ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 17/2017

Decizia nr. 17/2017 Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin acțiunea promovată la data de 17 decembrie 2008, astfel cum a fost completată ulterior, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin B., Primăria Municipiului București prin primarul general și Consiliul Local al Municipiului București, solicitând ca aceștia să fie obligați să-i lase în proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 2166 mp, evaluat la 2.166.000 euro. În motivare, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctei C., decedată, în calitate de descendentă a acesteia. Mama sa a moștenit de la tatăl său, D., decedat, imobilul teren intravilan în suprafață de 2.166 mp situat în București, sector 4, conform actului de partaj autentificat din 1955. Terenul a fost expropriat, potrivit Decretului nr. 83/1989, fără despăgubiri, astfel încât a fost preluat în mod abuziv la stat.

În drept , au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin sentința nr. 1646 din 18 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului București și a Statului Român prin Ministerul Economiei și a respins pe acest considerent cererea față de aceștia, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă în raport cu Municipiul București prin primarul general.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin Decizia civilă nr. 239/A din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București, desființată, în parte, hotărârea și cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că trebuie verificată eficiența procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, pentru a se putea aprecia în ce măsură acțiunea intentată este sau nu inadmisibilă. Reluând judecata, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința nr. 1021 din 30 mai 2011, prin care a respins acțiunea formulată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin primarul general și Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin actul de partaj voluntar autentificat din 1955, Constanța Marinescu a luat, în deplină proprietate și posesie, parcela nr. 3 în suprafață de 2.166 mp, ce făcea parte din suprafața de teren situată în București, Raionul Nicolae Bălcescu. În urma decesului acesteia, conform certificatului de moștenitor din 2004, reclamanta a rămas unica moștenitoare. În baza Decretului nr. 83 din 3 aprilie 1989, imobilul a fost expropriat pentru realizarea obiectivului de investiții „Parc în zona centrului de cultură și educație socialistă a copiilor și pionierilor din Municipiul București” (poziția 83 din anexa 1 la decret).

S-a reținut că, potrivit completării raportului de expertiză efectuat de expert E., imobilul menționat în actul de partaj, și care a aparținut numitei C., se identifică în interiorul Parcului Văcărești, fiind afectat de alei pietonale, construcția și anexele restaurantului ce poartă denumirea de „x”, precum și o parte din structura unei clădiri în construcție P + 3. Instanța a constatat că în cadrul acțiunii în revendicare este necesar a se analiza dacă părțile au un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce rezultă și din considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, s-a reținut că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului este asigurată protecția dreptului de proprietate în cazul „bunurilor” părții, noțiune care vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. În primă ipoteză, un „bun actual” pentru care se solicită aplicarea garanțiilor din Convenție, din perspectiva Protocolului nr. 1, se referă ori la existența bunului în patrimoniul părții la data la care se pretinde protecția juridică, ori la existența unei hotărâri judecătorești care să-i recunoască un asemenea drept, reclamanta neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.

Or, în speță, imobilul nu se află în proprietatea reclamantei și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din partea unei instanțe de judecată a dreptului de proprietate, așadar partea nu este titulara unui „bun” din perspectiva Convenției Europene. De asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de speranță legitimă de a-l obține în cadrul unei acțiuni în revendicare formulate în temeiul dreptului comun, în absența unei hotărâri judecătorești care să-i fi confirmat dreptul. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Judecata apelului a fost suspendată prin încheierea din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/4/2010 al Judecătoriei sectorului 4 București, vizând retrocedarea aceluiași teren în temeiul Legii nr. 18/1991. Reluarea judecății s-a dispus ca urmare a soluționării irevocabile a dosarului menționat, conform Deciziei nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Față de conținutul acestei soluții (vizând retrocedarea terenului de 462 mp), reclamanta a precizat că solicită retrocedarea în natură a suprafeței de 1.704 mp, diferență de teren nerestituit. Prin Decizia nr. 575/A din 9 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că potrivit Deciziei civile nr. 1795/R din 22 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/4/2010 (prin care a fost admis recursul reclamatei A., casată sentința de primă instanță și cauza trimisă spre rejudecare) s-a statuat cu putere de lucru judecat că terenul din litigiu, situat în București, a fost preluat de F. în anul 1962, de la autoarea reclamantei C., iar nu în baza Decretului de expropriere nr. 83/1989 (pe temeiul căruia s-a dispus doar demolarea construcției de pe teren). De aceea, s-a statuat că terenului în cauză îi sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea nr. 18/1991 și nu face obiectul Legii nr. 10/2001, iar casarea cu trimitere s-a dispus pentru identificarea imobilului și stabilirea regimului juridic al acestuia în cadrul unei noi expertize.

Ulterior, prin Decizia nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în aceeași cauză, în urma admiterii recursului reclamantei, s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de 462 mp teren (identificată în raportul de expertiză), iar pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar a Primăriei sector 4 București, Comisia Municipală de Aplicare a Legii nr. 18/1991 și Prefectura Municipiului București au fost obligate să efectueze demersurile legale în vederea acordării de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 1.538 mp situat în București, sector 4. A apreciat instanța de apel, că statuările de fapt și de drept din judecata anterioară referitoare la identificarea, întinderea și regimul juridic al terenului de 2.000 mp situat în intravilanul Municipiului București, sector 4, se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Astfel, deși între cele două procese nu există întrutotul identitate de părți și de cauză, există identitate de obiect, datorită chestiunii litigioase puse în discuție, respectiv aceea de restituire a suprafeței de 2.160 mp teren situat intravilanul Municipiului București, sector 4. Or, principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată într-un alt proces.

Pornind de la acest principiu, trebuie făcută distincția clară între excepția autorității de lucru judecat și prezumția autorității de lucru judecat întrucât pe când condiția de aplicare a excepției autorității de lucru judecat presupune o identitate de acțiuni (sub aspectul părților, obiectului și cauzei juridice) ce oprește repetarea judecății, prezumția de lucru judecat impune consecvența în judecată și anume, ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis în alta. Pentru a se avea în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat este suficientă identitatea parțială de părți și invocarea între acestea a chestiunii dezbătute în procesul anterior.

Făcând aplicarea efectului pozitiv al prezumției lucrului judecat în cauză, Curtea de apel a reținut că terenul în litigiu a intrat în F. în anul 1962, de la autoarea reclamantei, C., și prin urmare îi sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea nr. 18/1991, iar nu dispozițiile Legii nr. 10/2001. De aceea, s-a constatat că în cauză nu își au aplicare dispozițiile din Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se pronunță în legătură cu admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe prevederile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a reținut că reclamanta nu poate susține că ar fi titulara unui bun, în sensul art. 1din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe considerentul că acesta a fost preluat la stat fără titlu, respectiv fără nicio despăgubire.

Astfel, chiar dacă statul nu a dovedit că la data preluării, în F., a terenului intravilan în suprafață de 2.165 mp, de la autoarea reclamantei, ar fi achitat vreo despăgubire, pentru a justifica preluarea cu titlu a terenului, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu și alții împotriva României din 2010) s-a statuat că, stabilirea judiciară a preluării abuzive a unui imobil nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului și că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, dreptul la despăgubire pentru diferența de 1.538 mp, suprafață de teren situată în București, sector 4, care nu a putut fi restituită în natură, a fost recunoscut reclamantei prin Decizia civilă nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, intrată în puterea lucrului judecat, în temeiul Legii nr. 18/1991. Diferența de 462 mp teren i-a fost restituită în natură reclamantei prin aceeași decizie și în baza aceleiași legi. Ca urmare, s-a reținut că reclamanta nu mai poate pretinde, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, o dublă reparație pentru diferența de teren nerestituită în natură. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a formulat critici pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a reținut greșit că se impun cu putere de lucru judecat statuările de fapt și de drept conținute de hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/4/2010 referitoare la identificarea, întinderea și regimul juridic al terenului de 2.000 mp, având în vedere că principiul puterii de lucru judecat presupune îndeplinirea simultană a trei condiții vizând identitatea de obiect, cauză și părți, condiții neîndeplinite în speță întrucât în dosarul anterior obiectul a fost reprezentat de suprafața de 2166 mp, cauza a fost întemeiată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 18/1991, iar părți pârâte au fost Comisiile de aplicare a legilor fondului funciar, în timp ce în prezentul dosar obiectul constă în suprafața de 1.704 mp teren, cauza este dată de dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 Protocolul nr. 1, iar pârâții sunt de asemenea diferiți de cei care au stat în proces cu ocazia primei judecăți.

Ceea ce trebuia să se rețină cu puterea de lucru judecat rezultată din Decizia nr. 1795/R din 22 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, era faptul că terenul în litigiu, în suprafață de 2.166 mp, a fost preluat la F. de la autoarea reclamantei, iar nu ca efect al Decretului de expropriere. Or, dimpotrivă, la rejudecarea cauzei din Dosarul nr. x/4/2010, instanțele au luat în considerare concluziile unui raport de expertiză care s-a dovedit a fi întocmit în baza unor date false, deci cu încălcarea dispozițiilor legale în materie. De asemenea, hotărârile anterioare nu s-au pronunțat în dispozitivele lor asupra suprafeței de 2.166 mp, ci se menționează, o singură dată, suprafața de 2.000 mp (462 mp + 1.538 mp) în dispozitivul Deciziei nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în timp ce Decizia nr. 1795/R din 22 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, nu precizează nicio suprafață de teren.

- Referitor la prezumția de lucru judecat, ea trebuie respectată și aplicată și de Decizia nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la momentul rejudecării recursului, neputând să contrazică ceea ce se statuase prin Decizia de casare anterioară, nr. 1795/R din 22 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și să cenzureze întinderea obiectului cauzei, prin micșorarea acestuia, la suprafața de 2.000 mp. Astfel, întocmirea suplimentului raportului de expertiză, pentru a răspunde cerințelor deciziei de casare, s-a bazat pe date nelegale, în contradicție cu dispozițiile de aplicare a Legii nr. 18/1991. Rezultă că soluționarea cauzei anterioare, întemeiate pe dispozițiile Legii fondului funciar, s-a realizat cu nesocotirea principiului de drept al puterii de lucru judecat stabilite prin Decizia de casare nr. 1795/R din 22 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

- Instanța de apel trebuia, de asemenea, să constate că reclamanta este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană întrucât dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.166 mp i-a fost recunoscut cu autoritate de lucru judecat, așa cum s-a statuat în considerentele Deciziei nr. 1795/R din 22 iunie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, care i-a consolidat speranța legitimă în redobândirea respectivului drept de proprietate. Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare la recurs.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - În mod eronat pretinde recurenta-reclamantă că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a principiului autorității de lucru judecat, atunci când a reținut că se impun statuările referitoare la identificarea, întinderea și regimul juridic al imobilului în litigiu - rezultate din hotărârile irevocabile anterioare - sub motiv că nu se regăsește tripla identitate de elemente privind părțile, obiectul și cauza juridică ale celor două pricinii. În realitate, formulând o astfel de critică, recurenta confundă cele două manifestări sau efecte juridice pe care le cunoaște principiul autorității lucrului judecat.

Astfel, efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat presupune într-adevăr, în termenii reglementați de art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ., existența unei identități între elementele celor două judecăți referitoare la obiect, părți, cauză juridică, de natură să interzică reluarea și tranșarea jurisdicțională a aceluiași litigiu. În prezența unei asemenea suprapuneri de elemente, excepția procesuală a autorității de lucru judecat este cea care oprește reluarea judecății. Spre deosebire de acest efect extinctiv (sau negativ) atașat principiului autorității lucrului judecat, în situația efectului pozitiv pe care îl produce o hotărâre irevocabilă înzestrată cu autoritate de lucru judecat, identitatea de elemente este doar parțială și vizează așa-numita chestiune litigioasă ce a fost supusă deja verificării jurisdicționale și de care se poate prevala (sau care i se poate opune) părții într-un proces ulterior.

Este vorba despre așa-numita prezumție de lucru judecat (art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.) care presupune că un aspect litigios dedus judecății și care a primit o dezlegare a instanței de judecată nu poate fi combătută, într-o instanță ulterioară, de partea în prezența căreia au avut loc dezbaterile și căreia i s-a opus respectiva dezlegare jurisdicțională. Or, instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea acestui efect pozitiv al lucrului judecat, atunci când a constatat că în litigiul anterior, finalizat prin Decizia civilă nr. 1717/R din 29 septembrie 2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta a dedus judecății pretențiile sale referitoare la același imobil, pe care și le-a fundamentat pe dispozițiile speciale ale legii fondului funciar.

Astfel învestită, instanța anterioară a făcut verificări de fapt și de drept, identificând imobilul, stabilindu-i regimul juridic, faptul că intră sub incidența Legii nr. 18/1991, precum și măsurile reparatorii care se cuvin reclamantei (respectiv, restituire în natură parțială și măsuri reparatorii prin echivalent). Asemenea statuări sunt învestite cu efectul autorității de lucru judecat care însoțește o hotărâre irevocabilă ce tranșează un litigiu, fără ca reclamanta să poată pretindă o altă situație juridică (sub aspectul regimului aplicabil imobilului, drepturilor și măsurilor reparatorii ce i se cuvin) în litigiul, întemeiat de data aceasta, pe normele dreptului comun.

De aceea, susținerea că instanța de apel ar fi dat în mod greșit eficiență autorității lucrului judecat, fără să fie întrunită tripla identitate de elemente cerută de dispozițiile legale, se bazează pe confuzia și ignorarea de către recurentă a modalității în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului deja judecat asupra judecăților ulterioare. - În același timp pretinzând că instanța ar fi făcut o greșită aplicare a prezumției lucrului judecat (pentru că nu ar fi fost luată în considerare întreaga suprafață de teren, de 2.166 mp, atunci când, la momentul rejudecării s-ar fi întocmit o expertiză, bazată pe acte nereale, diminuându-se suprafața la 2.000 mp), reclamanta-recurentă aduce de fapt, critici nepermise procedural, primei judecăți finalizate printr-o hotărâre irevocabilă într-un alt dosar.

Astfel, aceasta susține că Decizia nr. 1717/R/2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cea care a definitivat, prin soluționarea recursului, judecata în Dosar nr. x/4/2010 - ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei de casare cu trimitere (nr. 1795/R/2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă). Împotriva unei hotărâri irevocabile nu pot fi aduse însă asemenea critici de nelegalitate, întrucât ea nu mai este susceptibilă de controlul judecătoresc, fiind prezumat că cele statuate irevocabil exprimă adevărul judiciar. În realitate, prin maniera de a aduce în dezbatere asemenea aspecte, recurenta tinde, în mod inadmisibil procedural, la reformarea unei decizii a instanței de recurs, cea care a finalizat judecata în dosarul care a justificat măsura suspendării (conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ.) în prezenta cauză. - Este de asemenea, lipsită de temei susținerea recurentei conform căreia ar deține un titlu de proprietate valabil, actual, valorificabil în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun promovate. Așa cum corect a reținut instanța de apel, dreptul de care se prevalează reclamanta a ieșit din patrimoniul autoarei acesteia în anul 1962, nemaiavând caracter actual pentru a legitima o acțiune în revendicare. Dimpotrivă, un asemenea drept face obiect al reconstituirii în temeiul legislației speciale a fondului funciar, ceea ce s-a și dispus conform Deciziei nr. 1717/R/2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin restituirea în natură a suprafeței de 462 mp și pin echivalent a suprafeței de 1.538 mp.

Revendicând în continuare suprafața de teren pentru care nu a obținut retrocedarea în natură în litigiul anterior, reclamanta tinde nepermis la a obține o dublă reparație, cu nesocotirea principiului de drept lex specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la cea generală) și a celui vizând electa una via non datur recursus ad alteram ( dacă s-a acordat o cale nu se admite recurs la altă cale de valorificare a dreptului). De asemenea, recurenta nu justifică titlul pe care să-l pună în valoare în cadrul acțiunii în revendicare nici măcar pentru diferența până la 2.166 mp (față de cei 2.000 mp pentru care a obținut reparația în baza Legii nr. 18/1991) întrucât, odată ieșit din patrimoniul autoarei dreptul asupra imobilului de la nr. 22 din București, el a încetat să mai aibă valențele unui drept actual.

Aspectul invocat în motivele de recurs, conform căruia recurentei i-ar fi fost recunoscut, prin Decizia nr. 1795/R/2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, dreptul de proprietate și aceasta i-ar fi „consolidat speranța legitimă la redobândirea respectivului drept” nu susține pretenția reclamantei, fiind în realitate în contradicție cu cele statuate de instanța anterioară și cu dezlegările date de instanța europeană asupra noțiunii de bun care intră sub protecția art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Așa cum s-a arătat, decizia anterioară a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii conform dispozițiilor unei legi speciale a fondului funciar, context în care „speranța legitimă” de care se poate prevala reclamanta nu poate fi decât aceea a obținerii măsurilor reparatorii potrivit legislației speciale, ceea ce s-a realizat deja în litigiul dedus judecății separat.

De aceea, potrivit considerentelor expuse, se constată că recurenta a formulat critici lipsite de fundament, pe de o parte dând o accepțiune greșită, limitată efectelor autorității de lucru judecat, pe de altă parte, contrazicând și punând în discuție producerea efectelor unei hotărâri irevocabile, precum și nesocotind înțelesul noțiunii de bun actual valorificabil în acțiunea în revendicare de drept comun, așa cum se degajă el din jurisprudența instanței europene, corect reținută de instanța de apel. În consecință, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 575/A din 9 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2017.