ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 109/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

09

iunie 2010, sub nr. 28259/3/2010,

reclamanții

P.P. și M.D. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Primăria municipiului București, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate nevalabilitatea titlului

de preluare al statului asupra imobilului situat în București, sector 2, compus

din suprafața de 336 mp teren și două corpuri de clădire;

- să se dispună obligarea pârâților să

le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus-menționat;

În cazul în care imobilul nu se poate restitui

în natură, întrucât ar fi afectat de o lucrare de utilitate publică, să se dispună

obligarea pârâților să le plătească o despăgubire reprezentând valoarea de piață

a imobilului, determinată conform standardelor internaționale de evaluare;

- să se dispună obligarea pârâților la

plata fructelor civile produse sau care ar fi putut fi produse de imobil, calculate

de la data preluării, 12 august 1974, și până în prezent, în funcție de cuantumul

chiriei lunare medii practicată pentru imobile similare.

Prin sentința civilă nr. 1445 din 13

septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea,

ca neîntemeiată.

În

motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanții au dovedit că autorii lor,

P.N. și M.M., au fost proprietarii terenului de 305 mp și a celor două corpuri de

clădire situate în municipiul București, sectorul 2, precum și aspectul că întregul

imobil a fost preluat de la cei doi coproprietari prin două decizii administrative

emise de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București în

baza Decretului de expropriere nr. 139/1974, preluarea fiind făcută fără despăgubiri

prealabile.

Prin neacordarea despăgubirilor, autoritățile

din 1974 au încălcat atât dispozițiile art. 481 C. civ., cât și ale art. 12 din

Constituția României din 1965, dar și dispozițiile art. 17 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului, document internațional la care România era parte semnatară,

toate aceste norme de drept intern și internațional prevăzând posibilitatea deposedării

unei persoane de proprietatea sa „numai pentru cauză de utilitate publică și primind

o dreaptă și prealabilă despăgubire".

Acest principiu a fost încălcat în speță,

ceea ce atrage nevalabilitatea titlului statului, reclamanții suferind cu certitudine

o ingerință în dreptul de proprietate și un prejudiciu cauzat, pe de o parte, de

pierderea dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, de lipsirea de fructele

civile ale imobilului.

Suntem astfel în prezența unor acte de

preluare abuzivă, precum și a unor imobile transformate definitiv după preluare

și folosite efectiv în scopul exproprierii pentru obiectivul de utilitate publică,

în condițiile în care construcțiile au fost demolate în perioada 1974-1975, iar

întregul teren a fost afectat de elementele de sistematizare urbană din zonă (amenajarea

arterei de circulație șos. Iancului, a obiectivului Piața Iancului și amplasarea

unui bloc de locuințe), astfel că în prezent este imposibil ca terenul să fie restituit

moștenitorilor proprietarilor deposedați în cadrul acțiunii în revendicare, pe temeiul

art. 480 C. civ..

După anul 1990 s-au adoptat o serie de

legi cu caracter reparator, relevantă pentru cauză fiind Legea nr. 10/2001, care

vizează inclusiv situația imobilelor preluate prin acte de expropriere fără acordarea

despăgubirilor juste și prealabile, iar reclamanții aveau posibilitatea să acționeze

potrivit acestei legi și să uzeze de drepturile prevăzute pentru a obține alte imobile

în compensare sau despăgubiri echivalente.

Imobilul autorilor reclamanților a fost

supus exproprierii, care chiar dacă a fost abuzivă și contrară art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cel puțin în fapt a transferat imobilul către statul

reprezentat de autoritățile comuniste, ulterior acesta intrând în circuitul civil

și creându-se alte raporturi juridice pentru stabilitatea cărora trebuie să acționeze

inclusiv instanțele judecătorești, asigurarea stabilității raporturilor juridice

civile fiind chiar corolarul jurisprudenței C.E.D.O. în rezolvarea cauzelor cu care

este sesizată această instanță de drept internațional.

În

consecință, în condițiile în care reclamanții nu au acționat

pentru realizarea drepturilor prevăzute de Legea specială nr. 10/2001 și în scopul

asigurării raporturilor juridice civile statornicite din 1974 și până în prezent,

ei nu dețin un titlu de proprietate actual și care să fie opozabil statului în cadrul

acțiunii în revendicare, iar titlul autorilor din 1924 și dreptul dobândit prin

moștenire legală nu mai pot fi invocate și exercitate în cadrul acțiunii petitorii,

în condițiile în care a dispărut obiectul material al acestui drept anterior de

proprietate (construcțiile), iar terenul a fost transformat total.

Astfel, dreptul anterior de proprietate

invocat de reclamanți nu mai poate fi exercitat și apărat conform art. 480 C.

civ., în lipsa obiectului material al acțiunii în revendicare, chiar dacă titlul

statului nu a fost dobândit cu respectarea deplină a dispozițiilor referitoare la

actul de expropriere.

Dreptul de proprietate, ca drept fundamental

al persoanei, conform art. 480 C. civ., poate fi exercitat „în limitele determinate

de lege".

Dreptul anterior de proprietate invocat

de către reclamanți nu se mai poate realiza în prezent, decât în forma și în condițiile

prevăzute de Legea specială nr. 10/2001, astfel că nu poate fi apărat prin admiterea

acțiunii în revendicare prezente.

În

subsidiar, reclamanții au solicitat ca în situația în care

este imposibilă restituirea imobilului în natură, fiind afectat integral de obiectivele

de utilitate publică pentru care a fost preluat, pârâții să fie obligați atât la

valoarea de piață, cât și la plata fructelor civile.

Conform principiului "accesorium sequitur

pricipalem", fațade soluția preconizată privind acțiunea în revendicare, urmează

să fie respinse și aceste cereri ca neîntemeiate, constatându-se totodată că Legea

reparatorie specială nr. 10/2001 a prevăzut inclusiv dreptul proprietarilor deposedați

abuziv, respectiv dreptul moștenitorilor acestora de a obține astfel de măsuri reparatorii.

Astfel, reclamanții trebuie să acționeze

tot potrivit legii speciale în vederea realizării despăgubirilor, în limitele determinate

de lege, statul având dreptul la o marjă de apreciere privind modul și limitele

acordării despăgubirilor pentru actele abuzive menționate.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 105A din 06

martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul, ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea dedusă judecății la 09

iunie 2010, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Primăria municipiului București să se constate

nevalabilitatea actului de preluare de către stat a imobilului situat în București,

sector 2, săvârșit în baza Deciziei nr. 1009 din 12 august 1974 emisă de Comitetul

Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București în baza art. 23 din Decretul

Prezidențial nr. 139/1974, cu referire la poziția 373 din tabelul - Anexa nr. 25

a decretului menționat, să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul, preluat arbitrar de la autorii lor, iar în situația

imposibilității restituirii în natură pentru utilitate publică să fie obligați pârâții

să le plătească o despăgubire reprezentând valoarea reală (de piață) a imobilului,

determinată conform standardelor internaționale de evaluare, precum și obligarea

pârâților la plata valorii totale a fructelor civile produse sau care ar fi putut

fi produse de imobil, calculate de la data preluării - 12 august 1974 - și până

în prezent, determinată ipotetic, ținând seama de cuantumul chiriei lunare medii

ce poate fi obținută pentru imobile situate în zona celui revendicat, cu caracteristici

similare.

În

drept, acțiunea a fost fundamentată pe dispozițiile art. 481

C. civ., Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și art. 483-487

C. civ..

Nu s-a contestat de către instanța de fond

faptul preluării abuzive a imobilului prin exproprierea sa de la autorii reclamanților,

prin Deciziile nr. 1009 din 12 august 1974 și nr. 1322 din 20 septembrie 1975 ale

fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, aceștia

figurând la poziția 373 din tabelul - anexă la actele de expropriere.

Prin raportul de expertiză tehnică specialitatea

construcții civile și evaluarea proprietății imobiliare, efectuat de expert P.D.,

s-a stabilit că potrivit fișei tehnice a imobilului format din teren de 305 mp (376

mp suprafață evidențiată în fișa fiscală) și 2 corpuri de clădire de locuit și magazii

(suprafața de 57 mp -demolate în anul 1974, cu prilejul sistematizării arterei șos.

Iancului și a Pieței Iancului - s-a stabilit că în prezent pe amplasamentul imobilului

se află un bloc multietajat de locuințe. Ca urmare, fiind afectat integral de elemente

de sistematizare, restituirea în natură a terenului nu este posibilă.

Din această perspectivă, prima instanță

a constatat nevalabilitatea titlului statului prin încălcarea dispozițiilor

art. 481 C. civ., art. 12 din Constituția din anul 1965 și art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului și existența ingerinței în dreptul de proprietate

al reclamanților.

Critica apelanților-reclamanți vizând ignorarea

de către instanța de fond a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de casație și Justiție în recurs în interesul legii nu este fondată, având

în vedere că în considerentele sentinței apelate acțiunea în revendicare întemeiată

pe dreptul comun a fost respinsă în contextul în care reclamanții, vătămați prin

preluarea abuzivă a imobilului, nu au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, lege

specială prin care legiuitorul a urmărit repararea măsurilor abuzive din perioada

de referință 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, relativ la imobilele ce au aparținut

foștilor proprietari, or imobilul în litigiu se circumscrie acestor condiții.

Inaplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008

la prima instanță nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale, dat fiind că

prin expropriere, dreptul de proprietate nu mai poate fi apărat din perspectiva

art. 480 C. civ. în absența obiectului material al revendicării, iar Decizia

nr. 33/2008 vizează exclusiv unificarea practicii judiciare în aplicarea de către

instanțe a dispozițiilor legale în materia revendicării imobilelor preluate abuziv.

Este nefondată susținerea apelanților-reclamanți

privind limitarea dreptului de proprietate în speță, față de limitările prevăzute

explicit prin art. 1 - CEDO, întrucât prin respingerea acțiunii privind restituirea

în natură, reclamanții au posibilitatea exercitării dreptului la despăgubire în

condițiile legii speciale, având în vedere situația actuală a imobilului transformat

integral.

Este nefondată și ultima critică ce vizează

obligarea pârâților la plata fructelor civile, având în vedere caracterul subsidiar

al cererii și de soluția pronunțată pe fondul cauzei prin care acțiunea a fost respinsă,

conform principiului „accesorium sequitur principalem".

Decizia curții de apel a fost atacată cu

recurs, în termen legal, de către reclamanți,

care au criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pentru următoarele motive:

legii, instanța de apel refuzând să aplice principiul omisso medio ce decurge din

prevederile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., referitor la hotărârile irevocabile.

Deși prin acțiune se formulase un capăt

de cerere expres în privința constatării nevalabilități titlului statului, prima

instanță a respins acțiunea de plano, fără a preciza o soluție explicită în dispozitivul

sentinței asupra capătului de cerere referitor la nevalabilitatea titlului statului,

dar o exprimat-o în motivarea sentinței, în care a reținut că titlul de preluare

al statului asupra imobilului litigios nu este valabil.

În

ce privește efectele juridice ale constatărilor făcute de

instanța judecătorească în cuprinsul motivării hotărârii pe care o pronunță, în

Hotărârea dată în cauza Gingis contra României, Curtea Europeană a apreciat că argumentul

Guvernului conform căruia ilegalitatea naționalizării nu a fost reținută în dispozitivul

sentinței, ci în motivele sale, nu poate determina o abordare diferită în speță,

o asemenea constatare având ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect

retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză.

În

speță, prima instanță a considerat în motivarea sentinței

pronunțate că titlul statului nu este valabil și că reclamanții au suferit cu certitudine

o ingerință în dreptul de proprietate din cauza nerespectării legilor în vigoare

la data exproprierii imobilului litigios.

Împotriva acestei poziții a primei instanțe,

chiar dacă nu a fost consemnată și în dispozitivul sentinței pronunțate, pârâții

nu au declarat calea de atac a apelului, astfel încât sub aspectul nevalabilității

titlului statului și al încălcării dreptului de proprietate al autorilor și al reclamanților

în privința imobilului, hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă, având în vedere

principiul de drept procesual omisso medio, ce decurge din prevederile art. 377

alin. (2) pct. 2 C. proc. civ..

În

raport de această situație, instanța de apel trebuia să constate

că este aplicabil principiul de drept procesual omisso medio, în virtutea căruia

sentința de fond a devenit irevocabilă sub aspectul constatării nevalabilității

titlului statului și al ingerinței pe care reclamanții au suferit-o în dreptul de

proprietate.

Consecința juridică a acestei situații

este bine determinată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, existând

mai multe hotărâri, printre care cea pronunțată în cauza Florescu contra România,

în care s-a stabilit că:

„26. Curtea consideră că, constatarea ilegalității

confiscării bunului, precum și lipsa de titlu a statului asupra aceluiași bun au

ca efect recunoașterea, indirectă și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate

al reclamantului asupra bunului său. în plus, Curtea constată că acest drept nu

era revocabil și nici nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.

ținând cont de jurisprudența recentă, Curtea constată că în speță problema existentei

unui bun nu poate fi pusă la îndoială (conform, mutatis mutandis, Sebastian Taub

împotriva României, menționată mai sus)".

Prin urmare, dacă instanța de apel ar fi

avut în vedere prevederile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și ar fi aplicat

principiul omisso medio, atunci reclamanții ar fi fost în situația de a fi titularii

unui drept de proprietate recunoscut cu caracter retroactiv prin hotărâre judecătorească

irevocabilă asupra imobilului preluat abuziv de la autorii lor în anul 1974, spre

deosebire de adversarii procesuali care nu mai pot invoca un titlu valabil de dobândire;

mai exact, reclamanții sunt în situația tip, bine determinată în jurisprudența CEDO,

de a avea un bun în sensul Convenție europene pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale.

Prin ignorarea prevederilor art. 377

alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., instanța de apel a refuzat să recunoască reclamanților

dreptul actual de proprietate asupra imobilului și faptul că dețin un bun în sensul

Convenției, drept care poate fi apărat în continuare pe calea acțiunii în revendicare

ori în despăgubire, în condițiile precizate în Decizia nr. 33/2008, dată în recurs

în interesul legii.

greșită a legii, reținându-se în mod greșit că inaplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008

decurge din faptul că obiectul material a revendicării a dispărut din cauza exproprierii.

În

Decizia nr. 33/2008, în cadrul analizei de la pct. 1I se arată

următoarele:

„Dar nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să

se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza,

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit,

ori securității raporturilor juridice."

Așadar, Decizia nr. 33/2008 precizează

foarte clar că pot fi exercitate acțiuni în revendicare de drept comun chiar și

în condițiile existenței Legii nr. 10/2001, atunci când:

- reclamantul se prevalează de un bun în

sensul Convenției;

- există conflict între legea internă și

Convenție;

- dacă admiterea acțiunii în revendicare

nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Câtă vreme prin sentința de fond, neatacată

cu apel și, deci, irevocabilă sub acest aspect, s-a stabilit că titlul statului

nu este valabil, iar reclamanții au suferit cu certitudine o ingerință în dreptul

de proprietate, înseamnă că reclamanții au un bun în sensul Convenției, în raport

de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Întrucât

reclamanții nu au formulat notificare,

potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ar fi în situația de a pierde dreptul

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (adică

dreptul procesual, deși dreptul subiectiv civil continuă să subziste).

Or, această situație ar fi contrară prevederilor

art. 6 din Convenție, care instituie dreptul de acces la o instanță judecătorească

care să stabilească asupra drepturilor cu caracter civil ale reclamanților.

Practic, prevederile art. 22 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 se găsesc în evident conflict cu prevederile Convenției întrucât,

deși nu sting însuși dreptul subiectiv civil de proprietate (deci nu sting dreptul

la un bun în sensul Convenției), împiedică accesul la o instanță judecătorească

prin aceea că sting dreptul procesual (sting dreptul material la acțiunea în justiție

pentru protecția dreptului subiectiv civil).

Mai mult, prin prevederile art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se încalcă în mod evident și prevederile art. 21

alin. (2) din Constituția României, care prevăd că nici o lege nu poate îngrădi

exercițiul dreptului de acces liber la justiție.

În

ce privește încălcarea dreptului de proprietate al unei terțe

persoane asupra imobilului expropriat abuziv sau securitatea raporturilor juridice

generată de o succesiune de acte translative de proprietate încheiate ulterior exproprierii

în condiții de legalitate, în prezenta speță nu se pune o astfel de problemă întrucât

imobilul a fost demolat, deci nu mai există în materialitatea lui, așa cum s-a stabilit

prin expertiza judiciară efectuată în cauză.

Însă, chiar dacă imobilul nu mai există

în materialitatea lui, Decizia nr. 33/2008 conține prevederi în privința acestei

situații, arătându-se că:

„Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri

constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese

că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile

reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează

să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

În

acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura

juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar

acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce

lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o

cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit

în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit

într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".

Așadar, sunt îndeplinite toate condițiile

impuse prin prevederile Deciziei nr. 33/2008 pentru a se admite cererea de față,

întrucât:

- reclamanții au un bun în sensul Convenției,

întrucât s-a constatat în mod irevocabil nevalabilitatea titlului statului și ingerința

suferită în dreptul de proprietate;

- există conflict între prevederile

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și Convenție, câtă vreme reclamanții sunt

împiedicați la acțiunea în justiție pentru a-și apăra dreptul, deși acesta este

recunoscut în acest moment procesual prin hotărâre judecătorească irevocabilă;.

- nu se încalcă dreptul de proprietate

al unui terț în privința imobilului și nici securitatea raporturilor juridice, bunul

fiind demolat;

- Decizia nr. 33/2008 stabilește posibilitatea

convertirii dreptului de proprietate într-o pretenție de despăgubire bănească în

situația în care bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului (în speță,

exproprierea abuzivă).

11

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate,

Înalta Curte reține următoarele:

alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., sunt irevocabile hotărârile date în primă instanță,

care nu au fost atacate cu apel.

Contrar, însă, susținerilor recurenților,

nu se poate reține pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea acestor dispoziții

legale, în condițiile în care curtea de apel nu a ignorat constatările jurisdicționale

ale primei instanțe pe aspectul nevalabilitătii titlului statului, reținute în considerentele

sentinței, cu privire la care nu s-a exercitat calea de atac a apelului. Dimpotrivă,

curtea de apel a preluat în considerentele hotărârii recurate statuările primei

instanțe privind nevalabilitatea titlului statului, reținând că „prima instanță

a constatat nevalabilitatea titlului statului prin încălcarea dispozițiilor

art. 481 C. civ., art. 12 din Constituția din 1965 și art. 17 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului și existența ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților".

În

realitate, nemulțumirea recurenților vizează nerecunoașterea

în patrimoniul lor a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional

la Convenția europeană a drepturilor omului, ca o consecință a constatării de către

instanță a nevalabilitătii titlului statului asupra imobilului litigios.

Aprecierea existenței unui „bun" în

patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate

în jurisprudenta Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva

României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime"

de valorificare a dreptului de proprietate.

În

cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie

să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei

asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudenta actuală a

Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru

contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu,

pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară,

în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv,

prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte

de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată

că reclamanții au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente

din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a obține

restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în

cauza Măria Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual" există

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului.

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității

titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere

a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Rezultă că, prin hotărârea-pilot pronunțată

în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a analizat din nou noțiunile de „bun actual" și „valoare patrimonială"

și a statuat că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este

în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, CEDO a dus mai departe raționamentul

în ceea ce privește existența unui „bun actual" și a statuat că nu este suficient

să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea

titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului

către reclamant.

Cât privește „valoarea patrimonială",

CEDO a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție atunci când „interesul patrimonial"

ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat

de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor

prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi.

Și sub acest aspect CEDO a fost mult mai

concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială,

nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul,

fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate

că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat de

lege.

Urmare a hotărârii CEDO din cauza Atanasiu,

circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept

la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii

nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea

Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în

recunoașterea dreptului la restituire.

În concluzie, prin hotărârea-pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei

constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamanți.

Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza

Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat, fie în

dispozitiv, fie în considerente, nevalabilitatea titlului statului își găsea utilitatea,

deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre

judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere

indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care

au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției

(a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie

2008, publicată în M. Of. nr. 458/02.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României,

Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie

2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după

cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor mai sus

arătate.

Prin urmare, raportat la jurisprudența

actuală a Curții Europene, nu pot fi primite criticile recurenților privind existența

în patrimoniul lor a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, care să îi îndreptățească la restituire.

mod greșit, inaplicabilitatea în speță a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, criticile recurenților în sensul că această

decizie ar fi impus admiterea acțiunii lor în revendicare de drept comun nu simt

fondate.

Prin confirmarea soluției fondului de respingere

a acțiunii reclamanților, curtea de apel a pronunțat o hotărâre în acord cu Decizia

în interesul legii nr. 33/2008, pentru considerentele care se vor arăta în continuare

și care suplinesc motivarea din decizia recurată.

Astfel, prin Decizia în interesul legii

nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în ceea ce privește

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:

„Concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice".

Cum imobilul în litigiu face parte din

categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față

a fost introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect

instanțele de fond și apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii

speciale de reparație.

Nu există posibilitatea pentru recurenți

de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece

recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit,

dar și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și

care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în

forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Este adevărat că în considerentele acestei

decizii în interesul legii s-a reținut și faptul că „nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să

se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza,

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit,

ori securității raporturilor juridice".

Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea

exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de

stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui

„bun", situație care, contrar celor susținute de recurenți, nu se regăsește

în speță, potrivit celor arătate în analiza primului motiv de recurs.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate

legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior

datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru

bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură

cu acesta.

„Simpla speranță de restituire" (terminologie

uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale

esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul

politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă", privită ca „valoare

patrimonială" și, în consecință, ca „bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurenții nu se pot plânge de

o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât

timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind

fondate.

În ce privește analiza conflictului dintre

legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, invocat de recurenți

prin motivele de recurs, aceasta s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada

existenței unui „bun" în patrimoniul lor, ceea ce nu este cazul în speță, după

cum s-a arătat deja.

Așa cum în mod corect au reținut prima

instanță și instanța de apel, reclamanții aveau la dispoziție calea legii speciale,

care le permitea, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină fie

restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii

în echivalent, și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere

a notificării putea fi atacată de reclamanți la secția civilă a tribunalului în

a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În

aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară,

unificată prin decizia dată de instanța supremă, a statuat că instanța de judecată

poate analiza pe fond notificarea, chiar și în ipoteza refuzului unității deținătoare

de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007).

O astfel de procedură reglementată de norma

internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal,

prevăzut de art. 6 par.1 din Convenția europeană a drepturilor omului. în repetate

rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut,

revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

Art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului, ca și art. 21 din Constituția României, reglementează liberul acces la justiție,

care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut, însă, ci unul care comportă

anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție

și jurisprudența Curții Europene.

Conform jurisprudenței Curții Europene

(cauza Păduraru contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio

obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte

de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 6 din documentul european,

ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele

acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției,

iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica

economică și socială.

Statul român și-a propus să acorde măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, adoptând în

acest scop Legea nr. 10/2001, potrivit căreia una dintre condițiile acordării unor

astfel de măsuri este aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi

să formuleze notificare într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori,

adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurenții nu au fost în măsură să prezinte

motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută

statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect,

legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu

se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența

anterior citată.

Nu se poate reține că termenul de 1 an,

în discuție, nu este un termen rezonabil, în sensul de a oferi persoanei care se

consideră îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de

stat perioada necesară pentru efectuarea demersurilor în vederea înregistrării notificării.

Termenul prevăzut în art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, pentru înregistrarea notificării, este un termen de decădere,

astfel după cum rezultă din dispozițiile alin. final din același articol, care menționează

că nerespectarea termenului arătat se sancționează cu pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Aceasta nu înseamnă că, prin instituirea

unui termen în vederea valorificării dreptului la restituire, sub sancțiunea pierderii

respectivului drept în cazul nerespectării acestui termen, s-ar încălca dreptul

de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenție și că, din acest punct de

vedere, Legea nr. 10/2001 ar veni în conflict cu Convenția, cum greșit pretind recurenții.

Așa cum s-a arătat deja, art. 6 din documentul

european nu restrânge libertatea statelor contractante de a alege condițiile în

care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea

Convenției, iar în acest sens statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere,

în limitele căreia se înscriu și prevederile din legea internă de reparație referitoare

la termenul de formulare a notificării și sancțiunea corelativă nerespectării acestui

termen.

Conform celor reținute în considerentele

Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura

legii speciale de reparație, precum și cele care, din motive independente de voința

lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă

calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Or, reclamanții nu se găsesc în nici una

dintre aceste situații de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge

la acțiunea în revendicare/retrocedare de drept comun. Astfel, ei nu au „bun"

în sensul Convenției, după cum s-a arătat deja, și nici nu au fost în măsură să

arate de ce nu au respectat procedura impusă de actul normativ special, în sensul

formulării notificării, care le-ar fi asigurat, în ipoteza îndeplinirii condițiilor

legii, fie restituirea în natură, fie prin echivalent.

De asemenea, nu se poate reține, în speță,

încălcarea dreptului de acces la instanță, deoarece, în procedura specială a Legii

nr. 10/2001.

În

caz de soluție defavorabilă asupra notificării, dată în faza

administrativă a soluționării acesteia, persoana nemulțumită are deschisă calea

contestației împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a notificării, conform

art. 26 alin. (3) din această lege.

Prin urmare, într-un asemenea caz, persoana

interesată va beneficia de controlul jurisdicțional exercitat de o instanță de judecată,

la care recurenții nu au ajuns din propria culpă, determinată de pasivitatea lor

în urmarea procedurii Legii nr. 10/2001.

În

concluzie, nu se poate reține încălcarea art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și nici a art. 21 din Constituția României.

Întrucât

reclamanții nu au formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze

cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care

să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), aceștia

nu au un „bun actual" și nici măcar „o speranță legitimă" care să atragă

incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obține

restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea

dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare.

Având în vedere considerentele prezentate,

în raport de care nu se poate reține întrunirea cerințelor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții P.P. și M.D. împotriva deciziei nr. 105A din 6 martie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțață în ședință publică astăzi,

21 ianuarie 2013.