ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2844/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2844/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15

martie 2007, pe rolul Tribunalului București, reclamanții F.A.K., N.A.K., prin

mandatar F.A.K., S.D.K. și D.K., prin mandatar F.A.K. au chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul București prin primarul general, solicitând instanței se

constate nevalabilitatea titlului statului de preluare prin naționalizare a

imobilelor situate în București, sectorul 5 și în București.

Totodată, au

solicitat instanței să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilele menționate mai sus, evaluând fiecare

imobil la suma de 510.000 lei.

Reclamanții au arătat

că pentru imobilele ce fac obiectul prezentei cereri în revendicare nu s-a

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acțiunea este

întemeiată pe dispozițiilor dreptului comun și, cum sunt titularii dreptului de

proprietate asupra imobilelor revendicate, statul deținând aceste imobile fără

titlu valabil, este preferabil titlul lor de proprietate.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr.

228 din 17 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. 9354/3/2007, acțiunea reclamanților a fost respinsă, ca

inadmisibilă, iar prin Decizia civilă nr. 482 din 4 octombrie 2009, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9354/3/2007,

sentința a fost desființată și cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru

soluționarea fondului.

Instanța de apel a

reținut, față de cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanți, că

instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare și respectând principiul

disponibilității părților în procesul civil, tribunalul nu putea da o altă

calificare cererii de chemare în judecată, decât cea conferită de părți și exprimată

clar în conținutul acesteia.

S-a apreciat că

soluția tribunalului este nelegală, din perspectiva aplicării în cauză a

prevederilor Legii nr. 10/2001 și nu a celor de drept comun.

Cu ocazia rejudecării

cauzei după trimitere și în urma probelor administrate, prin sentința civilă nr.

1690 din 25 septembrie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare.

S-a reținut, în

esență, că uzurpatorul drepturilor pretinse de către reclamanți, a fost Statul

Român, care nu a fost chemat în judecată, iar în prezent, asupra imobilelor, au

fost dobândite drepturi de proprietate prin acte juridice încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, de către foștii chiriași, care nu figurează ca pârâți în

cauză, astfel că nu poate fi analizată situația în care aceștia dețin imobilele

ce formează obiectul prezentului litigiu.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești au formulat apel în termen legal reclamanții K.F.A.K.,

N.A. și K., S.D. criticând-o pentru nelegalitate.

Prin Decizia nr.

135/A din 31 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul reclamanților, reținând și situația că în timpul

procesului, intimatul reclamant K.D. a decedat, procesul fiind continuat de

moștenitorii acestuia, apelanții din prezenta cauză.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cererii în

revendicare formulată de reclamanți, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., i se aplică într-adevăr decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, teza ultimă, dar și jurisprudența

recentă a C.E.D.O., respectiv Decizia pronunțată în Cauza Pilot Maria Atanasiu

și alții împotriva României.

Astfel, conform Deciziei

nr. 33/2008, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O, atunci Convenția are prioritate, iar

această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate.

În cauză, reclamanții

au arătat că nu au formulat notificare în baza legii speciale, Legea nr. 10/2001

și înțeleg să revendice numai părțile libere rămase în proprietatea

Municipiului București, nu și pe cele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

În raport de cererea

în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., de Decizia nr. 33/2008,

pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii și jurisprudența recentă

a C.E.D.O., s-a reținut că reclamanții nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

A rezultat astfel că

titlul de proprietate al reclamaților este mai puțin caracterizat față de cel

prezentat de către pârâți, iar împrejurarea că în prezent, părți din imobilele

revendicate, aparținând autorilor reclamanților, nu au fost înstrăinate în baza

Legii nr. 112/1995, nu reprezentă un argument pentru a da preferabilitate

titlului de proprietate exhibat de către reclamanți, respectiv Ordonanța de

Adjudecare nr. 1643/1924 și actul de vânzare-cumpărare din anul 1942, față de

titlul Statului Român, întrucât, până în prezent, reclamanții nu au făcut

niciun demers judiciar pentru confirmarea și consolidarea titlului autorilor

lor.

Împotriva Deciziei

nr. 135/A din 31 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

au declarat recurs, reclamanții K.F.A., K.N.A. și K.S.D., în baza art. 304 alin.

(1) pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, recurenții reclamanți au arătat că atât instanța de fond cât și cea

de apel au interpretat în mod greșit prevederile Legii nr. 10/2001, a deciziei

în interesul Legii nr. 33/2008, a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adiționat la C.E.D.O. și a practicii C.E.D.O. în materia protecției dreptului

de proprietate privată, a regulilor de drept comun în materia revendicării

reglementate prin dispozițiile art. 480 C. civ., atunci când a considerat că nu

este posibilă restituirea imobilelor din litigiu.

Astfel, cu privire la

imobilul situat în București se consideră că este posibilă restituirea întregii

suprafețe de teren și construcții, cu excepția suprafeței de 124,28 mp,

suprafață de teren ce a fost vândută, iar în subsidiar, instanța putea dispune

restituirea cel puțin a suprafeței de teren de aproximativ 270 mp cuprinsă între

pct. 13, 14, A și B, conform planului de situație nr. 2 al raportului de

expertiză efectuat în cauză, având în vedere că acesta este liber și nu a făcut

obiectul vreunei vânzări.

Referitor la imobilul

situat în București, care are o suprafață totală de 398 mp din care suprafață

construită de 222 mp, iar suprafața liberă de 176 mp, arată că din suprafața

construită a fost vândută suprafața de 31,2 mp către Bratu Serbana, și deci se

putea restitui suprafața de teren liberă de 176 mp cât și suprafața construită

de 190,8 mp, suprafețe ce nu au fost înstrăinate și prin urmare se afla în

proprietatea pârâtei.

În privința imobilul

din București, arată că terenul are o suprafață totală de 280 mp pe care există

o construcție de 59 mp, ce a fost înstrăinată de către pârât printr-un contract

de vânzare-cumpărare, însă restul construcțiilor existente pe terenul în cauza

nu au autorizație de construcție, astfel că nu pot fi avute în vedere de către

instanță.

În condițiile în care

contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârât cu foștii chiriași nu

au fost desființate, iar în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceștia sunt protejați în

fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, admiterea

acțiunii în revendicare pentru suprafețele libere, nu îi lipsește pe

foștii chiriași de dreptul de proprietate. Decizia pronunțată în recursul

legi, care stabilește că în concursul între legea specială și legea generală

este favorabilă legea specială, conform principiului specialia generalibus

derogant, permite o analizare a cauzei pe fondul ei, cu luarea în considerare a

particularităților pe care le prezintă. Prin restituirea suprafeței libere de

teren ce nu a fost înstrăinată, nu se aduce atingere vreun drept real al altei

persoane, iar în condițiile în care nu se dă curs solicitării formulate

înseamnă o prelungire sine die a unei stări de incertitudine deși prin

admiterea acțiunii nu se aduce atingere dreptului concurent de proprietate al

foștilor chiriași, al căror titlu a intrat în circuitul civil.

Invocând cauza Raicu

contra României, arată că există cadrul legal ce permite să se țină cont de

circumstanțele particulare din cauză, iar în raport de dispozițiile deciziei

pronunțate în interesul legii, apreciază că instanța era datoare să realizeze o

analiză pe fond a valabilității titlului statului și a legalității procedurii

de naționalizare, ulterior urmând să verifice posibilitatea și oportunitatea

cererii de retrocedare în natură.

O acțiune în

revendicare pe drept comun a unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu poate fi respinsă de plano, în particular în

situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O.,

atunci Convenția are prioritate, ce poate fi aplicată în cadrul acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Recursul va fi

respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Imobilele ce fac

obiectul prezentului litigiu, așa cum s-a arătat de către reclamanții recurenți

au fost naționalizate de stat prin Decretul nr. 92/1950.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 și urm C. civ.,

reclamanții au învederat că pentru aceste imobile, nu au urmat procedura

specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, înțelegând astfel să-și susțină

acțiunea doar pe dispozițiile dreptului comun.

Acțiunea

în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat

în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în

vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea

condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar

fi eludate.

Dispozițiile

Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt

obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept

care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Legiuitorul

permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai

în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se

aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie

dreptul comun în materia revendicării.

O

atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparații".

Legea

nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu

și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează

sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin

accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21

alin (1) și (3) din Constituție și ale art .6 alin. (1) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Deci, se poate

constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile

administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție

măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în

consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce

judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe

cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă

cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin

echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul

nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece

interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

Or,

în speță, reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001

pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de

către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia

revendicării.

În

ceea ce privește decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că

această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr.

10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând

de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor,

implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo

neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând

această posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea

celor doua faze - administrativă și judiciară.

Nici

din perspectiva Convenției reclamanții nu aveau vocația restituirii în natură

cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența

recentă a C.E.D.O., respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Astfel,

în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană, instanțele,

în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce

măsură reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea

existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea

în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea

dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și

a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În

cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual" există

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Or,

în speță, nu se poate considera că reclamanții ar deține un „bun actual",

câtă vreme nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și în

favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

în sensul restituirii imobilului.

Întrucât

reclamanții nu au uzat de legea specială și nici nu au întreprins alte

demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de

restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la

restituire, aceștia nu au un „bun actual" și nici măcar „o speranță

legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr.

1, motiv pentru care nu pot obține restituirea în natură sau despăgubiri pe

calea dreptului comun, nici pentru părțile libere din imobilele ce intră sub

incidența legii speciale de reparație.

Prin urmare, contrar

susținerilor recurenților reclamanți, instanța de apel, făcând analiza acțiunii

în revendicare promovată de reclamanți din perspectiva dispozițiilor

convenționale și menținând soluția de respingere a acțiunii în revendicare cu

motivarea că, reclamanții nu dețin „un bun actual” în sensul Convenției, a

pronunțat o hotărâre legală, iar dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu

sunt incidente în cauză.

Față

de toate considerentele reținute, Înalta Curte, constată că recursul

reclamanților este nefondat și va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții K.F.A., K.N.A. și K.S.D. împotriva Deciziei

nr. 135/A din 31 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2014.