ÎCCJ, decizie (scj.ro #86754)

. Principiul disponibilității. Încălcare.

Introducerea de către instanță din oficiu a unui terț în

proces.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Principii fundamentale ale

procesului civil. Principiul disponibilității. Cadru procesual.

Încălcarea principiului disponibilității.

Index alfabetic :

Principiul disponibilității.

- Cadru procesual.

Codul de procedură civilă :  art. 129

alin.(6)

Prin principiul

disponibilității se înțelege faptul că părțile

pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea

procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului

înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse

judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea

cadrului procesual în privința obiectului și a participanților

la proces, a fazelor și

etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Cadrul procesual

este stabilit de către reclamant, care menționează în cererea de

judecată persoanele cu care înțelege să se judece și

obiectul cererii, adică ceea ce pretinde.

Instanța

nu  poate  introduce  din  oficiu  o  altă

persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 771 din

7 februarie 2008

Prin

cererea înregistrata pe rolul

Judecătoriei sectorului 1

,

reclamantul C.C. a

chemat în judecata pe SC O. SA

și a solicitat

ca, în temeiul Legii 10/2001, sa-i fie restituit imobilul situat în

Buzău, arătând că a

notificat în acest sens

Primăria Orașului Buzău.

Judecătoria

sectorului 1

,

prin sentința civila nr. 8323

din 4 octombrie 2002,

a respins ca inadmisibilă acțiunea cu motivarea că, potrivit

Legii 10/2001, reclamantul avea obligația de a recurge

la procedura prealabila

prevăzută de art. 20 și următoarele din acest act

normativ.

Tribunalului

București, secția a III-a civila

prin decizia nr.517/A/2003 a respins apelul declarat de reclamantul

C.C.

Prin

decizia civila nr.1286 din 19 mai 2003, Curtea de Apel București,

secția a Ill-a civila a admis recursul

reclamantului C.C., a casat

decizia

Tribunalului

București

și

a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Tribunalul

București, investit cu soluționarea cauzei, a

încuviințat prin încheierea

din data de 22 septembrie 2003

introducerea în cauza în calitate de pârâtă a

Primăriei Orașului

Buzău, iar prin sentința civila nr. 989 din 28

octombrie 2003 a respins din nou cererea ca inadmisibila, reținând că

reclamantul nu a făcut dovada notificării persoanei juridice

implicată în actul de privatizare potrivit

art. 27 alin.(1) și alin. (2)

din Legea 10/2001.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul C.

C.

Primăria

orașului Buzău a invocat

excepția de necompetență teritorială

a primei instanțe, în raport de

împrejurarea că imobilul a cărui restituire se

solicită se află pe raza

teritorială a orașului Buzău.

Curtea

de Apel București, secți

a a IV-a civila

,

prin decizia civila nr. 759 din 3 mai 2004

a admis apelul declarat de

reclamant, a anulat sentința mai sus arătată

și a trimis cauza spre competentă

soluționare, în primă

instanță

la Tribunalul Buzău.

În

considerentele deciziei, s-a reținut că potrivit dispozițiilor

art. 21 din

Legea

nr. 10/2001, notificarea se

adresează

persoanei juridice deținătoare a imobilului a cărei restituire

se

cere

.

Concluzionând

că în toate litigiile declanșate în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001,

competența de soluționare a proceselor

revine tribunalului în a cărui

raza teritorială este situat sediul unității

deținătoare, instanța de apel a reținut că sediul

unității deținătoare

este situat pe raza teritorială a

Municipiului Buzău, sens în

care competența de soluționare a cererii revine

Tribunalului Buzău.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, iar

prin decizia civila nr.8768 din 3

noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și

Justiție,  Secția

Civilă și de Proprietate Intelectual a admis recursul, a

casat decizia Curții de Apel

București

și

a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea

apelului declarat de reclamantul

C.C.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța suprema a reținut că, î

n speță, unitatea

deținătoare în sensul dispozițiilor Legii nr.10/2001, este

SC O. SA, cu

sediul în București.

Împrejurarea

că parte din imobilul a cărui restituire se solicită, ar fi

deținută și de

către Municipiul Buzău, sens în care și această unitate

administrativ teritoriala ar avea

calitate de unitate deținătoare, este

irelevantă din punct de vedere

al stabilirii competenței teritoriale, atât timp

cât reclamantul a înțeles

să sesizeze instanța în a cărei circumscripție

teritorială se

găsește sediul celeilalte unități deținătoare,

anume SC

O.

SA.

Curtea de Apel București, secția

a IV-a civila, în apel după

casare, a pronunțat decizia nr.506 din 7 noiembrie 2006, prin care a admis

apelul formulat de reclamantul C.C., a desființat sentința nr.989 din

28 octombrie 2003  și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului

București, reținând incidența dispozițiilor art. 129 alin.

(6) și art. 57 alin. (1) C.proc.civ.

În contra acestei din urmă decizii a

declarat recurs SC O. SA, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9

C.proc.civ., critica vizând aspectul că instanța de apel a apreciat

în mod greșit dispozițiile legale și că acțiunea

reclamantului este admisibilă.

Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate,

Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente :

Principiul

disponibilității este  consacrat  în dispozițiile

articolului 129 alin.(6) Codul de procedură civilă și prevede

că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii judecății.

Prin principiul disponibilității

se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai

existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și

prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o

hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și

conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința

obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor

pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Reclamantul C.C. a depus la dosar, la

termenul din 28 octombrie 2003, o cerere completatoare de chemare în

judecată și a altor persoane, cerere asupra căreia instanța

de fond a omis  să  se  pronunțe, mulțumindu-se

cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii,

încălcând astfel principiul disponibilității.

Or,

în aplicarea principiului disponibilității, instanța era

obligata să se pronunțe asupra tuturor cererilor formulate în proces.

Pe de altă

parte, cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care

menționează în cererea de judecată persoanele cu care

înțelege să se judece și obiectul cererii, adică ceea ce

pretinde. Referitor la primul aspect, este de reținut că

instanța  nu  poate  introduce  din  oficiu

o  altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant

prin cerere.

Părțile au

însă  posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a

procesului sub forma chemării în judecată a altei persoane (art.

57-59 C. pr. civ.), chemării în garanție (art. 60-63 C.proc.civ.)

și arătării titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ.).

Posibilitatea de a largi cadrul procesual o au și alte persoane sub forma

intervenției voluntare (art. 49-56 C.proc.civ.).

Așa fiind, critica întemeiată pe

dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, nu își

găsește aplicabilitatea în speță, astfel că recursul

pârâtei a fost respins, ca nefondat, conform art.312 alin.(1) C.proc.civ.