ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la 26 februarie 2010,
O.C., F.V. și D.G., au solicitat instanței – în contradictoriu cu Curtea de
Conturi a României – să oblige pârâta ca, în acord cu dispozițiile art. 26 alin.
(1) și art. 27 din Legea nr. 10/2001, să-i plătească despăgubiri în sumă de
120.000 lei pentru suprafața de 74 mp teren neretrocedat, reprezentând
diferența dintre cei 947 mp, teren situat în Buzău, la restituirea căruia a
fost obligată prin Sentința civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului
București, rămasă definitivă și irevocabilă și 873 mp, care au fost retrocedați
efectiv în baza Ordinului nr. 1501 din 1 februarie 2010.
Reclamanții au mai
solicitat totodată și plata chiriei în cuantum de 90.000 lei, aferentă
perioadei 6 februarie 2009 – 1 februarie 2010, cât au fost lipsiți de folosința
imobilului.
La 7 iunie 2010,
reclamanții și-au precizat cererea, arătând că înțeleg să cheme în judecată, în
calitate de pârât și pe M.F.P.
Prin întâmpinarea
formulată, Curtea de Conturi a solicitat respingerea acțiunii, arătând că
acordarea despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură nu
se poate face decât în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar cel
de-al doilea capăt de cerere este lipsit de fundament, față de data când bunul
s-a regăsit în patrimoniul reclamanților.
Tot astfel, pârâta a
învederat că, înțelege să cheme în garanție Mun. Buzău, prin Primar, pentru
ipoteza în care ar cădea în pretenții.
Investit în primă
instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 492
din 12 martie 2012 a admis
în
parte acțiunea
precizată formulată de reclamanții O.C. și D.G., în contradictoriu cu pârâții
Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor și chematul în garanție
Mun. Buzău prin Primar, având ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile
Legii nr. 10/2001.
A respins excepția
lipsei de calitate procesuală pasivă pe capătul 1 de cerere, invocată de pârâta
Curtea de Conturi.
A obligat pârâta
Curtea de Conturi să emită o decizie motivată cu propuneri de măsuri
reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru suprafața de
teren de 79,65 m.p. identificată prin raportul de expertiză topo întocmit de
expert V.C. potrivit evaluării în sumă de 87.499 lei (20.447 euro) făcută de
expertul tehnic S.M.V.
A respins capătul 2
din cerere privind plata contravalorii lipsei de folosință, ca neîntemeiat.
A respins cererea de
chemare în garanție a Mun. Buzău prin Primar, ca rămasă fără obiect.
A obligat pârâta
Curtea de Conturi la 2.000 lei cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând
contravaloare onorariu de expertiză.
Pentru a se pronunța
astfel, prima instanță a reținut în esență că
avându-se în vedere dispozițiile Sentinței civile
nr. 880/2007 pronunțată de Tribunalul București, devenită irevocabilă, prin
care s-a dispus obligarea Curții de Conturi a României la emiterea deciziei de
restituire în natură a imobilului situat în Buzău, Jud. Buzău, alcătuit din
teren în suprafață de 947 mp și construcțiile amplasate pe acesta, nu mai poate
fi repusă în discuție în cadrul acestui proces o situație intrată deja în puterea
lucrului judecat.
Ca atare, față de
prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, tribunalul a
decis că se impune obligarea pârâtei Curtea de Conturi la emiterea unei decizii
motivate cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de
despăgubiri bănești, pentru suprafața de teren ce nu a fost retrocedată, la
întocmirea Ordinului nr. 1501/2010 și care a fost identificată prin expertiză
topo aflată la dosar, potrivit evaluării făcute de expertul evaluator.
Cel de al doilea
capăt de acțiune, prin care reclamanții au solicitat acordarea chiriei pentru
imobilul din Mun. Buzău aferentă perioadei 6 februarie 2009 - 01 februarie 2010,
a fost apreciat de instanță ca fiind neîntemeiat și ca atare a fost respins, cu
motivarea că Ordinul de restituire în natură ce reprezintă titlul de
proprietate al reclamanților, referitor la acest imobil, a fost întocmit de
către pârâtă la data de 1 februarie 2010, așa încât s-a apreciat că nu poate fi
pretinsă chiria pentru o perioadă anterioară emiterii acestui ordin prin care
bunul a fost retrocedat către contestatori.
De altfel, se arată,
conform înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că acest imobil nu a fost
folosit de către pârâtă în intervalul menționat în cererea de chemare în
judecată, fiind atribuit prin contract de comodat către Direcția Poliției
Comunitare Buzău.
Cererea de chemare în
garanție a Mun. Buzău, reprezentat de primar a fost respinsă ca rămasă fără
obiect.
Apelul declarat de
reclamanta O.C. împotriva acestei sentințe, a fost admis de Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie care,
prin Decizia nr. 391/ A din 5 noiembrie 2012, a anulat sentința apelată și a
acordat termen pentru evocarea fondului.
Prin aceeași decizie,
s-a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței de pârâta
Curtea de Conturi a României.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de control judiciar a reținut în esență că toate apărările pe care
pârâta le reiterează în cadrul memoriului de apel pendinte au fost (și trebuiau
să fie) valorificate în cadrul acelei proceduri judiciare ce a fost finalizată
irevocabil, la data de 6 februarie 2009, prin Decizia civilă nr. 1224
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au fost respinse
recursurile părților împotriva Deciziei civile nr. 121 din 21 februarie 2008 și
care a avut ca obiect contestația formulată în condițiile Legii nr. 10/2011.
Trimiterea la
prevederile Legii nr. 245/2005 excede cadrului procesual de față astfel că și
criticile fondate pe aceste prevederi au fost îndepărtate ca lipsite de
relevanță juridică.
În cadrul acelui
litigiu, se arată, pârâta nu a formulat o critică concretă prin care să-și
declare nemulțumirea relativ la imposibilitatea restituirii în natură a
imobilului în discuție iar instanțele au stabilit, cu putere de lucru judecat,
că: pârâtul are calitate procesuală pasivă, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001;
că reclamanții au dovedit întinderea dreptului lor de proprietate asupra
suprafeței de teren de 947, 50 mp și a construcțiilor amplasate pe acesta.
Or, deținerea
ulterioară a bunului reclamanților nu poate fi apreciată ca fiind justificată,
prin prisma susținerilor pârâtei în sensul că bunul se află în posesia altei
instituții, iar, pe de altă parte deoarece primarul este cel abilitat de legea
specială cu soluționarea notificării, ori că întinderea dreptului de
proprietate este incertă.
Aceasta deoarece,
reclamanții dețin un titlu executoriu, reprezentat de sentința judecătorească
mai sus menționată; prin care pârâtul din prezenta cauză a căzut în pretenții
iar întinderea dreptului de proprietate a fost stabilită prin dispozitivul
acestei hotărâri.
Mai mult, apelantul
pârât a dispus de folosința acestui bun care este deținut, în temeiul unui
contract de comodat, de Poliția Comunitară Buzău (fila 130 dosar fond).
Pe de altă parte,
Curtea a constatat că, cel de-al doilea petit al acțiunii, întemeiat pe
dispoziția art. 998 C. civ., nu a primit nicio rezolvare, și, pe cale de
consecință, nici cererea de chemare în garanție formulată de către apelanta
pârâtă reținându-se incidența dispoziției art. 297 C. proc. civ.
Astfel, se arată,
deși se face trimitere la titlul executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 880/2007,
se apreciază asupra netemeiniciei capătului 2 al acțiunii deoarece imobilul
este atribuit de către pârâtă cu contract de comodat unui terț, situație în
care nu se poate exercita controlul judiciar.
Aceeași instanță,
prin Decizia nr. 101/ A din 8 aprilie 2013,
în evocarea fondului:
A respins excepția
lipsei calității procesual pasive a pârâtei Curtea de Conturi a României, pe
capătul 1 de cerere.
A admis, în parte,
acțiunea precizată, formulată de reclamanții O.C., în contradictoriu cu pârâții
Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice și intimatul
chemat în garanție Mun. Buzău, prin Primar.
A obligat pârâta
Curtea de Conturi să emită o decizie motivată cu propunere de măsuri
reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren de 79,65 m.p. identificată
prin raportul de expertiză întocmit de expert V.C.
A obligat pârâta
Curtea de Conturi să plătească reclamanților suma de 47.022 euro,
contravaloarea în lei a acestei sume, la data efectuării plății, reprezentând
contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil aferentă perioadei 21
februarie 2008 - 01 februarie 2010.
A respins cererea de
chemare în garanție, ca neîntemeiată.
A obligat pârâta
Curtea de Conturi la 2000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța
astfel, Curtea de apel a reținut că
față de dispozițiile Sentinței civile nr. 880
din 11 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul
civil nr. 8885/3/2007, definitivă și irevocabilă, prin care pârâta Curtea de
Conturi a României a fost obligată să restituie în natură reclamanților terenul
în suprafață de 947 mp și construcțiile amplasate pe acest teren, situate în
Buzău, Jud. Buzău, aceasta are calitate de subiect pasiv în raportul juridic
dedus judecății de reclamanți, prin care se solicită acordarea de despăgubiri
pentru terenul de 74 mp din suprafața totală de 947 mp, imposibil de restituit
în natură și pentru lipsa de folosință a întregului teren în perioada cuprinsă
între data rămânerii definitive a hotărârii și data la care pârâta a înțeles să
restituie efectiv reclamanților terenul în suprafață de 873 mp.
Prin hotărârea
irevocabilă mai sus menționată, se arată, pârâta a fost obligată să restituie
în natură reclamanților terenul în suprafață de 947 mp situat în Buzău, Jud. Buzău,
iar în condițiile în care din probele administrate a rezultat că a restituit
până în prezent doar suprafața de 873 mp este evident că subzistă în continuare
obligația acesteia de a restitui reclamanților și diferența de 74 mp.
Apărările pârâtei
privitoare la inexistența dreptului său asupra acestei diferențe de teren, la
întinderea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în Cartea
funciară și la dreptul municipalității asupra terenului, sunt aspecte care
puteau fi valorificate legal în contestația formulată de reclamanții din
prezenta cauză împotriva Ordinului nr. 2166/1758 din 25 octombrie 2005, prin
care Curtea de Conturi a României respinsese cererea reclamanților privind
restituirea în natură a terenului situat în Buzău, Jud. Buzău. În niciun caz,
astfel de apărări nu pot fi reiterate și analizate în prezenta cauză,
problemele de drept dezlegate de instanța de judecată irevocabil prin Sentința civilă
nr. 880 din 11 iunie 2007 neputând fi reluate într-o nouă judecată între
aceleași părți, decât cu încălcarea puterii lucrului judecat.
Astfel, în condițiile
în care, prin sentința civilă mai sus menționată s-a statuat cu putere de lucru
judecat asupra obligației pârâtei de a restitui reclamanților și diferența de
teren de 74 mp, iar prin întâmpinare, pârâta a invocat imposibilitatea
obiectivă de restituire în natură, reclamanții sunt îndreptățiți să primească
despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit.
Din raportul de
expertiză efectuat în cauză a rezultat că acest teren are de fapt o suprafață
de 79,65 mp și o valoare de 87.499 lei, iar la termenul de judecată din data de
20 februarie 2012, reclamanții prin avocat au învederat că-și însușesc
concluziile expertizei și își completează acțiunea, solicitând acordarea de
despăgubiri în cuantum de 87.499 lei.
Pârâta nu a contestat
concluziile expertizei de specialitate întocmită în cauză, apărările sale
limitându-se la invocarea lipsei calității procesuale pasive și a faptului că
suprafața de 873 mp teren pe care a restituit-o reclamanților prin Ordinul nr. 1501
din 1 februarie 2010 reprezintă întregul teren aflat în posesia sa, situat la
adresa în litigiu.
În aceste condiții
instanța a admis capătul unu de cerere din acțiune și a obligat pârâta să emită
dispoziție prin care să acorde reclamanților despăgubiri pentru terenul ce nu-l
poate restitui în natură, conform Sentinței civile nr. 880/2007, potrivit
evaluării făcută de expert.
Prin capătul al
doilea de cerere din acțiune, se arată, reclamanții au solicitat obligarea
pârâtei la plata lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 947 m.p.,
situat în Buzău, Jud. Buzău, aferentă perioadei cuprinsă între data rămânerii
definitive a Sentinței civile nr. 880/2007, prin care pârâta a fost obligată se
restituie reclamanților, în natură, acest teren și data emiterii ordinului nr. 1501
din 1 februarie 2010, prin care pârâta a restituit efectiv o suprafață de 873
mp din acest teren.
Potrivit art. 998 C.
civ., ”orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe
acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999,
”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar
și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Din prevederile
legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții, și anume:
existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport
de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce
a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a
acționat.
În speță este evident,
reține curtea de apel, că reclamanții au suferit un prejudiciu prin
imposibilitatea de a folosi imobilul a cărui restituire fusese dispusă de
instanță, iar acest prejudiciu s-a datorat în exclusivitate pârâtei care a
dispus prin ordin restituirea în natură a celei mai mari părți din teren, la
aproximativ doi ani de la rămânerea definitivă a sentinței de restituire,
respectiv la data de 01 februarie 2010, deși hotărârea de restituire era
definitivă și executorie din data de 21 februarie 2008 când Curtea de Apel
București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori, a dispus prin Decizia
civilă nr. 121/2008, respingerea apelului ca nefondat.
În vederea
cuantificării prejudiciului suferit de reclamanți instanța de fond a dispus
efectuarea unei expertize, iar concluziile acesteia au fost avute în vedere și
de instanța de apel, în condițiile în care, în evocarea fondului, reclamanții
nu au fost de acord cu administrarea altei expertize, iar pârâta prin consilier
a învederat că nu înțelege să achite onorariu de expert pentru efectuarea unei
noi expertize.
Fiind vorba de un
imobil ce cade sub incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001,
instanța a apreciat că lipsa de folosință nu poate fi stabilită decât în raport
cu această normă specială, prin raportare la dispozițiile H.G. nr. 886/2006,
astfel cum s-a procedat de expert la pct. 6.2 din răspunsul la obiecțiuni (fila
311 dosar fond), reclamanții fiind îndreptățiți să primească pentru perioada
menționată în acțiune o valoare egală cu chiria stabilită prin hotărârea mai
sus menționată, respectiv suma de 47.022 euro.
În consecință,
instanța a admis și cel de al doilea capăt de cerere din acțiune și a obligat
pârâta să plătească reclamanților suma mai sus menționată, reprezentând lipsa
de folosință pentru terenul în suprafață de 947 mp situat în Buzău, Jud. Buzău,
aferentă perioadei 21 februarie 2008 – 1 februarie 2010.
Cererea de chemare în
garanție formulată de Curtea de Conturi împotriva Mun. Buzău prin Primar a fost
respinsă ca neîntemeiată, cu următoarele argumente:
Conform dispozițiilor
art. 60 C. proc. civ., partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva
căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere
în garanție sau în despăgubiri.
Între pârâtă și
chematul în garanție nu există însă un raport de garanție, și nici nu se poate
reține că pârâta s-ar putea îndrepta împotriva Mun. Buzău prin Primar cu o
cerere în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de aceasta, dar
din culpa sa exclusivă, constând în executarea cu întârziere a unei hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile.
Chemarea în garanție
este, în toate cazurile, o intervenție forțată, admisibilă într-un proces aflat
în curs de judecată, doar dacă între cauza dedusă judecății și cererea de
chemare în garanție există o legătură suficientă, de dependență și subordonare,
așa încât soluția ce se va da cu privire la cererea principală să poată influența
soluția ce se va pronunța asupra chemării în garanție.
Or, între soluția
pronunțată în prezenta acțiune principală și raportul juridic dedus judecății
instanței prin cererea de chemare în garanție, nu există o astfel de
interdependență.
Acțiunea reclamanților
are ca obiect obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru terenul la a
cărui restituire a fost obligată prin hotărâre judecătorească irevocabilă și pe
care s-a dovedit că aceasta nu îl poate restitui în natură și obligarea la
despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului de la data rămânerii
definitive a hotărârii de restituire și până la data restituirii efective. Prin
cererea de chemare în
garanție,
se susține că în perioada aceasta imobilul a fost folosit de către o altă
instituție publică, în baza unui contract de comodat cu titlu gratuit.
Or, între obligația
pârâtei de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanți și contractul de
comodat, nu poate fi stabilită nicio legătură.
În cauză, au declarat
recurs în termen legal, atât reclamanta, cât și pârâta Curtea de Conturi a
României.
În recursul său,
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta O.C.,
critică decizia pronunțată de Curtea de Apel, urmare evocării fondului, după
cum urmează:
- este greșită
încadrarea imobilului în categoria celor prevăzute de art. 16 al Legii nr. 10/2001,
apreciere care îi prejudiciază pe reclamanți întrucât chiria a fost calculată
potrivit H.G. nr. 886/2006.
Or, se arată, art. 16
al legii speciale face referire numai la acele imobile care se încadrează în
cele afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de
învățământ, sănătate ori socio-culturale și în legătură cu care norma de
aplicare prevede menținerea afectațiunii.
- pârâta nu a înțeles
să-și facă apărări, sub aspectul încadrării nemișcătorului în această
categorie, ceea ce nici nu ar fi fost posibil întrucât nici nu mai ocupa
efectiv imobilul.
- răspunderea pentru
neretrocedarea imobilului revine exclusiv Curții de Conturi care, ar fi trebuit
obligată la plata chiriei în valoare de 72.847 euro, stabilită prin expertiză.
Invocând același
temei juridic, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, critică ambele
decizii pronunțate de instanța de control judiciar, - atât cea prin care s-au
soluționat apelurile cât și hotărârea dată urmare evocării fondului – după cum
urmează:
Cu referire la
soluționarea primului capăt de cerere;
- s-a soluționat
greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Conturi, în
condițiile în care potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, stabilirea
valori efective a imobilului ce nu poate fi restituit în natură și emiterea
deciziei referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire, cade în sarcina
Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor.
- documentația
cadastrală întocmită în anul 2004, pentru înscrierea în C.F., a învederat că
s-a preluat, urmare Protocolului încheiat cu RA G. Buzău, doar suprafața de
1719 mp, din care o suprafață construită totală, de 683,87 mp, deci mult mai
mică decât cea înscrisă în Protocol, de 2344,62 mp.
Ca atare, prin
Ordinul atacat, nu se puteau restitui alte suprafețe, decât cele deținute.
- întârzierea în
emiterea celui de-al doilea Ordin, nu este imputabilă pârâtei întrucât, urmare
obligației stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a impus a fi
delimitate cele două corpuri de proprietate și a fi efectuate măsurători, în
legătură cu care reclamantele și-au exprimat acordul.
Cu referire la cel
de-al doilea capăt de cerere;
- în mod greșit s-a
reținut că prin Sentința civilă nr. 880 din 11 iunie 2007, rămasă irevocabilă
în februarie 2009, s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Or, prin hotărârea
invocată, Curtea de Conturi a fost obligată să emită Ordinul de restituire în
natură, Ordin care constituie practic titlul de proprietate al reclamanților.
Ca atare, nu se poate
dispune obligarea la plata chiriei pentru o perioadă anterioară retrocedării
imobilului.
- nu au folosit
imobilul, în interes propriu, în toată această perioadă, drept pentru care nici
nu au solicitat aplicarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în sensul
menținerii afectațiunii nemișcătorului.
- greșit s-a acordat
contravaloarea lipsei de folosință începând cu 21 februarie 2008, în condițiile
în care hotărârea în discuție, a rămas definitivă la 6 februarie 2009. Ca
atare, cel mult începând cu această dată s-ar fi putut stabili pretențiile.
Recursul declarat de
reclamanta O.C. se privește ca nefondat în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit
dispozițiilor art. 16 aliun. (1) al Legii nr. 10/2001, republicată, în situația
imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte
integrantă din lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților
de interes public, de învățământ, sănătate ori socio-culturale, foștilor
proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în
proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la
3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a) sau după caz, de
până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau dispoziției, pentru cele arătate
la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a).
Potrivit pct. 3 al
Anexei nr. 2 lit. a) din lege, intră sub incidența art. 16 din actul normativ
mai sus citat, imobilele ocupate de administrații financiare, trezorerii,
ministere și alte autorități ale administrației publice centrale,
parchete, judecătorii, tribunale, curți de apel, poliție, poliție de frontieră,
jandarmerii, servicii publice comunitare pentru situații de urgență, sedii vamale,
arhive naționale, direcții județene, case de asigurare de sănătate,
primării, prefecturi, consilii locale și județene, inspectorate școlare.
Or, din actele cauzei
rezultă că în toată perioada ulterioară Acordului din 25 ianuarie 1994 și
Protocolului încheiat cu RA G. Buzău, imobilul în litigiu, situat în Buzău, (identificat
la data încheierii Protocolului cu o suprafață locativă de 226,94 mp plus
curtea aferentă de 260 mp și suprafața de 549,26 mp teren) a fost ocupat de
instituții publice și afectat nemijlocit unor activități de interes public,
împrejurare ce justifică încadrarea acestuia în categoria imobilelor menționate
la art. 16 alin. (1) din lege.
Astfel, în perioada
imediat următoare încheierii Protocolului, imobilul a fost administrat de către
Curtea de Conturi a României și folosit de Camera de Conturi a Jud. Buzău,
pentru ca ulterior să fie atribuit prin contract de comodat către Direcția
Poliției Comunitare Buzău, din cadrul Mun. Buzău.
De precizat că, la
emiterea Ordinului nr. 2166/2005, ce a făcut obiectul contestației soluționate
prin Sentința civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului București, au
fost avute în vedere prevederile art. 16 al Legii nr. 10/2001, ulterior, în
prezentul litigiu, instanța de control judiciar apreciind de asemenea,
judicios, că imobilul cade sub incidența acestor dispoziții legale.
De altfel,
nemulțumirea recurentei legat de încadrarea imobilului în această categorie,
rezidă exclusiv (mai ales în contextul în care nu s-a dispus menținerea
afectațiunii, pentru perioada prevăzută de lege, omisiune care, fiindu-i
profitabilă, nu poate fi folosită ca și critică) în modalitatea de calcul a
chiriei pentru perioada în care a fost lipsită de folosința nemișcătorului,
conform dispozițiilor H.G. nr. 1886/2006, aspect care, în contextul soluției
pronunțată prin decizia de față, legat de cel de-al doilea capăt de cerere al
acțiunii introductive, nu se mai impune a fi analizat.
Cât privește recursul
formulat în cauză de Curtea de Conturi a României, acesta urmează a fi admis,
în limitele și pentru considerentele ce succed.
Astfel, așa cum
judicios au reținut și instanțele, prin Sentința civilă nr. 880 din 11
iunie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, intrată în puterea
lucrului judecat, dată în soluționarea contestației formulată de persoanele
îndreptățite împotriva Ordinului nr. 2166 din 25 octombrie 2005 al Curții de
Conturi, pârâta a fost obligată să restituie în natură reclamanților terenul în
suprafață de 947 m.p. și construcțiile amplasate pe acesta situate în Buzău.
Ca atare, recurenta
nu mai poate invoca, în litigiul de față – vizând acordarea despăgubirilor
pentru suprafața de 74 mp, rămasă nerestituită, urmare emiterii celui
de-al doilea Ordin, nr. 1501 din 1 februarie 2010, dat în executarea hotărârii
judecătorești irevocabile – lipsa calității sale procesuale pasive, pe
considerentul că terenul nu s-ar afla în patrimoniul său.
Această apărare, așa
cum corect a reținut instanța de apel, trebuia valorificată în primul litigiu
și nu poate fi reiterată în prezenta cauză, în condițiile unor dezlegări
irevocabile date de instanța care a soluționat contestația formulată
împotriva Ordinului nr. 2166 din 25 octombrie 2005.
Este corectă însă
susținerea recurentei referitoare la greșita soluționare a celui de-al doilea
capăt de cerere din acțiunea introductivă, vizând plata unor despăgubiri,
reprezentând lipsa de folosință a imobilului în intervalul 21 februarie 2008 - 1
februarie 2010, când s-a produs restituirea efectivă.
Astfel, se constată
că nu sunt întrunite cerințele art. 998-999 C. civ. de la 1864, sub aspectul
existenței unei fapte ilicite și a unui raport de cauzalitate între această
pretinsă faptă ilicită a entității deținătoare a nemișcătorului și prejudiciul
încercat de reclamanți, prin neîncasarea chiriei în perioada de timp ce a urmat
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură a
imobilului.
Se reține din actele
cauzei că, urmare măsurătorilor cadastrale necesare înscrierii terenurilor ce
au făcut obiectul Protocolului încheiat cu RA G. Buzău, în Cartea funciară,
efectuate în anul 2004, a rezultat o suprafață mai mică a celor două corpuri de
proprietate, totalizând 1719 mp, în loc de 2344,62 mp, cât se prevăzuse în
respectivul Protocol.
Ca atare, persoanele
îndreptățite și-au exprimat acordul scris, în vederea întocmirii unei noi
documentații cadastrale, menită să stea la baza Ordinului de restituire în
natură ce urma a fi emis în executarea Sentinței civile nr. 880 din 11 iunie
2007 a Tribunalului București (a se vedea în acest sens adresa din 14 decembrie
2009 - fila 109-110 – dosar fond).
În consecință, în
contextul în care restituirea în natură nu se putea face fără delimitarea celor
două corpuri de proprietate, întocmirea unor noi documentații cadastrale și
realizarea acordului de voință, sub acest aspect, al persoanelor îndreptățite,
în mod greșit s-a reținut existența culpei recurentei care, după obținerea
acordului reclamanților, vizând măsurătorile efectuate, - în decembrie 2009 – a
emis la data de 1 februarie 2010, Ordinul de restituire în natură.
Tot astfel, capătul
al doilea de cerere al acțiunii introductive nu poate fi primit, din
perspectiva intervalului pentru care se solicită acordarea despăgubirilor
reprezentând lipsa de folosință a imobilului, interval plasat anterior emiterii
Ordinului nr. 1501 din 1 februarie 2010, urmare căruia bunul a reintrat în
patrimoniul reclamanților.
Este îndeobște
recunoscut că, de regulă, nu poate cere contravaloarea lipsei de folosință
decât proprietarul, lipsit prin fapta culpabilă a unui terț, de posibilitatea
de a culege fructele proprietății sale.
Ca atare, folosința,
implică îndeplinirea condiției obligatorii a deținerii în stăpânire a bunului.
Dreptul de folosință
(aparținând, de regulă proprietarului, dar și, prin excepție, comodatarului,
uzufructuarului etc.) caracterizează dreptul de proprietate, deoarece
folosința, alături de posesie și dispoziție, formează conținutul/substanța
dreptului de proprietate.
Or, reclamanții au
redevenit proprietari asupra bunului litigios, nu de la data rămânerii
definitive a Sentinței nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului București
(care, le-a conferit, în condițiile în care a obligat pârâta la emiterea
Ordinului de restituire, doar o speranță legitimă) ci de la data emiterii celui
de-al doilea Ordin, ce, constituie practic, titlul lor de proprietate asupra
nemișcătorului.
Așa fiind, este
fondată susținerea recurentei în sensul că nu se poate solicita achitarea
chiriei pentru o perioadă anterioară retrocedării efective a imobilului.
Deși s-au reținut ca
nefondate criticile recurentei Curtea de Conturi referitoare la modul de
soluționare de către instanțe a primului capăt de cerere vizând plata
despăgubirilor pentru suprafața de teren ce nu a putut fi restituită în natură,
este corectă argumentația acesteia, referitoare la competența exclusivă a
Comisiei Centrale din subordinea Cancelariei Primului Ministru, de a calcula
cuantumul final al acestor despăgubiri, în situația dispozițiilor emise
ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care, în Titlul VII
stabilește în detaliu procedurile administrative ce urmează a fi derulate,
anterior emiterii titlului de despăgubire, chestiunea primind, de altfel, o
dezlegare obligatorie dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în
interesul legii (a se vedea, în acest sens Decizia nr. 101 alin. (2) din 4
iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite).
Față de cele ce
preced, recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României urmează a se
admite, cu consecința casării primei decizii atacate și a modificării în
parte a celei de a doua hotărâri, dată după evocarea fondului, în sensul
respingerii ambelor apeluri formulate în cauză împotriva sentinței
tribunalului.
Tot astfel, în
considerarea celor mai sus expuse și în acord cu practica instanței supreme,
vor fi înlăturate din dispozitivul sentinței mențiunile referitoare la valoarea
terenului ce a făcut obiectul litigiului, ce urmează a fi calculată potrivit
procedurii instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În majoritate,
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta O.C. împotriva Deciziei nr. 101/ A
din 8 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Admite recursul
declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva aceleiași decizii, pe
care o casează, precum și împotriva Deciziei nr. 391/ A din 5 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe
care o modifică în parte, în sensul că respinge ambele apeluri formulate în
cauză, împotriva Sentinței nr. 492 din 12 martie 2012 a Tribunalului București,
secția a III-a civilă.
Înlătură din
dispozitivul sentinței mențiunile referitoare la valoarea terenului în
suprafață de 79,65 mp, valoare ce urmează a fi stabilită conform procedurii
prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Irevocabilă.
Pronunțată
astăzi 12 noiembrie 2013.