ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4493/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 17878/3/2010, contestatorul S.D.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiul București, prin Primarul General, anularea Dispoziției din 18 februarie 2010 emise de Primăria Municipiului București. Prin sentința civilă nr. 1274 din 08 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin dispoziția din 2004 a Primarului General al Municipiului București, i s-a restituit contestatorului în natură suprafața de teren de 87 mp liberă de construcții, din suprafața totală de 690 mp, din imobilul situat în București, sector 5. Prin dispoziția din 18 februarie 2010 a Primarului General al Municipiului București contestată în cauză s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 85,50 mp din suprafața de 175,2 mp (reprezentând cota de ¼ din terenul în suprafață totală de 690 mp) și construcția demolată în suprafață utilă de 191 mp, din imobilul situat în București, sector 5, imposibil de restituit în natură.

Contestația a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în raport de data comunicării. S-a invocat de către contestator faptul că dispoziția nu este legală sub aspectul suprafeței de teren pentru care se acorda masuri reparatorii, cât și sub aspectul suprafeței construcțiilor demolate, susținând că din actele depuse la dosar, precum și din anexa Decretului nr. 130 din 29 mai 1989 rezultă fără putere de tăgadă că la momentul exproprierii autoarea sa, C.A., deținea în proprietate suprafața de teren de 472 mp teren și 1.049,32 mp construcții, din care 802 mp suprafața utilă, iar coproprietarii imobilului nu mai dețineau terenul și construcția, întrucât până la acea dată partea lor din imobil era trecuta în proprietatea statului.

Contestația susținută de aceste motive nu a fost întemeiată. Astfel, tribunalul a reținut că, prin actul de vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1942, imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafața de 690 mp cu toate construcțiile de pe acesta, a fost dobândit de către cumpărătorii N.C. în cota de ½ și respectiv I.D. și N.H. împreună cealaltă cotă de ½. Prin contractul de vânzare - cumpărare din 24 octombrie 1942, I.D. și N.H. au vândut cota de ½ din dreptul dobândit asupra imobilului teren și construcții către R.S.

În urma decesului acesteia, cota de ½ din întregul imobil - construcții s-a transmis succesorului G.T., iar cota de ½ din întregul teren de 690 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, moștenirea fiind testamentară - certificat de moștenitor din 1977. În ceea ce privește cealaltă cotă de ½ din imobil, dobândită de autorul N.C., tribunalul a reținut că la decesul acestuia au rămas ca moștenitoare soția supraviețuitoare, C.A., care a dobândit ½ din dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din imobil (adică ¼ din imobil) și uzufruct viager asupra restului de ½ din cota de ½ din imobil, și fiica acesteia, C.D.A., în calitate de legatar, cu ½ din nuda proprietate asupra cotei de ½ din imobil - potrivit certificatului de moștenitor din 1969. S-a mai reținut că prin Decizia nr. 910 din 12 iunie 1978, cota de ¼ din nuda proprietate asupra imobilului a trecut în proprietatea statului de la C. (D.) D.A.

în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării acesteia în străinătate. În concluzie, rezultă că restul de ½ din imobilul compus din 690 mp și construcții situat în București, sector 5, nu a fost niciodată în proprietatea lui N.C., iar din cota de ½ cumpărată de acesta, autoarea directă a reclamantului contestator, C.A. a dobândit doar ½, așadar aceasta a deținut calitatea de proprietar doar asupra unei cote de ¼ din imobil. Drept consecință, este neîntemeiată susținerea contestatorului în sensul că autoarea (mătușa sa) ar fi deținut la data exproprierii întregul imobil, astfel că nici contestatorul nu poate dobândi mai mult decât i s-a transmis pe cale succesorală, fiind așadar îndreptățit la restituire numai pentru cota de ¼ din imobil, chiar dacă în anexa la decretul de expropriere din 25 mai 1989 s-a precizat că s-ar fi expropriat de la aceasta 472 mp teren și 1.49,32 mp construcții, din care 802,38 mp.

suprafață utilă. Nu s-a putut reține nici că acestuia i-ar profita cotele celorlalți coproprietari, față de împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, această regulă este aplicabilă între comoștenitorii aceleiași persoane îndreptățite; or, în cauză, reclamantul contestator este cu totul străin față de succesiunea celorlalți coproprietari de la care s-a făcut preluarea de către stat - G.T. (½ din imobil) și respectiv C.D.A. (¼ din imobil).

În plus, pentru considerentele expuse, nu își găsește aplicare în cauză nici prezumția relativă reglementată de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul solicitat de contestator, de a i se restitui suprafața de teren și construcțiile menționate în decretul de expropriere ca fiind preluate de la C.A., întrucât în cauză, prin actul inițial de proprietate, actele de înstrăinare subsecvente și certificatele succesorale menționate mai sus, această prezumție a fost răsturnată, rezultând că autoarea contestatorului nu deținea în proprietate, la data exproprierii, decât o cotă ¼ din imobil.

De asemenea, din aceleași înscrisuri a rezultat cu certitudine faptul că suprafața totală deținută în proprietate în temeiul actului de vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1942 nu a fost niciodată de 1.500 mp (cum s-a pretins în notificare și este menționat în mod greșit în Decizia nr. 910/1978), ci de 690 mp, cum corect s-a reținut de către unitatea notificată, în acest sens fiind și certificatul de rol fiscal. Instanța de fond a mai reținut că din adresa emisă de SC C. SA și procesul verbal de predare - preluare, că exproprierea s-a făcut de la C.A., M.P. și E.V., astfel că și sub acest aspect susținerile contestatorului în sensul că ar fi îndreptățit la măsuri reparatorii pentru diferența dintre suprafața expropriată exclusiv de la autoarea sa, de 472 mp și suprafața restituită în natură, de 87 mp, nu au putut fi reținute.

În ceea ce privește solicitarea de acordare de despăgubiri pentru toate instalațiile mecanice și accesoriile existente la data exproprierii, tribunalul a reținut că acestea nu au fost individualizate de către contestator, nu rezultă ca atare din actul de expropriere și nu au făcut obiectul notificării. Cu privire la suprafața construcțiilor, tribunalul a reținut că în actul de vânzare cumpărare din 1942 acestea nu sunt individualizate nici ca structură, nici ca suprafață, că nu s-a depus schița anexă a acestui contract, că actele de înstrăinare subsecvente ori certificatele de moștenitor nu fac vreo mențiune în acest sens, la fel și certificatul de rol fiscal. De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici nota-tabel întocmită de autoarea C.A., întrucât nu se coroborează cu alte probe, iar mențiunile din actul de expropriere nu fac dovada proprietății, pentru motivele arătate mai sus.

Drept consecință, în lipsa oricăror alte probe concludente sub acest aspect, tribunalul a avut în vedere situația juridică a imobilului conform adeverinței din 06 martie 2002 eliberate de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Proprietății - Cadastru, din care a rezultat că la momentul exproprierii autoarea contestatorului deținea un corp de clădire cu două nivele, în suprafață de 191 mp, pentru care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin dispoziția contestată.

Împotriva aceste hotărâri judecătorești,a declarat apel reclamantul S.D.N., iar prin Decizia civilă nr. 644 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul reclamantului, s-a schimbat în tot sentința apelată și s-a admis în parte contestația fiind modificată în parte Dispoziția din 18 februarie 2010 emisă de Primarul general al Municipiului București la art. 1 în sensul că acordarea de măsuri reparatorii în favoarea lui S.D.N. privește ¼ din construcția demolată în suprafață utilă de 802,38 mp în loc de construcția demolată de 191,00 mp din imobilul situat în București, sector 5. Au fost menținute celelalte dispoziții din actul contestat.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Prin notificarea trimisă prin B.E.J. B., R. și B. din 23 mai 2001, reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, să i se acorde despăgubirile cuvenite în urma demolării construcției în suprafață de 1.049,32 mp, situată în București, sector 5. Prin notificarea trimisă prin B.E.J. B., R. și B. din 23 mai 2001, reclamantul a solicitat restituirea imobilului de la aceeași adresă, format din teren și construcție, arătând că suprafața totală a terenului este de 1.500 mp. Reclamantul a menționat și că s-au achitat drepturile legale pentru instalațiile aferente construcțiilor, fără a formula însă o solicitare expresă în legătură cu acest aspect nici în partea de început și nici în finalul celor două notificări.

Prin dispoziția din 30 ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București, s-a restituit, în natură, în proprietatea reclamantului S.D.N., terenul în suprafață de 87 mp, liber de construcții, din suprafața totală de 630 mp, situat în București, sector 5. Prin dispoziția din 18 februarie 2010 a Primarului General al Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 85,50 mp din suprafața de 175,2 mp (reprezentând cota de ¼ din terenul în suprafață totală de 690 mp) și construcția demolată în suprafață utilă de 191 mp, din imobilul situat în București, sector 5, imposibil de restituit în natură persoanei îndreptățite S.D.N.

Prin aceeași dispoziție s-a respins cererea privind restituirea în natură/măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 202,50 mp și construcția demolată în suprafață de 858,32 mp, situate în București, sector 5, ca nedovedită. În temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva acestei ultime decizii menționate, reclamantul S.D.N. a formulat contestație adresată secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, în baza căreia instanțele au fost învestite să verifice temeinicia și legalitatea acesteia. Verificând actele care au stat la baza emiterii dispoziției, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut situația de fapt și anume că prin actul de vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1942, imobilul situat în București, compus din teren în suprafața de circa 690 mp cu toate construcțiile de pe acesta, a fost dobândit de către cumpărătorii N.C.

în cota de ½ și respectiv I.D. și N.H. împreună cealaltă cotă de ½. Actul nu face nicio descriere a construcțiilor, precizându-se însă că în imobil funcționează întreprinderea industrială „M.R.” și că s-au vândut și toate instalațiile mecanice cu toate accesoriile, piese, unelte, mașini, electrice și mecanice de orice gen, etc., adică întreg inventarul existent la acea dată în întreprindere, precum și toată cantitatea de materii prime (metale, fiare de aur, bumbac, panglici, etc.) fabricate sau nefabricate, precum și materiile prime după facturile de cumpărare. Prin contractul de vânzare - cumpărare din 24 octombrie 1942, I.D. și N.H. au vândut către R.S. toate drepturile acestora asupra imobilului situat în București, cu toate clădirile, instalațiunile și îmbunătățirile, inclusiv toate drepturile asupra fabricei de furnituri militare instalată în imobil”.

În aceste condiții, începând cu data de 24 octombrie 1942, R.S. a deținut o cotă de ½ din imobil, iar N.C. cealaltă cotă de ½. Potrivit certificatului de moștenitor din 25 octombrie 1977 întocmit de Notariatul de stat al sectorului 7 București, la data de 10 august 1977 a decedat G.S., în masa succesorală rămasă de pe urma acesteia intrând, printre altele, și cota indiviză de ½ din imobilul situat în București, constând din teren în suprafață de 655 mp și construcțiile existente compuse din ateliere industriale, astfel cum s-a dobândit prin actul de vânzare cumpărare autentificat la 1942, dobândit înainte de căsătorie. Totodată, s-a stabilit că moștenitor este G.T., căruia, în calitate de soț și legatar universal, i-a revenit întreaga masă succesorală, cu excepția terenului de la adresa menționată.

În cuprinsul precizării adresate Primăriei Municipiului București, reclamantul a învederat că numitele E.V. și P.M. erau moștenitoarele lui G.T. Conform certificatului de moștenitor din 11 aprilie 1969 întocmit de Notariatul de stat local al sectorului 1 București, la data de 1 martie 1969 a decedat C.O.N., masa succesorală rămasă de pe urma acestuia constând în cota indiviză de ½ din imobilul situat în București, sectorul 6, compus în totalitate din teren în suprafață de 600 mp și din construcția ce se află pe acest teren, dobândit de defunct prin cumpărare conform actului autentificat din 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, înainte de căsătorie. Succesiunea, de natură testamentară, s-a transmis soției acestuia, C.E.A., și fiicei acesteia, C.A.D., în cote de ½ fiecare, aceasta din urmă dobândind și uzufructul celeilalte părți din moștenire.

Sintetizând, ca urmare a deceselor celor doi coproprietari, imobilul a fost dobândit de succesorii acestora în următoarele cote indivize: G.T. - ½; C.A.D. - ¼ și C.E.A. - ¼. În ceea ce privește preluarea imobilului de către stat, instanța de apel a constatat în primul rând, că terenul aferent cotei de ½ ce a aparținut defunctei G.S., în suprafață de 327 mp (655 mp : 2), a trecut în proprietatea Statului Român, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974 (care prevedea că dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se putea face numai prin moștenire legală), moștenirea fiind testamentară, prin Decizia nr. 311 din 25 februarie 1978 a fostului Consiliu Popular al Sectorului 6 - Comitetul Executiv.

Prin Decizia nr. 312 emisă la aceeași dată de același organ de stat, ternul respectiv a fost atribuit în folosință, pe durata existenței construcției, lui G.T. Ulterior, prin Decizia nr. 910 din 12 iunie 1978 emisă de Consiliul Popular al Sectorului 6 - Comitetul Executiv s-a decis, în temeiul Decretului nr. 223/1974, că, începând cu data de 6 decembrie 1974 se trece, fără plată, în proprietatea statului, nuda proprietate a cotei părți indivize de ¼ din imobilul situat în București, sector 6, format din corpurile de clădire A; B; C; D; E; F și din terenul aferent în suprafață totală de 1.500 mp, fostă proprietate a numitei D.A.D. (născută C.). În considerentele acestei decizii s-a arătat, pe de o parte, că numita D.A.D.

(născută C.) și D.G. au plecat temporar în străinătate în anul 1972 și nu s-au mai înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, iar pe de altă parte că susnumita deține nuda proprietate a cotei părți de ½ din imobil în baza certificatului de moștenitor din 18 aprilie 1969 eliberat de Notariatul de stat local al sectorului 1. Având în vedere că, potrivit celor arătate anterior, suprafața terenului indicată în certificatul de moștenitor care a stat la baza deciziei este în realitate de 600 mp, concluzia care se impune este aceea că în actul de preluare a bunului de la D.A.D. (născută C.) - care, în plus, nici nu este autoarea reclamantului - s-a săvârșit o eroare. Prin urmare, la data emiterii Decretului de expropriere nr. 130 din 25 mai 1989, fuseseră preluate de stat o cotă indiviză de teren de ½ (ce aparținuse lui G.T.), precum și încă cotă indiviză de ¼ din teren și construcție, ce aparținuse lui D.A.D.

Referitor la suprafața terenului,instanța de apel a mai constatat neconcordanțele care există între actul de dobândire (690 mp), certificatele de moștenitor (655 mp, respectiv 600 mp), cererea adresată de C.E.A. directorului D.G.D.A.L. la 11 septembrie 1987 (655 mp) și fișa imobilului - din planul de situație - întocmită în aprilie 1982, actualizată în august 1985 (630 mp), în vederea exproprierii. Având în vedere că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 16 septembrie 1942 nu s-au întocmit măsurători precise, astfel care rezultă din folosirea adversului „circa”, este posibil ca suprafața din acte să nu corespundă conturului real al terenului. De aceea, corect ar fi să se ia în considerare fișa imobilului, pentru întocmirea căreia s-au făcut constatări și măsurători tehnice de către persoane de specialitate.

Aceste considerente sunt valabile și în privința determinării suprafeței construcției, cu atât mai mult cu cât, de această dată, nu există mențiuni corespunzătoare nici în actul de dobândire, nici în certificatele de moștenitori. Suprafața construcției este în schimb indicată în adresa din 6 martie 2002 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru (191 mp), care în mod greșit a fost avută în vedere de către prima instanță, întrucât are la bază evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarații în anul 1986, fără valoare juridică. Au mai fost depuse la dosar un plan de situație cuprinzând fostul teren conform planului din anul 1968, întocmit la 15 martie 2000 - pe baza căruia s-ar putea determina doar suprafața construită la sol, precum și schițe de plan ale suprafeței locative folosite pentru birouri de C.B.

în casa din București, proprietatea C.N., care au constituit anexa la raportul de expertiză tehnică Dosar nr. 7504/1968 al Judecătoriei Sectorului 6 - acestea dau informații doar despre suprafața ocupată de cooperativa respectiv. În fine, reclamantul a depus la dosar și schițele vizate spre neschimbare la 15 ianuarie 1972 de fostul Consiliu Popular al Sectorului 6 - Serviciul pentru controlul disciplinei în construcții și eliberarea autorizațiilor pentru construire, anexe la autorizația din 1971, avute în vedere de autoarea sa, C.E.A., în cererea adresată de directorului D.G.D.A.L. la 11 septembrie 1987, prin care, în calitate de coproprietară, a solicitat să i se plătească chiria până la data demolării pentru spațiile închiriate C.B.

și C.T.M. (total suprafață construită 1.331,9 mp). Acestea din urmă concordă cu suprafața construită desfășurată atestată în fișa imobilului. În aceste condiții, pe baza fișei imobilului - din planul de situație - întocmite în aprilie 1982, s-a reținut că suprafața construită desfășurată a construcției din, sectorul 5, era de 1.339,09 mp; suprafața utilă era de 1.069,84 mp, iar suprafața terenului era de 630 mp. Analizând anexa nr. 6 la Decretul de expropriere nr. 130 din 25 mai 1989 - Tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile situate în municipiul București se expropriază și se trec în proprietatea statului, s-a mai constatat că exproprierea a avut ca obiect o cotă de ¾ din imobil (¾ din 630 mp teren = 472,5 mp; ¾ din 1.339,09 mp suprafața desfășurată = 1.004,32 mp - în act s-a săvârșit o eroare materială, consemnându-se 1.049,32 mp și, respectiv ¾ din 1.069,84 mp suprafața utilă = 802,38 mp).

Concluzia care se desprinde din constatarea existenței aceluiași raport proporțional între cele două categorii de suprafețe se coroborează cu mențiunile din fișa tehnică a imobilului întocmită în vederea exproprierii, ce indică în calitate de proprietari pe K.E., G.M., P.M. și E.V., precum și cu procesul verbal de predare primire din 21 iulie 1987 întocmit de I.C.R.A.L. Cotroceni, în care, arătându-se că imobilul se predă conform fișei întocmite de I.P.B., sunt indicați aceiași proprietari. Prin urmare, susținerea apelantului reclamant în sensul că decretul de expropriere a vizat numai partea din imobil care nu fusese preluată anterior de stat este parțial întemeiată. În fapt, s-a avut în vedere preluarea cotei de ¼ din imobil (teren și construcție) care aparținuse lui D.A.D., nu și preluarea a încă unei cote de ½ din teren de la G.T.

În raport de cele expuse anterior, partea din imobilul (teren și construcție) care a fost supusă exproprierii era deținută într-o cotă de 2/3 (echivalentă cu ½ din imobilul în întregul său) de G.T. sau de moștenitorii acestuia (chiar dacă terenul fusese de fapt deja preluat) și într-o cotă de 1/3 (echivalentă cu ¼ din imobilul în întregul său) de autoarea reclamantului, C.E.A., prin urmare, contrar susținerilor apelantului reclamant, nu toată partea din imobil care a făcut obiectul exproprierii.

Este adevărat că potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”, însă de această dată există probe contrare, constând în cele două contracte de vânzare cumpărare încheiate în anul 1942, certificatele de moștenitor și deciziile de preluare. Așadar, ar fi fost necesar ca reclamantul să dovedească faptul că ar fi dobândit și cota parte indiviză aparținând lui G.T. Or, este imposibil ca un asemenea act de dobândire să existe, cel puțin în ce privește terenul, care a intrat în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974 și până în anul 1989 nu și-a mai putut schimba regimul juridic.

În consecință, având în vedere că dacă s-ar reține că suprafața totală a terenului a fost de 630 mp s-ar produce o înrăutățire a situației apelantului reclamant în propria cale de atac, contrară art. 295 teza II C. proc. civ., motiv pentru care instanța de apel a menținut situația de fapt stabilită de prima instanță referitoare la suprafața de 690 mp. În acest context, apelantul reclamant are dreptul la o suprafață de 172,5 mp (de fapt, la o cotă indiviză corespunzătoare acestei suprafețe), din care prin dispoziția din 30 ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București i s-au restituit 87 mp, iar prin dispoziția din 18 februarie 2010 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru încă 85,50 mp din suprafața de 175,2 mp (reprezentând cota de ¼ din terenul în suprafață totală de 690 mp).

Pentru aceste motive, instanța de apel a înlăturat criticile formulate de reclamant în legătura cu suprafața de teren pentru care are dreptul la măsuri reparatorii. În ceea ce privește construcția, deși instanța de apel a constatat că acesta ar fi îndreptățit să obțină măsuri reparatorii pentru o cotă de 1/3 din partea din construcție preluată - în suprafață utilă de 802,38 mp (sau ¼ din construcția totală - în suprafață utilă de 1.069,84 mp), ținând seama de limitele devoluțiunii date de solicitarea formulată prin cererea de apel, în finalul acesteia reclamantul referindu-se la suprafața construcției ca fiind cea din actul de expropriere a dispus schimbarea hotărârii instanței de fond în sensul că măsurile reparatorii în favoarea lui S.D.N.

privește cota de ¼ din construcția demolată în suprafață utilă de 802,38 mp. Pe de altă parte, s-a mai reținut că, pentru a putea beneficia de cota de ¼ din imobil, teren și construcție, care a aparținut lui D.A.D. ce a fost preluată în baza Decretului nr. 223/1974, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada că este moștenitorul său, simplul fapt că aceasta ar fi fiica lui C.E.A. nu este însă suficient. Referitor la instalațiile mecanice și accesoriile existente, instanța de apel a avut în vedere, atât faptul că nu au fost solicitate expres prin cele două notificări, cât și împrejurarea că nu ele nu mai există în prezent, de vreme ce construcțiile cărora le erau afectate au fost demolate. Or, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.D.N. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a obiectului dedus judecății, schimbând în totalitate înțelesul acestuia, iar hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii și străine de cauză. În aceeași idee se mai susține că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și respectiv a art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă recurentul învederează faptul că în contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 12500/2010 a menționat că exproprierea a operat de la C.A., însă instanța ignorând actul de vânzare - cumpărare a reținut în mod greșit că autoarea lui nu deținea în proprietate la data emiterii deciziei cota de ¼ din imobil, deși acest fapt nu rezultă din nici un înscris de la dosar. În aceeași idee se mai arată că,în ce privește solicitarea de a i se stabili măsuri reparatorii pentru instalațiile mecanice și accesoriile existente, trecute în proprietatea statului la data exproprierii, instanța nu se mai raportează la actul de vânzare - cumpărare în care erau trecute acestea, ci se raportează la decretul de expropriere.

Ca atare, se solicită anularea Dispoziției nr. 12500/2010 emisă de Primăria Municipiului București și pe cale de consecință a i se acorda măsuri reparatorii pentru suprafața de 472 mp teren și 1.049,32 mp construcție așa cum este prevăzut în Decretul de expropriere nr. 130/2505/1989 anexat. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, și a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele: Prin dispoziția din 18 februarie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București față de notificările înregistrate din 2001, din 2001 și din 2001, toate formulate de reclamant și F.F.C.

având ca obiect imobilul din București, sector 5, trecut în proprietatea Statului, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul de 85,50 mp din suprafața de 175,2 mp reprezentând cota de ¼ din terenul în suprafață totală de 690 mp și construcția demolată în suprafață de 191 mp, din imobilul situat în București, imposibil de restituit. Cum obiect al litigiului îl constituie dispoziția sus evocată, instanța de apel a examinat cauza în limitele investirii, astfel că din această perspectivă față de contractul de vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1942, de certificatul de moștenitor din 25 octombrie 1977 și respectiv din 11 aprilie 1969 al Notariatului de Stat local al sectorului 1 București, instanța de apel în mod corect a reținut că imobilul din litigiu a fost dobândit de succesorii proprietarilor (N.C.

½ și respectiv D. și N.M. ½) respectiv de G.T. în cotă de ½ parte și de C.A.D. ¼ și C.E.A. în cotă de ¼., motiv pentru care sunt nefondate criticile legate de greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 și respectiv art .24 din Legea nr. 10/2001. Cum antecesoarea reclamantului a avut cota de ¼, doar această cotă îi poate reveni acestuia, în condițiile în care nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul ar avea calitatea de succesor și după C.T. Cum nici autoarea reclamantului nu a deținut la data exproprierii întregul imobil, nici contestatorul nu poate dobândi mai mult decât i s-a transmis pe cale succesorală, fiind așadar îndreptățit la restituire numai pentru cota de ¼ din imobil.

Nu se poate reține nici faptul că reclamantului i-ar profita cotele celorlalți coproprietari, întrucât regula instituită de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, este aplicabilă între comoștenitorii aceleiași persoane îndreptățite; or, în cauză, reclamantul este străin față de succesiunea celorlalți coproprietari de la care s-a făcut preluarea de către stat - G.T. (½ din imobil) și respectiv C.D.A. (¼ din imobil).

În baza acelorași considerente este de reținut că în cauză, nu își găsește aplicare nici prezumția relativă reglementată de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul solicitat de contestator, de a i se restitui suprafața de teren și construcțiile menționate în decretul de expropriere ca fiind preluate de la C.A., întrucât în cauză, prin actul inițial de proprietate, actele de înstrăinare subsecvente și certificatele succesorale menționate mai sus, această prezumție a fost răsturnată, rezultând că autoarea contestatorului nu deținea în proprietate, la data exproprierii, decât o cotă ¼ din imobil.

Este real că potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”, însă această prezumție relativă a așa cum s-a arătat a fost răsturnată prin contractele de vânzare cumpărare încheiate în anul 1942, certificatele de moștenitor precum și prin deciziile de preluare.

Or, față de cele expuse instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare atât a dispozițiilor art. 4 cât și a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât în raport de cota ce-i revine reclamantului, instanța a avut în vedere și faptul că prin dispoziția din 30 ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București i s-au restituit reclamantului suprafața de 87 mp iar prin dispoziția din 2010 i s-au mai restituit încă 85,50 mp din suprafața de 172,5 mp ce i se cuvine din teren. Criticile reclamantului legate de faptul că hotărârea ar cuprinde elemente străine de cauză și contradictorii sunt de asemenea nefondate, în condițiile în care instanța arată argumentele de fapt și de drept pe care își fundamentează soluția pronunțată, considerentele fiind clare, concise și în concordanță cu actele de la dosar, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Neîntemeiate sunt și criticile referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv a contractului de vânzare - cumpărare din 1947. Acest motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în contract. Or, motivele invocate de recurent nu vizează faptul că instanța de apel ar fi interpretat greșit termenii sau clauzele contractului sus evocat, ci că suprafețele de teren solicitate de reclamant nu sunt cele dobândite prin actul de vânzare - cumpărare. Or, acest aspect constituie o chestiune de apreciere a probelor, ce nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Nefondate sunt și criticile legate de neacordarea măsurilor reparatorii pentru instalațiile mecanice și accesoriile solicitate, în condițiile în care instanța de apel a analizat solicitarea reclamantului atât prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cât și raportat la faptul că acestea nu au fost solicitate prin notificările formulate. Astfel din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.D.N. împotriva Deciziei civile nr. 644/ A din data de 28 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2013.