ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1314/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1314/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând asupra
recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Instanța de fond.
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 22 iunie 2009,
reclamanta D.M.C.C. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin
primarul general, Primăria municipiului București și Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate
nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în București,
preluat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în urma încheierii
contractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 1986; să se constate existența
dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului menționat și să fie
obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest
imobil; în măsura în care nu este posibilă restituirea terenului, să fie
obligați pârâții să-i plătească o despăgubire bănească reprezentând valoarea de
piață a imobilului, ca urmare a convertirii dreptului său de proprietate într-o
despăgubire bănească, așa cum se precizează în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008
pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs
în interesul legii și să fie obligați pârâții să restituie reclamantei fructele
civile culese sau care ar fi putut fi culese, începând cu momentul deposedării
(12 mai 1986) și până în prezent.
Prin sentința civilă nr.
1179 din 17 iunie 2011 Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a admis
excepția autorității de lucru judecat cu privire la primele trei capete de
cerere; a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității
titlului statului referitor la terenul situat în București; a respins capătul
al doilea al acțiunii privind constatarea existenței dreptului real asupra
imobilului menționat și obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină
proprietate și posesie același teren (al treilea capăt al acțiunii) pentru
existența autorității de lucru judecat; a admis excepția prescripției dreptului
la acțiune cu privire la restituirea fructelor civile; a respins ca fiind
prescrisă cererea privind restituirea fructelor civile în perioada 12 mai 1986
– 22 iunie 2006; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității
procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a
respins ca nefondate cererile reclamantei privind obligarea pârâților la
despăgubiri, constând în valoarea de piață a imobilului, precum și cea privind
restituirea fructelor civile culese în perioada 22 iunie 2006 și până în
prezent.
Pentru a hotărî
astfel, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte că la termenul din data de 19
februarie 2010, a dispus respingerea excepției inadmisibilității acțiunii ca
neîntemeiată, iar pe de altă parte faptul că la termenul din data de 03 iunie 2011,
din oficiu, a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat cu
privire la primele trei capete de cerere.
Cu privire la
excepția autorității de lucru judecat a reținut că prin cererea ce face
obiectul dosarului pendinte, reclamanta a solicitat: să se constate
nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în București,
preluat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în urma încheierii
contractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 1986; să se constate existența
dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului menționat și să fie
obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul
situat în București.
Tribunalul a
constatat că prin sentința civilă nr. 771 din 23 aprilie 2008 pronunțată de
Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, a fost respinsă cererea
reclamantei D.M.C.C. împotriva pârâților Municipiul București - prin Primarul
General, E.N.Z., P.S.S.I., și P.S.J., prin care aceasta a solicitat: să se
constate, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General,
nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în București; să
se constate în contradictoriu cu același pârât și E.N.Z. nevalabilitatea
contractului din 12 mai 1986 de Notariatul de Stat, transcris sub nr. 1593 din
12 mai 1986; să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei
asupra imobilului și să fie obligați pârâții să-i lase reclamantei în deplină
proprietate și liniștită posesie imobilul.
S-a statuat că
primele trei capete de cerere sunt identic formulate în cele două acțiuni,
obiectul fiind același, iar acestea au fost soluționate definitiv prin sentința
nr. 771 din 23 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a
civilă, tribunalul reținând că excepția autorității de lucru judecat este
întemeiată.
Referitor la excepția
prescripției dreptului la acțiune cu privire la restituirea fructelor civile,
tribunalul a reținut faptul că prin această cerere reclamanta a invocat un
drept de creanță al său împotriva pârâților, iar în temeiul art. 3 din Decretul
nr. 167/1958, dreptul de creanță al reclamantei este prescriptibil într-un
termen de trei ani și în temeiul art. 12 din același act normativ, dreptul la
acțiune pentru fiecare dintre prestațiile solicitate se stinge printr-o
prescripție deosebită.
În ceea ce privește
excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată pe
capetele de cerere privind obligare a pârâților la plata unei despăgubiri
bănești reprezentând valoarea de piață a imobilului, precum și pe cel de
obligare a pârâților la plata contravalorii fructelor civile în perioada 23
iunie 2006 și până la 22 iunie 2009.
În ceea ce privește
cererea de obligare a pârâților la plata contravalorii fructelor civile în
perioada 23 iunie 2006 și până la 22 iunie 2009, precum și cererea de obligare
a pârâților la plata unei despăgubiri bănești reprezentând valoarea de piață a
imobilului, ca urmare a convertirii dreptului său de proprietate într-o
despăgubire, tribunalul a reținut că imobilul în discuție a fost proprietatea
reclamantei, potrivit contractului de vânzare cumpărare din 23 mai 1938,
certificatului de moștenitor din 2 noiembrie 1983 emis de Notariatul de Stat
Sector 5 București și a sentinței civile nr. 4058 din data de 03 octombrie 1985.
În prezent, așa cum
rezultă din extrasul de carte funciară depus la dosar, acest imobil compus din
teren în suprafață de 280,28 mp și construcție este proprietatea numiților P.S.S.I.
și P.S.J.
Cu privire la
calificarea de către reclamantă a preluării terenului ca fiind abuzivă,
tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001,
întrucât bunul în discuție este exclus din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001,
în temeiul art. 8 din același act normativ.
De asemenea,
tribunalul a constatat în ceea ce privește aplicarea în speță a Convenției
Europene a Drepturilor Omului, că în cauza Lupaș împotriva României, din 14
decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în ipoteza
în care nici o instanță internă sau autoritate administrativă nu le-a
recunoscut reclamanților în mod definitiv dreptul de a li se restitui
terenurile în litigiu, aceștia nu au un „bun actual” în sensul jurisprudenței
Curții (cauza Kopecky împotriva Slovaciei).
Instanța de apel.
Prin decizia civilă nr.
93A din 01 martie 2012, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis
apelul declarat de reclamanta D.M.C.C., în contradictoriu cu intimații-pârâți
Municipiul București, prin Primarul General, Primăria Municipiului București și
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A desființat în parte
sentința apelată, în sensul că:
A respins excepția
autorității de lucru judecat cu privire la capetele de cerere 1, 2 și 3 în
contradictoriu cu Statul Român, și în consecință:
A trimis spre rejudecare
cauza sub aspectul capetelor de cerere 1, 2, 3 și 4 cât și solicitarea din cel
de-al cincilea capăt de cerere referitoare la restituirea fructelor culese în
perioada 22 iunie 2006 și până în prezent, în contradictoriu cu Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice și capătul de cerere nr. 4 și solicitarea
din cel de-al cincilea capăt de cerere referitor la restituirea fructelor
culese în perioada 22 iunie 2006 și până în prezent, în contradictoriu cu
Municipiul București.
A menținut celelalte
dispoziții privind admiterea excepției autorității de lucru judecat și
respingerea capetelor de cerere 1, 2 și 3 în contradictoriu cu Municipiul
București pentru autoritate de lucru judecat, cât și admiterea excepției
prescripției dreptului la acțiune cu privire la restituirea fructelor civile,
în contradictoriu cu Statul Român și Municipiul București în perioada 12 mai 1986
– 22 iunie 2006.
A admis excepția
lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București
și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea în
contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa capacității procesuale de
folosință.
În motivarea acestei
decizii instanța de apel a reținut în esență următoarele:
În ceea ce îl
privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu există
autoritate de lucru judecat, deoarece hotărârea pronunțată în dosarul nr. 9614/3/2008
nu privește această parte, ci doar pe pârâtul Municipiul București prin
primarul general.
S-a reținut că acest
aspect conduce la necesitatea desființării sentinței și trimiterea cauzei spre
rejudecare pentru primele trei capete de cerere în contradictoriu cu Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea a avut în
vedere și faptul că pentru pronunțarea asupra primelor trei capete de cerere,
este necesar a se analiza și capătul de cerere nr. 4 referitor la obligarea în
subsidiar la plata de despăgubiri bănești, cât și solicitarea în cel de-al
cincilea capăt de cerere referitoare la restituirea fructelor culese în
perioada 22 iunie 2006 și până în prezent.
De asemenea, s-a
considerat că speța trebuie rejudecată sub aspectul capătului 4 de cerere
privind cererea subsidiară de obligare la plata despăgubirilor, cât și
solicitarea din cel de-al cincilea capăt de cerere privind restituirea
fructelor culese în perioada 22 iunie 2006 până în prezent, și în
contradictoriu cu Municipiul București, soluțiile având indiscutabil legătură,
chiar dacă sunt pârâți intimați diferiți.
Având în vedere că
soluția dată cu privire la primele trei capete de cerere în contradictoriu cu
Statul în urma rejudecării cauzei, are înrâurire și cu privire la soluționarea
celorlalte două cereri menționate, atât în contradictoriu cu Statul cât și în
contradictoriu cu Municipiul București, s-a dispus rejudecarea și acestor
cereri menționate distinct.
În ceea ce privește
capătul de cerere privind restituirea fructelor civile în perioada 12 mai 1986
– 22 iunie 2006, instanța de apel a menținut cele dispuse de instanța de fond,
critica invocată de către reclamantă fiind nefondată, în raport de data
introducerii acțiunii.
Prin cererea
formulată, respectiv restituirea fructelor civile culese, sau care ar fi putut
fi culese din 1986 până în 2006, reclamanta a invocat un drept de creanță al
său, în contradictoriu cu pârâții, astfel că, în cauză se aplică art. 3 din
Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul de creanță al reclamantei se prescrie
într-un termen de 3 ani, iar conform art. 12 din decretul menționat, dreptul la
acțiune pentru fiecare dintre prestațiile cerute se stinge printr-o prescripție
distinctă deosebită.
Așadar, s-a reținut
că soluția de respingere ca prescrisă a cererii reclamantei privind obligarea
pârâților la restituirea fructelor civile culese în perioada 12 mai 1986 – 22
iunie 2006 este corectă și legală.
Instanța, având în
vedere soluția de desființare în parte a sentinței, nu a putut analiza
celelalte critici dat fiind soluția de trimitere cu rejudecare a cauzei de
către instanța de fond.
Cu privire la pârâta
Primăria Municipiului București, s-a reținut că la data de 16 februarie 2012
instanța a pus în discuție, ca motiv de ordine publică, excepția capacității
procesuale de folosință a acesteia, excepție ce s-a admis iar acțiunea în
contradictoriu cu respectiva pârâtă fiind respinsă pentru lipsa capacității
procesuale de folosință.
Recursul
Împotriva deciziei
menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român
reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a
Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate în
temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
criticilor de recurs formulate, pârâtul a arătat următoarele:
Referitor la
respingerea excepției autorității de lucru judecat cu privire la capetele de
cerere 1, 2 și 3 în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, în mod eronat, a reținut instanța de apel faptul ca în speță nu există
autoritate de lucru judecat deoarece hotărârea pronunțată în dosarul nr. 9614/3/2008
nu privește această parte, ci doar pe pârâtul Municipiul București prin
primarul general.
Recurentul consideră
că în ambele acțiuni în revendicare calitatea de pârât a avut-o statul. Aceasta
întrucât nu are relevanță juridică în acest sens dacă statul a fost reprezentat
în prima acțiune de Primăria municipiului București, iar în acțiunea de față de
către Ministerul Finanțelor Publice.
Așadar recurentul
susține că există identitate de părți între acțiuni și implicit autoritate de
lucru judecat, astfel că apreciază ca temeinică si legală soluția pronunțată de
instanța de fond.
Recurentul pârât
susține, de asemenea, că și soluția de trimitere spre rejudecare a capetelor de
cerere nr. 4 și 5 este nelegală în condițiile în care pentru primele trei
capete există autoritate de lucru judecat.
Analiza instanței
de recurs
Examinând hotărârea
atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările
dosarului, se constată că recursul este fondat și va fi admis pentru
considerentele ce urmează.
Autoritatea de lucru
judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect
negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), presupune tripla
identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză),
excluzând posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul
pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are
legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a
mai fi contrazisă.
Conceptul de cauza
trebuie raportat atât la temeiul juridic al pricinii, fundamentul legal al
dreptului pe care una dintre părți îl valorifică împotriva celeilalte (causa
petendi), cât și la scopul final urmărit de reclamant, cauza (existența
motivelor de a acționa sau apăra în fața instanței un anumit drept) raportului
juridic a dreptului pus în discuție (causa debendi).
În speță, se constată
că primele trei capete de cerere din acțiunea introductivă de instanță din
prezentul dosar sunt identic formulate cu cele din dosarul în care s-a
pronunțat sentința civilă nr. 771 din 23 aprilie 2008 a Tribunalului București
- Secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, cu privire la imobilul situat în
București.
Din perspectiva
acestei analize, există între prezenta pricină și dosarul nr. 9614/3/2008, în
care s-a pronunțat sentința nr. 771 din 23 aprilie 2008, irevocabilă, deplină
identitate nu numai de obiect și cauză ci și identitate de părți deoarece prin
promovarea ambelor acțiuni s-a urmărit de către reclamantă același scop,
aceasta tinzând să valorifice același drept de proprietate și să readucă
imobilul în patrimoniul ei.
Ca urmare, în cauza
de față, finalitatea urmărită de reclamantă este aceeași ca și în cauza
anterioară, respectiv redobândirea bunului.
Contrar statuărilor
instanței de apel, în cauză există autoritate de lucru judecat, fundamentul
raportului juridic dedus judecății fiind același în prezenta pricină ca și în
cea anterior soluționată irevocabil de instanță, fiind întrunită condiția
triplei identități în măsură să atragă incidența dispozițiilor art. 1201 C.
civ.
Este adevărat că în
prima acțiune calitatea de pârât a avut-o Municipiul București - prin Primarul
General, iar în cauza pendinte această calitate o are Statul Român reprezentat
de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Municipiului București, însă după cum este cunoscut, instituțiile publice au ca
atribuție, printre altele ele, obligația de a reprezenta statul.
În consecință, este
de necontestat faptul că în prima acțiune a reclamantei în care s-a pronunțat
sentința nr. 771 din 23 aprilie 2008 pârâtul Municipiul București - prin
Primarul General a stat în proces în reprezentarea Statului Român.
Pentru aceste
argumente, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
, Înalta Curte, va admite recursul declarat
pârâtul Statul Român
reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a
Finanțelor Publice a Municipiului București
, va modifica decizia recurată, în sensul că
va respinge, ca nefondat,
apelul declarat de reclamanta D.M.C.C. împotriva sentința
nr. 1179 din data de 17 iunie 2011 a Tribunalului București – Secția a V-a
civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice
prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva
deciziei nr. 93A din data de 1 martie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.
Modifică decizia
recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta D.M.C.C. împotriva
sentința nr. 1179 din data de 17 iunie 2011 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 12 martie 2013.