ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2844/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2007, pe rolul Tribunalului București, reclamanții F.A.K., N.A.K., prin mandatar F.A.K., S.D.K. și D.K., prin mandatar F.A.K. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin primarul general, solicitând instanței se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare prin naționalizare a imobilelor situate în București, sectorul 5 și în București. Totodată, au solicitat instanței să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele menționate mai sus, evaluând fiecare imobil la suma de 510.000 lei.

Reclamanții au arătat că pentru imobilele ce fac obiectul prezentei cereri în revendicare nu s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acțiunea este întemeiată pe dispozițiilor dreptului comun și, cum sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, statul deținând aceste imobile fără titlu valabil, este preferabil titlul lor de proprietate. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481 și urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 228 din 17 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 9354/3/2007, acțiunea reclamanților a fost respinsă, ca inadmisibilă, iar prin Decizia civilă nr. 482 din 4 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9354/3/2007, sentința a fost desființată și cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru soluționarea fondului.

Instanța de apel a reținut, față de cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanți, că instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare și respectând principiul disponibilității părților în procesul civil, tribunalul nu putea da o altă calificare cererii de chemare în judecată, decât cea conferită de părți și exprimată clar în conținutul acesteia. S-a apreciat că soluția tribunalului este nelegală, din perspectiva aplicării în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001 și nu a celor de drept comun. Cu ocazia rejudecării cauzei după trimitere și în urma probelor administrate, prin sentința civilă nr. 1690 din 25 septembrie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare.

S-a reținut, în esență, că uzurpatorul drepturilor pretinse de către reclamanți, a fost Statul Român, care nu a fost chemat în judecată, iar în prezent, asupra imobilelor, au fost dobândite drepturi de proprietate prin acte juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, de către foștii chiriași, care nu figurează ca pârâți în cauză, astfel că nu poate fi analizată situația în care aceștia dețin imobilele ce formează obiectul prezentului litigiu. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel în termen legal reclamanții K.F.A.K., N.A. și K., S.D. criticând-o pentru nelegalitate. Prin Decizia nr. 135/A din 31 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, reținând și situația că în timpul procesului, intimatul reclamant K.D.

a decedat, procesul fiind continuat de moștenitorii acestuia, apelanții din prezenta cauză. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cererii în revendicare formulată de reclamanți, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., i se aplică într-adevăr decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, teza ultimă, dar și jurisprudența recentă a C.E.D.O., respectiv Decizia pronunțată în Cauza Pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României. Astfel, conform Deciziei nr. 33/2008, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O, atunci Convenția are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

În cauză, reclamanții au arătat că nu au formulat notificare în baza legii speciale, Legea nr. 10/2001 și înțeleg să revendice numai părțile libere rămase în proprietatea Municipiului București, nu și pe cele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. În raport de cererea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., de Decizia nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii și jurisprudența recentă a C.E.D.O., s-a reținut că reclamanții nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

A rezultat astfel că titlul de proprietate al reclamaților este mai puțin caracterizat față de cel prezentat de către pârâți, iar împrejurarea că în prezent, părți din imobilele revendicate, aparținând autorilor reclamanților, nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu reprezentă un argument pentru a da preferabilitate titlului de proprietate exhibat de către reclamanți, respectiv Ordonanța de Adjudecare nr. 1643/1924 și actul de vânzare-cumpărare din anul 1942, față de titlul Statului Român, întrucât, până în prezent, reclamanții nu au făcut niciun demers judiciar pentru confirmarea și consolidarea titlului autorilor lor. Împotriva Deciziei nr. 135/A din 31 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs, reclamanții K.F.A., K.N.A.

și K.S.D., în baza art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenții reclamanți au arătat că atât instanța de fond cât și cea de apel au interpretat în mod greșit prevederile Legii nr. 10/2001, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiționat la C.E.D.O. și a practicii C.E.D.O. în materia protecției dreptului de proprietate privată, a regulilor de drept comun în materia revendicării reglementate prin dispozițiile art. 480 C. civ., atunci când a considerat că nu este posibilă restituirea imobilelor din litigiu.

Astfel, cu privire la imobilul situat în București se consideră că este posibilă restituirea întregii suprafețe de teren și construcții, cu excepția suprafeței de 124,28 mp, suprafață de teren ce a fost vândută, iar în subsidiar, instanța putea dispune restituirea cel puțin a suprafeței de teren de aproximativ 270 mp cuprinsă între pct. 13, 14, A și B, conform planului de situație nr. 2 al raportului de expertiză efectuat în cauză, având în vedere că acesta este liber și nu a făcut obiectul vreunei vânzări. Referitor la imobilul situat în București, care are o suprafață totală de 398 mp din care suprafață construită de 222 mp, iar suprafața liberă de 176 mp, arată că din suprafața construită a fost vândută suprafața de 31,2 mp către Bratu Serbana, și deci se putea restitui suprafața de teren liberă de 176 mp cât și suprafața construită de 190,8 mp, suprafețe ce nu au fost înstrăinate și prin urmare se afla în proprietatea pârâtei.

În privința imobilul din București, arată că terenul are o suprafață totală de 280 mp pe care există o construcție de 59 mp, ce a fost înstrăinată de către pârât printr-un contract de vânzare-cumpărare, însă restul construcțiilor existente pe terenul în cauza nu au autorizație de construcție, astfel că nu pot fi avute în vedere de către instanță. În condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârât cu foștii chiriași nu au fost desființate, iar în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceștia sunt protejați în fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, admiterea acțiunii în revendicare pentru suprafețele libere, nu îi lipsește pe foștii chiriași de dreptul de proprietate.

Decizia pronunțată în recursul legi, care stabilește că în concursul între legea specială și legea generală este favorabilă legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, permite o analizare a cauzei pe fondul ei, cu luarea în considerare a particularităților pe care le prezintă. Prin restituirea suprafeței libere de teren ce nu a fost înstrăinată, nu se aduce atingere vreun drept real al altei persoane, iar în condițiile în care nu se dă curs solicitării formulate înseamnă o prelungire sine die a unei stări de incertitudine deși prin admiterea acțiunii nu se aduce atingere dreptului concurent de proprietate al foștilor chiriași, al căror titlu a intrat în circuitul civil.

Invocând cauza Raicu contra României, arată că există cadrul legal ce permite să se țină cont de circumstanțele particulare din cauză, iar în raport de dispozițiile deciziei pronunțate în interesul legii, apreciază că instanța era datoare să realizeze o analiză pe fond a valabilității titlului statului și a legalității procedurii de naționalizare, ulterior urmând să verifice posibilitatea și oportunitatea cererii de retrocedare în natură. O acțiune în revendicare pe drept comun a unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu poate fi respinsă de plano, în particular în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., atunci Convenția are prioritate, ce poate fi aplicată în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu, așa cum s-a arătat de către reclamanții recurenți au fost naționalizate de stat prin Decretul nr. 92/1950. În motivarea cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 și urm C. civ., reclamanții au învederat că pentru aceste imobile, nu au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, înțelegând astfel să-și susțină acțiunea doar pe dispozițiile dreptului comun. Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin (1) și (3) din Constituție și ale art .6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

Or, în speță, reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia revendicării. În ceea ce privește decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor doua faze - administrativă și judiciară.

Nici din perspectiva Convenției reclamanții nu aveau vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a C.E.D.O., respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană, instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamanții ar deține un „bun actual", câtă vreme nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și în favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului.

Întrucât reclamanții nu au uzat de legea specială și nici nu au întreprins alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire, aceștia nu au un „bun actual" și nici măcar „o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, nici pentru părțile libere din imobilele ce intră sub incidența legii speciale de reparație. Prin urmare, contrar susținerilor recurenților reclamanți, instanța de apel, făcând analiza acțiunii în revendicare promovată de reclamanți din perspectiva dispozițiilor convenționale și menținând soluția de respingere a acțiunii în revendicare cu motivarea că, reclamanții nu dețin „un bun actual” în sensul Convenției, a pronunțat o hotărâre legală, iar dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu sunt incidente în cauză. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte, constată că recursul reclamanților este nefondat și va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții K.F.A., K.N.A. și K.S.D. împotriva Deciziei nr. 135/A din 31 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2014.