ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 14.10.2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4493/2013

HOTĂRÂRE

14.10.2013

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4493/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12

aprilie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 17878/3/2010,

contestatorul S.D.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiul București, prin Primarul General, anularea Dispoziției din 18

februarie 2010 emise de Primăria Municipiului București.

Prin sentința civilă nr.

1274 din 08 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin dispoziția din 2004 a Primarului

General al Municipiului București, i s-a restituit contestatorului în natură

suprafața de teren de 87 mp liberă de construcții, din suprafața totală de 690

mp, din imobilul situat în București, sector 5.

Prin dispoziția din

18 februarie 2010 a Primarului General al Municipiului București contestată în

cauză s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul

în suprafață de 85,50 mp din suprafața de 175,2 mp (reprezentând cota de

¼ din terenul în suprafață totală de 690 mp) și construcția demolată în

suprafață utilă de 191 mp, din imobilul situat în București, sector 5, imposibil

de restituit în natură.

Contestația a fost

formulată în termenul legal prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

în raport de data comunicării.

S-a invocat de către

contestator faptul că dispoziția nu este legală sub aspectul suprafeței de

teren pentru care se acorda masuri reparatorii, cât și sub aspectul suprafeței

construcțiilor demolate, susținând că din actele depuse la dosar, precum și din

anexa Decretului nr. 130 din 29 mai 1989 rezultă fără putere de tăgadă că la

momentul exproprierii autoarea sa, C.A., deținea în proprietate suprafața de

teren de 472 mp teren și 1.049,32 mp construcții, din care 802 mp suprafața

utilă, iar coproprietarii imobilului nu mai dețineau terenul și construcția,

întrucât până la acea dată partea lor din imobil era trecuta în proprietatea

statului.

Contestația susținută

de aceste motive nu a fost întemeiată.

Astfel, tribunalul a

reținut că, prin actul de vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1942, imobilul

situat în București, sector 5, compus din teren în suprafața de 690 mp cu toate

construcțiile de pe acesta, a fost dobândit de către cumpărătorii N.C. în cota

de ½ și respectiv I.D. și N.H. împreună cealaltă cotă de ½.

Prin contractul de

vânzare - cumpărare din 24 octombrie 1942, I.D. și N.H. au vândut cota de

½ din dreptul dobândit asupra imobilului teren și construcții către R.S.

În urma decesului acesteia, cota de ½ din întregul imobil - construcții

s-a transmis succesorului G.T., iar cota de ½ din întregul teren de 690

mp a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, moștenirea

fiind testamentară - certificat de moștenitor din 1977.

În ceea ce privește

cealaltă cotă de ½ din imobil, dobândită de autorul N.C., tribunalul a

reținut că la decesul acestuia au rămas ca moștenitoare soția supraviețuitoare,

C.A., care a dobândit ½ din dreptul de proprietate asupra cotei de

½ din imobil (adică ¼ din imobil) și uzufruct viager asupra

restului de ½ din cota de ½ din imobil, și fiica acesteia, C.D.A.,

în calitate de legatar, cu ½ din nuda proprietate asupra cotei de

½ din imobil - potrivit certificatului de moștenitor din 1969.

S-a mai reținut că

prin Decizia nr. 910 din 12 iunie 1978, cota de ¼ din nuda proprietate

asupra imobilului a trecut în proprietatea statului de la C. (D.) D.A. în

temeiul Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării acesteia în străinătate.

În concluzie, rezultă

că restul de ½ din imobilul compus din 690 mp și construcții situat în

București, sector 5, nu a fost niciodată în proprietatea lui N.C., iar din cota

de ½ cumpărată de acesta, autoarea directă a reclamantului contestator,

C.A. a dobândit doar ½, așadar aceasta a deținut calitatea de proprietar

doar asupra unei cote de ¼ din imobil.

Drept consecință,

este neîntemeiată susținerea contestatorului în sensul că autoarea (mătușa sa)

ar fi deținut la data exproprierii întregul imobil, astfel că nici

contestatorul nu poate dobândi mai mult decât i s-a transmis pe cale

succesorală, fiind așadar îndreptățit la restituire numai pentru cota de

¼ din imobil, chiar dacă în anexa la decretul de expropriere din 25 mai

1989 s-a precizat că s-ar fi expropriat de la aceasta 472 mp teren și 1.49,32

mp construcții, din care 802,38 mp. suprafață utilă.

Nu s-a putut reține

nici că acestuia i-ar profita cotele celorlalți coproprietari, față de

împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

această regulă este aplicabilă între comoștenitorii aceleiași persoane

îndreptățite; or, în cauză, reclamantul contestator este cu totul străin față

de succesiunea celorlalți coproprietari de la care s-a făcut preluarea de către

stat - G.T. (½ din imobil) și respectiv C.D.A. (¼ din imobil).

În plus, pentru

considerentele expuse, nu își găsește aplicare în cauză nici prezumția relativă

reglementată de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul

solicitat de contestator, de a i se restitui suprafața de teren și

construcțiile menționate în decretul de expropriere ca fiind preluate de la C.A.,

întrucât în cauză, prin actul inițial de proprietate, actele de înstrăinare

subsecvente și certificatele succesorale menționate mai sus, această prezumție

a fost răsturnată, rezultând că autoarea contestatorului nu deținea în

proprietate, la data exproprierii, decât o cotă ¼ din imobil.

De asemenea, din

aceleași înscrisuri a rezultat cu certitudine faptul că suprafața totală

deținută în proprietate în temeiul actului de vânzare - cumpărare din 16

septembrie 1942 nu a fost niciodată de 1.500 mp (cum s-a pretins în notificare

și este menționat în mod greșit în Decizia nr. 910/1978), ci de 690 mp, cum

corect s-a reținut de către unitatea notificată, în acest sens fiind și

certificatul de rol fiscal.

Instanța de fond a

mai reținut că din adresa emisă de SC C. SA și procesul verbal de predare -

preluare, că exproprierea s-a făcut de la C.A., M.P. și E.V., astfel că și sub

acest aspect susținerile contestatorului în sensul că ar fi îndreptățit la

măsuri reparatorii pentru diferența dintre suprafața expropriată exclusiv de la

autoarea sa, de 472 mp și suprafața restituită în natură, de 87 mp, nu au putut

fi reținute.

În ceea ce privește

solicitarea de acordare de despăgubiri pentru toate instalațiile mecanice și

accesoriile existente la data exproprierii, tribunalul a reținut că acestea nu

au fost individualizate de către contestator, nu rezultă ca atare din actul de

expropriere și nu au făcut obiectul notificării.

Cu privire la

suprafața construcțiilor, tribunalul a reținut că în actul de vânzare cumpărare

din 1942 acestea nu sunt individualizate nici ca structură, nici ca suprafață,

că nu s-a depus schița anexă a acestui contract, că actele de înstrăinare

subsecvente ori certificatele de moștenitor nu fac vreo mențiune în acest sens,

la fel și certificatul de rol fiscal. De asemenea, nu poate fi avută în vedere

nici nota-tabel întocmită de autoarea C.A., întrucât nu se coroborează cu alte

probe, iar mențiunile din actul de expropriere nu fac dovada proprietății, pentru

motivele arătate mai sus.

Drept consecință, în

lipsa oricăror alte probe concludente sub acest aspect, tribunalul a avut în

vedere situația juridică a imobilului conform adeverinței din 06 martie 2002

eliberate de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Proprietății -

Cadastru, din care a rezultat că la momentul exproprierii autoarea

contestatorului deținea un corp de clădire cu două nivele, în suprafață de 191

mp, pentru care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin dispoziția

contestată.

Împotriva aceste

hotărâri judecătorești,a declarat apel reclamantul S.D.N., iar prin Decizia civilă

nr. 644 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul reclamantului, s-a

schimbat în tot sentința apelată și s-a admis în parte contestația fiind

modificată în parte Dispoziția din 18 februarie 2010 emisă de Primarul general

al Municipiului București la art. 1 în sensul că acordarea de măsuri

reparatorii în favoarea lui S.D.N. privește ¼ din construcția demolată

în suprafață utilă de 802,38 mp în loc de construcția demolată de 191,00 mp din imobilul situat în București, sector 5. Au fost menținute celelalte dispoziții din

actul contestat.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin notificarea

trimisă prin B.E.J. B., R. și B. din 23 mai 2001, reclamantul a solicitat, în

temeiul Legii nr. 10/2001, să i se acorde despăgubirile cuvenite în urma

demolării construcției în suprafață de 1.049,32 mp, situată în București,

sector 5. Prin notificarea trimisă prin B.E.J. B., R. și B. din 23 mai 2001,

reclamantul a solicitat restituirea imobilului de la aceeași adresă, format din

teren și construcție, arătând că suprafața totală a terenului este de 1.500 mp.

Reclamantul a menționat și că s-au achitat drepturile legale pentru

instalațiile aferente construcțiilor, fără a formula însă o solicitare expresă

în legătură cu acest aspect nici în partea de început și nici în finalul celor

două notificări.

Prin dispoziția din

30 ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București, s-a restituit,

în natură, în proprietatea reclamantului S.D.N., terenul în suprafață de 87 mp,

liber de construcții, din suprafața totală de 630 mp, situat în București,

sector 5.

Prin dispoziția din

18 februarie 2010 a Primarului General al Municipiului București s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de

85,50 mp din suprafața de 175,2 mp (reprezentând cota de ¼ din terenul

în suprafață totală de 690 mp) și construcția demolată în suprafață utilă de

191 mp, din imobilul situat în București, sector 5, imposibil de restituit în

natură persoanei îndreptățite S.D.N. Prin aceeași dispoziție s-a respins

cererea privind restituirea în natură/măsuri reparatorii pentru terenul în

suprafață de 202,50 mp și construcția demolată în suprafață de 858,32 mp,

situate în București, sector 5, ca nedovedită.

În temeiul art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, împotriva acestei ultime decizii menționate,

reclamantul S.D.N. a formulat contestație adresată secției civile a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, în

baza căreia instanțele au fost învestite să verifice temeinicia și legalitatea

acesteia.

Verificând actele

care au stat la baza emiterii dispoziției, instanța de apel a constatat că în

mod corect prima instanță a reținut situația de fapt și anume că prin actul de

vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1942, imobilul situat în București,

compus din teren în suprafața de circa 690 mp cu toate construcțiile de pe

acesta, a fost dobândit de către cumpărătorii N.C. în cota de ½ și

respectiv I.D. și N.H. împreună cealaltă cotă de ½.

Actul nu face nicio

descriere a construcțiilor, precizându-se însă că în imobil funcționează

întreprinderea industrială „M.R.” și că s-au vândut și toate instalațiile

mecanice cu toate accesoriile, piese, unelte, mașini, electrice și mecanice de

orice gen, etc., adică întreg inventarul existent la acea dată în

întreprindere, precum și toată cantitatea de materii prime (metale, fiare de

aur, bumbac, panglici, etc.) fabricate sau nefabricate, precum și materiile

prime după facturile de cumpărare.

Prin contractul de

vânzare - cumpărare din 24 octombrie 1942, I.D. și N.H. au vândut către R.S.

toate drepturile acestora asupra imobilului situat în București, cu toate

clădirile, instalațiunile și îmbunătățirile, inclusiv toate drepturile asupra

fabricei de furnituri militare instalată în imobil”.

În aceste condiții,

începând cu data de 24 octombrie 1942, R.S. a deținut o cotă de ½ din

imobil, iar N.C. cealaltă cotă de ½.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 25 octombrie 1977 întocmit de Notariatul de

stat al sectorului 7 București, la data de 10 august 1977 a decedat G.S., în masa succesorală rămasă de pe urma acesteia intrând, printre altele, și cota

indiviză de ½ din imobilul situat în București, constând din teren în

suprafață de 655 mp și construcțiile existente compuse din ateliere

industriale, astfel cum s-a dobândit prin actul de vânzare cumpărare

autentificat la 1942, dobândit înainte de căsătorie.

Totodată, s-a

stabilit că moștenitor este G.T., căruia, în calitate de soț și legatar

universal, i-a revenit întreaga masă succesorală, cu excepția terenului de la

adresa menționată. În cuprinsul precizării adresate Primăriei Municipiului București,

reclamantul a învederat că numitele E.V. și P.M. erau moștenitoarele lui G.T.

Conform

certificatului de moștenitor din 11 aprilie 1969 întocmit de Notariatul de stat

local al sectorului 1 București, la data de 1 martie 1969 a decedat C.O.N., masa succesorală rămasă de pe urma acestuia constând în cota indiviză de

½ din imobilul situat în București, sectorul 6, compus în totalitate din

teren în suprafață de 600 mp și din construcția ce se află pe acest teren,

dobândit de defunct prin cumpărare conform actului autentificat din 1942 de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, înainte de căsătorie. Succesiunea, de natură

testamentară, s-a transmis soției acestuia, C.E.A., și fiicei acesteia, C.A.D.,

în cote de ½ fiecare, aceasta din urmă dobândind și uzufructul

celeilalte părți din moștenire.

Sintetizând, ca

urmare a deceselor celor doi coproprietari, imobilul a fost dobândit de

succesorii acestora în următoarele cote indivize: G.T. - ½; C.A.D. -

¼ și C.E.A. - ¼.

În ceea ce privește

preluarea imobilului de către stat, instanța de apel a constatat în primul

rând, că terenul aferent cotei de ½ ce a aparținut defunctei G.S., în

suprafață de 327 mp (655 mp : 2), a trecut în proprietatea Statului Român,

conform art. 30 din Legea nr. 58/1974 (care prevedea că dobândirea terenurilor

cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se putea

face numai prin moștenire legală), moștenirea fiind testamentară, prin Decizia nr.

311 din 25 februarie 1978 a fostului Consiliu Popular al Sectorului 6 - Comitetul

Executiv. Prin Decizia nr. 312 emisă la aceeași dată de același organ de stat,

ternul respectiv a fost atribuit în folosință, pe durata existenței

construcției, lui G.T.

Ulterior, prin Decizia

nr. 910 din 12 iunie 1978 emisă de Consiliul Popular al Sectorului 6 -

Comitetul Executiv s-a decis, în temeiul Decretului nr. 223/1974, că, începând

cu data de 6 decembrie 1974 se trece, fără plată, în proprietatea statului,

nuda proprietate a cotei părți indivize de ¼ din imobilul situat în

București, sector 6, format din corpurile de clădire A; B; C; D; E; F și din

terenul aferent în suprafață totală de 1.500 mp, fostă proprietate a numitei D.A.D.

(născută C.).

În considerentele

acestei decizii s-a arătat, pe de o parte, că numita D.A.D. (născută C.) și D.G.

au plecat temporar în străinătate în anul 1972 și nu s-au mai înapoiat la

expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, iar pe de altă parte

că susnumita deține nuda proprietate a cotei părți de ½ din imobil în

baza certificatului de moștenitor din 18 aprilie 1969 eliberat de Notariatul de

stat local al sectorului 1. Având în vedere că, potrivit celor arătate

anterior, suprafața terenului indicată în certificatul de moștenitor care a

stat la baza deciziei este în realitate de 600 mp, concluzia care se impune

este aceea că în actul de preluare a bunului de la D.A.D. (născută C.) - care,

în plus, nici nu este autoarea reclamantului - s-a săvârșit o eroare.

Prin urmare, la data

emiterii Decretului de expropriere nr. 130 din 25 mai 1989, fuseseră preluate

de stat o cotă indiviză de teren de ½ (ce aparținuse lui G.T.), precum

și încă cotă indiviză de ¼ din teren și construcție, ce aparținuse lui D.A.D.

Referitor la

suprafața terenului,instanța de apel a mai constatat neconcordanțele care

există între actul de dobândire (690 mp), certificatele de moștenitor (655 mp,

respectiv 600 mp), cererea adresată de C.E.A. directorului D.G.D.A.L. la 11

septembrie 1987 (655 mp) și fișa imobilului - din planul de situație - întocmită

în aprilie 1982, actualizată în august 1985 (630 mp), în vederea exproprierii.

Având în vedere că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 16

septembrie 1942 nu s-au întocmit măsurători precise, astfel care rezultă din

folosirea adversului „circa”, este posibil ca suprafața din acte să nu

corespundă conturului real al terenului. De aceea, corect ar fi să se ia în

considerare fișa imobilului, pentru întocmirea căreia s-au făcut constatări și

măsurători tehnice de către persoane de specialitate.

Aceste considerente

sunt valabile și în privința determinării suprafeței construcției, cu atât mai

mult cu cât, de această dată, nu există mențiuni corespunzătoare nici în actul

de dobândire, nici în certificatele de moștenitori. Suprafața construcției este

în schimb indicată în adresa din 6 martie 2002 emisă de Primăria Municipiului

București - Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru (191 mp), care

în mod greșit a fost avută în vedere de către prima instanță, întrucât are la

bază evidențele cadastrale întocmite pe bază de declarații în anul 1986, fără

valoare juridică. Au mai fost depuse la dosar un plan de situație cuprinzând

fostul teren conform planului din anul 1968, întocmit la 15 martie 2000 - pe

baza căruia s-ar putea determina doar suprafața construită la sol, precum și

schițe de plan ale suprafeței locative folosite pentru birouri de C.B. în casa

din București, proprietatea C.N., care au constituit anexa la raportul de

expertiză tehnică Dosar nr. 7504/1968 al Judecătoriei Sectorului 6 - acestea

dau informații doar despre suprafața ocupată de cooperativa respectiv.

În fine, reclamantul

a depus la dosar și schițele vizate spre neschimbare la 15 ianuarie 1972 de

fostul Consiliu Popular al Sectorului 6 - Serviciul pentru controlul disciplinei

în construcții și eliberarea autorizațiilor pentru construire, anexe la

autorizația din 1971, avute în vedere de autoarea sa, C.E.A., în cererea

adresată de directorului D.G.D.A.L. la 11 septembrie 1987, prin care, în

calitate de coproprietară, a solicitat să i se plătească chiria până la data

demolării pentru spațiile închiriate C.B. și C.T.M. (total suprafață construită

1.331,9 mp). Acestea din urmă concordă cu suprafața construită desfășurată

atestată în fișa imobilului.

În aceste condiții,

pe baza fișei imobilului - din planul de situație - întocmite în aprilie 1982, s-a

reținut că suprafața construită desfășurată a construcției din, sectorul 5, era

de 1.339,09 mp; suprafața utilă era de 1.069,84 mp, iar suprafața terenului era

de 630 mp.

Analizând anexa nr. 6

la Decretul de expropriere nr. 130 din 25 mai 1989 - Tabelul cuprinzând

proprietarii ale căror imobile situate în municipiul București se expropriază

și se trec în proprietatea statului, s-a mai constatat că exproprierea a avut

ca obiect o cotă de ¾ din imobil (¾ din 630 mp teren = 472,5 mp;

¾ din 1.339,09 mp suprafața desfășurată = 1.004,32 mp - în act s-a

săvârșit o eroare materială, consemnându-se 1.049,32 mp și, respectiv ¾

din 1.069,84 mp suprafața utilă = 802,38 mp). Concluzia care se desprinde din

constatarea existenței aceluiași raport proporțional între cele două categorii

de suprafețe se coroborează cu mențiunile din fișa tehnică a imobilului

întocmită în vederea exproprierii, ce indică în calitate de proprietari pe K.E.,

G.M., P.M. și E.V., precum și cu procesul verbal de predare primire din 21

iulie 1987 întocmit de I.C.R.A.L. Cotroceni, în care, arătându-se că imobilul

se predă conform fișei întocmite de I.P.B., sunt indicați aceiași proprietari.

Prin urmare,

susținerea apelantului reclamant în sensul că decretul de expropriere a vizat

numai partea din imobil care nu fusese preluată anterior de stat este parțial

întemeiată. În fapt, s-a avut în vedere preluarea cotei de ¼ din imobil

(teren și construcție) care aparținuse lui D.A.D., nu și preluarea a încă unei

cote de ½ din teren de la G.T.

În raport de cele

expuse anterior, partea din imobilul (teren și construcție) care a fost supusă

exproprierii era deținută într-o cotă de 2/3 (echivalentă cu ½ din

imobilul în întregul său) de G.T. sau de moștenitorii acestuia (chiar dacă

terenul fusese de fapt deja preluat) și într-o cotă de 1/3 (echivalentă cu

¼ din imobilul în întregul său) de autoarea reclamantului, C.E.A., prin

urmare, contrar susținerilor apelantului reclamant, nu toată partea din imobil

care a făcut obiectul exproprierii.

Este adevărat că

potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „În absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive”, însă de această dată există probe contrare, constând în cele două

contracte de vânzare cumpărare încheiate în anul 1942, certificatele de

moștenitor și deciziile de preluare. Așadar, ar fi fost necesar ca reclamantul

să dovedească faptul că ar fi dobândit și cota parte indiviză aparținând lui G.T.

Or, este imposibil ca un asemenea act de dobândire să existe, cel puțin în ce

privește terenul, care a intrat în proprietatea statului conform art. 30 din

Legea nr. 58/1974 și până în anul 1989 nu și-a mai putut schimba regimul

juridic.

În consecință, având

în vedere că dacă s-ar reține că suprafața totală a terenului a fost de 630 mp

s-ar produce o înrăutățire a situației apelantului reclamant în propria cale de

atac, contrară art. 295 teza II C. proc. civ., motiv pentru care instanța de

apel a menținut situația de fapt stabilită de prima instanță referitoare la

suprafața de 690 mp.

În acest context,

apelantul reclamant are dreptul la o suprafață de 172,5 mp (de fapt, la o cotă

indiviză corespunzătoare acestei suprafețe), din care prin dispoziția din 30

ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București i s-au restituit

87 mp, iar prin dispoziția din 18 februarie 2010 s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii pentru încă 85,50 mp din suprafața de 175,2 mp (reprezentând cota

de ¼ din terenul în suprafață totală de 690 mp).

Pentru aceste motive,

instanța de apel a înlăturat criticile formulate de reclamant în legătura cu

suprafața de teren pentru care are dreptul la măsuri reparatorii.

În ceea ce privește

construcția, deși instanța de apel a constatat că acesta ar fi îndreptățit să

obțină măsuri reparatorii pentru o cotă de 1/3 din partea din construcție

preluată - în suprafață utilă de 802,38 mp (sau ¼ din construcția totală

- în suprafață utilă de 1.069,84 mp), ținând seama de limitele devoluțiunii

date de solicitarea formulată prin cererea de apel, în finalul acesteia

reclamantul referindu-se la suprafața construcției ca fiind cea din actul de

expropriere a dispus schimbarea hotărârii instanței de fond în sensul că măsurile

reparatorii în favoarea lui S.D.N. privește cota de ¼ din construcția

demolată în suprafață utilă de 802,38 mp.

Pe de altă parte, s-a

mai reținut că, pentru a putea beneficia de cota de ¼ din imobil, teren

și construcție, care a aparținut lui D.A.D. ce a fost preluată în baza

Decretului nr. 223/1974, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada că este

moștenitorul său, simplul fapt că aceasta ar fi fiica lui C.E.A. nu este însă suficient.

Referitor la

instalațiile mecanice și accesoriile existente, instanța de apel a avut în

vedere, atât faptul că nu au fost solicitate expres prin cele două notificări, cât

și împrejurarea că nu ele nu mai există în prezent, de vreme ce construcțiile

cărora le erau afectate au fost demolate. Or, potrivit art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001: „Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile

preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de

cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul S.D.N.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare a obiectului dedus judecății,

schimbând în totalitate înțelesul acestuia, iar hotărârea pronunțată cuprinde

motive contradictorii și străine de cauză.

În aceeași idee se

mai susține că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și respectiv a art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Din această

perspectivă recurentul învederează faptul că în contestația formulată împotriva

Dispoziției nr. 12500/2010 a menționat că exproprierea a operat de la C.A., însă

instanța ignorând actul de vânzare - cumpărare a reținut în mod greșit că

autoarea lui nu deținea în proprietate la data emiterii deciziei cota de

¼ din imobil, deși acest fapt nu rezultă din nici un înscris de la

dosar.

În aceeași idee se

mai arată că,în ce privește solicitarea de a i se stabili măsuri reparatorii

pentru instalațiile mecanice și accesoriile existente, trecute în proprietatea

statului la data exproprierii, instanța nu se mai raportează la actul de

vânzare - cumpărare în care erau trecute acestea, ci se raportează la decretul

de expropriere.

Ca atare, se solicită

anularea Dispoziției nr. 12500/2010 emisă de Primăria Municipiului București și

pe cale de consecință a i se acorda măsuri reparatorii pentru suprafața de 472

mp teren și 1.049,32 mp construcție așa cum este prevăzut în Decretul de

expropriere nr. 130/2505/1989 anexat.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, și a dispozițiilor art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

Prin dispoziția din

18 februarie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului București față de

notificările înregistrate din 2001, din 2001 și din 2001, toate formulate de

reclamant și F.F.C. având ca obiect imobilul din București, sector 5, trecut în

proprietatea Statului, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

pentru terenul de 85,50 mp din suprafața de 175,2 mp reprezentând cota de

¼ din terenul în suprafață totală de 690 mp și construcția demolată în suprafață de 191 mp, din imobilul situat în București, imposibil de

restituit.

Cum obiect al

litigiului îl constituie dispoziția sus evocată, instanța de apel a examinat cauza

în limitele investirii, astfel că din această perspectivă față de contractul de

vânzare - cumpărare din 16 septembrie 1942, de certificatul de moștenitor din

25 octombrie 1977 și respectiv din 11 aprilie 1969 al Notariatului de Stat

local al sectorului 1 București, instanța de apel în mod corect a reținut că

imobilul din litigiu a fost dobândit de succesorii proprietarilor (N.C.

½ și respectiv D. și N.M. ½) respectiv de G.T. în cotă de

½ parte și de C.A.D. ¼ și C.E.A. în cotă de ¼., motiv pentru

care sunt nefondate criticile legate de greșita interpretare a dispozițiilor art.

4 și respectiv art .24 din Legea nr. 10/2001.

Cum antecesoarea

reclamantului a avut cota de ¼, doar această cotă îi poate reveni

acestuia, în condițiile în care nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul ar

avea calitatea de succesor și după C.T. Cum nici autoarea reclamantului nu a

deținut la data exproprierii întregul imobil, nici contestatorul nu poate

dobândi mai mult decât i s-a transmis pe cale succesorală, fiind așadar îndreptățit

la restituire numai pentru cota de ¼ din imobil.

Nu se poate reține

nici faptul că reclamantului i-ar profita cotele celorlalți coproprietari, întrucât

regula instituită de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, este

aplicabilă între comoștenitorii aceleiași persoane îndreptățite; or, în cauză,

reclamantul este străin față de succesiunea celorlalți coproprietari de la care

s-a făcut preluarea de către stat - G.T. (½ din imobil) și respectiv C.D.A.

(¼ din imobil).

În baza acelorași considerente

este de reținut că în cauză, nu își găsește aplicare nici prezumția relativă

reglementată de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul

solicitat de contestator, de a i se restitui suprafața de teren și

construcțiile menționate în decretul de expropriere ca fiind preluate de la C.A.,

întrucât în cauză, prin actul inițial de proprietate, actele de înstrăinare

subsecvente și certificatele succesorale menționate mai sus, această prezumție

a fost răsturnată, rezultând că autoarea contestatorului nu deținea în

proprietate, la data exproprierii, decât o cotă ¼ din imobil.

Este real că potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „În absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi

cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”, însă

această prezumție relativă a așa cum s-a arătat a fost răsturnată prin

contractele de vânzare cumpărare încheiate în anul 1942, certificatele de

moștenitor precum și prin deciziile de preluare.

Or, față de cele

expuse instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare atât a

dispozițiilor art. 4 cât și a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

cu atât mai mult cu cât în raport de cota ce-i revine reclamantului, instanța a

avut în vedere și faptul că prin dispoziția din 30 ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București i s-au restituit reclamantului suprafața de 87 mp iar prin dispoziția din 2010 i s-au mai restituit încă 85,50 mp din suprafața de 172,5 mp ce i

se cuvine din teren.

Criticile

reclamantului legate de faptul că hotărârea ar cuprinde elemente străine de

cauză și contradictorii sunt de asemenea nefondate, în condițiile în care

instanța arată argumentele de fapt și de drept pe care își fundamentează soluția

pronunțată, considerentele fiind clare, concise și în concordanță cu actele de

la dosar, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Neîntemeiate sunt și

criticile referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, respectiv a contractului de vânzare - cumpărare din 1947. Acest

motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează