ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 26 februarie 2010, O.C., F.V. și D.G., au solicitat instanței – în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României – să oblige pârâta ca, în acord cu dispozițiile art. 26 alin. (1) și art. 27 din Legea nr. 10/2001, să-i plătească despăgubiri în sumă de 120.000 lei pentru suprafața de 74 mp teren neretrocedat, reprezentând diferența dintre cei 947 mp, teren situat în Buzău, la restituirea căruia a fost obligată prin Sentința civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă și 873 mp, care au fost retrocedați efectiv în baza Ordinului nr. 1501 din 1 februarie 2010. Reclamanții au mai solicitat totodată și plata chiriei în cuantum de 90.000 lei, aferentă perioadei 6 februarie 2009 – 1 februarie 2010, cât au fost lipsiți de folosința imobilului.

La 7 iunie 2010, reclamanții și-au precizat cererea, arătând că înțeleg să cheme în judecată, în calitate de pârât și pe M.F.P. Prin întâmpinarea formulată, Curtea de Conturi a solicitat respingerea acțiunii, arătând că acordarea despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură nu se poate face decât în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar cel de-al doilea capăt de cerere este lipsit de fundament, față de data când bunul s-a regăsit în patrimoniul reclamanților. Tot astfel, pârâta a învederat că, înțelege să cheme în garanție Mun. Buzău, prin Primar, pentru ipoteza în care ar cădea în pretenții. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 492 din 12 martie 2012 a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții O.C.

și D.G., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor și chematul în garanție Mun. Buzău prin Primar, având ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. A respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă pe capătul 1 de cerere, invocată de pârâta Curtea de Conturi. A obligat pârâta Curtea de Conturi să emită o decizie motivată cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru suprafața de teren de 79,65 m.p. identificată prin raportul de expertiză topo întocmit de expert V.C. potrivit evaluării în sumă de 87.499 lei (20.447 euro) făcută de expertul tehnic S.M.V. A respins capătul 2 din cerere privind plata contravalorii lipsei de folosință, ca neîntemeiat.

A respins cererea de chemare în garanție a Mun. Buzău prin Primar, ca rămasă fără obiect. A obligat pârâta Curtea de Conturi la 2.000 lei cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând contravaloare onorariu de expertiză. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că avându-se în vedere dispozițiile Sentinței civile nr. 880/2007 pronunțată de Tribunalul București, devenită irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea Curții de Conturi a României la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului situat în Buzău, Jud. Buzău, alcătuit din teren în suprafață de 947 mp și construcțiile amplasate pe acesta, nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul acestui proces o situație intrată deja în puterea lucrului judecat.

Ca atare, față de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, tribunalul a decis că se impune obligarea pârâtei Curtea de Conturi la emiterea unei decizii motivate cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, pentru suprafața de teren ce nu a fost retrocedată, la întocmirea Ordinului nr. 1501/2010 și care a fost identificată prin expertiză topo aflată la dosar, potrivit evaluării făcute de expertul evaluator. Cel de al doilea capăt de acțiune, prin care reclamanții au solicitat acordarea chiriei pentru imobilul din Mun.

Buzău aferentă perioadei 6 februarie 2009 - 01 februarie 2010, a fost apreciat de instanță ca fiind neîntemeiat și ca atare a fost respins, cu motivarea că Ordinul de restituire în natură ce reprezintă titlul de proprietate al reclamanților, referitor la acest imobil, a fost întocmit de către pârâtă la data de 1 februarie 2010, așa încât s-a apreciat că nu poate fi pretinsă chiria pentru o perioadă anterioară emiterii acestui ordin prin care bunul a fost retrocedat către contestatori. De altfel, se arată, conform înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că acest imobil nu a fost folosit de către pârâtă în intervalul menționat în cererea de chemare în judecată, fiind atribuit prin contract de comodat către Direcția Poliției Comunitare Buzău.

Cererea de chemare în garanție a Mun. Buzău, reprezentat de primar a fost respinsă ca rămasă fără obiect. Apelul declarat de reclamanta O.C. împotriva acestei sentințe, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie care, prin Decizia nr. 391/ A din 5 noiembrie 2012, a anulat sentința apelată și a acordat termen pentru evocarea fondului. Prin aceeași decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței de pârâta Curtea de Conturi a României.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că toate apărările pe care pârâta le reiterează în cadrul memoriului de apel pendinte au fost (și trebuiau să fie) valorificate în cadrul acelei proceduri judiciare ce a fost finalizată irevocabil, la data de 6 februarie 2009, prin Decizia civilă nr. 1224 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au fost respinse recursurile părților împotriva Deciziei civile nr. 121 din 21 februarie 2008 și care a avut ca obiect contestația formulată în condițiile Legii nr. 10/2011. Trimiterea la prevederile Legii nr. 245/2005 excede cadrului procesual de față astfel că și criticile fondate pe aceste prevederi au fost îndepărtate ca lipsite de relevanță juridică.

În cadrul acelui litigiu, se arată, pârâta nu a formulat o critică concretă prin care să-și declare nemulțumirea relativ la imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în discuție iar instanțele au stabilit, cu putere de lucru judecat, că: pârâtul are calitate procesuală pasivă, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001; că reclamanții au dovedit întinderea dreptului lor de proprietate asupra suprafeței de teren de 947, 50 mp și a construcțiilor amplasate pe acesta. Or, deținerea ulterioară a bunului reclamanților nu poate fi apreciată ca fiind justificată, prin prisma susținerilor pârâtei în sensul că bunul se află în posesia altei instituții, iar, pe de altă parte deoarece primarul este cel abilitat de legea specială cu soluționarea notificării, ori că întinderea dreptului de proprietate este incertă.

Aceasta deoarece, reclamanții dețin un titlu executoriu, reprezentat de sentința judecătorească mai sus menționată; prin care pârâtul din prezenta cauză a căzut în pretenții iar întinderea dreptului de proprietate a fost stabilită prin dispozitivul acestei hotărâri. Mai mult, apelantul pârât a dispus de folosința acestui bun care este deținut, în temeiul unui contract de comodat, de Poliția Comunitară Buzău (fila 130 dosar fond). Pe de altă parte, Curtea a constatat că, cel de-al doilea petit al acțiunii, întemeiat pe dispoziția art. 998 C. civ., nu a primit nicio rezolvare, și, pe cale de consecință, nici cererea de chemare în garanție formulată de către apelanta pârâtă reținându-se incidența dispoziției art. 297 C. proc.

civ. Astfel, se arată, deși se face trimitere la titlul executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 880/2007, se apreciază asupra netemeiniciei capătului 2 al acțiunii deoarece imobilul este atribuit de către pârâtă cu contract de comodat unui terț, situație în care nu se poate exercita controlul judiciar. Aceeași instanță, prin Decizia nr. 101/ A din 8 aprilie 2013, în evocarea fondului: A respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Curtea de Conturi a României, pe capătul 1 de cerere. A admis, în parte, acțiunea precizată, formulată de reclamanții O.C., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice și intimatul chemat în garanție Mun.

Buzău, prin Primar. A obligat pârâta Curtea de Conturi să emită o decizie motivată cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren de 79,65 m.p. identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert V.C. A obligat pârâta Curtea de Conturi să plătească reclamanților suma de 47.022 euro, contravaloarea în lei a acestei sume, la data efectuării plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil aferentă perioadei 21 februarie 2008 - 01 februarie 2010. A respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată. A obligat pârâta Curtea de Conturi la 2000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut că față de dispozițiile Sentinței civile nr. 880 din 11 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul civil nr. 8885/3/2007, definitivă și irevocabilă, prin care pârâta Curtea de Conturi a României a fost obligată să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață de 947 mp și construcțiile amplasate pe acest teren, situate în Buzău, Jud. Buzău, aceasta are calitate de subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății de reclamanți, prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru terenul de 74 mp din suprafața totală de 947 mp, imposibil de restituit în natură și pentru lipsa de folosință a întregului teren în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii și data la care pârâta a înțeles să restituie efectiv reclamanților terenul în suprafață de 873 mp.

Prin hotărârea irevocabilă mai sus menționată, se arată, pârâta a fost obligată să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață de 947 mp situat în Buzău, Jud. Buzău, iar în condițiile în care din probele administrate a rezultat că a restituit până în prezent doar suprafața de 873 mp este evident că subzistă în continuare obligația acesteia de a restitui reclamanților și diferența de 74 mp. Apărările pârâtei privitoare la inexistența dreptului său asupra acestei diferențe de teren, la întinderea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în Cartea funciară și la dreptul municipalității asupra terenului, sunt aspecte care puteau fi valorificate legal în contestația formulată de reclamanții din prezenta cauză împotriva Ordinului nr. 2166/1758 din 25 octombrie 2005, prin care Curtea de Conturi a României respinsese cererea reclamanților privind restituirea în natură a terenului situat în Buzău, Jud. Buzău.

În niciun caz, astfel de apărări nu pot fi reiterate și analizate în prezenta cauză, problemele de drept dezlegate de instanța de judecată irevocabil prin Sentința civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 neputând fi reluate într-o nouă judecată între aceleași părți, decât cu încălcarea puterii lucrului judecat. Astfel, în condițiile în care, prin sentința civilă mai sus menționată s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra obligației pârâtei de a restitui reclamanților și diferența de teren de 74 mp, iar prin întâmpinare, pârâta a invocat imposibilitatea obiectivă de restituire în natură, reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că acest teren are de fapt o suprafață de 79,65 mp și o valoare de 87.499 lei, iar la termenul de judecată din data de 20 februarie 2012, reclamanții prin avocat au învederat că-și însușesc concluziile expertizei și își completează acțiunea, solicitând acordarea de despăgubiri în cuantum de 87.499 lei. Pârâta nu a contestat concluziile expertizei de specialitate întocmită în cauză, apărările sale limitându-se la invocarea lipsei calității procesuale pasive și a faptului că suprafața de 873 mp teren pe care a restituit-o reclamanților prin Ordinul nr. 1501 din 1 februarie 2010 reprezintă întregul teren aflat în posesia sa, situat la adresa în litigiu.

În aceste condiții instanța a admis capătul unu de cerere din acțiune și a obligat pârâta să emită dispoziție prin care să acorde reclamanților despăgubiri pentru terenul ce nu-l poate restitui în natură, conform Sentinței civile nr. 880/2007, potrivit evaluării făcută de expert. Prin capătul al doilea de cerere din acțiune, se arată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 947 m.p., situat în Buzău, Jud. Buzău, aferentă perioadei cuprinsă între data rămânerii definitive a Sentinței civile nr. 880/2007, prin care pârâta a fost obligată se restituie reclamanților, în natură, acest teren și data emiterii ordinului nr. 1501 din 1 februarie 2010, prin care pârâta a restituit efectiv o suprafață de 873 mp din acest teren.

Potrivit art. 998 C. civ., ”orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999, ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”. Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții, și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În speță este evident, reține curtea de apel, că reclamanții au suferit un prejudiciu prin imposibilitatea de a folosi imobilul a cărui restituire fusese dispusă de instanță, iar acest prejudiciu s-a datorat în exclusivitate pârâtei care a dispus prin ordin restituirea în natură a celei mai mari părți din teren, la aproximativ doi ani de la rămânerea definitivă a sentinței de restituire, respectiv la data de 01 februarie 2010, deși hotărârea de restituire era definitivă și executorie din data de 21 februarie 2008 când Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori, a dispus prin Decizia civilă nr. 121/2008, respingerea apelului ca nefondat.

În vederea cuantificării prejudiciului suferit de reclamanți instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize, iar concluziile acesteia au fost avute în vedere și de instanța de apel, în condițiile în care, în evocarea fondului, reclamanții nu au fost de acord cu administrarea altei expertize, iar pârâta prin consilier a învederat că nu înțelege să achite onorariu de expert pentru efectuarea unei noi expertize. Fiind vorba de un imobil ce cade sub incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că lipsa de folosință nu poate fi stabilită decât în raport cu această normă specială, prin raportare la dispozițiile H.G. nr. 886/2006, astfel cum s-a procedat de expert la pct. 6.2 din răspunsul la obiecțiuni (fila 311 dosar fond), reclamanții fiind îndreptățiți să primească pentru perioada menționată în acțiune o valoare egală cu chiria stabilită prin hotărârea mai sus menționată, respectiv suma de 47.022 euro.

În consecință, instanța a admis și cel de al doilea capăt de cerere din acțiune și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma mai sus menționată, reprezentând lipsa de folosință pentru terenul în suprafață de 947 mp situat în Buzău, Jud. Buzău, aferentă perioadei 21 februarie 2008 – 1 februarie 2010. Cererea de chemare în garanție formulată de Curtea de Conturi împotriva Mun. Buzău prin Primar a fost respinsă ca neîntemeiată, cu următoarele argumente: Conform dispozițiilor art. 60 C. proc. civ., partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubiri. Între pârâtă și chematul în garanție nu există însă un raport de garanție, și nici nu se poate reține că pârâta s-ar putea îndrepta împotriva Mun.

Buzău prin Primar cu o cerere în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de aceasta, dar din culpa sa exclusivă, constând în executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Chemarea în garanție este, în toate cazurile, o intervenție forțată, admisibilă într-un proces aflat în curs de judecată, doar dacă între cauza dedusă judecății și cererea de chemare în garanție există o legătură suficientă, de dependență și subordonare, așa încât soluția ce se va da cu privire la cererea principală să poată influența soluția ce se va pronunța asupra chemării în garanție. Or, între soluția pronunțată în prezenta acțiune principală și raportul juridic dedus judecății instanței prin cererea de chemare în garanție, nu există o astfel de interdependență.

Acțiunea reclamanților are ca obiect obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru terenul la a cărui restituire a fost obligată prin hotărâre judecătorească irevocabilă și pe care s-a dovedit că aceasta nu îl poate restitui în natură și obligarea la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului de la data rămânerii definitive a hotărârii de restituire și până la data restituirii efective. Prin cererea de chemare în garanție, se susține că în perioada aceasta imobilul a fost folosit de către o altă instituție publică, în baza unui contract de comodat cu titlu gratuit. Or, între obligația pârâtei de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanți și contractul de comodat, nu poate fi stabilită nicio legătură.

În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanta, cât și pârâta Curtea de Conturi a României. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta O.C., critică decizia pronunțată de Curtea de Apel, urmare evocării fondului, după cum urmează: - este greșită încadrarea imobilului în categoria celor prevăzute de art. 16 al Legii nr. 10/2001, apreciere care îi prejudiciază pe reclamanți întrucât chiria a fost calculată potrivit H.G. nr. 886/2006. Or, se arată, art. 16 al legii speciale face referire numai la acele imobile care se încadrează în cele afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori socio-culturale și în legătură cu care norma de aplicare prevede menținerea afectațiunii.

- pârâta nu a înțeles să-și facă apărări, sub aspectul încadrării nemișcătorului în această categorie, ceea ce nici nu ar fi fost posibil întrucât nici nu mai ocupa efectiv imobilul. - răspunderea pentru neretrocedarea imobilului revine exclusiv Curții de Conturi care, ar fi trebuit obligată la plata chiriei în valoare de 72.847 euro, stabilită prin expertiză.

Invocând același temei juridic, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, critică ambele decizii pronunțate de instanța de control judiciar, - atât cea prin care s-au soluționat apelurile cât și hotărârea dată urmare evocării fondului – după cum urmează: Cu referire la soluționarea primului capăt de cerere; - s-a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Conturi, în condițiile în care potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, stabilirea valori efective a imobilului ce nu poate fi restituit în natură și emiterea deciziei referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire, cade în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor.

- documentația cadastrală întocmită în anul 2004, pentru înscrierea în C.F., a învederat că s-a preluat, urmare Protocolului încheiat cu RA G. Buzău, doar suprafața de 1719 mp, din care o suprafață construită totală, de 683,87 mp, deci mult mai mică decât cea înscrisă în Protocol, de 2344,62 mp. Ca atare, prin Ordinul atacat, nu se puteau restitui alte suprafețe, decât cele deținute. - întârzierea în emiterea celui de-al doilea Ordin, nu este imputabilă pârâtei întrucât, urmare obligației stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a impus a fi delimitate cele două corpuri de proprietate și a fi efectuate măsurători, în legătură cu care reclamantele și-au exprimat acordul. Cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere; - în mod greșit s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 880 din 11 iunie 2007, rămasă irevocabilă în februarie 2009, s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Or, prin hotărârea invocată, Curtea de Conturi a fost obligată să emită Ordinul de restituire în natură, Ordin care constituie practic titlul de proprietate al reclamanților. Ca atare, nu se poate dispune obligarea la plata chiriei pentru o perioadă anterioară retrocedării imobilului. - nu au folosit imobilul, în interes propriu, în toată această perioadă, drept pentru care nici nu au solicitat aplicarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în sensul menținerii afectațiunii nemișcătorului. - greșit s-a acordat contravaloarea lipsei de folosință începând cu 21 februarie 2008, în condițiile în care hotărârea în discuție, a rămas definitivă la 6 februarie 2009. Ca atare, cel mult începând cu această dată s-ar fi putut stabili pretențiile.

Recursul declarat de reclamanta O.C. se privește ca nefondat în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 16 aliun.

(1) al Legii nr. 10/2001, republicată, în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori socio-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a) sau după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a). Potrivit pct. 3 al Anexei nr. 2 lit. a) din lege, intră sub incidența art. 16 din actul normativ mai sus citat, imobilele ocupate de administrații financiare, trezorerii, ministere și alte autorități ale administrației publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curți de apel, poliție, poliție de frontieră, jandarmerii, servicii publice comunitare pentru situații de urgență, sedii vamale, arhive naționale, direcții județene, case de asigurare de sănătate, primării, prefecturi, consilii locale și județene, inspectorate școlare.

Or, din actele cauzei rezultă că în toată perioada ulterioară Acordului din 25 ianuarie 1994 și Protocolului încheiat cu RA G. Buzău, imobilul în litigiu, situat în Buzău, (identificat la data încheierii Protocolului cu o suprafață locativă de 226,94 mp plus curtea aferentă de 260 mp și suprafața de 549,26 mp teren) a fost ocupat de instituții publice și afectat nemijlocit unor activități de interes public, împrejurare ce justifică încadrarea acestuia în categoria imobilelor menționate la art. 16 alin. (1) din lege. Astfel, în perioada imediat următoare încheierii Protocolului, imobilul a fost administrat de către Curtea de Conturi a României și folosit de Camera de Conturi a Jud. Buzău, pentru ca ulterior să fie atribuit prin contract de comodat către Direcția Poliției Comunitare Buzău, din cadrul Mun.

Buzău. De precizat că, la emiterea Ordinului nr. 2166/2005, ce a făcut obiectul contestației soluționate prin Sentința civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului București, au fost avute în vedere prevederile art. 16 al Legii nr. 10/2001, ulterior, în prezentul litigiu, instanța de control judiciar apreciind de asemenea, judicios, că imobilul cade sub incidența acestor dispoziții legale. De altfel, nemulțumirea recurentei legat de încadrarea imobilului în această categorie, rezidă exclusiv (mai ales în contextul în care nu s-a dispus menținerea afectațiunii, pentru perioada prevăzută de lege, omisiune care, fiindu-i profitabilă, nu poate fi folosită ca și critică) în modalitatea de calcul a chiriei pentru perioada în care a fost lipsită de folosința nemișcătorului, conform dispozițiilor H.G.

nr. 1886/2006, aspect care, în contextul soluției pronunțată prin decizia de față, legat de cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii introductive, nu se mai impune a fi analizat. Cât privește recursul formulat în cauză de Curtea de Conturi a României, acesta urmează a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed. Astfel, așa cum judicios au reținut și instanțele, prin Sentința civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, intrată în puterea lucrului judecat, dată în soluționarea contestației formulată de persoanele îndreptățite împotriva Ordinului nr. 2166 din 25 octombrie 2005 al Curții de Conturi, pârâta a fost obligată să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață de 947 m.p.

și construcțiile amplasate pe acesta situate în Buzău. Ca atare, recurenta nu mai poate invoca, în litigiul de față – vizând acordarea despăgubirilor pentru suprafața de 74 mp, rămasă nerestituită, urmare emiterii celui de-al doilea Ordin, nr. 1501 din 1 februarie 2010, dat în executarea hotărârii judecătorești irevocabile – lipsa calității sale procesuale pasive, pe considerentul că terenul nu s-ar afla în patrimoniul său.

Această apărare, așa cum corect a reținut instanța de apel, trebuia valorificată în primul litigiu și nu poate fi reiterată în prezenta cauză, în condițiile unor dezlegări irevocabile date de instanța care a soluționat contestația formulată împotriva Ordinului nr. 2166 din 25 octombrie 2005. Este corectă însă susținerea recurentei referitoare la greșita soluționare a celui de-al doilea capăt de cerere din acțiunea introductivă, vizând plata unor despăgubiri, reprezentând lipsa de folosință a imobilului în intervalul 21 februarie 2008 - 1 februarie 2010, când s-a produs restituirea efectivă. Astfel, se constată că nu sunt întrunite cerințele art. 998-999 C. civ.

de la 1864, sub aspectul existenței unei fapte ilicite și a unui raport de cauzalitate între această pretinsă faptă ilicită a entității deținătoare a nemișcătorului și prejudiciul încercat de reclamanți, prin neîncasarea chiriei în perioada de timp ce a urmat rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului. Se reține din actele cauzei că, urmare măsurătorilor cadastrale necesare înscrierii terenurilor ce au făcut obiectul Protocolului încheiat cu RA G. Buzău, în Cartea funciară, efectuate în anul 2004, a rezultat o suprafață mai mică a celor două corpuri de proprietate, totalizând 1719 mp, în loc de 2344,62 mp, cât se prevăzuse în respectivul Protocol.

Ca atare, persoanele îndreptățite și-au exprimat acordul scris, în vederea întocmirii unei noi documentații cadastrale, menită să stea la baza Ordinului de restituire în natură ce urma a fi emis în executarea Sentinței civile nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului București (a se vedea în acest sens adresa din 14 decembrie 2009 - fila 109-110 – dosar fond). În consecință, în contextul în care restituirea în natură nu se putea face fără delimitarea celor două corpuri de proprietate, întocmirea unor noi documentații cadastrale și realizarea acordului de voință, sub acest aspect, al persoanelor îndreptățite, în mod greșit s-a reținut existența culpei recurentei care, după obținerea acordului reclamanților, vizând măsurătorile efectuate, - în decembrie 2009 – a emis la data de 1 februarie 2010, Ordinul de restituire în natură.

Tot astfel, capătul al doilea de cerere al acțiunii introductive nu poate fi primit, din perspectiva intervalului pentru care se solicită acordarea despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a imobilului, interval plasat anterior emiterii Ordinului nr. 1501 din 1 februarie 2010, urmare căruia bunul a reintrat în patrimoniul reclamanților. Este îndeobște recunoscut că, de regulă, nu poate cere contravaloarea lipsei de folosință decât proprietarul, lipsit prin fapta culpabilă a unui terț, de posibilitatea de a culege fructele proprietății sale. Ca atare, folosința, implică îndeplinirea condiției obligatorii a deținerii în stăpânire a bunului. Dreptul de folosință (aparținând, de regulă proprietarului, dar și, prin excepție, comodatarului, uzufructuarului etc.) caracterizează dreptul de proprietate, deoarece folosința, alături de posesie și dispoziție, formează conținutul/substanța dreptului de proprietate.

Or, reclamanții au redevenit proprietari asupra bunului litigios, nu de la data rămânerii definitive a Sentinței nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului București (care, le-a conferit, în condițiile în care a obligat pârâta la emiterea Ordinului de restituire, doar o speranță legitimă) ci de la data emiterii celui de-al doilea Ordin, ce, constituie practic, titlul lor de proprietate asupra nemișcătorului. Așa fiind, este fondată susținerea recurentei în sensul că nu se poate solicita achitarea chiriei pentru o perioadă anterioară retrocedării efective a imobilului.

Deși s-au reținut ca nefondate criticile recurentei Curtea de Conturi referitoare la modul de soluționare de către instanțe a primului capăt de cerere vizând plata despăgubirilor pentru suprafața de teren ce nu a putut fi restituită în natură, este corectă argumentația acesteia, referitoare la competența exclusivă a Comisiei Centrale din subordinea Cancelariei Primului Ministru, de a calcula cuantumul final al acestor despăgubiri, în situația dispozițiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care, în Titlul VII stabilește în detaliu procedurile administrative ce urmează a fi derulate, anterior emiterii titlului de despăgubire, chestiunea primind, de altfel, o dezlegare obligatorie dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii (a se vedea, în acest sens Decizia nr. 101 alin. (2) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite).

Față de cele ce preced, recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României urmează a se admite, cu consecința casării primei decizii atacate și a modificării în parte a celei de a doua hotărâri, dată după evocarea fondului, în sensul respingerii ambelor apeluri formulate în cauză împotriva sentinței tribunalului. Tot astfel, în considerarea celor mai sus expuse și în acord cu practica instanței supreme, vor fi înlăturate din dispozitivul sentinței mențiunile referitoare la valoarea terenului ce a făcut obiectul litigiului, ce urmează a fi calculată potrivit procedurii instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.C. împotriva Deciziei nr. 101/ A din 8 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva aceleiași decizii, pe care o casează, precum și împotriva Deciziei nr. 391/ A din 5 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge ambele apeluri formulate în cauză, împotriva Sentinței nr. 492 din 12 martie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Înlătură din dispozitivul sentinței mențiunile referitoare la valoarea terenului în suprafață de 79,65 mp, valoare ce urmează a fi stabilită conform procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Irevocabilă. Pronunțată astăzi 12 noiembrie 2013.