ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2367/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2367/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a I\/-a civila, sub nr. 25995/3/2009, la data de

17 iunie 2009. Reclamanta W.N.R. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Primăria

Municipiului București, SC F. SA si Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâților să-i plătească despăgubiri bănești, reprezentând valoarea

de piață a imobilului situat în București, sectorul 2, trecut silit la statul comunist

prin decizia 1982 din 17 decembrie 1975, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului

Popular al Municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974, ținând seama

de dispozițiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I nr. 108/23.02.2009; obligarea pârâților să-i restituie fructele

civile pe care bunul le-a produs sau le-ar fi putut produce, calculate din momentul

deposedării și până Ia data introducerii prezentei acțiuni; obligarea pârâților

la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26

august 2009, reclamanta W.N.R., a formulat, în temeiul art. 132 C. proc. civ., cerere

de completare a acțiunii, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului

asupra imobilului situat în București, sector 2, preluat prin decizia nr. 1982/1975,

emisă în baza Decretului nr. 223/1974; obligarea pârâtelor să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul revendicat.

Prin încheierea

de ședință din data de 3 noiembrie 2010, prima instanță a admis cererea de abținere

formulată de către doamna judecător M.V.D., iar cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 25995.01/3/2009, la data de

10 noiembrie 2010.

Prin sentința

civilă nr. 1908 din 4 noiembrie 2011, Tribunalul București secția a IV-a civilă,

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul București a reținut că R.V. și R.C. au cumpărat imobilul situat

în București sector 2, compus din teren în suprafață de 259 mp și construcția așa

cum se află pe teren, fără a fi descrisă, contractul fiind înscris la Tribunalul

Ilfov, secția notariat, din 21 octombrie 1946. Prin decizia nr. 1982 din 17

decembrie 1975, emisă de C.P.M.B.-C.E., a fost trecut, cu plată, în proprietatea

Statului, potrivit dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, imobilul proprietatea

numitelor R.C. și W.N.R., respectiv construcția compusă din hol, 2 camere, baie,

bucătărie, vestibul cămară, marchiză și pivniță iar terenul fiind preluat de către

Stat fără plată.

Prima instanță

a reținut că, din actele de stare civilă, rezultă că W.N.R., născută Ia 26 octombrie

1949, este fiica lui R.C. și R.V., proprietarii imobilului. Din cuprinsul certificatului

de moștenitor din  1975, emis de Notariatul de Stat Local al sectorului 3 București,

rezultă că, de pe urma defunctului R.V., o cotă de

½

din acest imobil a revenit, prin succesiune, soției

supraviețuitoare R.C. (cota de

¼

din

½

) și fiicei sale W.N.R. (cota

de ¾ din

1

/

2

).

De asemenea, s-a

constatat că a fost făcută dovada schimbării numelui, conform certificatului de

schimbare a numelui, eliberat de oficiul Imigrări și Evidență din Ashkelort la data

de 14 aprilie 1978. purtând ștampila Statului Israel. S-a mai constatat ca a fost

făcută dovada schimbării numelui, ca urmare a căsătoriei, certificatul de moștenitor

de pe urma mamei sale, R.C., emis de Tribunalul Dortmund, la data de 8 iunie 2010,

fiind însoțit de o rectificare a acestui certificat, în sensul că unica moștenitoare

a R.C. este W.N.R.

În cauză s-a efectuat

o expertiză tehnică imobiliară de către expertul P.M., care a evaluat imobilul,

casă și teren în litigiu, precum și terenul liber care nu a format obiectul contractului

de vânzare-cumpărare, la valoarea de piață din momentul efectuării expertizei. Prima

instanță a considerat că reclamanta a făcut dovada calității sale procesuale active,

în sensul că este moștenitoarea foștilor proprietari ai imobilului preluat de către

Stat prin aplicarea Decretului nr. 223/1974.

Cu privire la

primul capăt de cerere, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de către Stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot

fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului. Prima instanță a considerat că al doilea capăt de cerere,

privind acțiunea în revendicare, trebuie să fie analizat în funcție de actele normative

care reglementează regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv de către

Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă în care se încadrează

și preluarea bunului în litigiu.

Prima instanță

a reținut că bunul a aparținut, Ia momentul preluării, reclamantei din prezenta

cauză și mamei sale, în prezent decedată, că imobilul construcție a trecut, cu plată,

în proprietatea Statului, conform Decretului nr. 223/1974, terenul fiind preluat

fără plată, deci în mod abuziv, potrivit Legii nr. 10/2001.

S-a mai reținut

că începând cu Decembrie 1989, după ce Decretul nr. 223/1974 a fost în mod expres

abrogat, reclamanta nu a făcut niciun demers prin care să solicite restituirea în

natură sau măsuri reparatorii pentru acest imobil, nu i-a notificat pe foștii chiriași

care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 despre intenția sa de a

revendica imobilul și nici nu le-a pus în vedere să nu încheie cu Statul contractul

de vânzare-cumpărare,

La compararea

titlurilor, prima instanță a avut în vedere următoarele aspecte: reclamanta a dobândit

bunul de la adevărații proprietari ai imobilului dar a pierdut proprietatea cu titlu,

și cu plata unei despăgubiri pentru construcție, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974.

Bunul imobil a fost înstrăinat de către Stat în temeiul Legii nr. 112/1995, prîntr-un

contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu titlu oneros și cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la acea dată. În acest moment bunul imobil nu se mai află în proprietatea

Statului. În aceste condiții, prima instanță a respins capătul de cerere prin care

reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, să-i lase

în deplină proprietate și posesie imobilul, având în vedere că pârâții nu dețin,

în prezent, nici posesia și nici folosința imobilului.

Cu privire la

cererea privind obligarea pârâților de a plăti reclamantei despăgubiri bănești reprezentând

valoarea de piață a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură, prima instanța

a reținut că aceste despăgubiri puteau fi obținute potrivit dispozițiilor art. 18

lit. d) din Legea nr. 10/2001, uzând de procedura administrativă prevăzută de aeest

act normativ, dacă reclamantul ar fi urmat procedura stabilită de această lege.

Cu privire la

capătul de cerere privind restituirea fructelor civile pe care bunul le-a produs

sau le-ar fi putut produce, calculate din momentul deposedării și până Ia data introducerii

prezentei acțiuni, prima instanță a reținut că legile de reparație apărute după

1989 nu prevăd posibilitatea restituirii fructelor civile în condițiile solicitate

de către reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe a declarai apel reclamanta, solicitând să se admită apelul, să se schimbe,

în parte, sentința primei instanțe.

Prin decizia civilă

nr. 278 A din 29 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă W.N.R.,

împotriva sentinței civile nr. 1908 din 4 noiembrie 2011, pronunțate de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul

București prin Primarul General, Primăria Municipiului București, SC F. SA și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Motivele de apel

referitoare la raportul dintre legea specială și dreptul comun în cadrul acțiunii

în revendicare nu sunt întemeiate.

Raportul dintre

Legea nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ. a fost analizat în decizia nr. 33 din

9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite,

decizie obligatorie, conform art. 330

7

C. proc. civ. Astfel, Înalta

Curte de Casație și Justiție în secțiile unite a stabilit, în recursul în interesul

legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și că

trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta

Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru

aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și

că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea

contravin Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În

dispozitivul deciziei se arată că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun”.

De asemenea, în

motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge Ia acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, Ia

rândul său, de dreptul de proprietate asupra unui „bun” în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale și trebuie să i se asigure accesul ia justiție.

Instanța de apel

a verificat în ce măsură apelanta reclamantă poate invoca, în cauză, încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică

are dreptul Ia respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea

sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege

și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și

20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind

ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, Ia care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale.

În ceea ce privește

existența în favoarea reclamantei a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

instanța de apel a constatat că noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”,

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al

unui drept de proprietate [Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe

(dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O. 2002-VII].

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).

În schimb, atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul

nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează

un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul

persoanelor rpre întrunesc condițiile de restituire [Kopecky împotriva Slovaciei

[MC], nr. 44 912/98, & 35, C.E.D.O. 2004-IX].

În hotărârea din

12 octombrie 2010, în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O.

a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanțe, el nu

poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în

dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine

stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, C.E.D.O.

a statuat că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este

în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus, în mod expres, restituirea bunului.

C.E.D.O. a constatat

că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a

Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie

la restituirea bunului, fie Ia acordarea unei despăgubiri. C.E.D.O. a apreciat că

transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării

este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi.

În cauza de față,

nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei,

în mod definitiv, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest

imobil nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care

reclamanta s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea

judiciară a naționalizării abuzive imobilului nu atrage după sine, în mod automat,

un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O., ea dă dreptul la

o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a

beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea

ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

În cauză, în ceea

ce privește întrunirea condițiilor prevăzute de legea speciala, instanța de apel

a constatat că reclamanta nu a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, apelanta reclamantă

avea la dispoziție calea prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este, în principiu,

contrară dreptului de acces ia un tribunal, prevăzut de art. 8 parag. 1 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât acest

drept nu este absolut, revenind statelor membre aie Convenției o anumită marjă de

apreciere.

În procedura reglementată

de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție,

la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel,

printr-o jurisprudență unificată prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată

în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin

care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident

că are, pe deplin, asigurat accesul la justiție.

Având în vedere

aceste considerente, instanța de apel a constatat că demersul judiciar al apelantei

reclamante se situează, în timp, după intrarea în vigoare a legii speciale și se

rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat, cu efect obligatoriu, prin

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acordarea măsurilor

reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și

este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atic

prevăzute de aceste legi.

Înalta Curte a

stabilit că numai persoanele exceptate de Ia procedura acestui act normativ, precum

și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare

a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În consecință,

trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ.

Apelanta reclamantă

a susținut că a fost în imposibilitate de a uza de procedurile Legii nr. 10/2001

întrucât este cetățean german și a revenit în România la șase ani după expirarea

termenului prevăzut de legea menționată, instanța de apel a constatat că, față de

prevederile art. 103 C. proc. civ., neîndeplinirea oricărui act de procedură în

termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când partea dovedește că a fost

împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Astfel, partea interesată

trebuie să solicite repunerea în termen, dovedind că a fost împiedicată să efectueze

actul de o împrejurare mai presus de voința ei, procedură care nu a fost urmată

de apelanta reclamantă.

În această situație,

instanța de apel a reținut că reclamanta nu și-a valorificat dreptul la măsuri reparatorii

pentru imobil în cadrul procedurii prevăzute de legea specială de reparație, procedură

în cadrul căreia ar fi fost soluționate cererile reclamantei cu privire Ia modul

de preluare a imobilului, valabilitatea titlului statului, precum și cu privire

la felul măsurilor reparatorii care urmau a fi acordate. În lipsa valorificării

acestui drept Ia măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, nu se poate dispune

cu privire Ia alte prejudicii, cum ar fi fructele civile solicitate de reclamantă,

acestea fiind subsecvente recunoașterii dreptului de proprietate. Or, astfel cum

s-a reținut mai sus, legislația specială de reparație generează un nou drept de

proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire, iar reclamanta nu întrunește aceste condiții.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici:

de apel a fost dată cu încălcarea legii, respectiv, cu încălcarea dispozițiilor

art. 295 alin. (1) teza

I

C. proc. civ., în sensul că instanța

nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de câtre prima instanță.

Astfel, instanța

de apel nu a răspuns motivelor de apel formulate către reclamantă, ci a făcut o

analiză globală a situației de fapt, redând doar aspecte care au fost reținute în

teoria juridică și în jurisprudență cu privire la incidența prevederilor art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, în privința existenței unui „bun”.

2, Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor deciziei nr. 33/2008, pronunțată

de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că, persoana

reclamantei se încadrează în categoria persoanelor care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale (adică,

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001).

În acest sens,

reclamanta-recurentă a susținut că instanța de apel avea datoria să verifice această

stare de fapt și să constate că avea deschisă calea acțiunii în revendicare și că

legea specială nu era aplicabilă.

3, Decizia recurată

a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor deciziei nr.

33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în sensul că nu a constatat că reclamanta-recurenta se încadrează în cazurile excepționale

de neaplicare a legilor speciale reparatorii, respectiv, Legea nr. 10/2001.

Recurenta a susținut

că a prezentat instanței de apel, spre analiză, trei motive de apel, respectiv,

cu privire la: caracterul ilegal al preluării de către regimul comunist al imobilului,

prin încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 9/1989; șantajul eliberării pașaportului

reclamantei și al mamei sale în absența cedării imobilului către statul comunist;

constatarea cazului excepțional al imposibilității de a uza de procedura Legii

nr. 10/2001 dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, însă, instanța de apel

nu a analizat aceste motive.

Reclamanta-recurentă

a pretins că dacă instanța de apel ar fi constatat că există o cauză de inaplicabilitate

a legii speciale și ar fi constatat că statul a preluat imobilul revendicat de reclamantă

în mod ilegal, în această ipoteză ar fi fost aplicabile dispozițiile deciziei

nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în sensul că dacă statul nu mai poate să restituie imobilul în natură urmează să

acorde despăgubiri prin echivalent.

4, Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu ignorarea prevederilor Convenției asupra imprescriptibilității

crimelor de război și crimelor contra umanității, ratificate de România prin Decretul

nr. 547/1989.

Astfel, potrivit

acestei Convenții, cucerirea puterii politice prin insurecția armată (cum s-a petrecut

în România după 23 august 1944) nu constituie o modalitate democratică acceptabilă

de instaurare a unui sistem politic și social. Din această poziție în România au

fost implementate regulile juridice ale statului comunist care pot fi rezumate într-o

singură formulare: desființarea proprietății private.

Regimul politic

comunist a implementat reguli juridice îndreptate împotriva unor categorii sociale,

în contextul luptei de clasă, astfel încât legile statului comunist au constituit

fundamentele juridice ale unor acte îndreptate împotriva propriei populații, prin

urmare, aceste fapte intră în domeniul de reglementare al convenției sus amintite,

aceste fapte fiind imprescriptibile.

Recurenta-reclamantă

a susținut că prin Decretul-Lege nr. 9/1989, dar și prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale s-a stabilit că statul comunist a edictat legi pe temeiul

cărora poporul român a fost persecutat din motive politice, un astfel de act normativ

fiind și Decretul nr. 223/1974, astfel încât faptele comise în temeiul său sunt

fapte de persecuție politică, fapte ce intra în domeniul de reglementare și sunt

sancționate prin convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor

contra umanității.

Prin urmare, statul

român nu poate justifica câștigarea unui drept patrimonial pe temeiul unui act criminal

astfel încât, acțiunea reclamantei nu poate fi limitată de jocul normativ al regimurilor

politice din România și nici de interpretări limitative date în jurisprudența internă.

Instanța de judecată

are obligația de a avea în vedere întregul complex de norme juridice ce sunt incidente

într-o speță particulară, pentru a nu face un act juridic formal.

cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, motivarea

instanței de apel se referă Ia cazuri specifice naționalizării, deși între naționalizarea

prevăzută de Decretul nr. 92/1950 și naționalizarea făcută în baza Decretului

nr. 223/1974, există o deosebire, acest din urmă act normativ fiind abrogat imediat

după Revoluția din 1989.

Aceasta are drept

consecință faptul că în cazul imobilelor preluate pe baza Decretului nr. 223/1974,

nu mai este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive ca în cazul

imobilelor naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, deoarece, primul a fost

abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, reclamanta apreciind că astfel s-a recunoscut

caracterul nelegal al preluării imobilului său și că titlul său este actual, astfel

încât este admisibilă o acțiune în revendicare.

apel nu cercetat fondul apelului, aceasta nepronumțându-se asupra motivelor de apel

formulate de reclamantă.

Astfel, recurenta-reclamantă

susține că instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu incidența Decretului-Lege

nr. 9/1989, cu privire la încălcarea prevederilor Decretului nr. 223/1974, că instanța

de apel nu a verificat dacă reclamanta se afla într-una dintre cele două situații

excepționale la care se referă Decizia nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nepronunțarea asupra acestor motive de

apel făcând posibilă soluționarea greșită a cererii privind fructele civile solicitate.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerentele:

nu poate fi reținută, instanța de apel analizând toate criticile formulate de către

apelanta-reclamantă, atât în ce privește stabilirea, de către prima instanță, a

situației de fapt, cât și aplicarea legii.

Instanța de apel

a demonstrat faptul că reclamanta nu deține un „bun” în sensul prevederilor

art. 1 din Primul Protocol adițional Ia Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, deoarece, titlul său nu este actual, de aceea,

cererea în revendicare nu poate fi admisă.

a doua și cea de a treia critică nu pot fi reținute hotărârea instanței de apel

fiind dată cu respectarea deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel

a analizat criticile formulate de către reclamantă în cererea sa de apel, mai ales

sub aspectul temeiniciei demersului judiciar al reclamantei, pornind de la faptul

că acțiunea în revendicare este acțiune pe care o are la îndemână proprietarul neposesor

împotriva posesorului neproprietar, demonstrând faptul că reclamanta nu are un titlu

actual, aceasta pierzând titlul pe care l-a avut asupra imobilului revendicat, în

favoarea statului comunist.

Chiar dacă legiuitorul

român de după 1989 a abrogat actul normativ în baza căruia imobilul a fost preluat

de către statul comunist, acest lucru nu înseamnă că imobilul a fost preluat fără

titlu, chiar daca preluarea a fost calificată, prin Legea nr. 10/2001, ca una abuzivă,

reclamanta nedeținând de la vreo autoritate judiciară sau administrativă internă

un titlu în legătură cu imobilul respectiv, pentru ca aceasta să poată pretinde

că are un drept actual.

Instanța de apel

a reținut faptul că reclamanta nu s-a aflat într-o situație de inaplicabilitate

a legii speciale, aceasta nefiind împiedicată, după anul 1989, să întreprindă orice

măsuri pentru recuperarea proprietății sale, mai mult, aceasta necerând nici măcar

repunerea în termen, pentru ca instanța să poată analiza în ce măsură aceasta a

fost împiedicată, mai presus de voința sa, să întreprindă măsurile necesare pentru

restituirea imobilului său.

Prin urmare, în

mod legal, instanța de apel a reținut că reclamanta se afla în situația de a întreprinde

demersurile prevăzute de legea specială, respectiv de Legea nr. 10/2001, pentru

recuperarea imobilului preluat abuziv, dar cu titlu, de către statul comunist, aceasta

neavând un titlu actual în legătură cu bunul pretins, pentru a i se putea admite

acțiunea în revendicare.

cea de a patra critică nu poate fi reținută.

Convenția pe care

o invocă reclamanta se referă la imprescriptibilitatea crimelor de război și crimelor

contra umanității, dar ca fapte penale, nu în legătură cu preluarea abuzivă a unor

bunuri de către statul comunist.

În legătură cu

bunurile preluate abuziv legiuitorul român de după 1989 a emis mai multe acte normative

cu caracter reparatoriu, printre care și Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestei

legi, au fost declarate drept abuzive toate preluările efectuate în baza unor acte

normative enumerate de legiuitor, printre care și Decretul nr. 223/1974 (acestea

fiind considerate preluări abuzive cu titlu) dar și cele efectuate fără existența

unui titlu, actele normative respective arătând care sunt demersurile ce trebuie

întreprinse de persoanele îndreptățite și termenele în care acestea pot fi făcute,

în vederea restituirii bunurilor pretinse.

Ca atare, chiar

dacă prin acte normative emise de legiuitorul de după 1989, dar și prin decizii

ale Curții Constituționale, s-a recunoscut caracterul de persecuție politică asupra

unor persoane, al unor acte normative sau acte individuale edictate sau emise în

perioada comunistă, tot legiuitorul român a fost cei care a emis actele normative

cu caracter reparatoriu în legătură cu persecuțiile din motive politice, prevăzând

însă, cum era și firesc, o procedură în legătură cu constatarea caracterului abuziv

al acestora dar și cu obținerea măsurilor reparatorii, proceduri ce nu au fost respectate

de către reclamantă astfel încât aceasta nu se poate plânge de faptul că i-a fost

îngrădit accesul la justiție și la obținerea măsurilor reparatorii Ia care era îndreptățită.

a cincea și cea de a șasea critică nu pot fi reținute.

Reclamanta face

o diferențiere speculativă între Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 223/1974,

pretinzând că, din moment ce acesta din urmă a fost abrogat prin Decretul-Lege

nr. 9/1989, s-ar fi recunoscut caracterul nelegal al preluării imobilului său și

că, astfel, titlul său ar fi unul actual.

În realitate,

lucrurile nu stau așa, abrogarea unui act normativ neînsemnând altceva decât că

el nu-și mai produce efecte pentru viitor, caracterul abuziv al preluării fiind

declarat prin Legea nr. 10/2001, însă, aceeași lege prevede și procedura care trebuie

urmată pentru recuperarea bunurilor, procedură care nu a fost urmată de către reclamantă

și, cum aceasta nu deține un titlu actual, în mod legal, instanța de apel i-a respins

acțiunea în revendicare.

Criticile privind

incidența Decretului-Lege nr. 9/1989, precum și existența celor două cauze excepționale

la care face referire Decizia nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost analizate mai sus, iar instanța de

apel a analizat și cererea privind fructele civile solicitate, arătând, pe de o

parte, că reclamanta nu poate pretinde nici măcar bunul revendicat, deci nici fructele

civile, iar pe de altă parte, că, oricum, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea

ca în cazul restituirii unor bunuri să se acorde și fructe civile pentru perioada

în care bunul a fost deținut de către statul comunist, ci, eventual, doar pentru

perioada în care, deși, persoana îndreptățită a recâștigat dreptul său însă, nu

a fost pusă efectiv în posesie.

Având în vedere

cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta W.N.R. împotriva deciziei civile nr.278 A din 29 iunie 2012, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a, în dosarul nr. 25995.01/3/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 iunie 2013.