ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2367/2013

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a I\/-a civila, sub nr. 25995/3/2009, la data de 17 iunie 2009. Reclamanta W.N.R.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Primăria Municipiului București, SC F. SA si Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților să-i plătească despăgubiri bănești, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, sectorul 2, trecut silit la statul comunist prin decizia 1982 din 17 decembrie 1975, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974, ținând seama de dispozițiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 108/23.02.2009; obligarea pârâților să-i restituie fructele civile pe care bunul le-a produs sau le-ar fi putut produce, calculate din momentul deposedării și până Ia data introducerii prezentei acțiuni; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26 august 2009, reclamanta W.N.R., a formulat, în temeiul art. 132 C. proc. civ., cerere de completare a acțiunii, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2, preluat prin decizia nr. 1982/1975, emisă în baza Decretului nr. 223/1974; obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat. Prin încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2010, prima instanță a admis cererea de abținere formulată de către doamna judecător M.V.D., iar cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 25995.01/3/2009, la data de 10 noiembrie 2010. Prin sentința civilă nr. 1908 din 4 noiembrie 2011, Tribunalul București secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că R.V. și R.C. au cumpărat imobilul situat în București sector 2, compus din teren în suprafață de 259 mp și construcția așa cum se află pe teren, fără a fi descrisă, contractul fiind înscris la Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 21 octombrie 1946. Prin decizia nr. 1982 din 17 decembrie 1975, emisă de C.P.M.B.-C.E., a fost trecut, cu plată, în proprietatea Statului, potrivit dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, imobilul proprietatea numitelor R.C. și W.N.R., respectiv construcția compusă din hol, 2 camere, baie, bucătărie, vestibul cămară, marchiză și pivniță iar terenul fiind preluat de către Stat fără plată. Prima instanță a reținut că, din actele de stare civilă, rezultă că W.N.R., născută Ia 26 octombrie 1949, este fiica lui R.C.

și R.V., proprietarii imobilului. Din cuprinsul certificatului de moștenitor din 1975, emis de Notariatul de Stat Local al sectorului 3 București, rezultă că, de pe urma defunctului R.V., o cotă de ½ din acest imobil a revenit, prin succesiune, soției supraviețuitoare R.C. (cota de ¼ din ½ ) și fiicei sale W.N.R. (cota de ¾ din 1 / 2 ). De asemenea, s-a constatat că a fost făcută dovada schimbării numelui, conform certificatului de schimbare a numelui, eliberat de oficiul Imigrări și Evidență din Ashkelort la data de 14 aprilie 1978. purtând ștampila Statului Israel. S-a mai constatat ca a fost făcută dovada schimbării numelui, ca urmare a căsătoriei, certificatul de moștenitor de pe urma mamei sale, R.C., emis de Tribunalul Dortmund, la data de 8 iunie 2010, fiind însoțit de o rectificare a acestui certificat, în sensul că unica moștenitoare a R.C.

este W.N.R. În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică imobiliară de către expertul P.M., care a evaluat imobilul, casă și teren în litigiu, precum și terenul liber care nu a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, la valoarea de piață din momentul efectuării expertizei. Prima instanță a considerat că reclamanta a făcut dovada calității sale procesuale active, în sensul că este moștenitoarea foștilor proprietari ai imobilului preluat de către Stat prin aplicarea Decretului nr. 223/1974. Cu privire la primul capăt de cerere, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de către Stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Prima instanță a considerat că al doilea capăt de cerere, privind acțiunea în revendicare, trebuie să fie analizat în funcție de actele normative care reglementează regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv de către Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă în care se încadrează și preluarea bunului în litigiu. Prima instanță a reținut că bunul a aparținut, Ia momentul preluării, reclamantei din prezenta cauză și mamei sale, în prezent decedată, că imobilul construcție a trecut, cu plată, în proprietatea Statului, conform Decretului nr. 223/1974, terenul fiind preluat fără plată, deci în mod abuziv, potrivit Legii nr. 10/2001.

S-a mai reținut că începând cu Decembrie 1989, după ce Decretul nr. 223/1974 a fost în mod expres abrogat, reclamanta nu a făcut niciun demers prin care să solicite restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru acest imobil, nu i-a notificat pe foștii chiriași care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 despre intenția sa de a revendica imobilul și nici nu le-a pus în vedere să nu încheie cu Statul contractul de vânzare-cumpărare, La compararea titlurilor, prima instanță a avut în vedere următoarele aspecte: reclamanta a dobândit bunul de la adevărații proprietari ai imobilului dar a pierdut proprietatea cu titlu, și cu plata unei despăgubiri pentru construcție, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974.

Bunul imobil a fost înstrăinat de către Stat în temeiul Legii nr. 112/1995, prîntr-un contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu titlu oneros și cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată. În acest moment bunul imobil nu se mai află în proprietatea Statului. În aceste condiții, prima instanță a respins capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul, având în vedere că pârâții nu dețin, în prezent, nici posesia și nici folosința imobilului.

Cu privire la cererea privind obligarea pârâților de a plăti reclamantei despăgubiri bănești reprezentând valoarea de piață a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură, prima instanța a reținut că aceste despăgubiri puteau fi obținute potrivit dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, uzând de procedura administrativă prevăzută de aeest act normativ, dacă reclamantul ar fi urmat procedura stabilită de această lege. Cu privire la capătul de cerere privind restituirea fructelor civile pe care bunul le-a produs sau le-ar fi putut produce, calculate din momentul deposedării și până Ia data introducerii prezentei acțiuni, prima instanță a reținut că legile de reparație apărute după 1989 nu prevăd posibilitatea restituirii fructelor civile în condițiile solicitate de către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarai apel reclamanta, solicitând să se admită apelul, să se schimbe, în parte, sentința primei instanțe. Prin decizia civilă nr. 278 A din 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă W.N.R., împotriva sentinței civile nr. 1908 din 4 noiembrie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București, SC F. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Motivele de apel referitoare la raportul dintre legea specială și dreptul comun în cadrul acțiunii în revendicare nu sunt întemeiate.

Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ. a fost analizat în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite, decizie obligatorie, conform art. 330 7 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În dispozitivul deciziei se arată că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”. De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge Ia acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, Ia rândul său, de dreptul de proprietate asupra unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și trebuie să i se asigure accesul ia justiție.

Instanța de apel a verificat în ce măsură apelanta reclamantă poate invoca, în cauză, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul Ia respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, Ia care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

În ceea ce privește existența în favoarea reclamantei a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, instanța de apel a constatat că noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate [Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O. 2002-VII].

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor rpre întrunesc condițiile de restituire [Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44 912/98, & 35, C.E.D.O.

2004-IX]. În hotărârea din 12 octombrie 2010, în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanțe, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, C.E.D.O. a statuat că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus, în mod expres, restituirea bunului.

C.E.D.O. a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie Ia acordarea unei despăgubiri. C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei, în mod definitiv, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu.

Rezultă că acest imobil nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O., ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar. În cauză, în ceea ce privește întrunirea condițiilor prevăzute de legea speciala, instanța de apel a constatat că reclamanta nu a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, apelanta reclamantă avea la dispoziție calea prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este, în principiu, contrară dreptului de acces ia un tribunal, prevăzut de art. 8 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre aie Convenției o anumită marjă de apreciere. În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii.

Astfel, printr-o jurisprudență unificată prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are, pe deplin, asigurat accesul la justiție.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a constatat că demersul judiciar al apelantei reclamante se situează, în timp, după intrarea în vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat, cu efect obligatoriu, prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atic prevăzute de aceste legi.

Înalta Curte a stabilit că numai persoanele exceptate de Ia procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Apelanta reclamantă a susținut că a fost în imposibilitate de a uza de procedurile Legii nr. 10/2001 întrucât este cetățean german și a revenit în România la șase ani după expirarea termenului prevăzut de legea menționată, instanța de apel a constatat că, față de prevederile art. 103 C. proc. civ., neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Astfel, partea interesată trebuie să solicite repunerea în termen, dovedind că a fost împiedicată să efectueze actul de o împrejurare mai presus de voința ei, procedură care nu a fost urmată de apelanta reclamantă.

În această situație, instanța de apel a reținut că reclamanta nu și-a valorificat dreptul la măsuri reparatorii pentru imobil în cadrul procedurii prevăzute de legea specială de reparație, procedură în cadrul căreia ar fi fost soluționate cererile reclamantei cu privire Ia modul de preluare a imobilului, valabilitatea titlului statului, precum și cu privire la felul măsurilor reparatorii care urmau a fi acordate. În lipsa valorificării acestui drept Ia măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, nu se poate dispune cu privire Ia alte prejudicii, cum ar fi fructele civile solicitate de reclamantă, acestea fiind subsecvente recunoașterii dreptului de proprietate. Or, astfel cum s-a reținut mai sus, legislația specială de reparație generează un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, iar reclamanta nu întrunește aceste condiții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii, respectiv, cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., în sensul că instanța nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de câtre prima instanță. Astfel, instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel formulate către reclamantă, ci a făcut o analiză globală a situației de fapt, redând doar aspecte care au fost reținute în teoria juridică și în jurisprudență cu privire la incidența prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în privința existenței unui „bun”.

2, Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că, persoana reclamantei se încadrează în categoria persoanelor care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale (adică, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001). În acest sens, reclamanta-recurentă a susținut că instanța de apel avea datoria să verifice această stare de fapt și să constate că avea deschisă calea acțiunii în revendicare și că legea specială nu era aplicabilă. 3, Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că nu a constatat că reclamanta-recurenta se încadrează în cazurile excepționale de neaplicare a legilor speciale reparatorii, respectiv, Legea nr. 10/2001.

Recurenta a susținut că a prezentat instanței de apel, spre analiză, trei motive de apel, respectiv, cu privire la: caracterul ilegal al preluării de către regimul comunist al imobilului, prin încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 9/1989; șantajul eliberării pașaportului reclamantei și al mamei sale în absența cedării imobilului către statul comunist; constatarea cazului excepțional al imposibilității de a uza de procedura Legii nr. 10/2001 dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, însă, instanța de apel nu a analizat aceste motive.

Reclamanta-recurentă a pretins că dacă instanța de apel ar fi constatat că există o cauză de inaplicabilitate a legii speciale și ar fi constatat că statul a preluat imobilul revendicat de reclamantă în mod ilegal, în această ipoteză ar fi fost aplicabile dispozițiile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că dacă statul nu mai poate să restituie imobilul în natură urmează să acorde despăgubiri prin echivalent. 4, Hotărârea instanței de apel a fost dată cu ignorarea prevederilor Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor contra umanității, ratificate de România prin Decretul nr. 547/1989. Astfel, potrivit acestei Convenții, cucerirea puterii politice prin insurecția armată (cum s-a petrecut în România după 23 august 1944) nu constituie o modalitate democratică acceptabilă de instaurare a unui sistem politic și social.

Din această poziție în România au fost implementate regulile juridice ale statului comunist care pot fi rezumate într-o singură formulare: desființarea proprietății private. Regimul politic comunist a implementat reguli juridice îndreptate împotriva unor categorii sociale, în contextul luptei de clasă, astfel încât legile statului comunist au constituit fundamentele juridice ale unor acte îndreptate împotriva propriei populații, prin urmare, aceste fapte intră în domeniul de reglementare al convenției sus amintite, aceste fapte fiind imprescriptibile.

Recurenta-reclamantă a susținut că prin Decretul-Lege nr. 9/1989, dar și prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a stabilit că statul comunist a edictat legi pe temeiul cărora poporul român a fost persecutat din motive politice, un astfel de act normativ fiind și Decretul nr. 223/1974, astfel încât faptele comise în temeiul său sunt fapte de persecuție politică, fapte ce intra în domeniul de reglementare și sunt sancționate prin convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor contra umanității. Prin urmare, statul român nu poate justifica câștigarea unui drept patrimonial pe temeiul unui act criminal astfel încât, acțiunea reclamantei nu poate fi limitată de jocul normativ al regimurilor politice din România și nici de interpretări limitative date în jurisprudența internă.

Instanța de judecată are obligația de a avea în vedere întregul complex de norme juridice ce sunt incidente într-o speță particulară, pentru a nu face un act juridic formal. 5. Decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, motivarea instanței de apel se referă Ia cazuri specifice naționalizării, deși între naționalizarea prevăzută de Decretul nr. 92/1950 și naționalizarea făcută în baza Decretului nr. 223/1974, există o deosebire, acest din urmă act normativ fiind abrogat imediat după Revoluția din 1989. Aceasta are drept consecință faptul că în cazul imobilelor preluate pe baza Decretului nr. 223/1974, nu mai este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive ca în cazul imobilelor naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, deoarece, primul a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, reclamanta apreciind că astfel s-a recunoscut caracterul nelegal al preluării imobilului său și că titlul său este actual, astfel încât este admisibilă o acțiune în revendicare.

6. Instanța de apel nu cercetat fondul apelului, aceasta nepronumțându-se asupra motivelor de apel formulate de reclamantă. Astfel, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu incidența Decretului-Lege nr. 9/1989, cu privire la încălcarea prevederilor Decretului nr. 223/1974, că instanța de apel nu a verificat dacă reclamanta se afla într-una dintre cele două situații excepționale la care se referă Decizia nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nepronunțarea asupra acestor motive de apel făcând posibilă soluționarea greșită a cererii privind fructele civile solicitate.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele: 1. Prima critică nu poate fi reținută, instanța de apel analizând toate criticile formulate de către apelanta-reclamantă, atât în ce privește stabilirea, de către prima instanță, a situației de fapt, cât și aplicarea legii. Instanța de apel a demonstrat faptul că reclamanta nu deține un „bun” în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional Ia Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, deoarece, titlul său nu este actual, de aceea, cererea în revendicare nu poate fi admisă. 2. Nici cea de a doua și cea de a treia critică nu pot fi reținute hotărârea instanței de apel fiind dată cu respectarea deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel a analizat criticile formulate de către reclamantă în cererea sa de apel, mai ales sub aspectul temeiniciei demersului judiciar al reclamantei, pornind de la faptul că acțiunea în revendicare este acțiune pe care o are la îndemână proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, demonstrând faptul că reclamanta nu are un titlu actual, aceasta pierzând titlul pe care l-a avut asupra imobilului revendicat, în favoarea statului comunist. Chiar dacă legiuitorul român de după 1989 a abrogat actul normativ în baza căruia imobilul a fost preluat de către statul comunist, acest lucru nu înseamnă că imobilul a fost preluat fără titlu, chiar daca preluarea a fost calificată, prin Legea nr. 10/2001, ca una abuzivă, reclamanta nedeținând de la vreo autoritate judiciară sau administrativă internă un titlu în legătură cu imobilul respectiv, pentru ca aceasta să poată pretinde că are un drept actual.

Instanța de apel a reținut faptul că reclamanta nu s-a aflat într-o situație de inaplicabilitate a legii speciale, aceasta nefiind împiedicată, după anul 1989, să întreprindă orice măsuri pentru recuperarea proprietății sale, mai mult, aceasta necerând nici măcar repunerea în termen, pentru ca instanța să poată analiza în ce măsură aceasta a fost împiedicată, mai presus de voința sa, să întreprindă măsurile necesare pentru restituirea imobilului său. Prin urmare, în mod legal, instanța de apel a reținut că reclamanta se afla în situația de a întreprinde demersurile prevăzute de legea specială, respectiv de Legea nr. 10/2001, pentru recuperarea imobilului preluat abuziv, dar cu titlu, de către statul comunist, aceasta neavând un titlu actual în legătură cu bunul pretins, pentru a i se putea admite acțiunea în revendicare.

3. Nici cea de a patra critică nu poate fi reținută. Convenția pe care o invocă reclamanta se referă la imprescriptibilitatea crimelor de război și crimelor contra umanității, dar ca fapte penale, nu în legătură cu preluarea abuzivă a unor bunuri de către statul comunist. În legătură cu bunurile preluate abuziv legiuitorul român de după 1989 a emis mai multe acte normative cu caracter reparatoriu, printre care și Legea nr. 10/2001. Potrivit acestei legi, au fost declarate drept abuzive toate preluările efectuate în baza unor acte normative enumerate de legiuitor, printre care și Decretul nr. 223/1974 (acestea fiind considerate preluări abuzive cu titlu) dar și cele efectuate fără existența unui titlu, actele normative respective arătând care sunt demersurile ce trebuie întreprinse de persoanele îndreptățite și termenele în care acestea pot fi făcute, în vederea restituirii bunurilor pretinse.

Ca atare, chiar dacă prin acte normative emise de legiuitorul de după 1989, dar și prin decizii ale Curții Constituționale, s-a recunoscut caracterul de persecuție politică asupra unor persoane, al unor acte normative sau acte individuale edictate sau emise în perioada comunistă, tot legiuitorul român a fost cei care a emis actele normative cu caracter reparatoriu în legătură cu persecuțiile din motive politice, prevăzând însă, cum era și firesc, o procedură în legătură cu constatarea caracterului abuziv al acestora dar și cu obținerea măsurilor reparatorii, proceduri ce nu au fost respectate de către reclamantă astfel încât aceasta nu se poate plânge de faptul că i-a fost îngrădit accesul la justiție și la obținerea măsurilor reparatorii Ia care era îndreptățită.

4. Nici cea de a cincea și cea de a șasea critică nu pot fi reținute. Reclamanta face o diferențiere speculativă între Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 223/1974, pretinzând că, din moment ce acesta din urmă a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, s-ar fi recunoscut caracterul nelegal al preluării imobilului său și că, astfel, titlul său ar fi unul actual. În realitate, lucrurile nu stau așa, abrogarea unui act normativ neînsemnând altceva decât că el nu-și mai produce efecte pentru viitor, caracterul abuziv al preluării fiind declarat prin Legea nr. 10/2001, însă, aceeași lege prevede și procedura care trebuie urmată pentru recuperarea bunurilor, procedură care nu a fost urmată de către reclamantă și, cum aceasta nu deține un titlu actual, în mod legal, instanța de apel i-a respins acțiunea în revendicare.

Criticile privind incidența Decretului-Lege nr. 9/1989, precum și existența celor două cauze excepționale la care face referire Decizia nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost analizate mai sus, iar instanța de apel a analizat și cererea privind fructele civile solicitate, arătând, pe de o parte, că reclamanta nu poate pretinde nici măcar bunul revendicat, deci nici fructele civile, iar pe de altă parte, că, oricum, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea ca în cazul restituirii unor bunuri să se acorde și fructe civile pentru perioada în care bunul a fost deținut de către statul comunist, ci, eventual, doar pentru perioada în care, deși, persoana îndreptățită a recâștigat dreptul său însă, nu a fost pusă efectiv în posesie.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.N.R. împotriva deciziei civile nr.278 A din 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a, în dosarul nr. 25995.01/3/2009. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.