ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1916/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1916/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Secției a

VIII-a a Tribunalului București, la 13 septembrie 2006, reclamanta U.C.E.C.O.M.

a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul

general, solicitând revocarea dispoziției nr. 5194 din 24 ianuarie 2006, a

Primarului General, precum și a procesului verbal de predare primire a

terenului situat în București, str. Valea Lungă, sector 6.

În fapt, reclamanta a

arătat că, prin dispoziția atacată, pârâtul a dispus restituirea în natură a

terenului de 14.000 m.p. către numiții C.V., C.B. și C.E., teren identificat

prin raportul de expertiză topografică extrajudiciară, întocmit de expert T.C.

Reclamanta a susținut

că, în mod greșit s-a reținut că terenul este liber de construcții, întrucât pe

teren se află amplasate mai multe imobile aparținând unor societăți cooperative

meșteșugărești, inclusiv o parte din imobilul aparținând reclamantei.

A arătat că

Organizațiile Cooperatiste dețin teren în folosință în mod legal, în baza Hotărârilor

Consiliului de Miniștri al R.S.R. nr. 1386/1974 și nr. 1389/1967.

Reclamanta a apreciat

că nu sunt incidente cauzei dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, ci

prevederile art. 10 din aceeași lege.

La 18 octombrie 2006,

au formulat cerere de intervenție beneficiarii dispoziției, C.V., C.B. și C.E.,

solicitând respingerea acțiunii, susținând că terenul și construcțiile aflate

pe acesta au fost proprietatea autorului C.V., fiind preluate abuziv de Statul

Român. Din totalul de 14.000 m.p., prin Hotărârilor Consiliului de Miniștri nr.

1386/1974 a fost dată în folosință, fără termen și fără plată, doar suprafața

de 4713,50 m.p. Intervenienții au susținut că terenul de 5,9 ha, transmis în folosință prin Hotărârilor Consiliului de Miniștri nr. 1389/1967, nu a aparținut

autorului lor și nu face parte din terenul obiect al dispoziției. De asemenea, au

susținut că, la momentul actual, reclamanta și alte organizații cooperatiste

dețin în fapt, fără titlu, suprafața de 11.153 m.p., din totalul de 14.000 m.p. restituit în natură intervenienților, iar construcțiile

ridicate pe acest teren au fost ridicate fără autorizație de construire, astfel

că, din punct de vedere legal, ele nu există.

Prin aceeași cerere,

intervenienții au invocat excepția necompetenței Secției a VIII-a, a lipsei

dovezii calității de reprezentant a reclamantei, a lipsei calității procesuale

active și a lipsei interesului reclamantei pentru suprafețele de 9.286,5 m.p.,

ocupată ilegal de aceasta, precum și de 2847 m.p., pe care nu sunt ridicate construcții.

Prin Încheierea din

18 octombrie 2006, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a scos cauza de

pe rol și a înaintat-o unei secții civile a Tribunalului București, reținând

necompetența sa funcțională în soluționarea cauzei.

Împotriva acestei

încheieri, reclamanta a declarat recurs, respins ca inadmisibil prin Decizia civilă

nr. 212/2007 a Curții de Apel București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Secției a V-a Civilă în Dosar nr. 14939/3/2007.

La 26 iunie  2007,

Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție, la același termen,

respingând excepția de necompetență materială invocată de intervenienți.

La termenul din 16

septembrie 2008, intervenienții au depus la dosar Sentința civilă nr. 5190/2008

a Judecătoriei Sector 6 București, sentință prin care instanța a soluționat

cererea având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra terenului de 14.000

m.p., obiect al dispoziției contestate, instanța luând act de tranzacția

părților, în temeiul căreia numitul C.V. a preluat întregul teren de 14.000 m.p. situat în str. Valea Lungă, sectorul 6. Astfel, la termenul din 14 octombrie 2008,

instanța a luat act de transmiterea calității procesuale de la intervenienții C.B.

și C.E., către intervenientul C.V.

La 09 februarie 2010,

a fost depusă la dosar cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei,

formulată de SC M.C.D. SRL, aceasta solicitând admiterea acțiunii și arătând că

decizia contestată este lovită de nulitate absolută, față de dispozițiile art. 8

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dat fiind că terenul este unul extravilan, așa

încât, ar fi fost incidente dispozițiile Legii nr. 18/1991.

La 13 aprilie 2010,

instanța a admis în principiu intervenția accesorie, pentru considerentele

expuse în încheierea de la acea dată.

În cauză, au fost

administrate probele cu înscrisuri, interogatorii, expertize topografice.

Prin Sentința civilă nr.

1749 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta U.C.E.C.O.M., în

contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, intervenienta SC

M.C.D. SRL, și intervenientul C.V., s-a dispus anularea parțială a dispoziției nr.

5194/2006, emisă de Primarul General al Municipiului București, pentru

suprafața de 1.978,2 m.p., identificată prin raportul de expertiză refăcut,

întocmit în cauză de expertul M.C. și care face parte integrantă din sentință,

s-au admis în parte cererile de intervenție și s-a respins în rest acțiunea

principală și cererile de intervenție, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această sentință, t

ribunalul

a reținut că, prin dispoziția nr. 5194 din 24 ianuarie 2006, Primăria

Municipiului București prin Primarul General a soluționat notificarea nr. 145/2001,

restituind în natură notificatorilor C.V., C.B. și C.E., terenul de 14.000 m.p., situat în București, str. Valea Lungă, sectorul 6, reținând că acesta este liber de

construcții și reținând incidența art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 23 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

În temeiul

dispoziției, s-a încheiat procesul verbal de predare-primire din 06 februarie 2006.

Ca urmare a

tranzacției încheiate de intervenienți în procesul având ca obiect ieșirea din

indiviziune asupra terenului litigios, intervenientul C.V. a preluat calitatea

procesuală a celorlalți doi intervenienți.

Reclamanta a susținut

că se impune revocarea dispoziției Primarului, având în vedere că terenul nu

este liber de construcții, ci pe acesta se află construcții aparținând unor

societăți cooperative meșteșugărești, inclusiv o parte din construcția

proprietatea reclamantei. De asemenea, reclamanta a susținut că organizațiile

cooperatiste dețin teren în folosință, în mod legal, în baza Hotărârilor Consiliului

de Miniștri al R.S.R. nr. 1386/1974 și nr. 1389/1967.

Sub aspectul

criticilor reclamantei, instanța a analizat proba esențială în cadrul acestui

litigiu, respectiv raportul de expertiză refăcut, întocmit de expert M.C.,

depus în volumul 3, la data de 05 noiembrie 2010.

Ținând cont de

documentația pe care părțile au pus-o la dispoziția expertului, de

autorizațiile de construire depuse la dosar, de Hotărârile Consiliului de

Miniștri nr. 1386/1974 și nr. 1389/1967, expertul a răspuns obiectivelor

instanței în sensul că terenul transmis în folosință prin Hotărârea Consiliului

de Miniștri nr. 1386/1974 se suprapune cu o suprafață de 10.128 m.p. peste terenul restituit prin Dispoziția nr. 5194/2006. Expertul a prezentat suprapunerea

astfel: reclamanta ocupă din terenul restituit prin dispoziție o suprafață de 4.535 m.p., din care suprafața ocupată de construcții este de 1.978,2 m.p.; intervenienta SC M.C.D. SRL ocupă din terenul restituit suprafața de 4642 m.p., alte societăți ocupând părți din terenul restituit.

Reținând că, pentru

construcțiile aparținând reclamantei și care ocupă suprafața de 1.978,2 m.p.,

s-au eliberat autorizații de construire, Tribunalul a constatat că acțiunea

reclamantei este în parte întemeiată, constatând că dispoziția a fost emisă de Primar

cu încălcarea parțială a art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, având în

vedere că suprafața de 1.978,2 m.p. nu reprezenta o suprafață liberă în înțelesul

legii.

În consecință, în

temeiul art. 26 raportat la art. 9 și 10 din Legea nr. 10/2001 republicată,

Tribunalul a admis în parte acțiunea, a dispus anularea parțială a dispoziției nr.

5194/2006 emisă de Primarul General, pentru suprafața de 1978,2 m.p., identificată prin raportul de expertiză refăcut, întocmit în cauză de expert M.C. și

care face parte integrantă din sentință.

A respins în rest

acțiunea principală ca neîntemeiată, având în vedere că, pentru întregul teren

de 4.535 m.p. folosit de reclamantă în temeiul Hotărârilor Consiliului de

Miniștri nr. 1386/1974, aceasta nu justifică motive de anulare a dispoziției,

simpla folosință a terenului neafectând dreptul de proprietate al

intervenienților, această suprafață de teren, mai puțin cea anterior reținută,

nefiind ocupată de construcții și ca atare, având calitatea de imobil liber în

înțelesul legii.

Cu privire la

suprafețele ocupate de alte societăți pe același tren, instanța nu a analizat

susținerile reclamantei sub acest aspect și nici ale intervenientei SC M.C.D.

SRL, câtă vreme aceste societăți nu au contestat, în cadrul prevăzut de art. 26

din lege, dispoziția Primarului, iar reclamanta nu s-a aflat în posesia unui

mandat dat de aceste societăți să le reprezinte interesele în prezentul dosar.

A fost înlăturată

apărarea intervenientei SC M.C.D. SRL, ce se referă la incidența art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că terenul litigios este unul

intravilan, situat în sectorul 6 al Capitalei, fiindu-i aplicabile astfel

dispozițiile Legii nr. 10/2001, și nu cele ale Legii nr. 18/1991, cum greșit

susține intervenienta.

Admițând în parte

acțiunea principală, instanța a admis în parte cererile de intervenție, în

măsura admiterii cererii principale și a respins în rest aceste cereri de intervenție

față de respingerea acțiunii principale pentru restul suprafeței de teren

cuprinse în dispoziție.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General,

apelantul – intervenient C.V., apelanta reclamantă U.C.E.C.O.M. și apelanta –

intervenientă SC M.C.D. SRL.

În motivarea apelului

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, acesta a arătat

următoarele:

Ca o chestiune

prealabilă, apelantul a solicitat calificarea căii de atac în cauză ca fiind

apelul și soluționarea în complet de apel, având în vedere că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, acestea referindu-se la

hotărâri pronunțate în acțiuni formulate de persoana îndreptățită; per a

contrario acțiunile formulate de terți, sunt supuse apelului.

Apelanta a arătat că hotărârea

este nelegală și a invocat excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamantă,

având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter

reparatoriu, în care terții nu pot contesta în mod direct dispozițiile emise în

baza acestei legi.

Astfel, conform art. 21

pct. 6 din Normele Metodologice de aplicare a art. 21 din Legea nr. 10/2001,

instituția prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor

de restituire, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale,

vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ, în temeiul Legii nr. 540/2004

și a Legii nr. 554/2004.

Totodată, art. 2 pct.

2 din Cap. 3 - măsurile instituționale - din Normele Metodologice prevede:

„controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, se exercită de

către autoritatea administrativă constituită în temeiul H.G. nr. 361/2005 și,

după caz, de către prefecți sau persoanele desemnate de prefecți în acest sens.

Controalele se efectuează fie din oficiu, fie pe baza unor sesizări ale

persoanelor îndreptățite.

În condițiile în care

reclamanta U.C.E.C.O.M., ca și terț, nu a uzat de căile legale pentru controlul

aplicării fazei administrative, acțiunea este inadmisibilă, terțul fiind

obligat să urmeze calea prevăzută în lege, neavând alegere între aceasta și

acțiune direct la instanță în nume propriu.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 282- 298 C. proc. civ.

În motivarea apelului

declarat de intervenientul C.V., acesta a arătat următoarele:

Ca o chestiune

prealabilă, apelantul a solicitat calificarea căii de atac în cauză ca fiind

apelul și soluționarea în complet de apel, având în vedere că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, acestea referindu-se la

hotărâri pronunțate în acțiuni formulate de persoana îndreptățită; per a

contrario acțiunile formulate de terți, sunt supuse apelului.

Apelantul a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamantă, pentru aceleași

motive invocate de apelantul pârât Municipiul București, prin Primarul General

și care au fost expuse mai sus.

Pe fondul cauzei, apelantul

a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică deoarece reclamanta U.C.E.C.O.M.

nu deține nici un titlu de proprietate asupra vreunei suprafețe de teren din

cel preluat abuziv de la autorul său și care a făcut obiectul dispoziției de

restituire în natură din anul 2006.

De la data emiterii Hotărârea

Consiliului de Miniștri nr. 1386/1974 și până la data emiterii dispoziției nr. 5194/2006

și a procesului – verbal de predare – primire, însuși statul român nu a

înstrăinat și nici nu a emis nici un alt titlu de proprietate pentru terenul de

4.713,50 m.p. preluat abuziv de la autorul apelantului, în 1974 acesta fiind dat

doar în folosință fără termen și fără plată, unei unități a cooperației

meșteșugărești.

Restituirea în natură

a terenului preluat abuziv s-a făcut de unitatea deținătoare întrucât

reclamanta avea în fapt și în drept doar un drept de folosință a terenului, dar

și date fiind dispozițiile legale în vigoare la data soluționării notificării,

referitoare la terenurile atribuite în folosință unităților meșteșugărești,

respectiv, art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, care reglementa încetarea regimului

de folosință gratuită și pe termen nelimitat a terenurilor revendicate.

Dreptul de folosință

al reclamantei, care până în anul 2009 a fost gratuit în temeiul unei prevederi

dintr-o lege specială, care a fost declarată neconstituțională, este același cu

contractul de locațiune, sau /și concesiune prevăzut de art. 14 din Legea nr. 10/2001

și care pot afecta bunurile restituite în natură prin proceduri administrative.

În condițiile în care

folosința terenului nu mai este cu titlu gratuit, cu atât mai mult este aplicabil

art. 14 din Legea nr. 10/2001, în cazul acestor tipuri de contracte, noul

proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice

deținătoare, subrogare care intervine de drept.

În ceea ce privește

construcțiile realizate de reclamantă pe terenul restituit în natură, situația

juridică a acestora urmează a fi stabilită între proprietarii acestora și

proprietarul terenului, conform art. 482 și următoarele C. civ.

Apelantul a mai

arătat că admiterea în parte a acțiunii reclamantei este nelegală, în fapt

constituind o nouă preluare abuzivă prin intermediul unei hotărâri

judecătorești și cu încălcarea legislației în materie, a unei părți din terenul

proprietatea unei persoane fizice, în favoarea unei entități care nu are nici

un titlu de proprietate asupra respectivului teren.

În consecință,

apelantul a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii

instanței de fond, în principal respingerea acțiunii și a cererii de

intervenție accesorie, ca inadmisibile, iar în subsidiar respingerea ca

neîntemeiate a acestora și admiterea cererii de intervenție formulată de

apelantul - intervenient.

Reclamanta U.C.E.C.O.M.

a declarat inițial apel, apoi a formulat precizări prin care a solicitat

recalificarea căii de atac ca fiind recurs, arătând că în situația în care

prima instanță a pronunțat o hotărâre susceptibilă de a fi atacată cu recurs,

însă în mod eronat instanța menționează în dispozitiv calea de atac a apelului,

tribunalul, ca primă instanță de control a răpit părții o cale de atac

prevăzută de lege, iar această greșeală trebuie să fie remediată prin admiterea

recursului.

În motivarea căii de

atac a recursului, reclamanta U.C.E.C.O.M. a arătat că sentința este

netemeinică și nelegală având în vedere următoarele:

Instanța a analizat ca

probă doar raportul de expertiză refăcut și întocmit de expertul M.C., pe care

a considerat - o ca fiind singura probă esențială, înlăturând celelalte probe

admise.

Tribunalul nu a luat

în considerare o serie de înscrisuri care dovedeau că gradul de ocupare a

terenului cu construcții autorizate este în procent destul de mare. Astfel,

terenul este ocupat de sedii ale unor persoane juridice, spații de producție

din beton armat, ateliere meșteșugărești și depozite, platforme betonate, post

trafo, centrală termică și rețele edilitare, construcții care au avut la bază

autorizații și recepții finale legale, fapt care impune restituirea prin măsuri

reparatorii în echivalent.

Potrivit normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în interpretarea

dispozițiilor art. 11 alin. (3) din lege, se prevede că restituirea în natură a

părții de teren rămasă liberă, nu poate fi făcută dacă este aferentă

construcțiilor și este necesară bunei funcționări a acestora, așa cum motivează

într-o speță similară Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr.

8921 din 7 noiembrie 2005.

Instanța de fond nu a

avut în vedere că pe acest teren sunt persoane juridice care își desfășoară

activitatea și trebuia asigurat accesul către aceste spații pentru buna funcționare

a acestora, cu atât mai mult cu cât în aceste spații lucrează invalizi și

persoane cu diverse dezabilități.

Prin soluția

pronunțată, instanța de fond a încălcat și dispozițiile art. 10 pct. 3 din

Normele Metodologice care instituie obligativitatea menținerii căilor de acces,

a străzilor și trotuarelor, în cazul de față fiind drumul de acces în suprafață

de 727 m.p. ce corespunde străzii Valea Lungă, fiind singura cale de acces ce

face legătură între B-dul Timișoara și Iuliu Maniu.

În situația de față

nu sunt aplicabile prevederile art. 9 care se referă la restituirea în natură,

ci prevederile art. 10 care reglementează și situația terenurilor pe care s-au

ridicat construcții autorizate, pentru care măsurile reparatorii se acordă prin

echivalent.

S-a mai arătat că

prin raportul de expertiză întocmit în cauză expertul a reținut că în prezent U.C.E.C.O.M.

ocupă din terenul restituit prin dispoziția nr. 5194/2006, doar o suprafață de

4.535 m.p., de asemenea expertul a reținut că suprafața ocupată de construcțiile

U.C.E.C.O.M. este de 1.978,2 m.p. construcții din zidărie și autorizate, fiind

incidente dispozițiile art. 10 alin. 6 care prevăd că dacă terenul nu este

liber, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

S-a mai arătat că

instanța nu a luat în considerare că pe teren există un punct de transformare

electric, zonal de înaltă tensiune, ce reprezintă un obiectiv de utilitate

publică, ce deservește întreaga zonă, astfel încât terenul pe care este

amplasat nu poate face obiectul unei restituiri în natură, fiind afectat de

detalii de sistematizare și de utilități. Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr.

213/1998 și potrivit prescripțiilor energetice, pe o distanță de 3 m și pe 3 laturi, terenurile trebuie să fie libere pentru a permite accesul utilajelor în caz de

intervenții.

De asemenea, s-a

arătat că instanța a admis în parte acțiunea și a dispus anularea parțială a

dispoziției nr. 1594/2006, dar nu s-a pronunțat și cu privire la anulare a

procesului verbal de predare primire a terenului, așa cum s-a solicitat prin

acțiunea principală.

În consecință,

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și

anularea în tot a dispoziției primarului nr. 5194 /2006 și a procesului –

verbal de predare – primire încheiat la data de 06 februarie 2006.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 299 – 306, 304 pct. 9, 304

1

, 312 alin.

(3) C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O. și art. 1 alin. (1) din Protocolul Adițional

nr. 1 la Convenție.

Intervenienta S.C. SC

M.C.D. SRL a declarat inițial apel și ulterior a depus motive de recurs,

invocând dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Intervenienta a

invocat ca motiv de ordine publică nulitatea absolută a dispoziției nr. 5194/2006

pentru întreaga suprafață de teren ocupată de construcții, arătând că în mod

greșit instanța a anulat parțial decizia contestată doar pentru suprafața de

teren aflată sub construcțiile U.C.E.C.O.M. și a menținut restul dispoziției

motivat de faptul că intervenienta nu a contestat decizia în cadrul termenului

prevăzut de art. 26 din lege.

S-a arătat că

dispozițiile art. 9 și 10 din Legea nr. 10/2001, sunt imperative, de ordine

publică, iar instanța avea obligația să cenzureze în întregime decizia

contestată, putând invoca și din oficiu nulitatea absolută chiar dacă apelanta

nu a contestat decizia. De asemenea, s-a arătat că nu au fost luate în

considerare susținerile referitoare la faptul că în situația în care dispoziția

contestată va rămâne în forma actuală, legătura între B-dul Iuliu Maniu și

B-dul Timișoara pe această zonă va fi întreruptă.

În consecință, s-a

solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, sau modificarea

sentinței în sensul anulării parțiale a dispoziției contestate pentru întreaga

suprafață de teren ocupată de construcții, inclusiv terenul de sub construcției

intervenientei.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 306 alin. (2), art. 304 alin. (1) pct. 5-9 C. proc.

civ.

Prin încheierea din

17 noiembrie 2011, Curtea a calificat drept calea de atac exercitată în cauză

pentru motivele expuse în încheierea de la acea dată, ca fiind apel.

În apel, Curtea din

oficiu, având în vedere motivele de apel invocate și caracterul devolutiv al

apelului, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a pus în discuție și a

încuviințat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, având ca

obiectiv individualizare terenului aferent construcțiilor U.C.E.C.O.M., necesar

bunei funcționări a acestora.

Suplimentul la raportul

de expertiză a fost depus la dosar la data de 27 februarie 2012.

Prin încheierea din

data de 8 martie 2012 Curtea a încuviințat obiecțiunile la raportul de

expertiză formulate de apelantul – intervenient C.V., răspunsul la obiecțiuni

fiind depus la data de 20 aprilie 2012.

Prin decizia civilă nr.

216/ A din 24 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins apelurile declarate de apelantul pârât Municipiul București

prin Primarul General și de apelantul-intervenient C.V., împotriva Sentinței civile

nr. 1749 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă.

A admis apelurile declarate

de apelanta reclamantă U.C.E.C.O.M., și de apelanta – intervenientă SC M.C.D.

SRL, împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că:

A dispus anularea parțială

a dispoziției nr. 5194/2006 emisă de Primăria Municipiului București și a

procesului – verbal de predare - primire din 06 februarie 2006 pentru suprafața

de 4.535 m.p. identificată prin suplimentul la raportul de expertiză topografică

și răspunsul la obiecțiuni întocmit de expert M.C..

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței în măsura admiterii în parte a acțiunii dispusă prin

prezenta decizie.

A obligat pe

apelantul - pârât Municipiul București prin Primarul General și pe apelantul -

intervenient C.V. la plata către apelanta –reclamantă U.C.E.C.O.M. a sumei de 2.000

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel a

reținut următoarele :

În ceea ce privește

apelul privește apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, acesta

a criticat hotărârea apelată susținând că acțiunea este inadmisibilă, deoarece

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu iar terții nu

pot contesta în mod direct dispozițiile emise în baza acestei legi.

Critica este

nefondată, pentru considerentele ce succed:

Obiectul cererii de

chemare în judecată îl reprezintă anularea dispoziției nr. 5194/2006 emisă de Primăria

Municipiului București și a procesului – verbal de predare - primire din 06

februarie 2006, prin care s-a restituit în natură către persoanele

îndreptățite, C.V., C.B. și C.E., suprafața de teren 14.000 mp., situată în

București, str. Valea Lungă, sector 6.

Cererea de chemare în

judecată a fost formulată de un terț, reclamanta U.C.E.C.O.M., care a susținut

că pe acest teren există construcții autorizate aparținând societății

cooperatiste meșteșugărești.

În procedura Legii

10/2001, la art. 26 alin. (3) se prevede posibilitatea contestării dispoziției

emise de unitatea deținătoare, în situația în care aceasta a fost respinsă (

sau nu a fost soluționată în mod nejustificat, conform interpretării date prin

decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. XX/2007), legitimarea

procesuală activă aparținând persoanei care se pretinde îndreptățită.

De asemenea, potrivit

art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate

prin H.G. 250/2007, „instituția prefectului exercită controlul de legalitate

asupra dispozițiilor de restituire emise de primari, iar în cazul în care se

apreciază că acestea au fost ilegale, vor fi contestate pe calea contenciosului

administrativ, în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția

prefectului și a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004”.

Totodată, art. 2 pct.

2 din Cap. 3 - măsurile instituționale - din Normele Metodologice prevede:

„controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, se exercită de

către autoritatea administrativă constituită în temeiul H.G. nr. 361/2005 și,

după caz, de către prefecți sau persoanele desemnate de prefecți în acest sens.

Controalele se efectuează fie din oficiu, fie pe baza unor sesizări ale

persoanelor îndreptățite.

Aceste dispoziții

legale speciale nu înlătură însă posibilitatea unui terț de a formula o acțiune

în anulare de drept comun împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001,

în calitatea de persoană căreia dispoziția respectivă îi vatămă interesele (cum

este cazul în speță).

Această interpretare

este constantă în doctrina și practica instanțelor, inclusiv a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care au statuat în acest sens, deoarece opinia contrară ar

însemna negarea accesului la justiție al unor persoane ce se pretind

prejudiciate printr-un act al autorităților învestite cu atribuții în materia

Legii nr. 10/2001, ceea ce contravine art. 21 din Constituție și art. 6 par 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

apelul declarat de apelantul intervenient C.V.:

Prima critică

formulată, referitoare la inadmisibilitatea acțiunii formulate este nefondată,

pentru considerentele expuse mai sus, în analiza apelului declarat de apelantul

pârât Municipiul București, prin Primarul General.

În ceea ce privește

criticile referitoare la soluționarea fondului cauzei, apelantul intervenient a

susținut în primul rând că hotărârea este nelegală, deoarece reclamanta U.C.E.C.O.M.

nu deține nici un titlu de proprietate asupra vreunei suprafețe de teren din

cel preluat abuziv de la autorul său și care a făcut obiectul dispoziției de

restituire în natură.

Critica este

nefondată, întrucât din perspectiva dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, a căror încălcare a fost reținută de instanță, nu este necesar ca

terenul respectiv să fie proprietatea reclamantei.

Terenul în litigiu a

fost dat în folosință de către stat, reclamantei U.C.E.C.O.M. prin Hotărârilor

Consiliului de Miniștri nr. 1386/1974, iar suprafață de 4.535 m.p. este ocupată de construcții care au fost edificate de reclamantă în baza autorizațiilor de

construire depuse la dosar.

Potrivit art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat

construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate,

persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase

liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată

servituților legale sau altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Textul legal

menționat mai sus prevede așadar ca o excepție de la regula restituirii în

natură, prevăzută de art. 9, situația în care, pe terenul preluat de stat au

fost edificate noi construcții autorizate, caz în care, pentru suprafața

ocupată de construcții, persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Situația dedusă

judecății se încadrează în prevederile legale enunțate, astfel că, în mod

corect a dispus prima instanță anularea parțială a dispoziției atacate, care a

fost dată cu încălcarea parțială a art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001,

având în vedere că suprafața ocupată de construcțiile autorizate nu reprezenta

o suprafață liberă, în sensul legii.

Apelantul a mai

susținut că în mod incorect s-a dispus restituirea în natură a întregii

suprafețe de teren prin dispoziția atacată, întrucât U.C.E.C.O.M. avea doar un

drept de folosință asupra terenului.

În acest sens,

apelantul a invocat dispozițiile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2006

privind organizarea și funcționarea cooperației, în vigoare la data emiterii

dispoziției, potrivit cu care (1) Terenurile transmise în folosință pe durată

nedeterminată și fără plată în vederea realizării de construcții pentru

activitatea organizațiilor cooperației de consum și meșteșugărești, precum și a

asociațiilor cooperatiste, existente până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, care nu sunt revendicate și pe care au fost realizate

construcții conform legii, își mențin acest regim juridic pe toată durata

existenței construcțiilor respective sau până la trecerea lor, cu plată, în

proprietatea societății cooperative, prevederi care au fost declarate

neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 913/2009, în măsura

în care folosința terenurilor se face cu titlu gratuit.

Textul

legal menționat reglementează raporturile dintre stat (în proprietatea căruia

se află terenurile) și unitățile cooperatiste care sunt titularii dreptului de

folosință asupra terenurilor.

Raporturile

dintre stat și persoana îndreptățită sunt supuse însă reglementării prevăzute

de Legea nr. 10/2001, fiind analizate mai sus, din perspectiva art. 10 alin. (2).

Susținerea

apelantului reclamant în sensul că dreptul de folosință al reclamantei este

similar cu dreptul locatarului sau concesionarului prevăzute de art. 14 din

Legea nr. 10/2001 și poate afecta bunul restituit în natură, în sensul textului

legal menționat, nu poate fi primită, deoarece drepturile menționate mai sus au

regim juridic distinct și sunt guvernate de instituții juridice diferite.

Pe de

altă parte, textul art. 14 din Legea nr. 10/2001 prevede situația în care

locațiunea/ concesiunea vizează întreg imobilul supus restituirii, or, în cauza

de față, pe terenul dat în folosință reclamantei se află construcții autorizate

care nu fac obiectul unor asemenea contracte.

Teoria

susținută de apelantul reclamant privitoare la invocarea regulilor din materia

accesiunii pentru construcții nu poate fi acceptată, având în vedere

dispozițiile speciale prevăzute de legea 10/2001, care se aplică cu prioritate.

Sub un

ultim aspect, prin anularea parțială a dispoziției emise în favoarea

intervenientului, nu se contestă calitatea sa de persoană îndreptățită, care nu

a fost pusă în discuție în cauza de față, ci modalitatea concretă a măsurilor

reparatorii ce se cuvin acestuia în baza Legii nr. 10/2001, în sensul că pentru

partea din teren ce va fi menționată în cuprinsul hotărârii de față, acesta nu

are dreptul la restituirea în natură, ci la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește

apelul declarat de reclamanta U.C.E.C.O.M., aceasta a criticat sentința

apelată, susținând că nu s-a luat în considerare faptul că terenul are un grad

de ocupare mai mare cu construcții autorizate ale unor persoane juridice,

spații de producție din ateliere meșteșugărești și depozite etc.

Sub acest aspect, se

reține faptul că acțiunea reclamantei poate viza anularea parțială a deciziei

doar din perspectiva suprafeței de teren ocupate de construcțiile U.C.E.C.O.M.,

iar nu și de construcțiile ocupate de alte instituții sau entități, în privința

acestora apelanta reclamantă nejustificând existența unei vătămări, deci a unui

interes în formularea cererii.

În ceea ce privește

terenul ocupat de construcțiile autorizate U.C.E.C.O.M., este întemeiată

critica în sensul că în interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (3) din lege

restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, nu poate fi făcută dacă

este aferentă construcțiilor și este necesară bunei funcționări a acestora.

În acest sens,

sintagma „suprafața ocupată de construcții „ din cuprinsul art. 10 alin. 2 din

nu poate fi interpretată în sensul că se referă exclusiv la terenul de sub

construcții, ci și la terenul aferent acestora necesar bunei utilizări și

funcționării normale a construcțiilor.

O interpretare

restrictivă, însemnând numai amprenta la sol a construcției, contravine

spiritului legii, având în vedere situațiile reglementate de lege și care

justifică aplicarea excepțiilor de la regula restituirii în natură, astfel cum

acestea sunt prevăzute în art. 10 alin. (2) și sunt detaliate, cu titlu

exemplificativ, în normele metodologice.

De altfel, în acest

sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, într-o speță

similară, prin Decizia nr. 8921 din 07 noiembrie 2005 a reținut că „normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în interpretarea dispozițiilor art. 11

alin. (3) din lege, prevăd că restituirea în natură a părții de teren rămasă

liberă nu poate fi făcută dacă aceasta este aferentă construcțiilor noi și este

necesară bunei funcționări a acestora”.

În acest sens este și

Decizia nr. 6867 din 19 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în care se reține că interpretarea restrictivă a noțiunii de teren ocupat

contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care face distincția între „ teren

liber și teren nu poate fi eliberat”.

În apel, s-a efectuat

un supliment la raportul de expertiză efectuat în prima instanță, având ca

obiectiv individualizarea terenului aferent construcțiilor U.C.E.C.O.M.,

necesar bunei funcționări a acestora.

Aceste construcții

reprezintă depozite(de piese industriale, mobilier, produse chimice,

îmbrăcăminte, produse din tutun, covoare, mașini de cusut), service auto,

tipografie, spălătorie, birouri, spații de fabricare mobilier, produse

metalice, produse naturiste din plante, birouri, arhivă.

Suplimentul la

raportul de expertiză (filele 124-133), astfel cum a fost completat cu

răspunsul la obiecțiuni (filele 149-153) a identificat teren aferent necesar

bunei funcționări a construcțiilor ca fiind suprafața de 4535 mp, definită pe

planul la anexa 1 prin punctele A-B-7-8 –b-10-11-12-A (fila 151), utilizată

pentru accesul mașinilor de marfă care aprovizionează și transportă produsele

rezultate din activitățile desfășurate, respectiv produse de mobilier, construcții

metalice, produse cosmetice, farmaceutice și naturiste etc. S-a mai menționat

că în construcția P își desfășoară activitatea un service auto, ceea ce

înseamnă că o mare parte din teren este ocupat de autoturisme.

Prin urmare, în mod

greșit prima instanța a avut în vedere în privința terenului ocupat de

construcțiile U.C.E.C.O.M., doar amprenta la sol a acestuia, nu întregul teren

aferent, din împrejurimile construcțiilor, necesar bunei utilizări și

funcționări a acestora.

În ceea ce privește

apelul declarat de intervenienta SC M.C.D. SRL, acesta se impune a fi admis, în

sensul celor menționate sus, pentru motivele care au justificat anularea

parțială a dispoziției pentru suprafața de teren de 4.535 m.p., în condițiile

în care cererea de intervenție a fost formulată în favoarea reclamantei.

Criticile referitoare

la restul suprafeței de teren, nu pot fi primite, în condițiile în care

intervenienta nu a formulat cerere de anulare a dispoziției pentru suprafața

respectivă.

Aceasta este

modalitatea procedurală prin care apelanta își poate valorifica propriile

pretenții, în situația în care se consideră prejudiciată prin emiterea

dispoziției de restituire în natură.

În procesul de față,

apelanta are doar calitatea de intervenientă în favoarea reclamantei, ceea ce

înseamnă că poate formula doar apărări care să sprijine pretențiile în favoarea

părții care intervine, conform art. 49 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul

General și intervenientul C.V.

București prin Primarul General a criticat decizia invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., privind acordarea

cheltuielilor de judecată.

S-a susținut că suma

acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare în raport de volumul

muncii prestare; că instanța nu a arătat motivat ce reprezintă această sumă și

că avea posibilitatea legală să cenzureze suma solicitată în raport de

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și de Decizia nr. 3564/1999 a

Consiliului Uniunii Barourilor din România.

Recurentul a invocat

și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin . (1), art. 9

alin. (1) și art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, însă fără a

dezvolta critici concrete privind aceste texte legale.

Intervenientul C.V.,

a criticat decizia dezvoltând următoarele argumente, care pot fi încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

În mod nelegal

instanțele au respins excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în

care s-a făcut dovada că reclamanta este terț în raport de dispoziția emisă și

contestată, iar aceasta nu a uzitat de exercitarea căilor legale pentru

controlul aplicării fazei administrative a legii speciale, respectiv nu a

sesizat instituția Prefectului și nici Autoritatea Administrativă constituită

în baza H.G. nr. 361/2005.

Pe fondul cauzei s-a

susținut că raportat la faptul că reclamanta nu a făcut dovada deținerii

terenului cu vreun titlu valabil de proprietate, terenul fiind dat numai în

folosință, aceasta nu este îndreptățită a primi terenul, dat fiind că prin

dispozițiile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005 s-a dispus și încetarea

regimului de folosință gratuită pe termen nelimitat a acestor terenuri

revendicate.

După data de 2009,

deținerea terenului de către reclamantă are valoarea unui contract de

concesiune sau locațiune, fiind aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001,

noul proprietar subrogându-se în drepturile statului sau ale unității

deținătoare, iar situația juridică a construcțiilor urmând a se stabili după

regulile instituite de art. 482 și următoarele C. civ.

Din concluziile

raportului de expertiză nu rezultă dacă construcțiile edificate sunt

funcționale pentru a se putea reține și aprecia asupra suprafețelor de teren

care reprezintă teren aferent construcțiilor raportat la buna funcționare a

acestora.

Înalta Curte, în majoritate,

constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

recursul Municipiului București prin Primarul General:

Critica privind

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. este

nefondată.

În condițiile în care

pârâtul a căzut în pretenții, actul emis de acesta fiind anulat, în mod fondat

acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu

expert și solicitate prin concluziile scrise.

Suma datorată cu

titlu de onorariu de expert nu poate fi micșorată de către instanță, aceasta

fiind deja stabilită cu ocazia încuviințării probei, nefiind aplicabile

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care privesc onorariile

avocaților.

În cauză nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 132 din statutul profesiei de avocat care

reglementează raporturile dintre avocat și client.

Nefondată este și

critica privind nemotivarea deciziei în ce privește cheltuielile de judecată,

instanța arătând că suma acordată reprezintă onorariu expertiză.

Critica privind

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (1), art. 9 alin.

(1) și art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 a fost invocată în mod

formal, argumentele dezvoltate prin cererea de recurs necuprinzând critici

efective privind modul de judecată al instanței, raportat la textele de lege

invocate.

recursul intervenientului C.V.:

Critica privind

greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii este nefondată.

Potrivit art. 26 din

Legea nr. 10/2001, împotriva dispoziției prin care s-a soluționat notificarea,

persoanele interesate pot formula contestație.

Este adevărat că o

astfel de contestație este deschisă numai beneficiarilor dispoziției, însă

acțiunea de față nu are caracterul unei astfel de contestații, ci este o

acțiuni în constatarea nulității absolute a dispoziției.

Dispoziția emisă în

procedura Legii nr. 10/2001 este un act juridic civil, care produce efecte în

planul dreptului de proprietate și în atare situație, terții pot solicita

constatarea nulității absolute a actului juridic civil, dacă apreciază că

anumite drepturi sau interese legitime le sunt lezate prin acesta iar actul

juridic civil a fost emis cu încălcarea normelor imperative ale legii speciale.

Existența unor dispoziții

legale privind controlul de legalitate, exercitat prin instituția Prefectului,

asupra dispozițiilor emise de Primar, nu poate și nu trebuie să împiedice

exercitarea dreptului de acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituție

și de art. 6 din Convenția Europeană.

Criticile pe fondul

cauzei sunt nefondate, instanța reținând legal și temeinic că dispoziția a fost

emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 9, 10 și 11, și care explicitează care

sunt terenurile care pot fi restituite în natură.

Suprafețele de teren

preluate chiar în mod abuziv, însă pe care au fost edificate construcții

autorizate nu se restituie în natură, persoana îndreptățită având dreptul doar

la măsuri reparatorii în echivalent.

Reclamanta a invocat

și dovedit că o parte din terenul asupra căruia autoritatea administrative a

dispus nu era la dispoziția acesteia, caz în care prevederile art. 10 din Legea

nr. 10/2001 au fost aplicat greșit.

Aplicarea normelor cu

caracter reparator ale legii speciale se face prin raportare la regimul juridic

al terenului existent la data intrării în vigoare a legii care la acea dată

terenul era atribuit reclamantei prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1386/1974,

care a exercitat dreptul de folosință începând cu această dată.

Sub aspectul aplicării

Legii nr. 10/2001 și a analizei cauzelor de nulitate ale dispoziției emise, în

prezenta cauză nu are relevanță faptul că terenul în litigiu a aparținut

autorilor intervenienți și nici îndreptățirea acestuia la măsuri reparatorii,

ci interesează dacă la data apariției legii terenul era liber, și se putea

dispune restituirea în natură.

În condițiile în care

s-a făcut dovada că pe terenul în litigiu, aflat în folosință legală a

reclamantei, aceasta a edificat construcții autorizate și că întreaga suprafață

de teren de 4.535 m.p. reprezintă suprafața edificată și aferentă

construcțiilor, în mod nelegal s-a dispus restituirea în natură, de către

unitatea notificată, către intervenient.

Dispozițiile art. 107

alin. (1) din Legea nr. 1/2000 care reglementează regimul de folosință a

terenurilor deținute de organizațiile cooperatiste, nu au relevanță în prezenta

cauză, în care se analizează cu prioritate respectarea dispozițiilor art. 10 și

11 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea în natură a terenurilor pe care

s-au edificat construcții autorizate.

În mod legal s-a

reținut că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001

și nici dispozițiile art. 482 C. civ., întrucât Hotărârea Consiliului de

Miniștri 1386/1974 și Hotărârea Consiliului de Miniștri 1389/1967 nu reprezintă

contracte de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în

participațiune așa cum prevede legea, fiind acte administrative de putere.

Nici dispozițiile art.

482 C. civ. nu sunt incidente în cauză, dispozițiile legii speciale

aplicându-se cu prioritate în aprecierea caracterului de teren liber a

suprafeței asupra căreia poartă notificarea.

Critica privind

greșita determinare a suprafețelor de teren care nu ar reprezenta „suprafețe

libere”, motivat de faptul că o parte s-ar afla sub construcții deja

dezafectate iar o parte nu reprezintă suprafețe care să fie necesare bunei funcționări

a construcțiilor existente, fără o critică efectivă, prin indicarea textelor de

lege încălcate, constituie o critică de netemeinicie a hotărârii, și nu o

critică de nelegalitate care să fie supusă cenzurii instanței de recurs.

Practica judiciară a

consacrat un criteriu constant în determinarea terenului aferent unei clădiri,

ca fiind atât terenul situat sub construcția respectivă, cât și terenul din

jurul acesteia, mai precis curtea, teren ce este necesar unei normale utilizări

a construcției, ținând seama de standardele specifice mediului. Cu alte

cuvinte, terenul aferent este acela care face parte integrantă a unității

locative și care asigură existența unei unități funcționale, compusă din construcții

și teren corespunzător unui standard normal de utilizare în raport de

destinația construcției.

Deși recurentul a

susținut că o parte din construcțiile edificate sunt dezafectate și că astfel

terenul de sub acestea nu ar mai reprezenta teren liber, acesta nu a făcut

dovada în acest sens contrar celor reținute de instanțele de fond, care a

reținut caracterul funcțional al construcțiilor.

Având în vedere

aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a se

respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul București prin Primarul

general și de intervenientul C.V. împotriva deciziei nr. 216/ A din 24 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 aprilie 2013.

OPINIE SEPARATA

Consider

că recursurile deduse judecății sunt fondate, pentru considerentele:

Fără a se

nega admisibilitatea acțiunii de drept comun în anularea actului emis în

procedura legii speciale – Legea nr. 10/2001- existentă la îndemâna unui terț

în raport de dispoziția emisă în procedura legii speciale, nu se poate face abstracție

de particularitatea fiecărei cauze de acest gen deduse judecații și care

implică verificarea tuturor elementelor relevante în stabilirea adevărului

judiciar.

Necontestat,

reclamanta U.C.E.C.O.M. a exercitat un drept de folosință asupra terenului litigios,

restituit în natură reclamantului prin dispoziția contestată, dobândit anterior

anului 1989, drept care în concurs cu dreptul de proprietate pretins de fostul

proprietar, potrivit însăși termenilor legii ce reglementează activitatea

reclamantei - Legea nr. 1/2005 - este lipsit de orice efect, fiind paralizat de

dreptul de proprietate al persoanelor deposedate de bunul aflat într-o asemenea

situație de fostul regim comunist.

Din acest

motiv această parte nici nu a avut calitatea de unitate deținătoare, în

accepțiunea legii speciale de reparație, actul de restituire al bunului fiind

emis de primăria localității.

Deși face

trimitere la această normă, instanța de apel omite să analizeze consecințele

acestei împrejurări raportului juridic dedus judecații, limitându-se să arate

că raporturile dintre stat și persoana îndreptățită sunt supuse Legii nr. 10/2001,

fiind analizate în soluționarea apelurilor pârâților.

Or,

potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, terenurile aflate în ipoteza

menționată - transmise în folosință pe durată nedeterminată și fără plată în

vederea realizării de construcții pentru activitatea organizațiilor cooperației

meșteșugărești,.,care nu sunt revendicate (terenul în litigiu a fost solicitat

a fi restituit încă din anul 2001) și pe care au fost realizate construcții

conform legii, își păstrează acest regim. Iată deci că numai într-o atare

ipoteză legea recunoaște dreptul reclamantei de a păstra folosința acestor

terenuri, aflate în continuare în proprietatea statului.

Mai mult,

nu a fost lămurită, deși reclamantul a solicitat încă în fața primei instanțe,

calitatea reclamantei cu referire la interesul în declanșarea prezentului

litigiu, atâta vreme cât întreaga probațiune confirmă ca spațiile ce se află pe

acest teren (dispus a fi restituit) este deținut de societăți comerciale cu

diferite obiecte de activitate, fără a se cunoaște nici titlul cu care dețin

bunul și nici raporturile ori presupusele raporturi juridice cu reclamanta care

pretinde repararea dreptului încălcat. Pentru că în situația în care

construcțiile ar fi deținute în concesiune, locațiune etc. ar fi incidente

tocmai dispozițiile legale invocate de reclamant - art. 14 din Legea nr. 10/2001 - verificare ce, de asemenea,

nu a fost făcută de instanța de apel și care se impunea cu necesitate în scopul

lămuririi raportului juridic litigios și soluționării legale a cauzei.

Fiind o

acțiune de drept comun, instanța avea a verifica existența vreunuia dintre

cazurile de nulitate de drept comun, care, în speță, deși nu s-a făcut niciun

fel de trimitere, nu poate fi decât faptul că actul juridic a fost săvârșit în

frauda legii atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în

care au fost edictate, ci pentru eludarea altor dispoziții imperative al

actului juridic contestat, care nu au fost în niciun fel dovedite.

În

analiza raportului juridic litigios nu poate fi omisă nici împrejurarea că

titlul desființat în prezentul litigiu a mai constituit obiect de verificare judiciară

- Sentința civilă nr. 2980 din 10 aprilie 2009 a Judecătoriei sector 6

București care a constatat în litigiul purtat cu SC S.N.P.P. SA valabilitatea

dispoziției de restituire emisă titularului sau, aspect care, de asemenea,

trebuia să constituie obiect de verificare în analiza instanțelor, dat fiind

tocmai caracterul acestui act de procedură care exprima adevă