ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 17/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 17/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 17/2017

Asupra

cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea promovată la data de

17 decembrie 2008, astfel cum a fost completată ulterior, reclamanta A. a

chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin B., Primăria

Municipiului București prin primarul general și Consiliul Local al

Municipiului București, solicitând ca aceștia să fie

obligați să-i lase în proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 4, compus din teren în suprafață de 2166 mp,

evaluat la 2.166.000 euro.

În

motivare, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a

defunctei C., decedată, în calitate de descendentă a acesteia. Mama

sa a moștenit de la tatăl său, D., decedat, imobilul teren

intravilan în suprafață de 2.166 mp situat în București, sector

4, conform actului de partaj autentificat din 1955. Terenul a fost expropriat,

potrivit Decretului nr. 83/1989, fără despăgubiri, astfel încât

a fost preluat în mod abuziv la stat.

În

drept

,

au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul

adițional la Convenția Europeană și art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin

sentința nr. 1646 din 18 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului

București și a Statului Român prin Ministerul Economiei și a

respins pe acest considerent cererea față de aceștia, a admis

excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca

inadmisibilă în raport cu Municipiul București prin primarul general.

Apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin Decizia civilă

nr. 239/A din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București,

desființată, în parte, hotărârea și cauza trimisă spre

rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că

trebuie verificată eficiența procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001,

pentru a se putea aprecia în ce măsură acțiunea intentată

este sau nu inadmisibilă.

Reluând

judecata, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

pronunțat sentința nr. 1021 din 30 mai 2011, prin care a respins

acțiunea formulată de către reclamantă în contradictoriu cu

pârâții Primăria Municipiului București prin primarul general și

Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut că prin actul de partaj

voluntar autentificat din 1955, Constanța Marinescu a luat, în

deplină proprietate și posesie, parcela nr. 3 în suprafață

de 2.166 mp, ce făcea parte din suprafața de teren situată în

București, Raionul Nicolae Bălcescu. În urma decesului acesteia,

conform certificatului de moștenitor din 2004, reclamanta a rămas

unica moștenitoare.

În

baza Decretului nr. 83 din 3 aprilie 1989, imobilul a fost expropriat pentru

realizarea obiectivului de investiții „Parc în zona centrului de

cultură și educație socialistă a copiilor și pionierilor

din Municipiul București” (poziția 83 din anexa 1 la decret).

S-a

reținut că, potrivit completării raportului de expertiză

efectuat de expert E., imobilul menționat în actul de partaj, și care

a aparținut numitei C., se identifică în interiorul Parcului

Văcărești, fiind afectat de alei pietonale, construcția

și anexele restaurantului ce poartă denumirea de „x”, precum și o

parte din structura unei clădiri în construcție P + 3.

Instanța

a constatat că în cadrul acțiunii în revendicare este necesar a se

analiza dacă părțile au un bun în sensul art. 1 Protocolul 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce

rezultă și din considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

De

asemenea, s-a reținut că potrivit jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului este asigurată protecția dreptului de

proprietate în cazul „bunurilor” părții, noțiune care

vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv

creanțe, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel

puțin „o speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un

drept de proprietate.

În

primă ipoteză, un „bun actual” pentru care se solicită aplicarea

garanțiilor din Convenție, din perspectiva Protocolului nr. 1, se

referă ori la existența bunului în patrimoniul părții la

data la care se pretinde protecția juridică, ori la existența

unei hotărâri judecătorești care să-i recunoască un asemenea

drept, reclamanta neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.

Or,

în speță, imobilul nu se află în proprietatea reclamantei

și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din partea

unei instanțe de judecată a dreptului de proprietate, așadar

partea nu este titulara unui „bun” din perspectiva Convenției Europene.

De

asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de speranță legitimă

de a-l obține în cadrul unei acțiuni în revendicare formulate în

temeiul dreptului comun, în absența unei hotărâri

judecătorești care să-i fi confirmat dreptul.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Judecata

apelului a fost suspendată prin încheierea din 18 octombrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, conform art.

244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea

irevocabilă a Dosarului nr. x/4/2010 al Judecătoriei sectorului 4 București,

vizând retrocedarea aceluiași teren în temeiul Legii nr. 18/1991.

Reluarea

judecății s-a dispus ca urmare a soluționării irevocabile a

dosarului menționat, conform Deciziei nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalul

București, secția a IV-a civilă. Față de

conținutul acestei soluții (vizând retrocedarea terenului de 462 mp),

reclamanta a precizat că solicită retrocedarea în natură a suprafeței

de 1.704 mp, diferență de teren nerestituit.

Prin

Decizia nr. 575/A din 9 septembrie 2016 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

Pentru

a decide astfel, instanța a reținut că potrivit Deciziei civile nr.

1795/R din 22 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

pronunțată în Dosarul nr. x/4/2010 (prin care a fost admis recursul reclamatei

A., casată sentința de primă instanță și cauza trimisă

spre rejudecare) s-a statuat cu putere de lucru judecat că terenul din

litigiu, situat în București, a fost preluat de F. în anul 1962, de la

autoarea reclamantei C., iar nu în baza Decretului de expropriere nr. 83/1989

(pe temeiul căruia s-a dispus doar demolarea construcției de pe teren).

De

aceea, s-a statuat că terenului în cauză îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 18/1991 și nu face obiectul Legii nr.

10/2001, iar casarea cu trimitere s-a dispus pentru identificarea imobilului

și stabilirea regimului juridic al acestuia în cadrul unei noi expertize.

Ulterior,

prin Decizia nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, pronunțată în aceeași cauză, în urma

admiterii recursului reclamantei, s-a dispus restituirea în natură

către reclamantă a suprafeței de 462 mp teren (identificată

în raportul de expertiză), iar pârâtele Comisia Locală de Fond

Funciar a Primăriei sector 4 București, Comisia Municipală de Aplicare

a Legii nr. 18/1991 și Prefectura Municipiului București au fost

obligate să efectueze demersurile legale în vederea acordării de

despăgubiri pentru terenul în suprafață de 1.538 mp situat în

București, sector 4.

A

apreciat instanța de apel, că statuările de fapt și de

drept din judecata anterioară referitoare la identificarea, întinderea

și regimul juridic al terenului de 2.000 mp situat în intravilanul

Municipiului București, sector 4, se impun cu putere de lucru judecat în

prezenta cauză.

Astfel,

deși între cele două procese nu există întrutotul identitate de

părți și de cauză, există identitate de obiect, datorită

chestiunii litigioase puse în discuție, respectiv aceea de restituire a

suprafeței de 2.160 mp teren situat intravilanul Municipiului București,

sector 4.

Or,

principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a

unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză

și fiind purtat între aceleași părți, ci și

contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică

infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre

judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre

judecătorească posterioară dată într-un alt proces.

Pornind

de la acest principiu, trebuie făcută distincția clară

între excepția autorității de lucru judecat și

prezumția autorității de lucru judecat întrucât pe când

condiția de aplicare a excepției autorității de lucru

judecat presupune o identitate de acțiuni (sub aspectul

părților, obiectului și cauzei juridice) ce oprește repetarea

judecății, prezumția de lucru judecat impune consecvența în

judecată și anume, ceea ce s-a constatat și statuat printr-o

hotărâre nu trebuie să fie contrazis în alta.

Pentru

a se avea în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat este suficientă

identitatea parțială de părți și invocarea între

acestea a chestiunii dezbătute în procesul anterior.

Făcând

aplicarea efectului pozitiv al prezumției lucrului judecat în cauză,

Curtea de apel a reținut că terenul în litigiu a intrat în F. în anul

1962, de la autoarea reclamantei, C., și prin urmare îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 18/1991, iar nu dispozițiile Legii nr.

10/2001.

De

aceea, s-a constatat că în cauză nu își au aplicare

dispozițiile din Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care se pronunță în

legătură cu admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe prevederile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De

asemenea, s-a reținut că reclamanta nu poate susține că ar

fi titulara unui bun, în sensul art. 1din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe considerentul că

acesta a fost preluat la stat fără titlu, respectiv fără

nicio despăgubire.

Astfel,

chiar dacă statul nu a dovedit că la data preluării, în F., a

terenului intravilan în suprafață de 2.165 mp, de la autoarea

reclamantei, ar fi achitat vreo despăgubire, pentru a justifica preluarea

cu titlu a terenului, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului (cauza Atanasiu și alții împotriva României din 2010) s-a

statuat că, stabilirea judiciară a preluării abuzive a unui

imobil nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a

bunului și că transformarea într-o valoare patrimonială, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă

din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație

și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În

speță, dreptul la despăgubire pentru diferența de 1.538 mp,

suprafață de teren situată în București, sector 4, care nu

a putut fi restituită în natură, a fost recunoscut reclamantei prin Decizia

civilă nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, intrată în puterea lucrului judecat, în temeiul Legii nr.

18/1991. Diferența de 462 mp teren i-a fost restituită în natură

reclamantei prin aceeași decizie și în baza aceleiași legi.

Ca

urmare, s-a reținut că reclamanta nu mai poate pretinde, în cadrul

acțiunii în revendicare promovate, o dublă reparație pentru

diferența de teren nerestituită în natură.

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamanta, care a formulat critici pe temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

-

Instanța de apel a reținut greșit că se impun cu putere de

lucru judecat statuările de fapt și de drept conținute de

hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/4/2010 referitoare la

identificarea, întinderea și regimul juridic al terenului de 2.000 mp,

având în vedere că principiul puterii de lucru judecat presupune

îndeplinirea simultană a trei condiții vizând identitatea de obiect,

cauză și părți, condiții neîndeplinite în

speță întrucât în dosarul anterior obiectul a fost reprezentat de

suprafața de 2166 mp, cauza a fost întemeiată pe dispozițiile

speciale ale Legii nr. 18/1991, iar părți pârâte au fost Comisiile de

aplicare a legilor fondului funciar, în timp ce în prezentul dosar obiectul

constă în suprafața de 1.704 mp teren, cauza este dată de

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 Protocolul nr. 1, iar

pârâții sunt de asemenea diferiți de cei care au stat în proces cu

ocazia primei judecăți.

Ceea ce

trebuia să se rețină cu puterea de lucru judecat rezultată

din Decizia nr. 1795/R din 22 iunie 2012 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, era faptul că terenul în litigiu, în suprafață

de 2.166 mp, a fost preluat la F. de la autoarea reclamantei, iar nu ca efect

al Decretului de expropriere.

Or,

dimpotrivă, la rejudecarea cauzei din Dosarul nr. x/4/2010,

instanțele au luat în considerare concluziile unui raport de

expertiză care s-a dovedit a fi întocmit în baza unor date false, deci cu

încălcarea dispozițiilor legale în materie.

De asemenea,

hotărârile anterioare nu s-au pronunțat în dispozitivele lor asupra

suprafeței de 2.166 mp, ci se menționează, o singură

dată, suprafața de 2.000 mp (462 mp + 1.538 mp) în dispozitivul Deciziei

nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, în timp ce Decizia nr. 1795/R din 22 iunie 2012 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, nu precizează

nicio suprafață de teren.

- Referitor

la prezumția de lucru judecat, ea trebuie respectată și

aplicată și de Decizia nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la momentul

rejudecării recursului, neputând să contrazică ceea ce se

statuase prin Decizia de casare anterioară, nr. 1795/R din 22 iunie 2012 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, și să

cenzureze întinderea obiectului cauzei, prin micșorarea acestuia, la

suprafața de 2.000 mp.

Astfel,

întocmirea suplimentului raportului de expertiză, pentru a răspunde

cerințelor deciziei de casare, s-a bazat pe date nelegale, în

contradicție cu dispozițiile de aplicare a Legii nr. 18/1991.

Rezultă

că soluționarea cauzei anterioare, întemeiate pe dispozițiile

Legii fondului funciar, s-a realizat cu nesocotirea principiului de drept al

puterii de lucru judecat stabilite prin Decizia de casare nr. 1795/R din 22

iunie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

-

Instanța de apel trebuia, de asemenea, să constate că reclamanta

este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană întrucât dreptul de proprietate asupra terenului

în suprafață de 2.166 mp i-a fost recunoscut cu autoritate de lucru

judecat, așa cum s-a statuat în considerentele Deciziei nr. 1795/R din 22

iunie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, care

i-a consolidat speranța legitimă în redobândirea respectivului drept

de proprietate.

Intimații-pârâți

nu au depus întâmpinare la recurs.

Analizând

criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

- În mod

eronat pretinde recurenta-reclamantă că instanța de apel ar fi

făcut o greșită aplicare a principiului autorității de

lucru judecat, atunci când a reținut că se impun statuările

referitoare la identificarea, întinderea și regimul juridic al imobilului

în litigiu - rezultate din hotărârile irevocabile anterioare - sub motiv

că nu se regăsește tripla identitate de elemente privind

părțile, obiectul și cauza juridică ale celor două

pricinii.

În realitate,

formulând o astfel de critică, recurenta confundă cele două

manifestări sau efecte juridice pe care le cunoaște principiul

autorității lucrului judecat.

Astfel,

efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat presupune într-adevăr,

în termenii reglementați de art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.,

existența unei identități între elementele celor două

judecăți referitoare la obiect, părți, cauză

juridică, de natură să interzică reluarea și

tranșarea jurisdicțională a aceluiași litigiu.

În

prezența unei asemenea suprapuneri de elemente, excepția

procesuală a autorității de lucru judecat este cea care

oprește reluarea judecății.

Spre

deosebire de acest efect extinctiv (sau negativ) atașat principiului

autorității lucrului judecat, în situația efectului pozitiv pe

care îl produce o hotărâre irevocabilă înzestrată cu autoritate

de lucru judecat, identitatea de elemente este doar parțială și

vizează așa-numita chestiune litigioasă ce a fost supusă

deja verificării jurisdicționale și de care se poate prevala

(sau care i se poate opune) părții într-un proces ulterior.

Este vorba

despre așa-numita prezumție de lucru judecat (art. 1200 pct. 4, art. 1202

alin. (2) C. civ.) care presupune că un aspect litigios dedus

judecății și care a primit o dezlegare a instanței de

judecată nu poate fi combătută, într-o instanță

ulterioară, de partea în prezența căreia au avut loc dezbaterile

și căreia i s-a opus respectiva dezlegare jurisdicțională.

Or,

instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea acestui efect

pozitiv al lucrului judecat, atunci când a constatat că în litigiul

anterior, finalizat prin Decizia civilă nr. 1717/R din 29 septembrie 2015

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta a

dedus judecății pretențiile sale referitoare la același

imobil, pe care și le-a fundamentat pe dispozițiile speciale ale

legii fondului funciar.

Astfel

învestită, instanța anterioară a făcut verificări de

fapt și de drept, identificând imobilul, stabilindu-i regimul juridic,

faptul că intră sub incidența Legii nr. 18/1991, precum și

măsurile reparatorii care se cuvin reclamantei (respectiv, restituire în

natură parțială și măsuri reparatorii prin

echivalent).

Asemenea

statuări sunt învestite cu efectul autorității de lucru judecat

care însoțește o hotărâre irevocabilă ce

tranșează un litigiu, fără ca reclamanta să poată

pretindă o altă situație juridică (sub aspectul regimului

aplicabil imobilului, drepturilor și măsurilor reparatorii ce i se

cuvin) în litigiul, întemeiat de data aceasta, pe normele dreptului comun.

De aceea,

susținerea că instanța de apel ar fi dat în mod greșit

eficiență autorității lucrului judecat, fără

să fie întrunită tripla identitate de elemente cerută de

dispozițiile legale, se bazează pe confuzia și ignorarea de

către recurentă a modalității în care se repercutează

efectul pozitiv al lucrului deja judecat asupra judecăților ulterioare.

- În

același timp pretinzând că instanța ar fi făcut o

greșită aplicare a prezumției lucrului judecat (pentru că

nu ar fi fost luată în considerare întreaga suprafață de teren,

de 2.166 mp, atunci când, la momentul rejudecării s-ar fi întocmit o

expertiză, bazată pe acte nereale, diminuându-se suprafața la 2.000

mp), reclamanta-recurentă aduce de fapt, critici nepermise procedural,

primei judecăți finalizate printr-o hotărâre irevocabilă

într-un alt dosar.

Astfel, aceasta

susține că Decizia nr. 1717/R/2015 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, cea care a definitivat, prin soluționarea recursului,

judecata în Dosar nr. x/4/2010 - ar fi încălcat autoritatea de lucru

judecat a Deciziei de casare cu trimitere (nr. 1795/R/2012 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă).

Împotriva

unei hotărâri irevocabile nu pot fi aduse însă asemenea critici de

nelegalitate, întrucât ea nu mai este susceptibilă de controlul

judecătoresc, fiind prezumat că cele statuate irevocabil exprimă

adevărul judiciar.

În realitate,

prin maniera de a aduce în dezbatere asemenea aspecte, recurenta tinde, în mod

inadmisibil procedural, la reformarea unei decizii a instanței de recurs,

cea care a finalizat judecata în dosarul care a justificat măsura

suspendării (conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.) în prezenta

cauză.

- Este de

asemenea, lipsită de temei susținerea recurentei conform căreia

ar deține un titlu de proprietate valabil, actual, valorificabil în cadrul

acțiunii în revendicare de drept comun promovate.

Așa cum

corect a reținut instanța de apel, dreptul de care se prevalează

reclamanta a ieșit din patrimoniul autoarei acesteia în anul 1962, nemaiavând

caracter actual pentru a legitima o acțiune în revendicare.

Dimpotrivă,

un asemenea drept face obiect al reconstituirii în temeiul legislației

speciale a fondului funciar, ceea ce s-a și dispus conform Deciziei nr. 1717/R/2015

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin restituirea

în natură a suprafeței de 462 mp și pin echivalent a

suprafeței de 1.538 mp.

Revendicând

în continuare suprafața de teren pentru care nu a obținut

retrocedarea în natură în litigiul anterior, reclamanta tinde nepermis la

a obține o dublă reparație, cu nesocotirea principiului de drept

lex specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la cea

generală) și a celui vizând electa una via non datur recursus ad

alteram ( dacă s-a acordat o cale nu se admite recurs la altă cale de

valorificare a dreptului).

De asemenea, recurenta

nu justifică titlul pe care să-l pună în valoare în cadrul

acțiunii în revendicare nici măcar pentru diferența până la

2.166 mp (față de cei 2.000 mp pentru care a obținut

reparația în baza Legii nr. 18/1991) întrucât, odată ieșit din

patrimoniul autoarei dreptul asupra imobilului de la nr. 22 din București,

el a încetat să mai aibă valențele unui drept actual.

Aspectul invocat

în motivele de recurs, conform căruia recurentei i-ar fi fost recunoscut,

prin Decizia nr. 1795/R/2012 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, dreptul de proprietate și aceasta i-ar fi „consolidat

speranța legitimă la redobândirea respectivului drept” nu

susține pretenția reclamantei, fiind în realitate în contradicție

cu cele statuate de instanța anterioară și cu dezlegările

date de instanța europeană asupra noțiunii de bun care

intră sub protecția art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Așa cum

s-a arătat, decizia anterioară a recunoscut dreptul la măsuri

reparatorii conform dispozițiilor unei legi speciale a fondului funciar,

context în care „speranța legitimă” de care se poate prevala

reclamanta nu poate fi decât aceea a obținerii măsurilor reparatorii

potrivit legislației speciale, ceea ce s-a realizat deja în litigiul dedus

judecății separat.

De aceea,

potrivit considerentelor expuse, se constată că recurenta a formulat

critici lipsite de fundament, pe de o parte dând o accepțiune

greșită, limitată efectelor autorității de lucru

judecat, pe de altă parte, contrazicând și punând în discuție

producerea efectelor unei hotărâri irevocabile, precum și nesocotind

înțelesul noțiunii de bun actual valorificabil în acțiunea în

revendicare de drept comun, așa cum se degajă el din

jurisprudența instanței europene, corect reținută de

instanța de apel.

În

consecință, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 575/A

din 9 septembrie 2016 a Curții de Apel București,

secția a

IV-a civilă

.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2017.