ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1314/2013

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Instanța de fond. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 22 iunie 2009, reclamanta D.M.C.C.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin primarul general, Primăria municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în București, preluat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 1986; să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului menționat și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil; în măsura în care nu este posibilă restituirea terenului, să fie obligați pârâții să-i plătească o despăgubire bănească reprezentând valoarea de piață a imobilului, ca urmare a convertirii dreptului său de proprietate într-o despăgubire bănească, așa cum se precizează în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și să fie obligați pârâții să restituie reclamantei fructele civile culese sau care ar fi putut fi culese, începând cu momentul deposedării (12 mai 1986) și până în prezent.

Prin sentința civilă nr. 1179 din 17 iunie 2011 Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la primele trei capete de cerere; a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului referitor la terenul situat în București; a respins capătul al doilea al acțiunii privind constatarea existenței dreptului real asupra imobilului menționat și obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie același teren (al treilea capăt al acțiunii) pentru existența autorității de lucru judecat; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la restituirea fructelor civile; a respins ca fiind prescrisă cererea privind restituirea fructelor civile în perioada 12 mai 1986 – 22 iunie 2006; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins ca nefondate cererile reclamantei privind obligarea pârâților la despăgubiri, constând în valoarea de piață a imobilului, precum și cea privind restituirea fructelor civile culese în perioada 22 iunie 2006 și până în prezent.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte că la termenul din data de 19 februarie 2010, a dispus respingerea excepției inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, iar pe de altă parte faptul că la termenul din data de 03 iunie 2011, din oficiu, a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat cu privire la primele trei capete de cerere. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat a reținut că prin cererea ce face obiectul dosarului pendinte, reclamanta a solicitat: să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în București, preluat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 1986; să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului menționat și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în București.

Tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 771 din 23 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, a fost respinsă cererea reclamantei D.M.C.C. împotriva pârâților Municipiul București - prin Primarul General, E.N.Z., P.S.S.I., și P.S.J., prin care aceasta a solicitat: să se constate, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în București; să se constate în contradictoriu cu același pârât și E.N.Z. nevalabilitatea contractului din 12 mai 1986 de Notariatul de Stat, transcris sub nr. 1593 din 12 mai 1986; să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului și să fie obligați pârâții să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

S-a statuat că primele trei capete de cerere sunt identic formulate în cele două acțiuni, obiectul fiind același, iar acestea au fost soluționate definitiv prin sentința nr. 771 din 23 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, tribunalul reținând că excepția autorității de lucru judecat este întemeiată. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la restituirea fructelor civile, tribunalul a reținut faptul că prin această cerere reclamanta a invocat un drept de creanță al său împotriva pârâților, iar în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de creanță al reclamantei este prescriptibil într-un termen de trei ani și în temeiul art. 12 din același act normativ, dreptul la acțiune pentru fiecare dintre prestațiile solicitate se stinge printr-o prescripție deosebită.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată pe capetele de cerere privind obligare a pârâților la plata unei despăgubiri bănești reprezentând valoarea de piață a imobilului, precum și pe cel de obligare a pârâților la plata contravalorii fructelor civile în perioada 23 iunie 2006 și până la 22 iunie 2009. În ceea ce privește cererea de obligare a pârâților la plata contravalorii fructelor civile în perioada 23 iunie 2006 și până la 22 iunie 2009, precum și cererea de obligare a pârâților la plata unei despăgubiri bănești reprezentând valoarea de piață a imobilului, ca urmare a convertirii dreptului său de proprietate într-o despăgubire, tribunalul a reținut că imobilul în discuție a fost proprietatea reclamantei, potrivit contractului de vânzare cumpărare din 23 mai 1938, certificatului de moștenitor din 2 noiembrie 1983 emis de Notariatul de Stat Sector 5 București și a sentinței civile nr. 4058 din data de 03 octombrie 1985. În prezent, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară depus la dosar, acest imobil compus din teren în suprafață de 280,28 mp și construcție este proprietatea numiților P.S.S.I.

și P.S.J. Cu privire la calificarea de către reclamantă a preluării terenului ca fiind abuzivă, tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât bunul în discuție este exclus din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 8 din același act normativ. De asemenea, tribunalul a constatat în ceea ce privește aplicarea în speță a Convenției Europene a Drepturilor Omului, că în cauza Lupaș împotriva României, din 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în ipoteza în care nici o instanță internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu, aceștia nu au un „bun actual” în sensul jurisprudenței Curții (cauza Kopecky împotriva Slovaciei).

2. Instanța de apel. Prin decizia civilă nr. 93A din 01 martie 2012, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta D.M.C.C., în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București, prin Primarul General, Primăria Municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A desființat în parte sentința apelată, în sensul că: A respins excepția autorității de lucru judecat cu privire la capetele de cerere 1, 2 și 3 în contradictoriu cu Statul Român, și în consecință: A trimis spre rejudecare cauza sub aspectul capetelor de cerere 1, 2, 3 și 4 cât și solicitarea din cel de-al cincilea capăt de cerere referitoare la restituirea fructelor culese în perioada 22 iunie 2006 și până în prezent, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și capătul de cerere nr. 4 și solicitarea din cel de-al cincilea capăt de cerere referitor la restituirea fructelor culese în perioada 22 iunie 2006 și până în prezent, în contradictoriu cu Municipiul București.

A menținut celelalte dispoziții privind admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea capetelor de cerere 1, 2 și 3 în contradictoriu cu Municipiul București pentru autoritate de lucru judecat, cât și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la restituirea fructelor civile, în contradictoriu cu Statul Român și Municipiul București în perioada 12 mai 1986 – 22 iunie 2006. A admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa capacității procesuale de folosință.

În motivarea acestei decizii instanța de apel a reținut în esență următoarele: În ceea ce îl privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu există autoritate de lucru judecat, deoarece hotărârea pronunțată în dosarul nr. 9614/3/2008 nu privește această parte, ci doar pe pârâtul Municipiul București prin primarul general. S-a reținut că acest aspect conduce la necesitatea desființării sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru primele trei capete de cerere în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Curtea a avut în vedere și faptul că pentru pronunțarea asupra primelor trei capete de cerere, este necesar a se analiza și capătul de cerere nr. 4 referitor la obligarea în subsidiar la plata de despăgubiri bănești, cât și solicitarea în cel de-al cincilea capăt de cerere referitoare la restituirea fructelor culese în perioada 22 iunie 2006 și până în prezent.

De asemenea, s-a considerat că speța trebuie rejudecată sub aspectul capătului 4 de cerere privind cererea subsidiară de obligare la plata despăgubirilor, cât și solicitarea din cel de-al cincilea capăt de cerere privind restituirea fructelor culese în perioada 22 iunie 2006 până în prezent, și în contradictoriu cu Municipiul București, soluțiile având indiscutabil legătură, chiar dacă sunt pârâți intimați diferiți. Având în vedere că soluția dată cu privire la primele trei capete de cerere în contradictoriu cu Statul în urma rejudecării cauzei, are înrâurire și cu privire la soluționarea celorlalte două cereri menționate, atât în contradictoriu cu Statul cât și în contradictoriu cu Municipiul București, s-a dispus rejudecarea și acestor cereri menționate distinct.

În ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea fructelor civile în perioada 12 mai 1986 – 22 iunie 2006, instanța de apel a menținut cele dispuse de instanța de fond, critica invocată de către reclamantă fiind nefondată, în raport de data introducerii acțiunii. Prin cererea formulată, respectiv restituirea fructelor civile culese, sau care ar fi putut fi culese din 1986 până în 2006, reclamanta a invocat un drept de creanță al său, în contradictoriu cu pârâții, astfel că, în cauză se aplică art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul de creanță al reclamantei se prescrie într-un termen de 3 ani, iar conform art. 12 din decretul menționat, dreptul la acțiune pentru fiecare dintre prestațiile cerute se stinge printr-o prescripție distinctă deosebită.

Așadar, s-a reținut că soluția de respingere ca prescrisă a cererii reclamantei privind obligarea pârâților la restituirea fructelor civile culese în perioada 12 mai 1986 – 22 iunie 2006 este corectă și legală. Instanța, având în vedere soluția de desființare în parte a sentinței, nu a putut analiza celelalte critici dat fiind soluția de trimitere cu rejudecare a cauzei de către instanța de fond. Cu privire la pârâta Primăria Municipiului București, s-a reținut că la data de 16 februarie 2012 instanța a pus în discuție, ca motiv de ordine publică, excepția capacității procesuale de folosință a acesteia, excepție ce s-a admis iar acțiunea în contradictoriu cu respectiva pârâtă fiind respinsă pentru lipsa capacității procesuale de folosință.

3. Recursul Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul a arătat următoarele: Referitor la respingerea excepției autorității de lucru judecat cu privire la capetele de cerere 1, 2 și 3 în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în mod eronat, a reținut instanța de apel faptul ca în speță nu există autoritate de lucru judecat deoarece hotărârea pronunțată în dosarul nr. 9614/3/2008 nu privește această parte, ci doar pe pârâtul Municipiul București prin primarul general.

Recurentul consideră că în ambele acțiuni în revendicare calitatea de pârât a avut-o statul. Aceasta întrucât nu are relevanță juridică în acest sens dacă statul a fost reprezentat în prima acțiune de Primăria municipiului București, iar în acțiunea de față de către Ministerul Finanțelor Publice. Așadar recurentul susține că există identitate de părți între acțiuni și implicit autoritate de lucru judecat, astfel că apreciază ca temeinică si legală soluția pronunțată de instanța de fond. Recurentul pârât susține, de asemenea, că și soluția de trimitere spre rejudecare a capetelor de cerere nr. 4 și 5 este nelegală în condițiile în care pentru primele trei capete există autoritate de lucru judecat.

4. Analiza instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, se constată că recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce urmează. Autoritatea de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), excluzând posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Conceptul de cauza trebuie raportat atât la temeiul juridic al pricinii, fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părți îl valorifică împotriva celeilalte (causa petendi), cât și la scopul final urmărit de reclamant, cauza (existența motivelor de a acționa sau apăra în fața instanței un anumit drept) raportului juridic a dreptului pus în discuție (causa debendi). În speță, se constată că primele trei capete de cerere din acțiunea introductivă de instanță din prezentul dosar sunt identic formulate cu cele din dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 771 din 23 aprilie 2008 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, cu privire la imobilul situat în București.

Din perspectiva acestei analize, există între prezenta pricină și dosarul nr. 9614/3/2008, în care s-a pronunțat sentința nr. 771 din 23 aprilie 2008, irevocabilă, deplină identitate nu numai de obiect și cauză ci și identitate de părți deoarece prin promovarea ambelor acțiuni s-a urmărit de către reclamantă același scop, aceasta tinzând să valorifice același drept de proprietate și să readucă imobilul în patrimoniul ei. Ca urmare, în cauza de față, finalitatea urmărită de reclamantă este aceeași ca și în cauza anterioară, respectiv redobândirea bunului. Contrar statuărilor instanței de apel, în cauză există autoritate de lucru judecat, fundamentul raportului juridic dedus judecății fiind același în prezenta pricină ca și în cea anterior soluționată irevocabil de instanță, fiind întrunită condiția triplei identități în măsură să atragă incidența dispozițiilor art. 1201 C. civ.

Este adevărat că în prima acțiune calitatea de pârât a avut-o Municipiul București - prin Primarul General, iar în cauza pendinte această calitate o are Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, însă după cum este cunoscut, instituțiile publice au ca atribuție, printre altele ele, obligația de a reprezenta statul. În consecință, este de necontestat faptul că în prima acțiune a reclamantei în care s-a pronunțat sentința nr. 771 din 23 aprilie 2008 pârâtul Municipiul București - prin Primarul General a stat în proces în reprezentarea Statului Român. Pentru aceste argumente, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

, Înalta Curte, va admite recursul declarat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București , va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.M.C.C. împotriva sentința nr. 1179 din data de 17 iunie 2011 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 93A din data de 1 martie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta D.M.C.C. împotriva sentința nr. 1179 din data de 17 iunie 2011 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013.