ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4347/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4347/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 5 mai 2009, pe rolul Tribunalului București, secția

a III-a civilă sub nr. 18762/3/2009, contestatorii P.V.,C.P., P.A., T.V. și P.O.

au formulat contestație în contradictoriu cu A.V.A.S., contestație prin care au

solicitat anularea art. 3 din decizia nr. 103 din 31 martie 2009 emisă de intimată

și obligarea intimatei să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața

de 7.000 mp teren.

În motivarea cererii, contestatorii au

arătat că Tribunalul București, secția a III-a civilă prin sentința civilă nr. 1413/2007,

definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 711 din 28 ianuarie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, a obligat A.V.A.S. să emită o decizie de restituire

în echivalent pentru suprafața de 48.033 mp teren ce formează în prezent incinta

Fabricii de Bere SC U. SA Buzău.

Intimata s-a conformat parțial hotărârilor

judecătorești întrucât pentru terenul în suprafață de 7.000 mp a refuzat să propună

acordarea de măsuri reparatorii, declinându-și competența în favoarea Primăriei

Municipiului Buzău.

Reclamanții contestatori au apreciat că

refuzul soluționării favorabile și pentru suprafața de 7.000 mp este nelegal întrucât

intimata nu respectă dispozițiile sentinței civile nr. 1413/2007 prin care A.V.A.S.

ar fi fost obligată să emită o decizie de restituire în echivalent referitor la

imobilul teren și construcție „ce au făcut obiectul cererii de chemare in judecată”.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea intimatei „să emită

o decizie-de acordare a despăgubirilor pentru suprafața de teren de 48.033 mp pe

care se află înregistrată fabrica de bere SC U. SA Buzău”. Acordând măsuri reparatorii

numai pentru suprafața de 41.033 mp, intimata nu s-a conformat hotărârii judecătorești,

fapt ce a demonstrat, fără echivoc, nelegalitatea deciziei din acest punct de vedere.

Reclamanții contestatori au arătat că obligația

de acordare a măsurilor reparatorii pentru 7.000 mp care se află tot în incinta

Fabricii de Bere privatizată de A.V.A.S. revenea tot acestei intimate. Cei 7.000

mp, au fost atribuiți de Consiliul Local al Municipiului Buzău fostei SC S.T.A.C.

SA Buzău. Această societate comercială a fost, de asemenea privatizată de A.V.A.S.,

așa încât terenul de 7.000 mp. a intrat în proprietatea firmei respective care la

rândul ei l-a înstrăinat prin acte civile, fabricii de bere.

La data de 26 mai 2009, reclamanții au

precizat acțiunea solicitând instanței să acorde măsuri reparatorii pentru suprafața

de 7.000 mp potrivit Legii nr. 10/2001, invocând în susținerea cererii precizate

decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 10 iunie 2009, pârâta a depus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii având în vedere că prin hotărârile

judecătorești în executarea cărora a fost emisă decizia contestată a A.V.A.S., aceasta

a fost obligată doar să soluționeze notificarea. În declinarea competenței pentru

diferența de teren în favoarea Primăriei Municipiului Buzău, A.V.A.S. a avut în

vedere situația juridică a imobilului, respectiv adresa din 30 noiembrie 2005 emisă

de SC U. SA care atestă că societatea privatizată de A.V.A.S. deține un teren de

41.033 mp în Buzău din totalul revendicat.

Prin sentința civilă nr. 1428 din 30 septembrie

2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea precizată

formulată de către contestatori în contradictoriu cu intimata A.V.A.S., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință civilă,

tribunalul a analizat ca primă problemă, efectele pe care le produce, în prezenta

cauză, sentința civilă nr. 1413 din 5 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, astfel cum a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 711 din

28 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Tribunalul a înlăturat afirmația reclamanților

că A.V.A.S. avea obligația să le acorde direct măsuri reparatorii pentru acest imobil,

pentru suprafața solicitată, reținând că avea doar o obligație de a face, respectiv

de a soluționa notificarea, ceea ce semnifică pronunțarea unei soluții de admitere

a notificării, de respingere, sau precum în cazul de față, de declinare a competenței

pentru o anumită suprafață de teren, în considerarea naturii juridice a acestui

imobil.

Prin decizia contestată, A.V.A.S. a acordat

la art. 2 măsuri reparatorii reclamanților pentru suprafața de 41.033 mp evidențiat

în patrimoniul SC U. SA, declinând competența de soluționare în favoarea Primăriei

Buzău, pentru diferența de 7.000 mp, ceea ce nemulțumește pe contestatori în opinia

cărora competența de soluționare ar reveni tot A.V.A.S.

Referitor la acest aspect, Tribunalul a

constatat că prin emiterea deciziei nr. 103/2009 de către A.V.A.S. acest pârât și-a

îndeplinit obligația care revenea în temeiul sentinței civile nr. 1413 din 5 noiembrie

2007 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 33894/3/2006.

Cel de al doilea aspect criticat de către

reclamanți privește competența de soluționare a notificării cu privire la diferența

de 7.000 mp din suprafața totală de 48.033 mp solicitată inițial de reclamanți.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Din acest text de lege, coroborat cu

art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă că pentru a fi incidente prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții ar fi trebuit să facă dovada

că diferența de 7.000 mp din totalul suprafeței de 48.033 mp pretins a fi solicitată

inițial de reclamanți este evidențiată în patrimoniul SC U. SA, ipoteză în care,

într-adevăr, competența de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent ar fi

aparținut instituției publice care a efectuat privatizarea, anume, A.V.A.S.

Asupra situației juridice a suprafeței

de 7.000 mp din totalul de 48.033 mp solicitată inițial de reclamanți, tribunalul

a reținut că prin notificarea depusă de reclamanți, contrar celor afirmate de aceștia

prin prezenta acțiune, au solicitat doar 45.000 mp în temeiul Legii nr. 10/2001

de la SC U. SA sucursala Buzău.

Conform deciziei nr. 18 din 31

ianuarie 1976 emise de Consiliul Popular al județului Buzău în administrarea fabricii

de bere și malț Buzău au fost transmisă o suprafață de 41.033 mp. Potrivit adresei

din 30 noiembrie 2005 emisă de U.B. se confirmă faptul că suprafața de teren în

administrarea fostei fabrici de bere și malț Buzău este de 41.033 mp.

Având în vedere că reclamanții au solicitat

prin notificare doar 45.000 mp pe care ar fi fost construită o fabrică de bere SC

U. SA, o autogară pentru transport călători, în prezent dezafectată și un cimitir,

și nu 48.033 mp, tribunalul a apreciat că susținerile acestora cu privire la existența,

în incinta și patrimoniul SC U. SA a unei suprafețe de 7000 mp, în plus față de

cei 41.033 mp pentru care A.V.A.S. a acordat deja măsuri reparatorii, nu sunt dovedite.

În acest sens, tribunalul a reținut și concluziile raportului de expertiză tehnică

întocmit în Dosarul nr. 4187/114/2007 al Tribunalului Buzău în care s-a menționat

că suprafața de teren deținută de fabrica de bere este de 4 ha.

Cu privire la precizarea acțiunii prin

care reclamanții au solicitat ca instanța sesizată cu prezenta contestație să acorde

pe fond măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafață de 7.000 mp,

prima instanță a reținut că Primăria Municipiului Buzău a emis dispoziția din 23

iulie 2009, emisă în executarea sentinței civile nr. 231 din 10 martie 2008 a Tribunalului

Buzău, modificată prin decizia nr. 146 din 20 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești

și avându-se în vedere și decizia A.V.A.S. din 31 martie 2009 de declinare a competenței

de soluționare în favoarea Primarului Municipiului Buzău pentru construcții demolate

și restul terenului.

Ulterior, această dispoziție a fost contestată

de către cumpărătorii de drepturi litigioase L.I., L.G., C.A., C.V., formând obiectul

Dosarului nr. 3286/114/2009 al Tribunalului Buzău.

În cadrul Dosarului nr. 3607/114/2009 al

aceleiași instanțe și reclamanții din cauză au solicitat anularea parțială a dispoziției

din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău tocmai în sensul restituirii în natură a imobilului

teren în suprafață de 7.000 mp situat în B., județ Buzău, iar în cazul în care acest

lucru este posibil, să se acorde măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de legea

specială.

Cele două acțiuni împotriva dispoziției

din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău au fost conexate la termenul din 9 decembrie

2009.

Prin sentința civilă nr. 352 din 3 martie

2010, instanța a respins contestația conexă formulată de contestatorii P.V., P.A.,

C.P., T.V., P.O. în contradictoriu cu Municipiul Buzău, reținând că, sub aspectul

despăgubirilor pentru această suprafață de teren parte din suprafața mai mare solicitată

de către notificatori, a fost emisă anterior dispoziția din 8 mai 2007 a Municipiului

Buzău, a cărei legalitate a făcut obiectul controlului jurisdicțional al instanțelor.

În acest context, s-a considerat, prin decizia nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curții

de Apel Ploiești, că nu se poate ca, printr-o nouă dispoziție, să se stabilească

măsura acordării de despăgubiri pentru suprafața de 20,67 ha în locul acordării

terenului în compensare și nici nu se poate reveni prin proprie voință asupra unui

act de executare deja încheiat, respectiv procesul verbal din data de 11 mai 2009.

De asemenea, în dezlegarea problemei de a ști dacă cei 7.000 mp solicitați de contestatori

prin acțiunea conexă au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi

litigioase autentificat din 20 noiembrie 2007 de Biroul Notarilor Publici „V.V.”,

s-a arătat că chiar în ipoteza în care s-ar constata că această suprafață nu face

parte din acel contract, totuși „nu se poate trece peste autoritatea de lucru judecat

a sentinței civile nr. 231/2008 prin care s-a dispus mai întâi atât acordarea de

despăgubiri pentru construcțiile demolate, cât și restituirea în natură a terenurilor

de 4.300 mp, 1.637 mp, 1.637 mp și 3.100 mp, precum și acordarea de măsuri reparatorii

în teren echivalent pentru suprafața de 20,67 ha către cesionari”.

Astfel cum a reținut instanța de apel din

acel dosar, dacă s-ar accepta acordarea de măsuri reparatorii pentru această suprafață

de teren, s-ar ajunge indirect la înfrângerea celor statuate cu autoritate de lucru

judecat în sentința civilă nr. 231/2008 prin care s-a dispus deja, printre altele,

acordarea de măsuri reparatorii în teren echivalent pentru suprafața de 20,67 ha.

Mai mult, această solicitare de acordare

de măsuri reparatorii în echivalent pentru cei 7.000 mp cu care contestatorii au

învestit în paralel două instanțe diferite de judecată, este promovată în contradictoriu

cu A.V.A.S., fără ca contestatorii să justifice în vreun fel calitatea procesuală

pasivă a acestui pârât pe capătul de cerere precizat cu privire la acordarea în

mod direct de către instanță a măsurilor reparatorii pentru un imobil situat în

Municipiul Buzău.

Pe cale de consecință, tribunalul a respins

critica formulată împotriva art. 3 din decizia nr. 103/2009 a A.V.A.S. având în

vedere că, contestatori nu au făcut dovada potrivit art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 că cei 7.000 mp sunt evidențiați în patrimoniul societății comerciale

privatizate de A.V.A.S.

În ceea ce privește solicitarea contestatorilor

din cererea precizată ca instanța să soluționeze ea însăși pe fond notificarea și

să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafață, tribunalul

a constatat că această solicitare a fost formulată ca cerere conexă și în litigiul

ce a făcut obiectul deciziei nr. civile nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curții de Apel

Ploiești a respins ca fiind neîntemeiată această solicitare având în vedere că prin

soluțiile anterior pronunțate (sentința civilă nr. 231/2008) s-au acordat deja măsuri

reparatorii în teren echivalent pentru suprafața de 20,67 ha.

Împotriva acestei sentințe, au declarat

apel P.V., P.A., C.P., T.V. și P.O., formulând următoarele critici:

asupra măsurilor reparatorii pentru suprafața de 7,000 mp teren ce nu mai putea

fi restituit în natură, greșit reținându-se că reclamanții ar fi învestit două instanțe

cu același obiect, terenul de 7.000 mp în litigiu. A.V.A.S. și-a declinat competența

pentru cei 7.000 mp către Primăria Buzău care a refuzat să se pronunțe, întrucât

prin dispoziția primarului  din 2009 s-au acordat drepturi cesionarilor „mai puțin

drepturile cedenților ce fac obiectul Dosarului civil nr. 33894/2006, acesta fiind

investit pentru suprafața întreagă de 48.033 mp teren”.

Greșit s-a stabilit că nu s-a făcut dovada

de către reclamanți, asupra existenței suprafeței de 7.000 mp în realitate, notificarea

a purtat asupra a 83.630 mp și nu doar 45.000 mp cât au apreciat ei, că s-ar afla

în incinta SC U. SA inițial.

În mod nelegal, prima instanță a constatat

că situația juridică a celor 7.000 mp a făcut obiectul unei dispoziții emise în

baza Legii nr. 10/2001, fără a se observa că terenul de 7.000 mp, nu a fost inclus

în dispoziția din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău și nici în dispoziția anterioară

din 8 mai 2007 emisă de Primăria Buzău și nu a făcut obiectul restituirii, nici

către cesionarii de drepturi litigioase, familiile L. și C., în contract prevăzându-se

expres că nu fac obiectul cesiunii, terenurile care fac obiectul Dosarului nr. 33894/2006

a Tribunalului București.

Decizia civilă nr. 146 din 20 mai 2008

a Curții de Apel Ploiești care a modificat sentința civilă nr. 231 din 10 martie

2008 a Tribunalului Buzău, nu a clarificat situația celor 7.000 mp, deși a consemnat

că această suprafață nu a făcut obiectul contractului de cesiune.

Pe de altă parte, Primăria Buzău acordă

măsuri reparatorii pentru suprafața de 155.568 mp (15,55 ha) deși actele de proprietate

ale reclamanților dovedesc 22 ha, astfel cum se consemnează și în raportul de expertiză.

Prin decizia civilă nr. 237/A din 7 martie

2011 Curtea de Apel București, a respins apelul formulat de apelanții-contestatori.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel a reținut, referitor la calitatea A.V.A.S. de a se pronunța asupra măsurilor

reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp, că la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, 14 februarie 2001, suprafața de teren de circa 7.000 mp invocată (fosta

autogara) era încă deținută de SC S.T.A.C. SA, formând ulterior acestei date, obiectul

unui aport social și apoi al vânzării, bunul ajungând în patrimoniul SC U. SA, perioadă

pentru care, pârâta A.V.A.S. nu mai avea calitatea de instituție publică în sensul

art. 29 din Legea nr. 10/2001, de a propune măsuri reparatorii pentru terenul în

cauză, legiuitorul abilitând instituția arătată în sensul menționat, doar pentru

actele derulate, de privatizare, înstrăinare, până la data de 14 februarie 2001.

Referitor la încălcarea autorității de

lucru judecat decurgând din sentința civilă nr. 1413/2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, instanța de apel a reținut că prin sentința arătată,

Tribunalul București s-a pronunțat strict pe „obligația de a face”, în sensul ca

A.V.A.S. să soluționeze notificarea cu care a fost învestită, prin emiterea unei

decizii motivate, autoritatea de lucru judecat opunându-se în aceste limite, iar

nu și cu privire la conținutul drepturilor pe care decizia trebuia să o cuprindă,

aceasta aparținând în exclusivitate instituției abilitate.

Instanța de apel a mai reținut că, așa

cum s-a menționat și în sentința civilă nr. 352/2010 a Tribunalului Buzău (prin

care s-a anulat dispoziția din 23 iulie 2009 și măsurile dispuse prin aceasta),

și cum a reținut și prima instanță, cu privire la cei 7.000 mp teren au fost învestite

două instanțe de judecată, pentru care deja s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent

cesionarilor de drepturi litigioase, cu autoritate de lucru judecat, potrivit sentinței

civile nr. 231/2008 pronunțată de Tribunalul Buzău (definitivă prin decizia nr.

146/2008 a Curții de Apel Ploiești și irevocabilă prin decizia civilă nr. 4268/2009

a Înaltei Curții de Casație și Justiție în Dosar nr. 4187/114/2007), în care s-au

valorificat și constatările și concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate

în cauză și depuse la dosar, la solicitarea instanței.

Chemarea A.V.A.S. de către reclamanți,

în prezenta cauză, pentru același teren de 7.000 mp, pentru care s-a dat o soluție

irevocabilă prin hotărârile judecătorești sus-menționate, ar încălca puterea lucrului

judecat prin care s-a statuat cu privire la drepturile la măsuri reparatorii și

persoanele îndreptățite, cumpărătorii de drepturi litigioase pentru restituirea

în natură a terenului de 2.100 mp, parcare fabrica de bere și măsuri

În echivalent pentru restul terenului până

la 20,67 ha și despăgubiri pentru construcțiile demolate.

Tot astfel, s-ar încălca cele statuate

cu putere de lucru judecat și prin sentința civilă nr. 352/2010 a Tribunalului Buzău,

rămasă definitivă prin respingerea apelurilor reclamanților și al Municipiului Buzău

prin decizia nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, și irevocabilă

prin decizia civilă nr. 4268 din 30 martie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

inclusiv cu privire la existența suprafeței de teren de 7.000, mp în incinta SC

U. SA, hotărâri prin care, cu privire la o suprafață de teren de 7.500 mp, și clădiri

(conac), instanțele judecătorești au statuat că acestea s-au aflat în altă zonă

a municipiului, nu în incinta SC U. SA, terenul fiind afectat în întregime de sistematizare,

pentru care, astfel, s-au propus măsuri în echivalent. Referitor la suprafața de

2.100 mp ce este reprezentată în schița la raportul de expertiză din Dosarul

nr. 4187/114/2007, în zona parcare fabrică de bere, instanța de apel a reținut că

aceasta a fost restituită în natură în favoarea cesionarilor de drepturi litigioase,

constatate ca fiind persoane îndreptățite, față de reclamanții din prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs

reclamanții P.V., P.A., T.V., P.O., C.P., formulând următoarele critici:

de a se pronunța asupra măsurilor reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp, teren

aflat în incinta fabricii de bere SC U. SA Buzău, preluat de la fosta SC S.T.A.C.

SA Buzău, fiind fără relevanță în prezenta cauză ce a făcut cu terenul în discuție

unitatea privatizată ulterior apariției Legii nr. 10/2001.

A.V.A.S. la acordarea de măsuri reparatorii s-ar încălca autoritatea de lucru judecat

a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele din municipiul Buzău. În acest

sens, reclamanții au arătat că prin cele două dispoziții emise cu privire la notificările

formulate în cauză, Primăria municipiului Buzău nu s-a referit la suprafața de 7.000

mp aflată în incinta fabricii de bere, iar faptul că reclamanții au contestat decizia

nr. 447/2009 nu schimbă cu nimic îndreptățirea la măsuri reparatorii.

Prin decizia nr. 1151 din 22 februarie

2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat

de reclamanți, împotriva deciziei civile nr. 237/A din 7 martie 2011 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recursul a fost admis pentru următoarele

argumente:

I. Înalta Curte a constatat că în mod greșit

instanța de apel a reținut că A.V.A.S. nu ar avea calitatea de a se pronunța asupra

măsurilor reparatorii.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 în conținutul dat prin decizia nr. 830 din 24 iulie 2008 a Curții Constituționale,

„pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2),

persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”, iar potrivit

alin. (2) „dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care imobilele

au fost înstrăinate”.

De asemenea, potrivit art. 29 alin.

(3) din același act normativ, „în situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile

reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează,

sau, după caz, a efectuat privatizarea (...)”.

Din adresa din 17 februarie 2011 emisă

de A.V.A.S., a rezultat că privatizarea SC S.T.A.C. SA Buzău s-a realizat prin încheierea,

de către Direcția Teritorială Buzău a F.P.S. a contractului din 31 martie 2000 având

ca obiect vânzarea-cumpărarea unui pachet de 111.204 acțiuni reprezentând 59,696%

din capitalul social al societății, cumpărător unic fiind SC I.R.T. SRL.

De asemenea, există la dosar anexa la contractul

arătat mai sus, reprezentată de certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor din 17 iunie 1993, pentru suprafața de 42.481 mp, aflați în proprietatea

SC S.T.A.C. SA.

Înalta Curte a reținut că, anterior apariției

Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. a privatizat fosta autogara de transport, care deținea

o suprafață de peste 4 ha teren, incluzând suprafața de 7.000 mp împrejurarea că

ulterior privatizării, SC S.T.A.C. SA realizează acte de dispoziție cu privire la

terenul în discuție, nu are nicio relevanță asupra competenței de emitere a dispoziției

cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, de către A.V.A.S., întrucât o

asemenea competență este determinată de alte criterii prevăzute de lege, îndeplinite

în cauză, iar nu de existența, la data solicitării de restituire, a bunului litigios

în patrimoniul societății privatizate deținătoare inițială a acestuia.

De asemenea, sub acest aspect nu interesează

dacă și de câte ori bunul în litigiu a făcut obiectul unor vânzări succesive, important

fiind ca la data privatizării acesta să se fi găsit, așa cum s-a dovedit în cauză,

în patrimoniul societății comerciale privatizate de A.V.A.S., situație față de care

instituția arătată are calitatea de entitate îndreptățită să emită dispoziție de

propunere a măsurilor reparatorii (în funcție de situația concretă ce va rezulta

în legătură cu regimul juridic al terenului pretins).

II. Referitor la suprafața de 7.000 mp

despre care recurenții-reclamanți au susținut că nu le-a fost restituită prin echivalent

nici până în prezent, Înalta Curte a constatat că instanțele anterioare nu au analizat

și nu au stabilit în ce măsură această suprafață este inclusă sau nu în suprafețele

deja restituite și dacă s-au acordat măsuri reparatorii, situație ce impune casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru lămurirea aspectelor

arătate.

Astfel, pe acest aspect, instanța de apel

a reținut greșit că s-a tranșat cu autoritate de lucru judecat conform sentinței

nr. 352 din 3 martie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 3286/114/2009 și a sentinței

nr. 231 din 10 martie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 4187/114/2007, dosare în cadrul

cărora reclamanții ar fi solicitat măsuri reparatorii pentru aceeași suprafață de

7.000 mp.

S-a apreciat că demersurile judiciare ale

reclamanților, indiferent că s-au purtat în contradictoriu cu A.V.A.S. și au vizat

anularea dispoziției din 31 martie 2009 emisă de această instituție (cum este cazul

litigiului de față), ori s-au purtat în contradictoriu cu Primăria municipiului

Buzău și au vizat obligarea acesteia la emiterea unei dispoziții de restituire,

respectiv, anularea dispoziției din 23 iulie 2009, emisă în executarea obligației

stabilită de instanță (cum este cazul litigiului obiect al Dosarului nr. 3286/114/2009),

tind către obținerea de măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 7.000 mp.

despre care reclamanții susțin că se află în incinta fabricii de bere SC U. SA Buzău.

Hotărârile judecătorești sus-menționate

au fost însă casate, neputând fi opuse cu autoritate de lucru judecat în prezenta

cauză, situația juridică a suprafeței de 7.000 mp solicitată de reclamanți nefiind

clarificată.

Prin sentința civilă nr. 231 din 10 martie

2008 la care face referire instanța de apel, li s-au restituit reclamanților, în

natură, suprafețele de teren libere, respectiv, 4.300 mp drum canal centură, 2.100

mp parcare fabrica de bere, 1.637 mp centură pasaj, 3.100 mp parcarea pasaj, identificate

conform raportului de expertiză, iar pentru restul terenului până la 20,67 ha s-au

acordat măsuri reparatorii în echivalent. Această hotărâre a fost modificată prin

decizia nr. 146 din 20 mai 2008 doar sub aspectul suprafeței de 2.100 mp care a

fost considerată imposibil de restituit în natură.

Sentința civilă nr. 352 din 3 martie 2010,

de asemenea menționată de instanța de apel în considerentele deciziei recurate,

a fost desființată prin decizia nr. 4809 din 3 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, cauza fiind în prezent în rejudecare pe rolul Tribunalului Buzău sub

nr. 4454/114/2009, judecata acesteia fiind suspendată până la soluționarea prezentului

dosar.

Prin decizia de casare nr. 4809 din 3 iunie

2011 a Înaltei Curți s-a reținut că nu s-a analizat dacă obiectul hotărârilor judecătorești

anterior menționate acoperă în totalitate pretențiile reclamanților, evaluare ce

ar fi trebuit să se realizeze prin compararea suprafețelor de teren vizate de acele

hotărâri cu cea care constituie obiectul pretențiilor deduse judecății, respectiv,

7.000 mp.

Întrucât o asemenea analiză nu a fost efectuată,

nu s-a putut considera că a fost soluționată în fond contestația reclamanților,

impunându-se rejudecarea cauzei pentru lămurirea aspectelor anterior arătate, cu

suplimentarea probatoriilor, dacă se va considera necesar.

Referitor la sentința civilă nr. 231 din

10 martie 2008, prin decizia de casare s-a reținut că, deși instanța s-a pronunțat

în acea cauză pentru o suprafață de 20,67 ha, notificările reclamanților din 13

august 2001 și din 31 octombrie 2001 privind o suprafață de 38.630 mp, iar notificările

privind o suprafață de 83.630 mp (din care s-a pretins că o suprafață de 45.000

mp s-ar afla în detenția SC U. SA) însumate, vizează o suprafață mai mare de 20,67

ha teren, situație față de care, în raport cu această hotărâre, nu se poate constata

incidența autorității de lucru judecat.

S-a mai reținut că nu s-a cercetat motivul

pentru care primarul, învestit pentru diferența de 7.000 mp de către A.V.A.S., nu

s-a pronunțat explicit asupra acestei suprafețe, și că nu este exclus ca suprafața

de 7.000 mp să facă parte din cei 20,67 ha menționată în sentința civilă sus-arătată,

dar acest lucru nu este evidențiat în conținutul niciuneia dintre hotărârile pronunțate

în cauză până la acest moment, cauza nefiind cercetată sub acest aspect de către

instanțele anterioare.

Față de cele anterior învederate, în rejudecare,

s-au dat îndrumări instanței de apel de a compara suprafețele de teren față de care

s-a recunoscut reclamanților (cedenți și cesionari), prin hotărâri judecătorești,

dreptul la măsuri reparatorii, cu cele pentru care s-au formulat notificări în baza

Legii nr. 10/2001, pentru a se stabili dacă suprafața de 7.000 mp este inclusă sau

nu în vreuna din suprafețele pentru care s-au acordat deja măsuri reparatorii, dacă

este inclusă sau nu în suprafețele deja restituite în natură, ori care este proveniența

și localizarea acestei suprafețe, aceasta urmând a administra toate probatoriile

concludente, utile și pertinente în clarificarea acestei situații.

Prin decizia civilă nr, 399/A din 12 noiembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, în rejudecare după casarea cu trimitere, a fost respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanți pentru următoarele considerente:

Apelanții, în esență, au motivat că A.V.A.S.

avea calitate pentru a se pronunța asupra celor 7.000 mp a căror existență a fost

dovedită și care nu au fost incluși în dispoziția din 23 iulie 2009 a Primăriei

Buzău.

Potrivit îndrumărilor date de instanța

de control judiciar urma să se facă noi probatorii pentru stabilirea corectă a terenului

de 7.000 mp în spațiu și a situației sale juridice din prezent.

Cu toate demersurile instanței de trimitere,

apărătorul apelanților a arătat că nu înțelege să administreze această probă, că

nu solicită restituirea terenului în natură, ci conform Legii nr. 10/2001, A.V.A.S.

să fie obligată prin dispoziție la acordarea de despăgubiri.

S-a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri

pentru terenul de 7.000 mp a cărui situație nu a fost lămurită (a făcut parte din

cei 20,67 ha sau nu) fapt cerut imperios și de instanța de casare.

Din mijloacele de probă o asemenea situație

nu se poate clarifica, iar alte înscrisuri nu au mai fost depuse de către apelanți.

S-a apreciat că, prin refuzul de a administra

expertiza care era esențială în lămurirea cauzei, practic apelanții au paralizat

propria cerere și într-un fel și-au manifestat dezinteresul în soluționarea legală

a cererii.

Cum alte mijloace de probă sau probe noi

nu s-au administrat față de instanțele anterioare ce au soluționat fondul și apelul,

instanța de apel a constatat că, prin refuzul de a completa probatoriul indicat

de instanța de control judiciar, practic apelanții nu mai insistă în clarificarea

legală a cauzei.

În consecință, curtea de apel a precizat

că a reluat raționamentul primei instanțe care a soluționat apelul, considerând

că motivele de apel sunt neîntemeiate și ca urmare, în baza art. 296 C. proc. civ.,

a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

apelanții reclamanți considerând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând, pe fond, anularea art. 3 din decizia nr.

103 din 31 martie 2009 emisă de intimată și acordarea de măsuri reparatorii pentru

suprafața de 7.000 mp teren, potrivit Legii nr. 10/2001.

I. Arată recurenții că, încălcând dispozițiile

art. 295 și urm. C. proc. civ., curtea de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor

de apel iar motivarea ambiguă și contradictorie este străină de natura pricinii.

Ca instanță de trimitere, curtea de apel

trebuia să se pronunțe asupra motivelor de nelegalitate și netemeinicie formulate

împotriva sentinței civile nr. 1428/2010 a Tribunalului București, respectând îndrumările

date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.

Instanța de apel a refuzat să examineze

motivele de apel și să verifice „în limitele cererii de apel, stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”, așa cum avea obligația potrivit

art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de instanță, recurenții

susțin că nu și-au manifestat dezinteresul în finalizarea legală a cauzei.

Când instanța a pus în discuție necesitatea

efectuării unei expertize topografice fără să indice cu claritate și concret obiectivele

unei astfel de probe, și-au exprimat opinia arătând că expertiza nu ar aduce lămuriri

privind situația terenului de 7.000 mp și, deci, ar fi neconcludentă și nepertinentă.

Dacă instanța aprecia concludenta și pertinența probei, putea să o dispună fără

să tină cont de opinia reclamanților, mai ales că aceștia nu au refuzat efectuarea

probei, așa cum eronat s-a reținut ci doar și-au exprimat o opinie, supusă evident

cenzurii instanței.

Pe de altă parte, arată că Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin decizia de casare, nu a recomandat efectuarea unei

expertize topografice, iar față de constatările expertizei efectuate deja în cauză,

au susținut că o nouă expertiză topografică nu ar fi avut nici o utilitate. Cei

7.000 mp teren pe care îi deține fabrica de bere puteau fi oriunde în incinta de

5,57 ha constatată prin expertiză. Chiar dacă s-ar fi făcut o identificare faptică

a suprafeței respective, aceasta nu ar fi avut nici o relevanță, întrucât nu solicită

restituirea în natură a celor 7.000 mp, ci doar măsuri reparatorii sub forma unor

despăgubiri bănești.

Curtea de apel era obligată să facă aplicațiunea

dispozițiilor art. 27 și 29 din Legea nr. 10/2001 și să dispună acordarea de măsuri

reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp teren, respectând, astfel, decizia în interesul

Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În această fază procesuală, curtea de apel,

ca instanță de rejudecare, trebuia să constate că unele critici din cererea de apel

nu mai pot face obiectul controlului judiciar, întrucât, prin decizia de casare

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat că intimata A.V.A.S. avea

calitatea să emită dispoziția de propunere a măsurilor reparatori și că nu există

autoritate de lucru judecat.

Respectând îndrumările deciziei de casare,

în rejudecare, instanței de trimitere îi revenea sarcina de a stabili în ce măsură

această suprafață este inclusă sau nu în suprafețele deja restituite și dacă s-au

acordat măsuri reparatorii.

Recurenții reiau, pe fond, critica referitoare

la greșita executare a sentinței civile nr. 1413/2007, susținând că, acordând măsuri

reparatorii numai pentru suprafața de 41,033 mp, intimata A.V.A.S. nu s-a conformat

hotărârii judecătorești, întrucât prin decizia nr. 103 din 31 martie 2009, și-a

declinat competența de soluționare a notificării pentru suprafața de 7.000 mp (48.033

mp- 41,033 mp), în favoarea Primăriei Municipiului Buzău.

Susțin că Primăria Buzău, prin dispoziția

din 23 iulie 2009, nu a restituit terenul de 7.000 mp și nici nu a acordat măsuri

reparatorii. Decizia nu consemnează nimic despre suprafața de 7.000 mp iar la

art. 5 și art. 6 din respectiva dispoziție se consemnează expres că acel contract

de cesiune de drepturi litigioase încheiat la 20 noiembrie 2007, pe care l-au depus

la dosar în fața curții de apel, nu include „drepturile cedenților care fac obiectul

Dosarului civil nr. 33894/2006, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă” (respectiv suprafața de 48.033 mp).

În opinia recurenților, intimata A.V.A.S.

era singura care avea obligația să acorde măsuri reparatorii pentru suprafața de

7.000 mp teren. Terenul de 48.033 mp se află în incinta fabricii de bere. Aceasta

deține o suprafață totală de 5,57 ha teren, așa după cum rezultă din schița ce însoțește

raportul de expertiză efectuat în Dosarul civil nr. 4187/114/2007 al Tribunalului

Buzău, în care este inclus și terenul de 7.000 mp de la fosta SC S.T.A.C. SA Buzău.

Mai înainte de apariția Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. a privatizat fosta autogara

de transport care deținea o suprafață de peste 4 ha teren. Terenul de 7.000 mp se

afla în proprietatea SC S.T.A.C. SA și este vândut apoi fabricii de bere SC U.

SA Buzău, prin intermediul SC I.R.T. SRL, cu care se asociase.

În aceste condiții, singura îndreptățită

să acorde măsuri reparatorii este A.V.A.S. care, la stabilirea patrimoniului fostei

SC S.T.A.C. SA în vederea privatizării, a ținut cont și de suprafața de 7.000 mp

teren.

Din aceste motive, Primăria Municipiului

Buzău nu era în drept să emită decizie, terenul nemaifiind la dispoziția acesteia

și nici nu făcuse obiectul vreunui act administrativ de dispoziție.

Susțin recurenții că existau destule elemente

ca instanța curții de apel, în cauza de față, să se conformeze dispozițiilor deciziei

de casare care impuneau să fie comparate suprafețele de teren.

Operația de comparare era ușor de realizat.

Potrivit dispoziției din 23 iulie 2009 a Primarului Municipiului Buzău, s-a dispus

restituirea suprafeței de 887 mp care reprezintă parcarea fabricii de bere. Din

art. 4 se constată că s-au propus măsuri reparatorii pentru teren în suprafață de

155.568 mp. Din art. 5 rezultă că pentru suprafața de 41.033 mp s-au acordat măsuri

reparatorii de către A.V.A.S., prin decizia nr. 103 din 31 martie 2009. Totalizând

aceste suprafețe, 19 ha și 7.488 mp, rezultă că există o diferență de teren pentru

care nu s-a dispus restituirea și nici nu s-au acordat măsuri reparatorii în suprafața

de 22.512 mp (întrucât conform raportului de expertiză, autorul lor a deținut în

fosta localitate S., suprafața de 22 ha, ce reprezintă 220.000 mp.), deci, 220.000

mp-97.488 mp=22.512 mp.

Prin urmare, suprafața de 7.000 mp nu a

fost luată în discuție de către Primăria Municipiului Buzău și nici nu s-a pronunțat

vreo hotărâre judecătorească la nivelul instanțelor din Buzău. Aceasta rezultă cu

claritate din dispoziția care, în art. 5 și 6 exclud luarea în discuție a acestei

suprafețe care a făcut obiectul Dosarului nr. 33894/2006 al Tribunalului București

și, mai ales, din încheierea din 11 ianuarie 2012, pronunțată în Dosarul 4454/114/2009

al Tribunalului Buzău, din care rezultă că suprafața de 7.000 mp face obiectul judecății

în acest dosar.

Analizând decizia recurată, prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică a recurenților vizează lipsa

rolului activ al instanței de apel în lămurirea situației de fapt a terenului de

7.000 mp.

Înalta Curte reține că, potrivit îndrumărilor

date prin decizia nr. 1151 din 22 februarie 2010 a instanței de recurs din primul

ciclu procesual, curtea de apel trebuia să procedeze, în concret, la compararea

suprafețelor de teren care au făcut obiectul cererilor formulate în baza Legii

nr. 10/2001, cu cele care au fost efectiv restituite în natură sau prin echivalent,

pentru a identifica situația juridică a celor 7.000 mp ce constituie obiectul litigiului.

Curtea de Apel s-a rezumat la a constata

că reclamanții nu au înțeles să propună administrarea unei probe cu expertiză, apreciind

că astfel și-au manifestat dezinteresul în soluționarea legală a cererii. De asemenea

precizează că reia raționamentul primei instanțe care a soluționat apelul, considerând

că motivele de apel nu pot fi primite.

În primul rând, Înalta Curte constată că,

procedând astfel, instanța de apel, în rejudecare, a validat statuări înlăturate

anterior de instanța de recurs, încălcând astfel puterea obligatorie a hotărârii

instanței de control judiciar și limitele în care s-a dispus rejudecarea.

Astfel, greșit curtea de apel a validat

concluzia anterioară în sensul că cererea s-ar fi soluționat în favoarea cumpărătorilor

de drepturi litigioase, deși instanța de recurs constatase că nu s-a analizat, anterior,

dacă obiectul hotărârilor judecătorești acoperă în totalitate pretențiile reclamanților,

evaluare ce ar fi trebuit să se realizeze tocmai prin compararea suprafețelor de

teren, vizate de acele hotărâri, cu cea care constituie obiectul pretențiilor deduse

judecății, astfel că nu s-a putut considera că a fost soluționată în fond contestația

reclamanților. Întrucât notificările reclamanților însumate, vizează o suprafață

mai mare de 20,67 ha teren, decizia de casare nu a reținut incidența autorității

de lucru judecat, apreciindu-se doar că există o posibilitate ca suprafața de 7.000

mp să facă parte din cei 20,67 ha ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii către

cesionarii de drepturi litigioase.

Prin urmare, curtea de apel, reluând fără

nicio distincție, raționamentul primei hotărâri pronunțată în apel și desființată

de instanța de control judiciar, a nesocotit limitele în care s-a dispus rejudecarea

cauzei și îndrumarea exclusivă de a se proceda la clarificarea situației juridice

a terenului.

În legătură cu acest aspect, fără să procedeze

la o interpretare a probelor administrate în cauză pentru a soluționa, pe fond,

potrivit unui raționament propriu, litigiul dedus judecății, curtea de apel a constatat

doar că reclamanții nu au înțeles să propună administrarea unei probe cu expertiză,

apreciind că astfel și-au manifestat dezinteresul în soluționarea legală a cererii.

Hotărârea instanței de apel este lipsită

de temei legal întrucât, reținând culpa apelanților în ceea ce privește neadministrarea

probei cu expertiză tehnică, a menținut soluția de respingere a contestației lor,

fără a motiva pe fond această soluție. Dacă aprecia ca fiind insuficient probatoriul

administrat în vederea efectuării operației de comparare a suprafețelor de teren

și considera pertinentă și utilă efectuarea expertizei, instanța avea obligația

de a motiva necesitatea efectuării și a dispune din oficiu această expertiză, cu

sancțiunea corespunzătoare aplicată părților litigante în sarcina cărora a instituit

plata onorariului, în cazul neîndeplinirii de către acestea a obligațiilor procesuale

ce le incumbă.

Potrivit dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., judecătorul, în tot cursul procesului, trebuie să manifeste un rol activ,

în limitele prevăzute de lege, să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, putând ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Instanța de apel are la dispoziție mijloacele

procesuale prevăzute de art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că poate soluționa

litigiul în baza probelor administrate de prima instanță, ori poate să refacă o

parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul cauzei prin administrarea

de noi probe.

Or rezumându-se la a constata insuficiența

probatoriului și imposibilitatea stabilirii situației de fapt, menținând hotărârea

primei instanțe de apel bazată pe aprecieri desființate de instanța de control judiciar,

curtea de apel nu a dat dovadă de rol activ în respectarea îndrumărilor deciziei

de casare pentru determinarea situației de fapt din cauză, ce presupunea verificarea

corespondenței suprafețelor de teren, solicitate și pentru care s-au primit despăgubiri

atât de către reclamanți cât și de cesionarii de drepturi litigioase, în condiții

în care situația juridică a terenului este esențială pentru stabilirea naturii și

a întinderii despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate reclamanților, în calitate

de persoane îndreptățite de către A.V.A.S., lăsând astfel nesoluționat pe fond litigiul

dedus judecății.

În consecință, instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, ce implică în sarcina sa obligația de a efectua o examinare

efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare și a argumentelor părților, în asigurarea

respectării dreptului la un proces echitabil.

Întrucât instanța de apel nu a clarificat

problema terenului în litigiu, Înalta Curte, învestită cu soluționarea prezentului

recurs, apreciază că situația de fapt a rămas nelămurită, neputând fi exercitat,

potrivit art. 314 C. proc. civ., controlul judiciar cu privire la corecta aplicare

a unui text de lege incident pe fondul dreptului pretins, în contextul în care situația

de fapt este incertă și echivocă.

Ca urmare se impune admiterea recursului,

casarea deciziei recurate în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va trebui să lămurească

situația de fapt a imobilului, în conformitate cu îndrumările instanței de control

din primul ciclu procesual, identificând dacă pentru teren s-au acordat reclamanților

sau cesionarilor de drepturi litigioase despăgubiri, dacă acesta a făcut obiectul

contractului de cesiune și dacă a fost inclus în suprafața totală asupra căreia

a dispus Primăria Municipiului Buzău în favoarea cesionarilor. În caz contrar, dacă

primăria nu a soluționat cererea sau pentru teren nu s-au acordat despăgubiri, această

obligație revine A.V.A.S., sens în care s-a statuat anterior. Urmează a se avea

în vedere argumentele reclamanților privind calculul suprafețelor restituite, raportat

la cele pretinse și necesitatea suplimentării probatoriilor în vederea clarificării

acestei situații de fapt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

P.V., P.A., T.V., P.O., C.P., împotriva deciziei nr. 399 A din 12 noiembrie 2013

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

9 octombrie 2013.