ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2434/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2434/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2434/2015

După deliberare, asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 2 martie 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, sub nr. x/3/2009, reclamanții A. și B. au formulat, în

contradictoriu cu pârâții C. și D., Consiliul General al Municipiului București

prin primarul general și Statul Român prin E.:

1.

acțiune în revendicare privind dreptul de proprietate în cotă de 1/2 asupra

imobilului situat în București, compus din corpul B format din vestibul, hol, 2

camere, bucătărie, baie, iar, la subsol, spălătorie, cămară și pivniță, precum

și cota de 1/3 parte indiviză din terenul în suprafață totală de 310 mp, pe

care este construită clădirea (în contradictoriu cu pârâții persoane fizice);

de obligare a pârâților persoane fizice la înapoierea fructelor civile produse

de imobil din anul 1997 până la data reintrării bunului în posesie efectivă și

la dobânda civilă legală la aceasta sumă începând cu data introducerii cererii

de chemare în judecată; 3. cerere de obligare a pârâților persoane juridice, în

solidar, la înapoierea fructelor civile percepute în perioada 27 septembrie  1988

- 23 noiembrie  1998 și dobânda aferentă; 4. cerere de obligare a pârâților

persoane juridice la suma reprezentând contravaloarea bunului revendicat dacă

este imposibilă restituirea în natură, fără cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în data de 03 ianuarie 1955,

defuncta K. a asigurat publicitatea imobiliară a proprietății sale, dobândită

pe cale convențională prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de

către fostul Notariat de Stat Principal din fostul Raion 1 Mai prin procesul

verbal din 30 decembrie 1954, prin care a dobândit de la F și G, în

coproprietate împreună cu sora acesteia, H., imobilul situat în București,

compus din corpul B format din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, iar,

la subsol, spălătorie, cămara și pivnița și cota de 1/3 parte indiviză din

terenul de 310 mp pe care este construită clădirea.

Reclamanții

sunt succesorii defunctei K. - legatari cu titlu universal, potrivit

testamentului autentificat la 08 aprilie 1983 și a certificatului de moștenitor

din 1984, în care se menționează, la punctul 1, masa succesorală - bunuri

imobile „că de pe urma autoarei lor au rămas cota-parte indiviză de ½

din dreptul de proprietate privind imobilul din București, sector 2, format în

întregime din corpul B.”

Prin Decizia

nr. 1431 din 20 iulie 1988 emisă de fostul Birou Permanent al Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București s-a preluat din

proprietatea reclamantului B. cota parte indiviză de ¼ din imobilul

situat în București, sector 2, ca o sancțiune pentru plecarea sa în străinătate

fără a se întoarce la termenul stabilit. De asemenea, prin Decizia nr. 1813 din

27 septembrie  1988 și reclamanta A. a fost deposedată în mod abuziv de

cota-parte din imobil de către același organism și pentru aceleași rațiuni.

Prin

sentințele civile nr. 17062/1998 și nr. 7503/2006 au fost anulate Deciziile nr.

1813/1988 și nr. 1431/1988, fiind obligat pârâtul Consiliul General al

Municipiului București să recunoască că reclamanții sunt proprietari ai cotei

de câte ¼ din imobil.

Pârâții C.

și D. justifică în proprietate doar cealaltă parte de ½ din imobil,

dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 februarie 1990

încheiat cu H.; cealaltă cotă de ½ asupra imobilului, pentru care acești

pârâți pretind un titlu de proprietate, constând în contractul de

vânzare-cumpărare din februarie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului

București prin SC I. SA, în temeiul Legii nr. 112/1996, face obiectul cauzei de

față.

Reclamanții

au subliniat că, prin sentința civilă nr. 11554 din 03 decembrie 2001 (Dosar nr.

x/2001), Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea prin care se cerea

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12

februarie 1997; aceasta sentința a fost însă schimbată în tot și, pe fond, acțiunea

a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie 2003

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, (Dosar nr. x/2003),

rămasă în puterea lucrului judecat prin Decizia civilă nr. 2395 din 12

noiembrie  2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, (Dosar

nr. x/2003).

Astfel,

rezultă că pentru același imobil coexistă, prin directa implicare a Statului

Român, două titluri de proprietate, unul al proprietarului originar, având ca

autor pe dobânditorul pe cale convențională a dreptului de proprietate, și un

drept de proprietate al pârâților C. și D., titlul de proprietate al

reclamanților fiind preferabil.

Cu

privire la capătul 2 din cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâților C.

și D. la plata fructelor civile, constând în chiria pe care ar fi obținut-o

dacă aceștia recunoșteau proprietatea reclamanților în cota arătată asupra

corpului B, respectiv suma estimată provizoriu la 28.800 dolari SUA, adică 94.512,96

lei (200 dolari SUA/lună) pentru perioada 1997 - 2009.

Referitor

la capătul 3 din cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Consiliul

General al Municipiului București prin primarul general și Statul Român prin E.

la plata fructelor civile percepute în perioada începând cu data emiterii Deciziei

nr. 1813 a fostului Birou Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului

Popular al Municipiului București până la 23 noiembrie  1998, data pronunțării

sentinței civile de către Judecătoria sectorului 2 București și, respectiv

începând din 20 iulie 1988 - data emiterii Deciziei nr. 1431 de către fostul

Birou Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Municipiului București până

la 06 octombrie 2006 - data pronunțării sentinței civile nr. 7503 de către Judecătoria

sectorului 2 București. Suma a fost estimată provizoriu, în raport de chiriile percepute

de posesorul de rea-credință Consiliul General al Municipiului București, pentru

perioada 1990 - 1997, la un nivel de chirie de 100 dolari SUA/luna (11.800 dolari

SUA, adică 39.766 lei, la cursul Băncii Naționale a României de 3,37 lei),

iar, pentru perioada 1998 - 2006, conform expertizei care se va efectua.

Cât

privește capătul 4 din cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâților

persoane juridice la suma reprezentând contravaloarea bunului revendicat, dacă

restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă. Reclamanții au

învederat că nu au fost beneficiarii vreunei sume pentru repararea privării de

bun și nu au fost puși în posesia imobilului după desființarea titlului statului;

bunul a fost în mod provizoriu evaluat la suma de 250.000 dolari SUA (825.000

lei).

Prin

întâmpinare, pârâții C. și D. au invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București pe capătul de

cerere având ca obiect revendicarea, întrucât dreptul de proprietate asupra

imobilului nu se regăsește în patrimoniul acestuia, precum și excepția

prescripției dreptului la acțiune în cea ce privește capătul de cerere având ca

obiect pretenții; pe fond, au solicitat respingerea cererii, învederând că

titlul lor de proprietate a fost menținut în justiție și au fost de

bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții neformulând

nicio cerere privind imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 ori al Legii nr. 10/2001.

Prin

sentința civilă nr. 602 din 22 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Consiliul

General al Municipiului București ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără capacitate procesuală de folosință și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea

acelorași reclamanți împotriva pârâților D. și C., prin care s-a solicitat să

fie obligați aceștia să lase reclamanților în deplină proprietate și

liniștită folosință cota-parte din imobilul situat în București, compus din

corp B format din vestibul, hol, două camere, bucătărie, baie, la subsol

spălătorie, cămară și pivniță, precum și cota de 1/3 din terenul în suprafață

de 310 mp. Instanța a disjuns judecarea capetelor de cerere având ca

obiect pretenții îndreptate împotriva pârâților C. și D., Municipiul București

prin primarul general și E.

Împotriva

acestei sentințe, inclusiv pe aspectul disjungerii, au declarat apel reclamanții

și pârâtul E..

Prin Decizia

civilă nr. 40/A din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis

apelurile, a desființat parțial sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare primei instanțe, menținând dispoziția privind lipsa capacității de

folosință a Consiliului General al Municipiului București.

Pentru a

pronunța această decizie, curtea a reținut că prima instanță a interpretat

greșit dispozițiile Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în care se arată că „existența Legii nr. 10/2001 nu

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la

justiție”. În cauză, instanța de fond a admis în mod greșit excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care, potrivit Deciziei

menționate, trebuia să purceadă la compararea titlurilor invocate de

părți. Curtea a apreciat ca fiind fondat al doilea motiv de apel, în sensul că,

din punct de vedere procedural, nu se impunea disjungerea capetelor de cerere

având ca obiect pretenții, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare este

admisibilă, putând fi soluționată odată și unitar cu restul capetelor de cerere.

Prin Decizia

nr. 1331 din 17 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins,

ca nefondate, recursurile declarate de pârâții C., D. și Statul Român prin E.

Cauza a

fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub, nr.

x/3/2009*.

Acțiunea

a fost precizată la data de 27 ianuarie 2012 cu privire la capătul principal de

acțiune, în sensul că reclamanții au solicitat să se constate că titlul lor de

proprietate este preferabil titlului pârâților și că sunt proprietari asupra

unei cote părți de ½ din imobilul construcție din București, sector 2 și

de 1/3 din terenul aferent (coproprietari împreună cu pârâții C. și D.).

Pe

parcursul judecării dosarului a fost introdusă în cauză, ca reclamantă, J., în

calitate de comoștenitor, împreună cu reclamanta A., a reclamantului inițial B.

A fost

atașat și reunit prezentei cauze Dosarul nr. x/3/2009, format după disjungere

pe capătul de cerere privind pretențiile pentru despăgubiri decurgând din lipsa

de folosință.

Cu

prilejul rejudecării, s-a formulat o cerere de chemare în garanție de către

pârâții D. și C. împotriva Statului Român, a SC I. SA și a Primăriei

Municipiului București, cerere care a fost disjunsă la termenul din 27 aprilie 2012.

Prin

sentința civilă nr. 1495 din 12 iulie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantele J. și A., a

constatat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., că reclamantele sunt

coproprietare, cu o cotă indiviză de ½ din construcția corp B din

București, sector 2, compusă din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, la

subsol spălătorie, cămară, pivniță, respectiv cu o cotă de 1/3 cu privire la

terenul de 310 mp de la aceeași adresă; i-a obligat pe pârâții C. și D. la

9.072,5 euro către reclamante, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a

imobilului și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 1954, construcția în litigiu a fost vândută

de către proprietarii de atunci în cote egale, de câte ½, numitelor K.

și H.

Pârâții C.

și D. au dobândit o cotă de ½ de la H., prin cumpărare în anul 1990,

prin contractul autentificat de Notariatul sectorului 2 București. Reclamanții A.

și B. au dobândit cealaltă cotă de ½ prin moștenire de la defuncta K.,

conform certificatului din 1984 emis de Notariatul sectorului 2 București.

Cota de

¼ din imobil, aparținând lui B., a fost preluată de către stat în

temeiul Decretului nr. 223/1974 în anul 1988, prin Decizia nr. 1431 a Consiliului

Popular al Municipiului București. Cota de ¼ din imobil, aparținând

lui A., a fost preluată, de asemenea, de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974

în anul 1988, prin Decizia nr. 1813 a Consiliului Popular al Municipiului

București.

Prin

sentințele civile nr. 17067/1998 și nr. 7503/2006, Judecătoria sectorului 2

București a anulat cele două decizii de preluare a cotelor de ¼ din

imobilul litigios și a constatat că reclamanții A. și B. sunt proprietarii

acestor cote. Preluarea celor două cote de câte ¼ echivalează cu o

preluare fără titlu valabil, întrucât însuși actul normativ în baza căruia a

avut loc contravenea dispozițiilor constituționale ale epocii, care ocroteau

dreptul de proprietate și permiteau deposedarea doar în condițiile unei

exproprieri valide. Așadar, reclamanții (inclusiv J.) nu au pierdut

niciodată din patrimoniu dreptul de proprietate, deposedarea nefiind una legală,

astfel că statul nu a devenit proprietar.

Primăria

Municipiului București a vândut cotele revendicate prin prezenta acțiune, în temeiul

Legii nr. 112/1995, pârâților C. și D., în total ½ din imobil, prin

contractul din 12 februarie 1997.

Ca atare,

s-a apreciat că atât reclamanții, cât și pârâții C. și D. justifică, fiecare,

câte un titlu asupra imobilului, fiind necesară compararea acestora.

În acest

sens, tribunalul a constatat că actul de vânzare-cumpărare din anul 1954, prin

care autoarea reclamantelor dobândise o cotă de ½ din imobil și de 1/3

din teren, unit cu succesiunea constituie un titlu ce este preferabil

contractului încheiat de pârâți conform Legii nr. 112/1995, întrucât acesta din

urmă provine de la un neproprietar, nefăcându-se dovada regulatei

treceri a dreptului de proprietate în patrimoniul

statului și apoi al pârâților, titlul reclamanților având și o dată mai

veche. Posesia pe care o au pârâții C. și D. nu constituie un criteriu care să

determine preferabilitatea titlului lor, deoarece aceasta capătă relevanță doar

în cazul în care nu se poate stabili din titluri în ce patrimoniu se află

dreptul și atunci când autorii sunt diferiți, or, în cauză, la originea

titlului pârâților, anterior statului, se află chiar autorii reclamantelor. În

cauză, soluția nu va fi însă una de obligare la lăsarea posesiei, reclamantele

deținând doar o cotă indiviză și nu un bun determinat, ci de constatare a

întinderii dreptului lor asupra cotei, chestiunea posesiei urmând a fi

rezolvată într-un eventual partaj ulterior.

În

privința criteriilor de admitere a revendicării, tribunalul a mai reținut

că ambele părți dețin (cu referire la imobilul litigios) un „bun actual”,

respectiv reclamantele dețin hotărâri judecătorești prin care se constată

dreptul lor de proprietate asupra bunului, în timp ce pârâții dețin posesia în

temeiul unui contract încheiat cu statul și nedesființat.

În

aceste condiții, ținând seama de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de vechimea

titlului reclamantelor și de împrejurarea că pârâții au cumpărat de la un

neproprietar, dar și de faptul că, spre deosebire de reclamante, care au

dreptul la măsuri compensatorii prin puncte eșalonate în timp în temeiul Legii nr.

165/2013, pârâții au posibilitatea de a obține imediat compensații la valoarea

de piață a bunului în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, tribunalul

a apreciat că soluția de admitere a revendicării se impune. În cauză, buna

credință a pârâților este prezumată (revendicarea formulată în 1998 a fost ulterioară cumpărării imobilului de către pârâți și nu rezultă că aceștia din urmă ar fi

fost înștiințați despre intenția reclamantelor, chiar dacă părțile locuiseră

împreună în imobil anterior preluării de către stat).

Instanța

de fond a înlăturat referirile pârâților la incidența art. 18 lit. c) (fostul art.

18 lit. d) și a art. 45 alin. (2) (fost art. 46 alin. (2)) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a înlăturat și susținerile referitoare la lipsa calității

procesuale active, deoarece sentințele din 1998 și 2006 consacră această calitate

reclamantelor, iar certificatele de moștenitor sunt în același sens.

În ceea

ce privește despăgubirile pretinse de reclamante pentru lipsa de folosință a

imobilului, tribunalul a constatatat că acestea sunt datorate de pârâții C. și

Veronica doar din momentul la care au devenit de rea-credință, adică de la data

introducerii acțiunii (02 martie 2009), astfel încât urmează a fi acordată

reclamantelor suma de 9.072.5 euro, reprezentând ½ din totalul chiriilor

care ar fi putut fi obținute în perioada martie 2009 - 15 decembrie  2012 (conform

anexei la raportul de expertiză de la fila 198 din dosar).

În

opinia tribunalului, pentru perioada anterioară pârâții nu datorează

despăgubiri, întrucât eventualele fructe au fost culese de aceștia ca posesori

de bună-credință în baza unui titlu care le conferea aparența dreptului de

proprietate, iar pretențiile împotriva Primăriei Municipiului București pentru

sume calculate anterior anului 1997 vizează drepturi de mult prescrise și care

ar fi putut fi solicitate, eventual, cu prilejul acțiunii din anul 1998, iar nu

în prezent; după anul 1997, Primăria Municipiului București nu mai are nicio

obligație, întrucât cota de ½ din imobil a fost preluată prin cumpărare

de către pârâții C. și D.

Prin

Decizia nr. 90/A din 4 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și J.

împotriva sentinței civile nr. 1495/12 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâții D. și C.,

Consiliul General al Municipiului București, Statul Român prin E. prin M. a

Municipiului București și SC I. SA; a admis apelul declarat de pârâții D.

și C. împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de obligare a

pârâților C. și D. la echivalentul lipsei de folosință; a păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței apelate și a obligat pe reclamante la 1.800 lei

cheltuieli de judecată către pârâții D. și C.

În

considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin

sentințele nr. 17067 din 23 noiembrie 1998 și nr. 7503 din 06 octombrie  2006,

pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București, definitive și irevocabile, au

fost anulate cele două decizii emise în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin

care Statul român a preluat cele două cote de 1/4 din imobilul în litigiu și

s-a constatat că reclamanții (A. și B.) sunt proprietarii acestor cote.

Aceste

hotărâri au ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a

dreptului de proprietate al reclamantelor asupra cotei ideale de ½ din

imobil, ceea ce le conferă „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, ocrotit de această normă. Deși în speță nu există autoritate de

lucru judecat față de sentințele menționate, deoarece cele două litigii nu

s-au purtat în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, nu poate fi

ignorat faptul că în cadrul acelor litigii s-a recunoscut în mod irevocabil

calitatea de proprietar a reclamantelor asupra cotei de ½ din imobilul

în litigiu și dreptul acestora la restituirea în natură a bunului. Prin urmare,

aceste statuări nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces,

astfel încât, în mod corect a reținut instanța de fond că reclamantele sunt

titularele unui „bun actual”.

Pârâții

C. și D. beneficiază și ei de protecția dreptului lor, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât acțiunea promovată de

reclamanții inițiali, ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie

2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2395 din 12 noiembrie 2003 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă. În această situație, titlul de proprietate ale

acestor pârâți asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu, dobândită prin

acest contract, s-a consolidat, conferindu-le un „bun actual”.

În

aceste condiții, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantelor,

prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriașilor, corespunde cerințelor

primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință”

a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de

utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării

unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului

fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și

efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Or,

această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin

împotriva României, Păduraru împotriva României, Porțeanu împotriva României),

ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Elocventă este și distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

făcut-o în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, între situația în care

reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres

restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual” care

i-ar permite restituirea imobilului în natură, chiar și în cadrul unei acțiuni

în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se

prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate

valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a

încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații.

În

speța de față, reclamantele dețin în patrimoniu un „bun actual”, constituit

prin sentințele nr. 17067 din 23 noiembrie 1998 și nr. 7503 din 06 octombrie  2006,

prin care le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de ½

din imobilul în litigiu. De asemenea, acestea justifică un drept de proprietate

și asupra cotei de 1/3 din terenul aferent construcției situate în București,

sector 2, dobândit de autoarea lor prin actul de vânzare-cumpărare din anul

1954, teren ce a făcut, alături de cota de ½ din construcție, obiect al

celor două decizii de preluare, emise în temeiul Decretului nr. 223/1974.

În

acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra

acestor cote nu poate fi remediată efectiv și eficient în contextul legislației

speciale interne, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care acestea

ar trebui să o parcurgă în temeiul Legii nr. 165/2013, timp în care se

prelungește privarea de bunul lor.

În

ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a stabilit că deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților

interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă

este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și

iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la

plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în

natură nu mai este posibilă.

Toate

aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul

restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamantele

sunt în imposibilitatea de a-și recupera bunul și, în această situație,

respingerea acțiunii lor în revendicare ar echivala cu o lipsire de

proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

În

lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de

proprietate la care reclamantele sunt supuse în mod continuu este înlăturarea

dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din

Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și

a jurisprudenței instanței europene.

Cum,

în prezenta cauză, reclamantele se găsesc în situație similară, deoarece au un

„bun actual” în sensul Convenției, există o ingerință în ceea ce privește dreptul

acestora, manifestată prin vânzarea de către stat a bunului către chiriași,

această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantelor

și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se

poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, instanța

de apel a conchis că, în procesul de comparare a titlurilor exhibate de către

părți pentru cota de ½ din construcție și de 1/3 din terenul aferent, în

mod corect instanța de fond a dat prevalență titlului deținut de reclamante.

În

cauză, pârâții C. și D. nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate

decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la

dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al

bunului ce a făcut obiectul acestui contract. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite

foștilor chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o

reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea

dreptului comun, la restituirea prețului de piață al bunului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Referitor

la aplicarea în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, instanța de apel a reținut că în dispozitivul

acestei decizii se stabilește, în caz de neconcordanță, prioritatea Convenției

Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile legii interne. Cât

privește partea finală a dispozitivului, care condiționează această

prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice, curtea de apel a considerat că prin

intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară Deciziei în interesul

legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este

eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de

piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Astfel, noua

reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu

împotriva României.

În ceea

ce privește despăgubirile pretinse de reclamante pentru lipsa de folosință a

imobilului, constând în chiriile pe care le-ar fi putut obține, instanța

de apel a constatat că dispozițiile art. 485 C. civ., care prevăd că „Posesorul

nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință”,

constituie o excepție de la regula conform căreia fructele aparțin

proprietarului bunului frugifer, pe temeiul exercitării firești a atributului

jus fruendi. Ca urmare, dacă proprietarul bunului frugifer care a pierdut

posesia bunului o redobândește pe calea acțiunii în revendicare, el va fi

îndreptățit să ceară și restituirea fructelor de la posesorul de rea-credință.

Prin

urmare, nu poate fi reținut refuzul pârâților C. și D. de a preda reclamantelor

imobilul în litigiu, întrucât reclamantele nu sunt în posesia unei hotărâri

judecătorești prin care să se fi dispus restituirea imobilului, ci opun doar o

hotărâre judecătorească prin care le-a fost recunoscut dreptul de coproprietate

asupra imobilului situat în București, sector 2, în cote de ½ asupra

construcției și 1/3 asupra terenului de 310 mp aferent. Cealaltă cotă de 1/2

din construcție și terenul în suprafață de 51,50 mp sunt deținute în

proprietate de pârâții C. și D., în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 13 februarie 1990, încheiat de aceștia cu vânzătoarea H., care

dobândise alături de autoarea reclamantelor, în cote egale, în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 1954, întregul imobil din București, sector

cota ideală, abstractă pe care o dețin din imobil, prin restituirea în natură a

unei anumite părți din bun, corespunzătoare acestei cote, ci dreptul de

proprietate asupra întregului imobil aparține concomitent și pârâților C. și D.

Așadar, reclamantele nu pot pretinde lipsa de folosință asupra unui bun

neindividualizat material.

Instanța

de apel a apreciat că punctul de plecare în evaluarea prejudiciului ce le-ar fi

fost produs reclamantelor, prin lipsa de folosință a cotelor de ½ din

construcție și 1/3 din terenul aferent acesteia, nu îl poate constitui oferta

pieței închirierii de imobile de aceeași natură cu cel în litigiu, întrucât, pe

de o parte, nu există certitudinea că fostul proprietar, iar ulterior

moștenitorii acestuia (reclamantele din prezenta cauză) ar fi închiriat o

fracție din imobil, începând cu data preluării de către stat și până în

prezent, iar, pe de altă parte, deoarece valoarea locațiunii este supusă unei

marje de negociere, astfel încât ar fi avut caracter cert doar chiria convenită

de foștii proprietari cu un eventual locator, chirie pe care nu au putut să o

încaseze din vina pârâților C. și D., care i-au lipsit de atributul folosinței

cotei de proprietate din imobilul în litigiu. În acest sens este și practica Curții

Europene a Drepturilor Omului (cauza Radu contra României, cauza Buzatu contra

României). Instanța de apel a mai reținut că dreptul de folosință, fiind

unul din atributele fundamentale ale proprietății, presupune, în principal,

exercitarea chiar de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri

efective a bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit prin puterea

proprie și în interes propriu. Sigur că proprietarul unui bun poate consimți ca

stăpânirea să fie exercitată, în numele și interesul său, de către o altă

persoană, însă această manifestare de voință trebuie concretizată și dovedită. În

lipsa unei dovezi din care să rezulte că foștii proprietari au avut intenția de

a închiria imobilul și că au demarat negocieri în acest sens, concretizate

chiar într-o eventuală înțelegere de locațiune, prejudiciul constând în lipsa

de folosință nu este cert.

Au

fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În

baza art. 274 C. proc. civ., instanța de apel le-a obligat pe reclamante,

ca părți căzute în pretenții, la plata sumei de 1.800 lei cheltuieli de

judecată către pârâții D. și C., reprezentând onorariu avocat, acordate

potrivit art. 276 C. proc. civ., proporțional cu pretențiile încuviințate.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantele J. și A. și pârâții C. și D.

1.

Recurentele-reclamante au solicitat

modificarea în parte a

hotărârii atacate, în

sensul obligării pârâților C. și D. la înapoierea fructelor civile produse

de imobilul în litigiu, aferente cotei indicate prin precizarea la acțiunea (de

la 27 ianuarie 2012), în rejudecare, pentru perioada 12 februarie 1997 (data

întocmirii expertizei imobiliare) - 15 decembrie  2012, conform expertizei

omologate de instanța de fond, de 42.514 euro, la cursul în lei al Băncii Naționalr

a României de la data efectivă a plății. În subsidiar, în măsura în care se va

aprecia că plata acestor fructe civile are un caracter de drept de creanță supus

prescripției, au solicitat modificarea sub acest aspect a Deciziei recurate

și menținerea soluției instanței de fond, care a acordat pentru

perioada martie 2009 - 15 decembrie 2012 suma de 9.072,5 euro. De asemenea,

pentru perioada 27 septembrie 1988 - 12 februarie 1997 urmează a fi obligați,

în solidar, pârâții Consiliul General al Municipiului București și Statul Roman

prin

E. la suma de 15.308 euro,

în lei la data efectivă a plății.

În

motivarea recursului, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., au arătat că instanța de apel leagă în mod greșit faptul juridic al

refuzului pârâților persoane fizice de a preda reclamantelor imobilul în

litigiu de aspectul că ultimii nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești

prin care să se fi dispus restituirea imobilului, ci opun doar o sentință

civilă prin care le-a fost recunoscut dreptul de coproprietate asupra bunulului

împreună cu pârâții C. și D.. Ceea ce este criticabil, așadar, este

raționamentul greșit al instanței de apel care deduce, din caracterul și

natura coproprietății și din faptul că nu a fost solicitată încetarea

coproprietății prin partaj, o concluzie logico-juridică de respingere a „lipsei

de folosința”.

Critica

unui asemenea raționament a fost exprimată încă din 1979 de către fosta instanță

supremă prin Decizia nr. 737/1979, când s-a recunoscut ca „fructele dobândesc

din momentul culegerii lor o existență proprie și de sine-stătătoare în

raport de lucrul care le-a produs”. Recunoscând acest fapt, înseamnă ca fiecare

proprietar este îndreptățit să le și culeagă potrivit cotei sale de

coproprietate. Astfel, s-a admis de multă vreme că împărțirea fructelor între

coproprietari nu este condiționată de partajarea bunului frugifer (în

același sens este și Decizia nr. 818/1980 a fostului Tribunal Suprem și

încheierea pronunțată la 03 martie 2009, în Dosarul nr. x/300/2007, aflat în

faza procesuală de apel, dosar având ca obiect partaj judiciar - ieșire

din indiviziune între aceleași părți persoane fizice din cauza pendinte și

privitor la același imobil, prin care s-a dispus, în baza art. 244 alin. (1) pct.

1 C. proc. civ., suspendarea judecații apelului declarat de reclamanți A. și B.

împotriva sentinței civile nr. 5916 din 20 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București).

Privite

fructele civile ca echivalent al folosinței, în ipoteza în care un coproprietar

a folosit bunul mai mult decât se cuvenea potrivit cotei sale părți din

drept, s-a acceptat, prin Decizia nr. 108/1969 a fostului Tribunal Suprem, că

împărțeala fructelor poate avea loc chiar anterior partajului, apreciindu-se „că,

dacă un singur coproprietar a cules fructele, nu numai acțiunea în restituirea

fructelor, ci și acțiunea de restituire a echivalentului acestora, formulată de

ceilalți coproprietari, este imprescriptibilă”.

Doctrina

în materie a acceptat, de asemenea, în acord cu practica judecătorească

majoritară, că „fructele civile, fiind dobândite prin

mecanismul

exercitării unor drepturi de creanță, se împart de drept între coproprietari,

întrucât creanțele având ca obiect sume de bani se divid de drept între

creditori, astfel încât fiecare va putea să ceară doar partea sa de la debitor,

cu excepția cazului în care în contract s-a prevăzut solidaritatea ori

indivizibilitatea acțiunii”. Dacă fructele civile au fost culese doar de unul

dintre coproprietari, el are obligația să restituie celorlalți sumele cuvenite

potrivit cotelor lor părți din dreptul de proprietate asupra bunului

frugifer. Chiar și atunci când un coproprietar culege toate fructele civile, el

restituie partea cuvenită celorlalți nu ca o formă de partaj, ci pe temeiul

gestiunii de afaceri, al mandatului, al îmbogățirii fără justa cauză sau

al răspunderii civile delictuale, după caz.

Recurentele-reclamante

au susținut că instanța de apel în mod greșit a statuat în sensul că dreptul

de folosință, ca atribut fundamental al proprietății, poate fi recunoscut numai

prin stăpânirea efectivă a bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit

prin putere proprie și în interes propriu. Instanța de apel a reținut și

alternativa ca stăpânirea efectivă asupra bunului să se facă prin altă persoană

și a adăugat ca imperativ necesitatea unei dovezi din care să rezulte că

foștii proprietari au avut intenția de a închiria imobilul și că au demarat

negocieri în acest sens, concretizate chiar într-o eventuală înțelegere de

locațiune. În sprijinul tezei necertitudinii prejudiciului s-a indicat

cauza Radu contra României și cauza Buzatu contra României, ambele consacrând

în practica judiciară caracterul

speculativ al acordării unei sume pentru

perioada de nefolosință a imobilului calculate în funcție de prețul de locație

al acestuia.

Or,

în acest context, instanța de apel a încălcat ceea ce a afirmat ca temei de

drept fundamental atunci când a dezlegat chestiunea privitoare la „bun actual”,

respectiv la soluția privitoare la despăgubiri prin înlăturarea dispozițiilor

legii interne ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și

aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a

jurisprudenței instanței europene. Logica de aplicare a textului menționat

este tocmai în sens invers față de logica desfășurată în cuprinsul Deciziei civile

nr. 90/A/2014. Invocarea jurisprudenței europene ar fi fost justificată

numai dacă în plan intern, inclusiv în sentința civilă nr. 1495 din 12 iulie 2008,

protecția dreptului la respectarea proprietății, incluzând dreptul de a culege

fructele civile produse de „bun”, ar fi beneficiat de o protecție normativă

inferioară celei conferite prin jurisprudența europeană. Doctrina și

practica judecătorească interne sunt în acord că dobândirea fructelor produse

de „bun” este „un rezultat al exercitării normale a dreptului de proprietate

asupra bunului frugifer, respectiv a atributului folosinței”, nefiind

recunoscută ca „un

rezultat

al dreptului de accesiune”. În speță, nu se poate nega că pârâții C. și D.,

prin folosința exclusivă asupra întregului bun, au exercitat și provocat o

discesiune (care semnifică faptul că „fructele se despart de lucru, pleacă din

lucru”) asupra fructelor civile pe care reclamantele le puteau culege în toată

perioada reclamată ca privare de „bun”.

Recurentele-reclamante

au mai susținut că mențin argumentele avute în cererea de apel

privitoare la buna-credință și reaua-credință a soților Miron, chestiune văzută

însă diferit atât față de sentința primei instanțe, cât și față de Decizia

ce formează obiectul recursului de față.

Astfel,

în cauză, instanța a reținut greșit că momentul intervenirii

relei-credințe a pârâților C. și D. este cel de la data introducerii

acțiunii, 02 martie 2009. În cererea introductivă s-a

făcut un scurt

istoric al demersurilor procesuale în dobândirea și apărarea proprietății din sector

2 București (construcția corp B și terenul aferent). Prin sentința civilă nr. 11554

din 3 decembrie  2001, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea prin

care se cerea constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, însă această sentință a fost schimbată

în tot și, pe fond, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată, prin Decizia civilă nr.

609/A din 25 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, rămasă în puterea lucrului judecat prin Decizia civilă nr. 2395 din 12

noiembrie  2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În

consecință, de la data introducerii acțiunii în anulare (25 iunie 2001), prin

care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, pârâții C. și D. au devenit posesori

de rea-credință ai imobilului, la această dată cunoșteau viciile posesiei

lor și faptul că reclamantele le-au învederat un „just titlu”. Deci, cel puțin

din 03 decembrie  2001, data pronunțării sentinței civile nr. 11554, se poate

considera că aceștia nu mai pot invoca buna-credință în încredințarea

asupra valabilității justului lor titlu și în culegerea fructelor civile ca

efect al accesiunii prezumate ca drept al proprietarului, potrivit

dispozițiilor art. 483 C. civ.

Cunoașterea

acestor vicii ale titlului a continuat și prin intermediul următorului demers

procesual, în Dosarul nr. x/300/2007 fiind formulată cererea de ieșire din

indiviziune față de pârâții C. și D., introdusă la 07 septembrie 2007. Prin sentința

civilă nr. 5916/20 iunie 2008 s-a respins acțiunea în partaj, însă în hotârâre

se reține că „atât reclamanții, cât și pârâții se prevalează de titluri legale

asupra cotei de 1/2 din imobilul corp B, situat în București, str. Vasile

Lascar nr. 115, sector 2, motiv pentru care nu rezultă că se află în

indiviziune. În acest sens, instanța constată că reclamanții sunt proprietari

asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu, conform sentințelor civile nr. 17062/1998

și nr. 7503/2006 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, definitive

și irevocabile, cotă asupra căreia și pârâții din prezentul din litigiu dețin

un titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiat

cu Primăria Municipiului București, reprezentată de SC I. SA, contract care,

fiind supus analizei instanței judecătorești, a fost considerat ca fiind legal”.

Prin

încheierea de ședință din 03 martie 2009, pronunțată în soluționarea apelului

declarat de reclamante împotriva sentinței nr. 5916, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a suspendat judecata până la soluționarea irevocabilă a Dosarului

nr. x/3/2009. În această ședință s-a reținut și punctul de vedere al pârâtului C.

- „chiar dacă s-ar anula contractul, apelanții-reclamanți nu pot

intra în apartament, acesta nefiind partajabil”, de unde rezultă

reaua-credință constantă care i-a animat pe pârâții C. și D. în

posesia acestui imobil încă de la data de 25 iunie 2001, de la prima cerere de

anulare a titlului acestora, formulată de reclamanții A. și B.

La

argumentul susținut de către pârâții C. și D., că acest bun nu a fost niciodată

închiriat și că l-au folosit ca locuință proprie, se poate reține că „proprietarul

are dreptul la restituirea fructelor percepute de posesor după momentul în care

acesta din urmă a luat cunoștință de viciile titlului său. Cu atât mai mult

după acest moment, fructele se cuvin proprietarului dacă nu au fost percepute

de către posesor”, cum se arată în doctrină.

Recurentele-reclamante

au mai învederat că obligarea Statului Român prin E. la fructele civile ce

le-ar fi putut obține pentru perioada 1988 - 1997 este dispusă chiar de lege și

se impune soluției față de datele cauzei pendinte și, mai ales, ale dispozițiilor

Deciziei civile nr 40/A din 20 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009,

prin care s-a menținut dispoziția privind admiterea excepției lipsei

capacității procesuale civile de folosință a Consiliului General al

Municipiului București. Altfel spus, se aplică ipoteza prevăzută de art. 224 alin.

(1) din Legea nr. 287/2009, prin care se instituie răspunderea subsidiară a statului

pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt

persoane juridice și niciuna dintre acestea nu răspunde pentru obligațiile statului.

2.

Recurenții-pârâții C. și D. (ulterior D. și L.) au solicitat

admiterea recursului,

modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și

schimbării sentinței civile nr. 1495 din 12 iulie 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește constatarea „că

reclamantele sunt coproprietare, cu o cotă indiviză de 1/2 din construcția corp

B din București, sectorul 2” și constatarea „că reclamantele sunt

coproprietare, cu o cotă de 1/3, cu privire la terenul de 310 mp de la aceeași

adresă”, cu consecința respingerii acestor constatări ca fiind lipsite de

interes, inadmisibile și nefondate.

În

motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., recurenții-pârâții au arătat următoarele:

În

ceea ce privește noțiunea de „bun actual”, instanța de apel motivează

eronat în sensul că „deși în speță nu există autoritate de lucru judecat față

de sentințele civile nr. 17067 din 23 noiembrie 1998 și nr. 7503 din 06

octombrie  2006, pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București, deoarece

cele două litigii nu s-au purtat în contradictoriu cu pârâții din prezenta

cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelor litigii s-a recunoscut în

mod irevocabil calitatea de proprietar a reclamanților asupra cotei de 1/2 din

imobilul în litigiu și dreptul acestora la restituirea în natură a bunului”,

iar ulterior, în contradicție cu cele de mai sus, că „reclamanții nu sunt în

posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea

imobilului.”. Or, în cauză, dacă se analizează cele două sentințe invocate, se constată

că nu există nicio dispoziție de restituire în natură. Dacă se admite că nu

există autoritate de lucru judecat, atunci cele două hotărâri nu pot statua, în

prezentul proces, faptul că reclamantele sunt titularele unui „bun actual” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Potrivit

Hotărârii (pilot) din 12 octombrie 2010, în cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată, în parag.

143-144, că „hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că

naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu

executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament

nu reprezintă un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care

reclamantele s-ar putea prevala”. Decizia nr. 27 din 14 noiembrie  2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, având ca obiect acordarea de

despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, explicitează această sintagmă, în

sensul că „la data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a analizat din nou noțiunile

de bun actual și valoare patrimonială și a statuat că existența unui bun actual

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului. Prin urmare, Curtea a dus mai departe raționamentul

în ceea ce privește existența unui bun actual și a statuat că nu este suficient

să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate

nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în

sensul restituirii bunului către reclamant”.

Față

de aceste clarificări, este greșită ideea că reclamantele dețin un „bun actual”.

Pârâții, fiind în posesia imobilului, dar și a unui titlu de proprietate valid,

sunt titularii unui „bun actual”, ce se află în sfera de protecție a art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

Referitor

la titlurile reclamantelor și la autoritatea de lucru judecat, trebuie

reținut că cele două hotărâri judecătorești indicate de instanța de

apel (referitoare la anularea deciziilor de trecere a imobilului în

proprietatea statului), pronunțate în soluționarea unor acțiuni în constatare,

și nu în realizare, nu au efect constitutiv de drepturi și nu pot fi opuse

decât părților care au stat în acele litigii. În mod corect se motivează în

primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 40A/2010, în sensul că „.cele

două sentințe nu au putere de lucru judecat față de prezenta acțiune”, cu atât

mai mult cu cât acestea au intervenit după ce a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare

cu plata în rate din 12 februarie 1997, așadar după ce Primăria Municipiului

București nu mai era proprietară asupra imobilului în litigiu. O hotărâre

judecătorească nu-și poate extinde efectele asupra terților, întrucât, deși

provine de la o autoritate publică, această autoritate a fost învestită de

părți, sub semnul principiului disponibilității și, astfel învestită, ea

pronunță hotărârea numai în limitele a ceea ce părțile au cerut, prin alegarea

faptelor și a drepturilor sau intereselor legitime. Pe de altă parte, în

considerarea principiului contradictorialității, de care terții n-au

beneficiat, acestora nu numai că nu li s-ar putea opune hotărârea, dar, mai

mult, ei ar trebui să aibă posibilitatea de a o contesta, dacă aceasta le este

prejudiciabilă. În altă ordine de idei, prin Decizia civilă nr. 609/A din 25

martie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost confirmat,

ca valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997.

Justiția a confirmat validitatea titlului pârâților și, implicit, posesia

de bună-credință asupra imobilului.

Recurenții-pârâții

au mai arătat că preferabilitatea titlului unei părți trebuie raportată la criteriile

stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul

legii. Astfel, se impun a fi analizate următoarele aspecte: securitatea și

stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept

de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege,

precum și necesitatea protejării bunei-credințe a dobânditorului cu titlu

oneros.

În

cauză, pârâții au, ca titlu de proprietate, un contract de vânzare-cumpărare ce

nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, bucurându-se

astfel de prezumția de valabilitate. Așadar, sunt proprietarii acestui imobil,

astfel că beneficiază de un „bun actual” în sensul Convenției, pentru că este

vorba de un „bun existent în patrimoniul acestora” în acest moment. În aceste

condiții, admiterea acțiunii în revendicare aduce atingere dreptului de

proprietate al pârâților, precum și principiului securității raporturilor

juridice. Prin admiterea acțiunii în revendicare, chiar presupunând că

instanțele ar repara o nedreptate, nu trebuie create prejudicii nemeritate unor

persoane nevinovate (așa cum rezultă și din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pinc împotriva

Republicii Cehe, cauza Raicu împotriva României).

În

speță, instanța de apel nu a ținut cont de aceste aspecte și a

motivat în sensul că „.prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară Deciziei

în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al

cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii

valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept

comun. Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

reglementează tocmai o a