ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4347/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. 18762/3/2009, contestatorii P.V.,C.P., P.A., T.V. și P.O. au formulat contestație în contradictoriu cu A.V.A.S., contestație prin care au solicitat anularea art. 3 din decizia nr. 103 din 31 martie 2009 emisă de intimată și obligarea intimatei să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp teren. În motivarea cererii, contestatorii au arătat că Tribunalul București, secția a III-a civilă prin sentința civilă nr. 1413/2007, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 711 din 28 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a obligat A.V.A.S.

să emită o decizie de restituire în echivalent pentru suprafața de 48.033 mp teren ce formează în prezent incinta Fabricii de Bere SC U. SA Buzău. Intimata s-a conformat parțial hotărârilor judecătorești întrucât pentru terenul în suprafață de 7.000 mp a refuzat să propună acordarea de măsuri reparatorii, declinându-și competența în favoarea Primăriei Municipiului Buzău. Reclamanții contestatori au apreciat că refuzul soluționării favorabile și pentru suprafața de 7.000 mp este nelegal întrucât intimata nu respectă dispozițiile sentinței civile nr. 1413/2007 prin care A.V.A.S. ar fi fost obligată să emită o decizie de restituire în echivalent referitor la imobilul teren și construcție „ce au făcut obiectul cererii de chemare in judecată”.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea intimatei „să emită o decizie-de acordare a despăgubirilor pentru suprafața de teren de 48.033 mp pe care se află înregistrată fabrica de bere SC U. SA Buzău”. Acordând măsuri reparatorii numai pentru suprafața de 41.033 mp, intimata nu s-a conformat hotărârii judecătorești, fapt ce a demonstrat, fără echivoc, nelegalitatea deciziei din acest punct de vedere. Reclamanții contestatori au arătat că obligația de acordare a măsurilor reparatorii pentru 7.000 mp care se află tot în incinta Fabricii de Bere privatizată de A.V.A.S. revenea tot acestei intimate. Cei 7.000 mp, au fost atribuiți de Consiliul Local al Municipiului Buzău fostei SC S.T.A.C.

SA Buzău. Această societate comercială a fost, de asemenea privatizată de A.V.A.S., așa încât terenul de 7.000 mp. a intrat în proprietatea firmei respective care la rândul ei l-a înstrăinat prin acte civile, fabricii de bere. La data de 26 mai 2009, reclamanții au precizat acțiunea solicitând instanței să acorde măsuri reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp potrivit Legii nr. 10/2001, invocând în susținerea cererii precizate decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La data de 10 iunie 2009, pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii având în vedere că prin hotărârile judecătorești în executarea cărora a fost emisă decizia contestată a A.V.A.S., aceasta a fost obligată doar să soluționeze notificarea.

În declinarea competenței pentru diferența de teren în favoarea Primăriei Municipiului Buzău, A.V.A.S. a avut în vedere situația juridică a imobilului, respectiv adresa din 30 noiembrie 2005 emisă de SC U. SA care atestă că societatea privatizată de A.V.A.S. deține un teren de 41.033 mp în Buzău din totalul revendicat. Prin sentința civilă nr. 1428 din 30 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea precizată formulată de către contestatori în contradictoriu cu intimata A.V.A.S., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință civilă, tribunalul a analizat ca primă problemă, efectele pe care le produce, în prezenta cauză, sentința civilă nr. 1413 din 5 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, astfel cum a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 711 din 28 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Tribunalul a înlăturat afirmația reclamanților că A.V.A.S. avea obligația să le acorde direct măsuri reparatorii pentru acest imobil, pentru suprafața solicitată, reținând că avea doar o obligație de a face, respectiv de a soluționa notificarea, ceea ce semnifică pronunțarea unei soluții de admitere a notificării, de respingere, sau precum în cazul de față, de declinare a competenței pentru o anumită suprafață de teren, în considerarea naturii juridice a acestui imobil. Prin decizia contestată, A.V.A.S. a acordat la art. 2 măsuri reparatorii reclamanților pentru suprafața de 41.033 mp evidențiat în patrimoniul SC U. SA, declinând competența de soluționare în favoarea Primăriei Buzău, pentru diferența de 7.000 mp, ceea ce nemulțumește pe contestatori în opinia cărora competența de soluționare ar reveni tot A.V.A.S.

Referitor la acest aspect, Tribunalul a constatat că prin emiterea deciziei nr. 103/2009 de către A.V.A.S. acest pârât și-a îndeplinit obligația care revenea în temeiul sentinței civile nr. 1413 din 5 noiembrie 2007 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 33894/3/2006. Cel de al doilea aspect criticat de către reclamanți privește competența de soluționare a notificării cu privire la diferența de 7.000 mp din suprafața totală de 48.033 mp solicitată inițial de reclamanți. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Din acest text de lege, coroborat cu art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă că pentru a fi incidente prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții ar fi trebuit să facă dovada că diferența de 7.000 mp din totalul suprafeței de 48.033 mp pretins a fi solicitată inițial de reclamanți este evidențiată în patrimoniul SC U. SA, ipoteză în care, într-adevăr, competența de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent ar fi aparținut instituției publice care a efectuat privatizarea, anume, A.V.A.S. Asupra situației juridice a suprafeței de 7.000 mp din totalul de 48.033 mp solicitată inițial de reclamanți, tribunalul a reținut că prin notificarea depusă de reclamanți, contrar celor afirmate de aceștia prin prezenta acțiune, au solicitat doar 45.000 mp în temeiul Legii nr. 10/2001 de la SC U. SA sucursala Buzău.

Conform deciziei nr. 18 din 31 ianuarie 1976 emise de Consiliul Popular al județului Buzău în administrarea fabricii de bere și malț Buzău au fost transmisă o suprafață de 41.033 mp. Potrivit adresei din 30 noiembrie 2005 emisă de U.B. se confirmă faptul că suprafața de teren în administrarea fostei fabrici de bere și malț Buzău este de 41.033 mp. Având în vedere că reclamanții au solicitat prin notificare doar 45.000 mp pe care ar fi fost construită o fabrică de bere SC U. SA, o autogară pentru transport călători, în prezent dezafectată și un cimitir, și nu 48.033 mp, tribunalul a apreciat că susținerile acestora cu privire la existența, în incinta și patrimoniul SC U. SA a unei suprafețe de 7000 mp, în plus față de cei 41.033 mp pentru care A.V.A.S.

a acordat deja măsuri reparatorii, nu sunt dovedite. În acest sens, tribunalul a reținut și concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 4187/114/2007 al Tribunalului Buzău în care s-a menționat că suprafața de teren deținută de fabrica de bere este de 4 ha. Cu privire la precizarea acțiunii prin care reclamanții au solicitat ca instanța sesizată cu prezenta contestație să acorde pe fond măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafață de 7.000 mp, prima instanță a reținut că Primăria Municipiului Buzău a emis dispoziția din 23 iulie 2009, emisă în executarea sentinței civile nr. 231 din 10 martie 2008 a Tribunalului Buzău, modificată prin decizia nr. 146 din 20 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești și avându-se în vedere și decizia A.V.A.S.

din 31 martie 2009 de declinare a competenței de soluționare în favoarea Primarului Municipiului Buzău pentru construcții demolate și restul terenului. Ulterior, această dispoziție a fost contestată de către cumpărătorii de drepturi litigioase L.I., L.G., C.A., C.V., formând obiectul Dosarului nr. 3286/114/2009 al Tribunalului Buzău. În cadrul Dosarului nr. 3607/114/2009 al aceleiași instanțe și reclamanții din cauză au solicitat anularea parțială a dispoziției din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău tocmai în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafață de 7.000 mp situat în B., județ Buzău, iar în cazul în care acest lucru este posibil, să se acorde măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de legea specială.

Cele două acțiuni împotriva dispoziției din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău au fost conexate la termenul din 9 decembrie 2009. Prin sentința civilă nr. 352 din 3 martie 2010, instanța a respins contestația conexă formulată de contestatorii P.V., P.A., C.P., T.V., P.O. în contradictoriu cu Municipiul Buzău, reținând că, sub aspectul despăgubirilor pentru această suprafață de teren parte din suprafața mai mare solicitată de către notificatori, a fost emisă anterior dispoziția din 8 mai 2007 a Municipiului Buzău, a cărei legalitate a făcut obiectul controlului jurisdicțional al instanțelor.

În acest context, s-a considerat, prin decizia nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, că nu se poate ca, printr-o nouă dispoziție, să se stabilească măsura acordării de despăgubiri pentru suprafața de 20,67 ha în locul acordării terenului în compensare și nici nu se poate reveni prin proprie voință asupra unui act de executare deja încheiat, respectiv procesul verbal din data de 11 mai 2009. De asemenea, în dezlegarea problemei de a ști dacă cei 7.000 mp solicitați de contestatori prin acțiunea conexă au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 20 noiembrie 2007 de Biroul Notarilor Publici „V.V.”, s-a arătat că chiar în ipoteza în care s-ar constata că această suprafață nu face parte din acel contract, totuși „nu se poate trece peste autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 231/2008 prin care s-a dispus mai întâi atât acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate, cât și restituirea în natură a terenurilor de 4.300 mp, 1.637 mp, 1.637 mp și 3.100 mp, precum și acordarea de măsuri reparatorii în teren echivalent pentru suprafața de 20,67 ha către cesionari”.

Astfel cum a reținut instanța de apel din acel dosar, dacă s-ar accepta acordarea de măsuri reparatorii pentru această suprafață de teren, s-ar ajunge indirect la înfrângerea celor statuate cu autoritate de lucru judecat în sentința civilă nr. 231/2008 prin care s-a dispus deja, printre altele, acordarea de măsuri reparatorii în teren echivalent pentru suprafața de 20,67 ha. Mai mult, această solicitare de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru cei 7.000 mp cu care contestatorii au învestit în paralel două instanțe diferite de judecată, este promovată în contradictoriu cu A.V.A.S., fără ca contestatorii să justifice în vreun fel calitatea procesuală pasivă a acestui pârât pe capătul de cerere precizat cu privire la acordarea în mod direct de către instanță a măsurilor reparatorii pentru un imobil situat în Municipiul Buzău.

Pe cale de consecință, tribunalul a respins critica formulată împotriva art. 3 din decizia nr. 103/2009 a A.V.A.S. având în vedere că, contestatori nu au făcut dovada potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 că cei 7.000 mp sunt evidențiați în patrimoniul societății comerciale privatizate de A.V.A.S. În ceea ce privește solicitarea contestatorilor din cererea precizată ca instanța să soluționeze ea însăși pe fond notificarea și să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafață, tribunalul a constatat că această solicitare a fost formulată ca cerere conexă și în litigiul ce a făcut obiectul deciziei nr. civile nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești a respins ca fiind neîntemeiată această solicitare având în vedere că prin soluțiile anterior pronunțate (sentința civilă nr. 231/2008) s-au acordat deja măsuri reparatorii în teren echivalent pentru suprafața de 20,67 ha.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel P.V., P.A., C.P., T.V. și P.O., formulând următoarele critici: 1. A.V.A.S. avea calitatea de a se pronunța asupra măsurilor reparatorii pentru suprafața de 7,000 mp teren ce nu mai putea fi restituit în natură, greșit reținându-se că reclamanții ar fi învestit două instanțe cu același obiect, terenul de 7.000 mp în litigiu. A.V.A.S. și-a declinat competența pentru cei 7.000 mp către Primăria Buzău care a refuzat să se pronunțe, întrucât prin dispoziția primarului din 2009 s-au acordat drepturi cesionarilor „mai puțin drepturile cedenților ce fac obiectul Dosarului civil nr. 33894/2006, acesta fiind investit pentru suprafața întreagă de 48.033 mp teren”.

Greșit s-a stabilit că nu s-a făcut dovada de către reclamanți, asupra existenței suprafeței de 7.000 mp în realitate, notificarea a purtat asupra a 83.630 mp și nu doar 45.000 mp cât au apreciat ei, că s-ar afla în incinta SC U. SA inițial. În mod nelegal, prima instanță a constatat că situația juridică a celor 7.000 mp a făcut obiectul unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, fără a se observa că terenul de 7.000 mp, nu a fost inclus în dispoziția din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău și nici în dispoziția anterioară din 8 mai 2007 emisă de Primăria Buzău și nu a făcut obiectul restituirii, nici către cesionarii de drepturi litigioase, familiile L. și C., în contract prevăzându-se expres că nu fac obiectul cesiunii, terenurile care fac obiectul Dosarului nr. 33894/2006 a Tribunalului București.

Decizia civilă nr. 146 din 20 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești care a modificat sentința civilă nr. 231 din 10 martie 2008 a Tribunalului Buzău, nu a clarificat situația celor 7.000 mp, deși a consemnat că această suprafață nu a făcut obiectul contractului de cesiune. Pe de altă parte, Primăria Buzău acordă măsuri reparatorii pentru suprafața de 155.568 mp (15,55 ha) deși actele de proprietate ale reclamanților dovedesc 22 ha, astfel cum se consemnează și în raportul de expertiză. Prin decizia civilă nr. 237/A din 7 martie 2011 Curtea de Apel București, a respins apelul formulat de apelanții-contestatori. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, referitor la calitatea A.V.A.S.

de a se pronunța asupra măsurilor reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp, că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, suprafața de teren de circa 7.000 mp invocată (fosta autogara) era încă deținută de SC S.T.A.C. SA, formând ulterior acestei date, obiectul unui aport social și apoi al vânzării, bunul ajungând în patrimoniul SC U. SA, perioadă pentru care, pârâta A.V.A.S.

nu mai avea calitatea de instituție publică în sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, de a propune măsuri reparatorii pentru terenul în cauză, legiuitorul abilitând instituția arătată în sensul menționat, doar pentru actele derulate, de privatizare, înstrăinare, până la data de 14 februarie 2001. Referitor la încălcarea autorității de lucru judecat decurgând din sentința civilă nr. 1413/2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, instanța de apel a reținut că prin sentința arătată, Tribunalul București s-a pronunțat strict pe „obligația de a face”, în sensul ca A.V.A.S. să soluționeze notificarea cu care a fost învestită, prin emiterea unei decizii motivate, autoritatea de lucru judecat opunându-se în aceste limite, iar nu și cu privire la conținutul drepturilor pe care decizia trebuia să o cuprindă, aceasta aparținând în exclusivitate instituției abilitate.

Instanța de apel a mai reținut că, așa cum s-a menționat și în sentința civilă nr. 352/2010 a Tribunalului Buzău (prin care s-a anulat dispoziția din 23 iulie 2009 și măsurile dispuse prin aceasta), și cum a reținut și prima instanță, cu privire la cei 7.000 mp teren au fost învestite două instanțe de judecată, pentru care deja s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent cesionarilor de drepturi litigioase, cu autoritate de lucru judecat, potrivit sentinței civile nr. 231/2008 pronunțată de Tribunalul Buzău (definitivă prin decizia nr. 146/2008 a Curții de Apel Ploiești și irevocabilă prin decizia civilă nr. 4268/2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție în Dosar nr. 4187/114/2007), în care s-au valorificat și constatările și concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză și depuse la dosar, la solicitarea instanței.

Chemarea A.V.A.S. de către reclamanți, în prezenta cauză, pentru același teren de 7.000 mp, pentru care s-a dat o soluție irevocabilă prin hotărârile judecătorești sus-menționate, ar încălca puterea lucrului judecat prin care s-a statuat cu privire la drepturile la măsuri reparatorii și persoanele îndreptățite, cumpărătorii de drepturi litigioase pentru restituirea în natură a terenului de 2.100 mp, parcare fabrica de bere și măsuri În echivalent pentru restul terenului până la 20,67 ha și despăgubiri pentru construcțiile demolate.

Tot astfel, s-ar încălca cele statuate cu putere de lucru judecat și prin sentința civilă nr. 352/2010 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor reclamanților și al Municipiului Buzău prin decizia nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 4268 din 30 martie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, inclusiv cu privire la existența suprafeței de teren de 7.000, mp în incinta SC U. SA, hotărâri prin care, cu privire la o suprafață de teren de 7.500 mp, și clădiri (conac), instanțele judecătorești au statuat că acestea s-au aflat în altă zonă a municipiului, nu în incinta SC U. SA, terenul fiind afectat în întregime de sistematizare, pentru care, astfel, s-au propus măsuri în echivalent.

Referitor la suprafața de 2.100 mp ce este reprezentată în schița la raportul de expertiză din Dosarul nr. 4187/114/2007, în zona parcare fabrică de bere, instanța de apel a reținut că aceasta a fost restituită în natură în favoarea cesionarilor de drepturi litigioase, constatate ca fiind persoane îndreptățite, față de reclamanții din prezenta cauză. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții P.V., P.A., T.V., P.O., C.P., formulând următoarele critici: 1. Intimata-pârâtă A.V.A.S. nu are calitatea de a se pronunța asupra măsurilor reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp, teren aflat în incinta fabricii de bere SC U. SA Buzău, preluat de la fosta SC S.T.A.C. SA Buzău, fiind fără relevanță în prezenta cauză ce a făcut cu terenul în discuție unitatea privatizată ulterior apariției Legii nr. 10/2001.

2. În mod greșit s-a stabilit că prin obligarea A.V.A.S. la acordarea de măsuri reparatorii s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele din municipiul Buzău. În acest sens, reclamanții au arătat că prin cele două dispoziții emise cu privire la notificările formulate în cauză, Primăria municipiului Buzău nu s-a referit la suprafața de 7.000 mp aflată în incinta fabricii de bere, iar faptul că reclamanții au contestat decizia nr. 447/2009 nu schimbă cu nimic îndreptățirea la măsuri reparatorii. Prin decizia nr. 1151 din 22 februarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanți, împotriva deciziei civile nr. 237/A din 7 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recursul a fost admis pentru următoarele argumente: I. Înalta Curte a constatat că în mod greșit instanța de apel a reținut că A.V.A.S. nu ar avea calitatea de a se pronunța asupra măsurilor reparatorii. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în conținutul dat prin decizia nr. 830 din 24 iulie 2008 a Curții Constituționale, „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”, iar potrivit alin. (2) „dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate”.

De asemenea, potrivit art. 29 alin. (3) din același act normativ, „în situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează, sau, după caz, a efectuat privatizarea (...)”. Din adresa din 17 februarie 2011 emisă de A.V.A.S., a rezultat că privatizarea SC S.T.A.C. SA Buzău s-a realizat prin încheierea, de către Direcția Teritorială Buzău a F.P.S. a contractului din 31 martie 2000 având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui pachet de 111.204 acțiuni reprezentând 59,696% din capitalul social al societății, cumpărător unic fiind SC I.R.T. SRL. De asemenea, există la dosar anexa la contractul arătat mai sus, reprezentată de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 17 iunie 1993, pentru suprafața de 42.481 mp, aflați în proprietatea SC S.T.A.C.

SA. Înalta Curte a reținut că, anterior apariției Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. a privatizat fosta autogara de transport, care deținea o suprafață de peste 4 ha teren, incluzând suprafața de 7.000 mp împrejurarea că ulterior privatizării, SC S.T.A.C. SA realizează acte de dispoziție cu privire la terenul în discuție, nu are nicio relevanță asupra competenței de emitere a dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, de către A.V.A.S., întrucât o asemenea competență este determinată de alte criterii prevăzute de lege, îndeplinite în cauză, iar nu de existența, la data solicitării de restituire, a bunului litigios în patrimoniul societății privatizate deținătoare inițială a acestuia.

De asemenea, sub acest aspect nu interesează dacă și de câte ori bunul în litigiu a făcut obiectul unor vânzări succesive, important fiind ca la data privatizării acesta să se fi găsit, așa cum s-a dovedit în cauză, în patrimoniul societății comerciale privatizate de A.V.A.S., situație față de care instituția arătată are calitatea de entitate îndreptățită să emită dispoziție de propunere a măsurilor reparatorii (în funcție de situația concretă ce va rezulta în legătură cu regimul juridic al terenului pretins). II.

Referitor la suprafața de 7.000 mp despre care recurenții-reclamanți au susținut că nu le-a fost restituită prin echivalent nici până în prezent, Înalta Curte a constatat că instanțele anterioare nu au analizat și nu au stabilit în ce măsură această suprafață este inclusă sau nu în suprafețele deja restituite și dacă s-au acordat măsuri reparatorii, situație ce impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru lămurirea aspectelor arătate. Astfel, pe acest aspect, instanța de apel a reținut greșit că s-a tranșat cu autoritate de lucru judecat conform sentinței nr. 352 din 3 martie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 3286/114/2009 și a sentinței nr. 231 din 10 martie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 4187/114/2007, dosare în cadrul cărora reclamanții ar fi solicitat măsuri reparatorii pentru aceeași suprafață de 7.000 mp.

S-a apreciat că demersurile judiciare ale reclamanților, indiferent că s-au purtat în contradictoriu cu A.V.A.S. și au vizat anularea dispoziției din 31 martie 2009 emisă de această instituție (cum este cazul litigiului de față), ori s-au purtat în contradictoriu cu Primăria municipiului Buzău și au vizat obligarea acesteia la emiterea unei dispoziții de restituire, respectiv, anularea dispoziției din 23 iulie 2009, emisă în executarea obligației stabilită de instanță (cum este cazul litigiului obiect al Dosarului nr. 3286/114/2009), tind către obținerea de măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 7.000 mp. despre care reclamanții susțin că se află în incinta fabricii de bere SC U. SA Buzău.

Hotărârile judecătorești sus-menționate au fost însă casate, neputând fi opuse cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, situația juridică a suprafeței de 7.000 mp solicitată de reclamanți nefiind clarificată. Prin sentința civilă nr. 231 din 10 martie 2008 la care face referire instanța de apel, li s-au restituit reclamanților, în natură, suprafețele de teren libere, respectiv, 4.300 mp drum canal centură, 2.100 mp parcare fabrica de bere, 1.637 mp centură pasaj, 3.100 mp parcarea pasaj, identificate conform raportului de expertiză, iar pentru restul terenului până la 20,67 ha s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent. Această hotărâre a fost modificată prin decizia nr. 146 din 20 mai 2008 doar sub aspectul suprafeței de 2.100 mp care a fost considerată imposibil de restituit în natură.

Sentința civilă nr. 352 din 3 martie 2010, de asemenea menționată de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, a fost desființată prin decizia nr. 4809 din 3 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind în prezent în rejudecare pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 4454/114/2009, judecata acesteia fiind suspendată până la soluționarea prezentului dosar. Prin decizia de casare nr. 4809 din 3 iunie 2011 a Înaltei Curți s-a reținut că nu s-a analizat dacă obiectul hotărârilor judecătorești anterior menționate acoperă în totalitate pretențiile reclamanților, evaluare ce ar fi trebuit să se realizeze prin compararea suprafețelor de teren vizate de acele hotărâri cu cea care constituie obiectul pretențiilor deduse judecății, respectiv, 7.000 mp.

Întrucât o asemenea analiză nu a fost efectuată, nu s-a putut considera că a fost soluționată în fond contestația reclamanților, impunându-se rejudecarea cauzei pentru lămurirea aspectelor anterior arătate, cu suplimentarea probatoriilor, dacă se va considera necesar. Referitor la sentința civilă nr. 231 din 10 martie 2008, prin decizia de casare s-a reținut că, deși instanța s-a pronunțat în acea cauză pentru o suprafață de 20,67 ha, notificările reclamanților din 13 august 2001 și din 31 octombrie 2001 privind o suprafață de 38.630 mp, iar notificările privind o suprafață de 83.630 mp (din care s-a pretins că o suprafață de 45.000 mp s-ar afla în detenția SC U. SA) însumate, vizează o suprafață mai mare de 20,67 ha teren, situație față de care, în raport cu această hotărâre, nu se poate constata incidența autorității de lucru judecat.

S-a mai reținut că nu s-a cercetat motivul pentru care primarul, învestit pentru diferența de 7.000 mp de către A.V.A.S., nu s-a pronunțat explicit asupra acestei suprafețe, și că nu este exclus ca suprafața de 7.000 mp să facă parte din cei 20,67 ha menționată în sentința civilă sus-arătată, dar acest lucru nu este evidențiat în conținutul niciuneia dintre hotărârile pronunțate în cauză până la acest moment, cauza nefiind cercetată sub acest aspect de către instanțele anterioare.

Față de cele anterior învederate, în rejudecare, s-au dat îndrumări instanței de apel de a compara suprafețele de teren față de care s-a recunoscut reclamanților (cedenți și cesionari), prin hotărâri judecătorești, dreptul la măsuri reparatorii, cu cele pentru care s-au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, pentru a se stabili dacă suprafața de 7.000 mp este inclusă sau nu în vreuna din suprafețele pentru care s-au acordat deja măsuri reparatorii, dacă este inclusă sau nu în suprafețele deja restituite în natură, ori care este proveniența și localizarea acestei suprafețe, aceasta urmând a administra toate probatoriile concludente, utile și pertinente în clarificarea acestei situații.

Prin decizia civilă nr, 399/A din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare după casarea cu trimitere, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți pentru următoarele considerente: Apelanții, în esență, au motivat că A.V.A.S. avea calitate pentru a se pronunța asupra celor 7.000 mp a căror existență a fost dovedită și care nu au fost incluși în dispoziția din 23 iulie 2009 a Primăriei Buzău. Potrivit îndrumărilor date de instanța de control judiciar urma să se facă noi probatorii pentru stabilirea corectă a terenului de 7.000 mp în spațiu și a situației sale juridice din prezent. Cu toate demersurile instanței de trimitere, apărătorul apelanților a arătat că nu înțelege să administreze această probă, că nu solicită restituirea terenului în natură, ci conform Legii nr. 10/2001, A.V.A.S.

să fie obligată prin dispoziție la acordarea de despăgubiri. S-a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri pentru terenul de 7.000 mp a cărui situație nu a fost lămurită (a făcut parte din cei 20,67 ha sau nu) fapt cerut imperios și de instanța de casare. Din mijloacele de probă o asemenea situație nu se poate clarifica, iar alte înscrisuri nu au mai fost depuse de către apelanți. S-a apreciat că, prin refuzul de a administra expertiza care era esențială în lămurirea cauzei, practic apelanții au paralizat propria cerere și într-un fel și-au manifestat dezinteresul în soluționarea legală a cererii. Cum alte mijloace de probă sau probe noi nu s-au administrat față de instanțele anterioare ce au soluționat fondul și apelul, instanța de apel a constatat că, prin refuzul de a completa probatoriul indicat de instanța de control judiciar, practic apelanții nu mai insistă în clarificarea legală a cauzei.

În consecință, curtea de apel a precizat că a reluat raționamentul primei instanțe care a soluționat apelul, considerând că motivele de apel sunt neîntemeiate și ca urmare, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanții reclamanți considerând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând, pe fond, anularea art. 3 din decizia nr. 103 din 31 martie 2009 emisă de intimată și acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp teren, potrivit Legii nr. 10/2001. I. Arată recurenții că, încălcând dispozițiile art. 295 și urm. C. proc. civ., curtea de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel iar motivarea ambiguă și contradictorie este străină de natura pricinii.

Ca instanță de trimitere, curtea de apel trebuia să se pronunțe asupra motivelor de nelegalitate și netemeinicie formulate împotriva sentinței civile nr. 1428/2010 a Tribunalului București, respectând îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare. Instanța de apel a refuzat să examineze motivele de apel și să verifice „în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”, așa cum avea obligația potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Contrar celor afirmate de instanță, recurenții susțin că nu și-au manifestat dezinteresul în finalizarea legală a cauzei. Când instanța a pus în discuție necesitatea efectuării unei expertize topografice fără să indice cu claritate și concret obiectivele unei astfel de probe, și-au exprimat opinia arătând că expertiza nu ar aduce lămuriri privind situația terenului de 7.000 mp și, deci, ar fi neconcludentă și nepertinentă.

Dacă instanța aprecia concludenta și pertinența probei, putea să o dispună fără să tină cont de opinia reclamanților, mai ales că aceștia nu au refuzat efectuarea probei, așa cum eronat s-a reținut ci doar și-au exprimat o opinie, supusă evident cenzurii instanței. Pe de altă parte, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare, nu a recomandat efectuarea unei expertize topografice, iar față de constatările expertizei efectuate deja în cauză, au susținut că o nouă expertiză topografică nu ar fi avut nici o utilitate. Cei 7.000 mp teren pe care îi deține fabrica de bere puteau fi oriunde în incinta de 5,57 ha constatată prin expertiză. Chiar dacă s-ar fi făcut o identificare faptică a suprafeței respective, aceasta nu ar fi avut nici o relevanță, întrucât nu solicită restituirea în natură a celor 7.000 mp, ci doar măsuri reparatorii sub forma unor despăgubiri bănești.

Curtea de apel era obligată să facă aplicațiunea dispozițiilor art. 27 și 29 din Legea nr. 10/2001 și să dispună acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp teren, respectând, astfel, decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În această fază procesuală, curtea de apel, ca instanță de rejudecare, trebuia să constate că unele critici din cererea de apel nu mai pot face obiectul controlului judiciar, întrucât, prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat că intimata A.V.A.S. avea calitatea să emită dispoziția de propunere a măsurilor reparatori și că nu există autoritate de lucru judecat. Respectând îndrumările deciziei de casare, în rejudecare, instanței de trimitere îi revenea sarcina de a stabili în ce măsură această suprafață este inclusă sau nu în suprafețele deja restituite și dacă s-au acordat măsuri reparatorii.

Recurenții reiau, pe fond, critica referitoare la greșita executare a sentinței civile nr. 1413/2007, susținând că, acordând măsuri reparatorii numai pentru suprafața de 41,033 mp, intimata A.V.A.S. nu s-a conformat hotărârii judecătorești, întrucât prin decizia nr. 103 din 31 martie 2009, și-a declinat competența de soluționare a notificării pentru suprafața de 7.000 mp (48.033 mp- 41,033 mp), în favoarea Primăriei Municipiului Buzău. Susțin că Primăria Buzău, prin dispoziția din 23 iulie 2009, nu a restituit terenul de 7.000 mp și nici nu a acordat măsuri reparatorii.

Decizia nu consemnează nimic despre suprafața de 7.000 mp iar la art. 5 și art. 6 din respectiva dispoziție se consemnează expres că acel contract de cesiune de drepturi litigioase încheiat la 20 noiembrie 2007, pe care l-au depus la dosar în fața curții de apel, nu include „drepturile cedenților care fac obiectul Dosarului civil nr. 33894/2006, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă” (respectiv suprafața de 48.033 mp). În opinia recurenților, intimata A.V.A.S. era singura care avea obligația să acorde măsuri reparatorii pentru suprafața de 7.000 mp teren. Terenul de 48.033 mp se află în incinta fabricii de bere. Aceasta deține o suprafață totală de 5,57 ha teren, așa după cum rezultă din schița ce însoțește raportul de expertiză efectuat în Dosarul civil nr. 4187/114/2007 al Tribunalului Buzău, în care este inclus și terenul de 7.000 mp de la fosta SC S.T.A.C.

SA Buzău. Mai înainte de apariția Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. a privatizat fosta autogara de transport care deținea o suprafață de peste 4 ha teren. Terenul de 7.000 mp se afla în proprietatea SC S.T.A.C. SA și este vândut apoi fabricii de bere SC U. SA Buzău, prin intermediul SC I.R.T. SRL, cu care se asociase. În aceste condiții, singura îndreptățită să acorde măsuri reparatorii este A.V.A.S. care, la stabilirea patrimoniului fostei SC S.T.A.C. SA în vederea privatizării, a ținut cont și de suprafața de 7.000 mp teren. Din aceste motive, Primăria Municipiului Buzău nu era în drept să emită decizie, terenul nemaifiind la dispoziția acesteia și nici nu făcuse obiectul vreunui act administrativ de dispoziție.

Susțin recurenții că existau destule elemente ca instanța curții de apel, în cauza de față, să se conformeze dispozițiilor deciziei de casare care impuneau să fie comparate suprafețele de teren. Operația de comparare era ușor de realizat. Potrivit dispoziției din 23 iulie 2009 a Primarului Municipiului Buzău, s-a dispus restituirea suprafeței de 887 mp care reprezintă parcarea fabricii de bere. Din art. 4 se constată că s-au propus măsuri reparatorii pentru teren în suprafață de 155.568 mp.

Din art. 5 rezultă că pentru suprafața de 41.033 mp s-au acordat măsuri reparatorii de către A.V.A.S., prin decizia nr. 103 din 31 martie 2009. Totalizând aceste suprafețe, 19 ha și 7.488 mp, rezultă că există o diferență de teren pentru care nu s-a dispus restituirea și nici nu s-au acordat măsuri reparatorii în suprafața de 22.512 mp (întrucât conform raportului de expertiză, autorul lor a deținut în fosta localitate S., suprafața de 22 ha, ce reprezintă 220.000 mp.), deci, 220.000 mp-97.488 mp=22.512 mp. Prin urmare, suprafața de 7.000 mp nu a fost luată în discuție de către Primăria Municipiului Buzău și nici nu s-a pronunțat vreo hotărâre judecătorească la nivelul instanțelor din Buzău.

Aceasta rezultă cu claritate din dispoziția care, în art. 5 și 6 exclud luarea în discuție a acestei suprafețe care a făcut obiectul Dosarului nr. 33894/2006 al Tribunalului București și, mai ales, din încheierea din 11 ianuarie 2012, pronunțată în Dosarul 4454/114/2009 al Tribunalului Buzău, din care rezultă că suprafața de 7.000 mp face obiectul judecății în acest dosar. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică a recurenților vizează lipsa rolului activ al instanței de apel în lămurirea situației de fapt a terenului de 7.000 mp.

Înalta Curte reține că, potrivit îndrumărilor date prin decizia nr. 1151 din 22 februarie 2010 a instanței de recurs din primul ciclu procesual, curtea de apel trebuia să procedeze, în concret, la compararea suprafețelor de teren care au făcut obiectul cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, cu cele care au fost efectiv restituite în natură sau prin echivalent, pentru a identifica situația juridică a celor 7.000 mp ce constituie obiectul litigiului. Curtea de Apel s-a rezumat la a constata că reclamanții nu au înțeles să propună administrarea unei probe cu expertiză, apreciind că astfel și-au manifestat dezinteresul în soluționarea legală a cererii. De asemenea precizează că reia raționamentul primei instanțe care a soluționat apelul, considerând că motivele de apel nu pot fi primite.

În primul rând, Înalta Curte constată că, procedând astfel, instanța de apel, în rejudecare, a validat statuări înlăturate anterior de instanța de recurs, încălcând astfel puterea obligatorie a hotărârii instanței de control judiciar și limitele în care s-a dispus rejudecarea. Astfel, greșit curtea de apel a validat concluzia anterioară în sensul că cererea s-ar fi soluționat în favoarea cumpărătorilor de drepturi litigioase, deși instanța de recurs constatase că nu s-a analizat, anterior, dacă obiectul hotărârilor judecătorești acoperă în totalitate pretențiile reclamanților, evaluare ce ar fi trebuit să se realizeze tocmai prin compararea suprafețelor de teren, vizate de acele hotărâri, cu cea care constituie obiectul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu s-a putut considera că a fost soluționată în fond contestația reclamanților.

Întrucât notificările reclamanților însumate, vizează o suprafață mai mare de 20,67 ha teren, decizia de casare nu a reținut incidența autorității de lucru judecat, apreciindu-se doar că există o posibilitate ca suprafața de 7.000 mp să facă parte din cei 20,67 ha ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii către cesionarii de drepturi litigioase. Prin urmare, curtea de apel, reluând fără nicio distincție, raționamentul primei hotărâri pronunțată în apel și desființată de instanța de control judiciar, a nesocotit limitele în care s-a dispus rejudecarea cauzei și îndrumarea exclusivă de a se proceda la clarificarea situației juridice a terenului.

În legătură cu acest aspect, fără să procedeze la o interpretare a probelor administrate în cauză pentru a soluționa, pe fond, potrivit unui raționament propriu, litigiul dedus judecății, curtea de apel a constatat doar că reclamanții nu au înțeles să propună administrarea unei probe cu expertiză, apreciind că astfel și-au manifestat dezinteresul în soluționarea legală a cererii. Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal întrucât, reținând culpa apelanților în ceea ce privește neadministrarea probei cu expertiză tehnică, a menținut soluția de respingere a contestației lor, fără a motiva pe fond această soluție.

Dacă aprecia ca fiind insuficient probatoriul administrat în vederea efectuării operației de comparare a suprafețelor de teren și considera pertinentă și utilă efectuarea expertizei, instanța avea obligația de a motiva necesitatea efectuării și a dispune din oficiu această expertiză, cu sancțiunea corespunzătoare aplicată părților litigante în sarcina cărora a instituit plata onorariului, în cazul neîndeplinirii de către acestea a obligațiilor procesuale ce le incumbă. Potrivit dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., judecătorul, în tot cursul procesului, trebuie să manifeste un rol activ, în limitele prevăzute de lege, să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Instanța de apel are la dispoziție mijloacele procesuale prevăzute de art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că poate soluționa litigiul în baza probelor administrate de prima instanță, ori poate să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul cauzei prin administrarea de noi probe.

Or rezumându-se la a constata insuficiența probatoriului și imposibilitatea stabilirii situației de fapt, menținând hotărârea primei instanțe de apel bazată pe aprecieri desființate de instanța de control judiciar, curtea de apel nu a dat dovadă de rol activ în respectarea îndrumărilor deciziei de casare pentru determinarea situației de fapt din cauză, ce presupunea verificarea corespondenței suprafețelor de teren, solicitate și pentru care s-au primit despăgubiri atât de către reclamanți cât și de cesionarii de drepturi litigioase, în condiții în care situația juridică a terenului este esențială pentru stabilirea naturii și a întinderii despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate reclamanților, în calitate de persoane îndreptățite de către A.V.A.S., lăsând astfel nesoluționat pe fond litigiul dedus judecății.

În consecință, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce implică în sarcina sa obligația de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare și a argumentelor părților, în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil. Întrucât instanța de apel nu a clarificat problema terenului în litigiu, Înalta Curte, învestită cu soluționarea prezentului recurs, apreciază că situația de fapt a rămas nelămurită, neputând fi exercitat, potrivit art. 314 C. proc. civ., controlul judiciar cu privire la corecta aplicare a unui text de lege incident pe fondul dreptului pretins, în contextul în care situația de fapt este incertă și echivocă.

Ca urmare se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va trebui să lămurească situația de fapt a imobilului, în conformitate cu îndrumările instanței de control din primul ciclu procesual, identificând dacă pentru teren s-au acordat reclamanților sau cesionarilor de drepturi litigioase despăgubiri, dacă acesta a făcut obiectul contractului de cesiune și dacă a fost inclus în suprafața totală asupra căreia a dispus Primăria Municipiului Buzău în favoarea cesionarilor. În caz contrar, dacă primăria nu a soluționat cererea sau pentru teren nu s-au acordat despăgubiri, această obligație revine A.V.A.S., sens în care s-a statuat anterior.

Urmează a se avea în vedere argumentele reclamanților privind calculul suprafețelor restituite, raportat la cele pretinse și necesitatea suplimentării probatoriilor în vederea clarificării acestei situații de fapt.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții P.V., P.A., T.V., P.O., C.P., împotriva deciziei nr. 399 A din 12 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.