța de apel a reținut că

formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, l-ar fi

îndreptățit pe reclamant sub rezerva îndeplinirii cumulative a

cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 3 și 4 din

această lege la obținerea unor măsuri reparatorii, din

această perspectivă, apelantul putându-se prevala, doar în

această ipoteză a formulării notificării, de un interes

patrimonial, al cărui conținut concret depinde de natura măsurilor

reparatorii ce s-ar fi acordat, potrivit distincțiilor prevăzute de

normele legale și doar în situația în care i s-ar fi recunoscut un

drept la restituire, ar fi fost beneficiarul unui bun, în sensul

Convenției, constând în chiar dreptul de proprietate imobiliară, ceea

ce ar fi fost de natură să facă necesar să se acorde

prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Situația similară este aceea în care dreptul la restituire are o

recunoaștere definitivă și irevocabi