ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2434/2015

Decizia nr. 2434/2015 După deliberare, asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 2 martie 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009, reclamanții A. și B. au formulat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., Consiliul General al Municipiului București prin primarul general și Statul Român prin E.: 1. acțiune în revendicare privind dreptul de proprietate în cotă de 1/2 asupra imobilului situat în București, compus din corpul B format din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, iar, la subsol, spălătorie, cămară și pivniță, precum și cota de 1/3 parte indiviză din terenul în suprafață totală de 310 mp, pe care este construită clădirea (în contradictoriu cu pârâții persoane fizice); 2. cerere de obligare a pârâților persoane fizice la înapoierea fructelor civile produse de imobil din anul 1997 până la data reintrării bunului în posesie efectivă și la dobânda civilă legală la aceasta sumă începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată; 3. cerere de obligare a pârâților persoane juridice, în solidar, la înapoierea fructelor civile percepute în perioada 27 septembrie 1988 - 23 noiembrie 1998 și dobânda aferentă; 4. cerere de obligare a pârâților persoane juridice la suma reprezentând contravaloarea bunului revendicat dacă este imposibilă restituirea în natură, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în data de 03 ianuarie 1955, defuncta K. a asigurat publicitatea imobiliară a proprietății sale, dobândită pe cale convențională prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către fostul Notariat de Stat Principal din fostul Raion 1 Mai prin procesul verbal din 30 decembrie 1954, prin care a dobândit de la F și G, în coproprietate împreună cu sora acesteia, H., imobilul situat în București, compus din corpul B format din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, iar, la subsol, spălătorie, cămara și pivnița și cota de 1/3 parte indiviză din terenul de 310 mp pe care este construită clădirea.

Reclamanții sunt succesorii defunctei K. - legatari cu titlu universal, potrivit testamentului autentificat la 08 aprilie 1983 și a certificatului de moștenitor din 1984, în care se menționează, la punctul 1, masa succesorală - bunuri imobile „că de pe urma autoarei lor au rămas cota-parte indiviză de ½ din dreptul de proprietate privind imobilul din București, sector 2, format în întregime din corpul B.” Prin Decizia nr. 1431 din 20 iulie 1988 emisă de fostul Birou Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București s-a preluat din proprietatea reclamantului B. cota parte indiviză de ¼ din imobilul situat în București, sector 2, ca o sancțiune pentru plecarea sa în străinătate fără a se întoarce la termenul stabilit.

De asemenea, prin Decizia nr. 1813 din 27 septembrie 1988 și reclamanta A. a fost deposedată în mod abuziv de cota-parte din imobil de către același organism și pentru aceleași rațiuni. Prin sentințele civile nr. 17062/1998 și nr. 7503/2006 au fost anulate Deciziile nr. 1813/1988 și nr. 1431/1988, fiind obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să recunoască că reclamanții sunt proprietari ai cotei de câte ¼ din imobil. Pârâții C. și D. justifică în proprietate doar cealaltă parte de ½ din imobil, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 februarie 1990 încheiat cu H.; cealaltă cotă de ½ asupra imobilului, pentru care acești pârâți pretind un titlu de proprietate, constând în contractul de vânzare-cumpărare din februarie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC I. SA, în temeiul Legii nr. 112/1996, face obiectul cauzei de față.

Reclamanții au subliniat că, prin sentința civilă nr. 11554 din 03 decembrie 2001 (Dosar nr. x/2001), Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea prin care se cerea constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997; aceasta sentința a fost însă schimbată în tot și, pe fond, acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, (Dosar nr. x/2003), rămasă în puterea lucrului judecat prin Decizia civilă nr. 2395 din 12 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, (Dosar nr. x/2003).

Astfel, rezultă că pentru același imobil coexistă, prin directa implicare a Statului Român, două titluri de proprietate, unul al proprietarului originar, având ca autor pe dobânditorul pe cale convențională a dreptului de proprietate, și un drept de proprietate al pârâților C. și D., titlul de proprietate al reclamanților fiind preferabil.

Cu privire la capătul 2 din cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâților C. și D. la plata fructelor civile, constând în chiria pe care ar fi obținut-o dacă aceștia recunoșteau proprietatea reclamanților în cota arătată asupra corpului B, respectiv suma estimată provizoriu la 28.800 dolari SUA, adică 94.512,96 lei (200 dolari SUA/lună) pentru perioada 1997 - 2009. Referitor la capătul 3 din cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului București prin primarul general și Statul Român prin E. la plata fructelor civile percepute în perioada începând cu data emiterii Deciziei nr. 1813 a fostului Birou Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București până la 23 noiembrie 1998, data pronunțării sentinței civile de către Judecătoria sectorului 2 București și, respectiv începând din 20 iulie 1988 - data emiterii Deciziei nr. 1431 de către fostul Birou Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Municipiului București până la 06 octombrie 2006 - data pronunțării sentinței civile nr. 7503 de către Judecătoria sectorului 2 București.

Suma a fost estimată provizoriu, în raport de chiriile percepute de posesorul de rea-credință Consiliul General al Municipiului București, pentru perioada 1990 - 1997, la un nivel de chirie de 100 dolari SUA/luna (11.800 dolari SUA, adică 39.766 lei, la cursul Băncii Naționale a României de 3,37 lei), iar, pentru perioada 1998 - 2006, conform expertizei care se va efectua. Cât privește capătul 4 din cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâților persoane juridice la suma reprezentând contravaloarea bunului revendicat, dacă restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă. Reclamanții au învederat că nu au fost beneficiarii vreunei sume pentru repararea privării de bun și nu au fost puși în posesia imobilului după desființarea titlului statului; bunul a fost în mod provizoriu evaluat la suma de 250.000 dolari SUA (825.000 lei).

Prin întâmpinare, pârâții C. și D. au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului nu se regăsește în patrimoniul acestuia, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune în cea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții; pe fond, au solicitat respingerea cererii, învederând că titlul lor de proprietate a fost menținut în justiție și au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții neformulând nicio cerere privind imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 ori al Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 602 din 22 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea acelorași reclamanți împotriva pârâților D. și C., prin care s-a solicitat să fie obligați aceștia să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită folosință cota-parte din imobilul situat în București, compus din corp B format din vestibul, hol, două camere, bucătărie, baie, la subsol spălătorie, cămară și pivniță, precum și cota de 1/3 din terenul în suprafață de 310 mp.

Instanța a disjuns judecarea capetelor de cerere având ca obiect pretenții îndreptate împotriva pârâților C. și D., Municipiul București prin primarul general și E. Împotriva acestei sentințe, inclusiv pe aspectul disjungerii, au declarat apel reclamanții și pârâtul E.. Prin Decizia civilă nr. 40/A din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile, a desființat parțial sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, menținând dispoziția privind lipsa capacității de folosință a Consiliului General al Municipiului București.

Pentru a pronunța această decizie, curtea a reținut că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se arată că „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție”. În cauză, instanța de fond a admis în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care, potrivit Deciziei menționate, trebuia să purceadă la compararea titlurilor invocate de părți.

Curtea a apreciat ca fiind fondat al doilea motiv de apel, în sensul că, din punct de vedere procedural, nu se impunea disjungerea capetelor de cerere având ca obiect pretenții, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare este admisibilă, putând fi soluționată odată și unitar cu restul capetelor de cerere. Prin Decizia nr. 1331 din 17 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții C., D. și Statul Român prin E. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub, nr. x/3/2009*. Acțiunea a fost precizată la data de 27 ianuarie 2012 cu privire la capătul principal de acțiune, în sensul că reclamanții au solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâților și că sunt proprietari asupra unei cote părți de ½ din imobilul construcție din București, sector 2 și de 1/3 din terenul aferent (coproprietari împreună cu pârâții C. și D.).

Pe parcursul judecării dosarului a fost introdusă în cauză, ca reclamantă, J., în calitate de comoștenitor, împreună cu reclamanta A., a reclamantului inițial B. A fost atașat și reunit prezentei cauze Dosarul nr. x/3/2009, format după disjungere pe capătul de cerere privind pretențiile pentru despăgubiri decurgând din lipsa de folosință.

Cu prilejul rejudecării, s-a formulat o cerere de chemare în garanție de către pârâții D. și C. împotriva Statului Român, a SC I. SA și a Primăriei Municipiului București, cerere care a fost disjunsă la termenul din 27 aprilie 2012. Prin sentința civilă nr. 1495 din 12 iulie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantele J. și A., a constatat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., că reclamantele sunt coproprietare, cu o cotă indiviză de ½ din construcția corp B din București, sector 2, compusă din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, la subsol spălătorie, cămară, pivniță, respectiv cu o cotă de 1/3 cu privire la terenul de 310 mp de la aceeași adresă; i-a obligat pe pârâții C. și D. la 9.072,5 euro către reclamante, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1954, construcția în litigiu a fost vândută de către proprietarii de atunci în cote egale, de câte ½, numitelor K. și H. Pârâții C. și D. au dobândit o cotă de ½ de la H., prin cumpărare în anul 1990, prin contractul autentificat de Notariatul sectorului 2 București. Reclamanții A. și B. au dobândit cealaltă cotă de ½ prin moștenire de la defuncta K., conform certificatului din 1984 emis de Notariatul sectorului 2 București. Cota de ¼ din imobil, aparținând lui B., a fost preluată de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 în anul 1988, prin Decizia nr. 1431 a Consiliului Popular al Municipiului București.

Cota de ¼ din imobil, aparținând lui A., a fost preluată, de asemenea, de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 în anul 1988, prin Decizia nr. 1813 a Consiliului Popular al Municipiului București. Prin sentințele civile nr. 17067/1998 și nr. 7503/2006, Judecătoria sectorului 2 București a anulat cele două decizii de preluare a cotelor de ¼ din imobilul litigios și a constatat că reclamanții A. și B. sunt proprietarii acestor cote. Preluarea celor două cote de câte ¼ echivalează cu o preluare fără titlu valabil, întrucât însuși actul normativ în baza căruia a avut loc contravenea dispozițiilor constituționale ale epocii, care ocroteau dreptul de proprietate și permiteau deposedarea doar în condițiile unei exproprieri valide.

Așadar, reclamanții (inclusiv J.) nu au pierdut niciodată din patrimoniu dreptul de proprietate, deposedarea nefiind una legală, astfel că statul nu a devenit proprietar. Primăria Municipiului București a vândut cotele revendicate prin prezenta acțiune, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâților C. și D., în total ½ din imobil, prin contractul din 12 februarie 1997. Ca atare, s-a apreciat că atât reclamanții, cât și pârâții C. și D. justifică, fiecare, câte un titlu asupra imobilului, fiind necesară compararea acestora.

În acest sens, tribunalul a constatat că actul de vânzare-cumpărare din anul 1954, prin care autoarea reclamantelor dobândise o cotă de ½ din imobil și de 1/3 din teren, unit cu succesiunea constituie un titlu ce este preferabil contractului încheiat de pârâți conform Legii nr. 112/1995, întrucât acesta din urmă provine de la un neproprietar, nefăcându-se dovada regulatei treceri a dreptului de proprietate în patrimoniul statului și apoi al pârâților, titlul reclamanților având și o dată mai veche. Posesia pe care o au pârâții C. și D. nu constituie un criteriu care să determine preferabilitatea titlului lor, deoarece aceasta capătă relevanță doar în cazul în care nu se poate stabili din titluri în ce patrimoniu se află dreptul și atunci când autorii sunt diferiți, or, în cauză, la originea titlului pârâților, anterior statului, se află chiar autorii reclamantelor.

În cauză, soluția nu va fi însă una de obligare la lăsarea posesiei, reclamantele deținând doar o cotă indiviză și nu un bun determinat, ci de constatare a întinderii dreptului lor asupra cotei, chestiunea posesiei urmând a fi rezolvată într-un eventual partaj ulterior. În privința criteriilor de admitere a revendicării, tribunalul a mai reținut că ambele părți dețin (cu referire la imobilul litigios) un „bun actual”, respectiv reclamantele dețin hotărâri judecătorești prin care se constată dreptul lor de proprietate asupra bunului, în timp ce pârâții dețin posesia în temeiul unui contract încheiat cu statul și nedesființat.

În aceste condiții, ținând seama de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de vechimea titlului reclamantelor și de împrejurarea că pârâții au cumpărat de la un neproprietar, dar și de faptul că, spre deosebire de reclamante, care au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte eșalonate în timp în temeiul Legii nr. 165/2013, pârâții au posibilitatea de a obține imediat compensații la valoarea de piață a bunului în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că soluția de admitere a revendicării se impune. În cauză, buna credință a pârâților este prezumată (revendicarea formulată în 1998 a fost ulterioară cumpărării imobilului de către pârâți și nu rezultă că aceștia din urmă ar fi fost înștiințați despre intenția reclamantelor, chiar dacă părțile locuiseră împreună în imobil anterior preluării de către stat).

Instanța de fond a înlăturat referirile pârâților la incidența art. 18 lit. c) (fostul art. 18 lit. d) și a art. 45 alin. (2) (fost art. 46 alin. (2)) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a înlăturat și susținerile referitoare la lipsa calității procesuale active, deoarece sentințele din 1998 și 2006 consacră această calitate reclamantelor, iar certificatele de moștenitor sunt în același sens. În ceea ce privește despăgubirile pretinse de reclamante pentru lipsa de folosință a imobilului, tribunalul a constatatat că acestea sunt datorate de pârâții C. și Veronica doar din momentul la care au devenit de rea-credință, adică de la data introducerii acțiunii (02 martie 2009), astfel încât urmează a fi acordată reclamantelor suma de 9.072.5 euro, reprezentând ½ din totalul chiriilor care ar fi putut fi obținute în perioada martie 2009 - 15 decembrie 2012 (conform anexei la raportul de expertiză de la fila 198 din dosar).

În opinia tribunalului, pentru perioada anterioară pârâții nu datorează despăgubiri, întrucât eventualele fructe au fost culese de aceștia ca posesori de bună-credință în baza unui titlu care le conferea aparența dreptului de proprietate, iar pretențiile împotriva Primăriei Municipiului București pentru sume calculate anterior anului 1997 vizează drepturi de mult prescrise și care ar fi putut fi solicitate, eventual, cu prilejul acțiunii din anul 1998, iar nu în prezent; după anul 1997, Primăria Municipiului București nu mai are nicio obligație, întrucât cota de ½ din imobil a fost preluată prin cumpărare de către pârâții C. și D. Prin Decizia nr. 90/A din 4 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și J. împotriva sentinței civile nr. 1495/12 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâții D. și C., Consiliul General al Municipiului București, Statul Român prin E. prin M. a Municipiului București și SC I. SA; a admis apelul declarat de pârâții D. și C. împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de obligare a pârâților C. și D. la echivalentul lipsei de folosință;

a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat pe reclamante la 1.800 lei cheltuieli de judecată către pârâții D. și C. În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentințele nr. 17067 din 23 noiembrie 1998 și nr. 7503 din 06 octombrie 2006, pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București, definitive și irevocabile, au fost anulate cele două decizii emise în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin care Statul român a preluat cele două cote de 1/4 din imobilul în litigiu și s-a constatat că reclamanții (A. și B.) sunt proprietarii acestor cote. Aceste hotărâri au ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantelor asupra cotei ideale de ½ din imobil, ceea ce le conferă „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ocrotit de această normă.

Deși în speță nu există autoritate de lucru judecat față de sentințele menționate, deoarece cele două litigii nu s-au purtat în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelor litigii s-a recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a reclamantelor asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu și dreptul acestora la restituirea în natură a bunului. Prin urmare, aceste statuări nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces, astfel încât, în mod corect a reținut instanța de fond că reclamantele sunt titularele unui „bun actual”.

Pârâții C. și D. beneficiază și ei de protecția dreptului lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât acțiunea promovată de reclamanții inițiali, ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2395 din 12 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În această situație, titlul de proprietate ale acestor pârâți asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu, dobândită prin acest contract, s-a consolidat, conferindu-le un „bun actual”.

În aceste condiții, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantelor, prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriașilor, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat. Or, această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, Porțeanu împotriva României), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Elocventă este și distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual” care i-ar permite restituirea imobilului în natură, chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speța de față, reclamantele dețin în patrimoniu un „bun actual”, constituit prin sentințele nr. 17067 din 23 noiembrie 1998 și nr. 7503 din 06 octombrie 2006, prin care le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu. De asemenea, acestea justifică un drept de proprietate și asupra cotei de 1/3 din terenul aferent construcției situate în București, sector 2, dobândit de autoarea lor prin actul de vânzare-cumpărare din anul 1954, teren ce a făcut, alături de cota de ½ din construcție, obiect al celor două decizii de preluare, emise în temeiul Decretului nr. 223/1974. În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra acestor cote nu poate fi remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care acestea ar trebui să o parcurgă în temeiul Legii nr. 165/2013, timp în care se prelungește privarea de bunul lor.

În ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Toate aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamantele sunt în imposibilitatea de a-și recupera bunul și, în această situație, respingerea acțiunii lor în revendicare ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantele sunt supuse în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

Cum, în prezenta cauză, reclamantele se găsesc în situație similară, deoarece au un „bun actual” în sensul Convenției, există o ingerință în ceea ce privește dreptul acestora, manifestată prin vânzarea de către stat a bunului către chiriași, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantelor și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, instanța de apel a conchis că, în procesul de comparare a titlurilor exhibate de către părți pentru cota de ½ din construcție și de 1/3 din terenul aferent, în mod corect instanța de fond a dat prevalență titlului deținut de reclamante.

În cauză, pârâții C. și D. nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al bunului ce a făcut obiectul acestui contract. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite foștilor chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al bunului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Referitor la aplicarea în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de apel a reținut că în dispozitivul acestei decizii se stabilește, în caz de neconcordanță, prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile legii interne.

Cât privește partea finală a dispozitivului, care condiționează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, curtea de apel a considerat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară Deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Astfel, noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României.

În ceea ce privește despăgubirile pretinse de reclamante pentru lipsa de folosință a imobilului, constând în chiriile pe care le-ar fi putut obține, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 485 C. civ., care prevăd că „Posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință”, constituie o excepție de la regula conform căreia fructele aparțin proprietarului bunului frugifer, pe temeiul exercitării firești a atributului jus fruendi. Ca urmare, dacă proprietarul bunului frugifer care a pierdut posesia bunului o redobândește pe calea acțiunii în revendicare, el va fi îndreptățit să ceară și restituirea fructelor de la posesorul de rea-credință.

Prin urmare, nu poate fi reținut refuzul pârâților C. și D. de a preda reclamantelor imobilul în litigiu, întrucât reclamantele nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea imobilului, ci opun doar o hotărâre judecătorească prin care le-a fost recunoscut dreptul de coproprietate asupra imobilului situat în București, sector 2, în cote de ½ asupra construcției și 1/3 asupra terenului de 310 mp aferent.

Cealaltă cotă de 1/2 din construcție și terenul în suprafață de 51,50 mp sunt deținute în proprietate de pârâții C. și D., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 februarie 1990, încheiat de aceștia cu vânzătoarea H., care dobândise alături de autoarea reclamantelor, în cote egale, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1954, întregul imobil din București, sector 2. În speță, reclamantele nu sunt în situația de a le fi fost materializată cota ideală, abstractă pe care o dețin din imobil, prin restituirea în natură a unei anumite părți din bun, corespunzătoare acestei cote, ci dreptul de proprietate asupra întregului imobil aparține concomitent și pârâților C. și D. Așadar, reclamantele nu pot pretinde lipsa de folosință asupra unui bun neindividualizat material.

Instanța de apel a apreciat că punctul de plecare în evaluarea prejudiciului ce le-ar fi fost produs reclamantelor, prin lipsa de folosință a cotelor de ½ din construcție și 1/3 din terenul aferent acesteia, nu îl poate constitui oferta pieței închirierii de imobile de aceeași natură cu cel în litigiu, întrucât, pe de o parte, nu există certitudinea că fostul proprietar, iar ulterior moștenitorii acestuia (reclamantele din prezenta cauză) ar fi închiriat o fracție din imobil, începând cu data preluării de către stat și până în prezent, iar, pe de altă parte, deoarece valoarea locațiunii este supusă unei marje de negociere, astfel încât ar fi avut caracter cert doar chiria convenită de foștii proprietari cu un eventual locator, chirie pe care nu au putut să o încaseze din vina pârâților C. și D., care i-au lipsit de atributul folosinței cotei de proprietate din imobilul în litigiu.

În acest sens este și practica Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Radu contra României, cauza Buzatu contra României). Instanța de apel a mai reținut că dreptul de folosință, fiind unul din atributele fundamentale ale proprietății, presupune, în principal, exercitarea chiar de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective a bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit prin puterea proprie și în interes propriu. Sigur că proprietarul unui bun poate consimți ca stăpânirea să fie exercitată, în numele și interesul său, de către o altă persoană, însă această manifestare de voință trebuie concretizată și dovedită. În lipsa unei dovezi din care să rezulte că foștii proprietari au avut intenția de a închiria imobilul și că au demarat negocieri în acest sens, concretizate chiar într-o eventuală înțelegere de locațiune, prejudiciul constând în lipsa de folosință nu este cert.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În baza art. 274 C. proc. civ., instanța de apel le-a obligat pe reclamante, ca părți căzute în pretenții, la plata sumei de 1.800 lei cheltuieli de judecată către pârâții D. și C., reprezentând onorariu avocat, acordate potrivit art. 276 C. proc. civ., proporțional cu pretențiile încuviințate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele J. și A. și pârâții C. și D. 1. Recurentele-reclamante au solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâților C. și D. la înapoierea fructelor civile produse de imobilul în litigiu, aferente cotei indicate prin precizarea la acțiunea (de la 27 ianuarie 2012), în rejudecare, pentru perioada 12 februarie 1997 (data întocmirii expertizei imobiliare) - 15 decembrie 2012, conform expertizei omologate de instanța de fond, de 42.514 euro, la cursul în lei al Băncii Naționalr a României de la data efectivă a plății.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că plata acestor fructe civile are un caracter de drept de creanță supus prescripției, au solicitat modificarea sub acest aspect a Deciziei recurate și menținerea soluției instanței de fond, care a acordat pentru perioada martie 2009 - 15 decembrie 2012 suma de 9.072,5 euro. De asemenea, pentru perioada 27 septembrie 1988 - 12 februarie 1997 urmează a fi obligați, în solidar, pârâții Consiliul General al Municipiului București și Statul Roman prin E. la suma de 15.308 euro, în lei la data efectivă a plății. În motivarea recursului, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., au arătat că instanța de apel leagă în mod greșit faptul juridic al refuzului pârâților persoane fizice de a preda reclamantelor imobilul în litigiu de aspectul că ultimii nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea imobilului, ci opun doar o sentință civilă prin care le-a fost recunoscut dreptul de coproprietate asupra bunulului împreună cu pârâții C. și D.. Ceea ce este criticabil, așadar, este raționamentul greșit al instanței de apel care deduce, din caracterul și natura coproprietății și din faptul că nu a fost solicitată încetarea coproprietății prin partaj, o concluzie logico-juridică de respingere a „lipsei de folosința”. Critica unui asemenea raționament a fost exprimată încă din 1979 de către fosta instanță supremă prin Decizia nr. 737/1979, când s-a recunoscut ca „fructele dobândesc din momentul culegerii lor o existență proprie și de sine-stătătoare în raport de lucrul care le-a produs”.

Recunoscând acest fapt, înseamnă ca fiecare proprietar este îndreptățit să le și culeagă potrivit cotei sale de coproprietate. Astfel, s-a admis de multă vreme că împărțirea fructelor între coproprietari nu este condiționată de partajarea bunului frugifer (în același sens este și Decizia nr. 818/1980 a fostului Tribunal Suprem și încheierea pronunțată la 03 martie 2009, în Dosarul nr. x/300/2007, aflat în faza procesuală de apel, dosar având ca obiect partaj judiciar - ieșire din indiviziune între aceleași părți persoane fizice din cauza pendinte și privitor la același imobil, prin care s-a dispus, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecații apelului declarat de reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 5916 din 20 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București).

Privite fructele civile ca echivalent al folosinței, în ipoteza în care un coproprietar a folosit bunul mai mult decât se cuvenea potrivit cotei sale părți din drept, s-a acceptat, prin Decizia nr. 108/1969 a fostului Tribunal Suprem, că împărțeala fructelor poate avea loc chiar anterior partajului, apreciindu-se „că, dacă un singur coproprietar a cules fructele, nu numai acțiunea în restituirea fructelor, ci și acțiunea de restituire a echivalentului acestora, formulată de ceilalți coproprietari, este imprescriptibilă”.

Doctrina în materie a acceptat, de asemenea, în acord cu practica judecătorească majoritară, că „fructele civile, fiind dobândite prin mecanismul exercitării unor drepturi de creanță, se împart de drept între coproprietari, întrucât creanțele având ca obiect sume de bani se divid de drept între creditori, astfel încât fiecare va putea să ceară doar partea sa de la debitor, cu excepția cazului în care în contract s-a prevăzut solidaritatea ori indivizibilitatea acțiunii”. Dacă fructele civile au fost culese doar de unul dintre coproprietari, el are obligația să restituie celorlalți sumele cuvenite potrivit cotelor lor părți din dreptul de proprietate asupra bunului frugifer. Chiar și atunci când un coproprietar culege toate fructele civile, el restituie partea cuvenită celorlalți nu ca o formă de partaj, ci pe temeiul gestiunii de afaceri, al mandatului, al îmbogățirii fără justa cauză sau al răspunderii civile delictuale, după caz.

Recurentele-reclamante au susținut că instanța de apel în mod greșit a statuat în sensul că dreptul de folosință, ca atribut fundamental al proprietății, poate fi recunoscut numai prin stăpânirea efectivă a bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu. Instanța de apel a reținut și alternativa ca stăpânirea efectivă asupra bunului să se facă prin altă persoană și a adăugat ca imperativ necesitatea unei dovezi din care să rezulte că foștii proprietari au avut intenția de a închiria imobilul și că au demarat negocieri în acest sens, concretizate chiar într-o eventuală înțelegere de locațiune. În sprijinul tezei necertitudinii prejudiciului s-a indicat cauza Radu contra României și cauza Buzatu contra României, ambele consacrând în practica judiciară caracterul speculativ al acordării unei sume pentru perioada de nefolosință a imobilului calculate în funcție de prețul de locație al acestuia.

Or, în acest context, instanța de apel a încălcat ceea ce a afirmat ca temei de drept fundamental atunci când a dezlegat chestiunea privitoare la „bun actual”, respectiv la soluția privitoare la despăgubiri prin înlăturarea dispozițiilor legii interne ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene. Logica de aplicare a textului menționat este tocmai în sens invers față de logica desfășurată în cuprinsul Deciziei civile nr. 90/A/2014. Invocarea jurisprudenței europene ar fi fost justificată numai dacă în plan intern, inclusiv în sentința civilă nr. 1495 din 12 iulie 2008, protecția dreptului la respectarea proprietății, incluzând dreptul de a culege fructele civile produse de „bun”, ar fi beneficiat de o protecție normativă inferioară celei conferite prin jurisprudența europeană.

Doctrina și practica judecătorească interne sunt în acord că dobândirea fructelor produse de „bun” este „un rezultat al exercitării normale a dreptului de proprietate asupra bunului frugifer, respectiv a atributului folosinței”, nefiind recunoscută ca „un rezultat al dreptului de accesiune”. În speță, nu se poate nega că pârâții C. și D., prin folosința exclusivă asupra întregului bun, au exercitat și provocat o discesiune (care semnifică faptul că „fructele se despart de lucru, pleacă din lucru”) asupra fructelor civile pe care reclamantele le puteau culege în toată perioada reclamată ca privare de „bun”. Recurentele-reclamante au mai susținut că mențin argumentele avute în cererea de apel privitoare la buna-credință și reaua-credință a soților Miron, chestiune văzută însă diferit atât față de sentința primei instanțe, cât și față de Decizia ce formează obiectul recursului de față.

Astfel, în cauză, instanța a reținut greșit că momentul intervenirii relei-credințe a pârâților C. și D. este cel de la data introducerii acțiunii, 02 martie 2009. În cererea introductivă s-a făcut un scurt istoric al demersurilor procesuale în dobândirea și apărarea proprietății din sector 2 București (construcția corp B și terenul aferent). Prin sentința civilă nr. 11554 din 3 decembrie 2001, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea prin care se cerea constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, însă această sentință a fost schimbată în tot și, pe fond, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată, prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă în puterea lucrului judecat prin Decizia civilă nr. 2395 din 12 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În consecință, de la data introducerii acțiunii în anulare (25 iunie 2001), prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, pârâții C. și D. au devenit posesori de rea-credință ai imobilului, la această dată cunoșteau viciile posesiei lor și faptul că reclamantele le-au învederat un „just titlu”. Deci, cel puțin din 03 decembrie 2001, data pronunțării sentinței civile nr. 11554, se poate considera că aceștia nu mai pot invoca buna-credință în încredințarea asupra valabilității justului lor titlu și în culegerea fructelor civile ca efect al accesiunii prezumate ca drept al proprietarului, potrivit dispozițiilor art. 483 C. civ.

Cunoașterea acestor vicii ale titlului a continuat și prin intermediul următorului demers procesual, în Dosarul nr. x/300/2007 fiind formulată cererea de ieșire din indiviziune față de pârâții C. și D., introdusă la 07 septembrie 2007. Prin sentința civilă nr. 5916/20 iunie 2008 s-a respins acțiunea în partaj, însă în hotârâre se reține că „atât reclamanții, cât și pârâții se prevalează de titluri legale asupra cotei de 1/2 din imobilul corp B, situat în București, str. Vasile Lascar nr. 115, sector 2, motiv pentru care nu rezultă că se află în indiviziune.

În acest sens, instanța constată că reclamanții sunt proprietari asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu, conform sentințelor civile nr. 17062/1998 și nr. 7503/2006 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, definitive și irevocabile, cotă asupra căreia și pârâții din prezentul din litigiu dețin un titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiat cu Primăria Municipiului București, reprezentată de SC I. SA, contract care, fiind supus analizei instanței judecătorești, a fost considerat ca fiind legal”. Prin încheierea de ședință din 03 martie 2009, pronunțată în soluționarea apelului declarat de reclamante împotriva sentinței nr. 5916, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a suspendat judecata până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2009.

În această ședință s-a reținut și punctul de vedere al pârâtului C. - „chiar dacă s-ar anula contractul, apelanții-reclamanți nu pot intra în apartament, acesta nefiind partajabil”, de unde rezultă reaua-credință constantă care i-a animat pe pârâții C. și D. în posesia acestui imobil încă de la data de 25 iunie 2001, de la prima cerere de anulare a titlului acestora, formulată de reclamanții A. și B. La argumentul susținut de către pârâții C. și D., că acest bun nu a fost niciodată închiriat și că l-au folosit ca locuință proprie, se poate reține că „proprietarul are dreptul la restituirea fructelor percepute de posesor după momentul în care acesta din urmă a luat cunoștință de viciile titlului său.

Cu atât mai mult după acest moment, fructele se cuvin proprietarului dacă nu au fost percepute de către posesor”, cum se arată în doctrină. Recurentele-reclamante au mai învederat că obligarea Statului Român prin E. la fructele civile ce le-ar fi putut obține pentru perioada 1988 - 1997 este dispusă chiar de lege și se impune soluției față de datele cauzei pendinte și, mai ales, ale dispozițiilor Deciziei civile nr 40/A din 20 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, prin care s-a menținut dispoziția privind admiterea excepției lipsei capacității procesuale civile de folosință a Consiliului General al Municipiului București. Altfel spus, se aplică ipoteza prevăzută de art. 224 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, prin care se instituie răspunderea subsidiară a statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre acestea nu răspunde pentru obligațiile statului.

2. Recurenții-pârâții C. și D. (ulterior D. și L.) au solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței civile nr. 1495 din 12 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește constatarea „că reclamantele sunt coproprietare, cu o cotă indiviză de 1/2 din construcția corp B din București, sectorul 2” și constatarea „că reclamantele sunt coproprietare, cu o cotă de 1/3, cu privire la terenul de 310 mp de la aceeași adresă”, cu consecința respingerii acestor constatări ca fiind lipsite de interes, inadmisibile și nefondate. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., recurenții-pârâții au arătat următoarele: În ceea ce privește noțiunea de „bun actual”, instanța de apel motivează eronat în sensul că „deși în speță nu există autoritate de lucru judecat față de sentințele civile nr. 17067 din 23 noiembrie 1998 și nr. 7503 din 06 octombrie 2006, pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București, deoarece cele două litigii nu s-au purtat în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelor litigii s-a recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a reclamanților asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu și dreptul acestora la restituirea în natură a bunului”, iar ulterior, în contradicție cu cele de mai sus, că „reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea imobilului.”.

Or, în cauză, dacă se analizează cele două sentințe invocate, se constată că nu există nicio dispoziție de restituire în natură. Dacă se admite că nu există autoritate de lucru judecat, atunci cele două hotărâri nu pot statua, în prezentul proces, faptul că reclamantele sunt titularele unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Potrivit Hotărârii (pilot) din 12 octombrie 2010, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată, în parag. 143-144, că „hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

Rezultă că acest apartament nu reprezintă un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”. Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, explicitează această sintagmă, în sensul că „la data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a analizat din nou noțiunile de bun actual și valoare patrimonială și a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, Curtea a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui bun actual și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant”. Față de aceste clarificări, este greșită ideea că reclamantele dețin un „bun actual”. Pârâții, fiind în posesia imobilului, dar și a unui titlu de proprietate valid, sunt titularii unui „bun actual”, ce se află în sfera de protecție a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Referitor la titlurile reclamantelor și la autoritatea de lucru judecat, trebuie reținut că cele două hotărâri judecătorești indicate de instanța de apel (referitoare la anularea deciziilor de trecere a imobilului în proprietatea statului), pronunțate în soluționarea unor acțiuni în constatare, și nu în realizare, nu au efect constitutiv de drepturi și nu pot fi opuse decât părților care au stat în acele litigii. În mod corect se motivează în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 40A/2010, în sensul că „.cele două sentințe nu au putere de lucru judecat față de prezenta acțiune”, cu atât mai mult cu cât acestea au intervenit după ce a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 12 februarie 1997, așadar după ce Primăria Municipiului București nu mai era proprietară asupra imobilului în litigiu.

O hotărâre judecătorească nu-și poate extinde efectele asupra terților, întrucât, deși provine de la o autoritate publică, această autoritate a fost învestită de părți, sub semnul principiului disponibilității și, astfel învestită, ea pronunță hotărârea numai în limitele a ceea ce părțile au cerut, prin alegarea faptelor și a drepturilor sau intereselor legitime. Pe de altă parte, în considerarea principiului contradictorialității, de care terții n-au beneficiat, acestora nu numai că nu li s-ar putea opune hotărârea, dar, mai mult, ei ar trebui să aibă posibilitatea de a o contesta, dacă aceasta le este prejudiciabilă. În altă ordine de idei, prin Decizia civilă nr. 609/A din 25 martie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost confirmat, ca valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997. Justiția a confirmat validitatea titlului pârâților și, implicit, posesia de bună-credință asupra imobilului.

Recurenții-pârâții au mai arătat că preferabilitatea titlului unei părți trebuie raportată la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii. Astfel, se impun a fi analizate următoarele aspecte: securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum și necesitatea protejării bunei-credințe a dobânditorului cu titlu oneros. În cauză, pârâții au, ca titlu de proprietate, un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, bucurându-se astfel de prezumția de valabilitate.

Așadar, sunt proprietarii acestui imobil, astfel că beneficiază de un „bun actual” în sensul Convenției, pentru că este vorba de un „bun existent în patrimoniul acestora” în acest moment. În aceste condiții, admiterea acțiunii în revendicare aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, precum și principiului securității raporturilor juridice. Prin admiterea acțiunii în revendicare, chiar presupunând că instanțele ar repara o nedreptate, nu trebuie create prejudicii nemeritate unor persoane nevinovate (așa cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe, cauza Raicu împotriva României).

În speță, instanța de apel nu a ținut cont de aceste aspecte și a motivat în sensul că „.prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară Deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o a