ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2407/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2407/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 15 decembrie 2008, reclamantul B.T. a chemat în judecată Consiliul

Local al Municipiului București prin Primar General pentru ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se dispună anularea Decretului nr. 103 din 20 aprilie 1989,

decret care prevede exproprierea pentru utilitate publică a imobilului situat

în București, str. A. nr. 5, sectorul 5 (poziția XX din anexa 1 la decret),

invocând dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În motivarea cererii de chemare în judecată,

reclamantul a arătat că a devenit proprietar asupra imobilului în cauză prin moștenire,

de la sora sa, B.V., conform certificatului de moștenitor din 31 mai 2007, care,

la rândul său, îl dobândise de Ia M.B., conform contractului de vânzare-cumpărare

din data de 13 iunie 1958. Din anul 1958 până în prezent, imobilul a fost stăpânit

netulburat de către familia reclamantului, iar în spațiu au fost repartizați încă

din anul 1966 B.M. și V.P., care îl ocupă în prezent, cu toate că în anul 2007 le-a

expirat contractul de închiriere.

La data de 28 ianuarie 2009, B.M. și V.P.

au formulat cerere de intervenție în interesul Primăriei sectorului 5 București,

arătând că, în anul 1966, imobilul din str. A. nr. 5 le-a fost repartizat spre închiriere

prin Ordinul de repartizare nr. 5596/1966 emis de Sfatul Popular al Raionului VX

Lenin - actualmente sector 5, urmare căruia a intervenit contractul de închiriere

încheiat cu proprietarul, sora reclamantului.

Reclamantul a formulat cerere precizatoare,

prin care a arătat că înțelege să se judece cu Municipiul București prin Primarul

General și că obiectul cererii este retrocedarea imobilului, ca urmare a faptului

că scopul exproprierii nu a fost realizat, menținând același temei juridic.

Prin încheierea din data de 22 aprilie

2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea

de intervenție formulată, reținând că întervenienții nu justifică un interes direct

cu acțiunea privind restituirea imobilului în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994,

iar prin sentința civilă nr. 599 din 22 aprilie 2009 a respins ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul

General.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul

a reținut că, prin cererea precizată reclamantul a solicitat, în temeiul art. 35

din Legea nr. 33/1994, retrocedarea unui imobil care a fost expropriat prin Decretul

nr. 103/1989, acest imobil intrând în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001

prin raportare la art. 1, art. 2 și art. 11 din respectivul act normativ, iar, prin

decizia LIII/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii, s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se

interpretează în sensul că acestea nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după

mtrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 619A din 27

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de apelanții-intervenienți

B.M. și V.P., a desființat sentința civilă nr. 599 din 22 aprilie 2009 și a trimis

cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând că respingerea ca inadmisibilă

a cererii de intervenție accesorie și a cererii de intervenție principală nu este

motivată în fapt și în drept, iar instanța nu s-a preocupat să califice natura juridică

a cererii de intervenție.

După desființare, cauza a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 47891/3/2008, la

data de 26 aprilie 2010.

Prin sentința civilă nr. 145 din 02

februarie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată

de reclamantul B.T., a luat act de renunțarea la judecarea cererii de intervenție

accesorie formulată de întervenienții B.M. și V.P. și a respins, ca inadmisibilă,

cererea de intervenție principală, precizată și completată, formulată de B.M. și

V.P.

Prin decizia civilă nr. 25A din 24

ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis cererile de apel formulate de apelantul-reclamant

B.T. și de apelanții-intervenienți B.M. și V.P., a desființat sentința menționată

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul București.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut,

cu privire la apelul reclamantului, că acesta a solicitat judecarea cererii sale

având ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului, în fond,

deoarece, deși din evidențele administrative rezultă că imobilul a fost expropriat,

acesta a rămas permanent în posesia sa.

Instanța de apei a observat că cererea

reclamantului nu a fost soluționată de către instanța de fond, deoarece printr-un

raționament juridic greșit, a declarat că „reia" dispoziția de respingere a

cererii ca inadmisibilă, din prima sentință desființată, pentru că aspectul nu a

fost criticat în apel.

Aspectul menționat de instanța de fond

nu are relevanță în cauză, de vreme ce întreaga sentință a fost desființată, în

condițiile în care instanța de apel a precizat că este necesară desființarea totală,

deoarece stabilirea regimului juridic al cererii de intervenție „ar putea avea consecințe

și asupra soluției dată acțiunii", rezultând că este în discuție acțiunea reclamantului,

singura care avea la acea dată o calificare juridică necontestată,

De aceea, în mod greșit, instanța de fond

nu a analizat cererea principală formulată de reclamant, stabilind numai că „reia"

dispozițiile de respingere a cererii principale ca inadmisibilă, dar fără nici o

altă motivare, deși se impunea analizarea cererii reclamantului, ori pe fond, ori

pe cale de excepție pentru a face posibil controlul judiciar al sentinței atacate.

Cu privire la apelul declarat de intervenienți,

s-a reținut că aceștia au susținut că s-au aflat în eroare cu privire la părțile

din proces și că au, în cererea de intervenție, interesul justificat de dreptul

lor de folosință îndelungată asupra imobilului în litigiu.

Instanța de apel a analizat voința reală

a intervenienților din proces și a ajuns la concluzia că aceștia solicită recunoașterea

unui drept de folosință îndelungată asupra imobilului în litigiu. Acest scop al

intervenienților rezultă din cererea completatoare depusă la data de 02

februarie 2011, prin care cer constatarea existenței în favoarea lor a unui drept

de folosință asupra imobilului.

Această cerere de intervenție principală

este admisibilă și trebuie soluționată în fond. Ea are un caracter autonom și este

formulată atât împotriva reclamantului, cât și împotriva pârâtului Municipiului

București, care este parte în proces, aspect ce rezultă din cererea completatoare

deja enunțată.

Intervenția este formulată în baza art.

49 alin. (2) C. proc. civ. și are ca obiect constatarea existenței unui drept de

folosință asupra imobilului, în favoarea intervenienților, atât împotriva reclamantului,

cât și împotriva Municipiului București, deoarece dreptul de proprietate asupra

imobilului este litigios.

În condițiile calificării menționate, instanța

de apel a constatat că cererea intervenienților nu a fost judecată în fond de către

Tribunalul București din cauza ambiguității ei, a modului inform în care a fost

formulată și a multiplelor precizări și completări. Totuși, instanța de fond avea

obligația de a desluși scopul și voința reală a intervenienților în declanșarea

prezentului proces, deoarece acest aspect era esențial în speță și nu analizarea

formală și strict procedurală a cererilor.

După desființare, cauza a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 15016/3/2012, la

data de 19 iunie 2012.

Prin sentința civilă nr. 1109 din 21

mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția inadmisibilității cererii

principale, a respins excepția inadmisibilității cererii de intervenție în nume

propriu; a respins, ca inadmisibilă, cererea principală formulată de reclamantul-pârât

B.T., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și

cu intervenienții S.S. și V.P.; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție

în nume propriu formulată de S.S. și V.P., în contradictoriu cu reclamantul-pârât

B.T. și Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității

cererii principale, tribunalul a reținut că imobilul in litigiu a făcut obiectul

naționalizării prin Decretul nr. 103/1989, intrând în sfera de aplicabilitate a

Legii nr. 10/2001, prin raportare la art. 1, art. 2 și art. 11 din respectivul act

normativ.

Legea nr. 33/1994 nu mai este aplicabilă,

având caracter general, în timp ce Legea nr. 10/2001, fiind lege specială în ceea

ce privește aceste imobile, se va aplica în cauzele vizând retrocedarea acestor

imobile.

În consecință, tribunalul a admis excepția

inadmisibilității cererii principale și a respins cererea principală, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește cererea de intervenție

principală, prin decizia civilă nr. 25A din 24 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a stabilit că prezenta intervenție este

formulată în baza art. 49 alin. (2) C. proc. civ. și are ca obiect constatarea existenței

unui drept de folosință asupra imobilului ce face obiectul cauzei, în favoarea intervenienții

or, atât împotriva reclamantului, cât și împotriva Municipiului București, deoarece

dreptul de proprietate asupra imobilului este litigios.

Sub aspectul inadmisibilității unei astfel

de cereri, tribunalul a apreciat că dezlegarea acestei excepții prin considerentele

deciziei civile sus-menționate se impune cu putere obligatorie, astfel încât a respins

excepția inadmisibilității cererii de intervenție principală, ca neîntemeiată.

Pe fondul cererii de intervenție, tribunalul

a reținut că, prin Ordinul de repartizare nr. 5596 din 07 decembrie 1966 locuința

din str. A. nr. 5, Raion V.l.Leni, i-a fost repartizată autorului intervenientei,

B.M., iar pe verso-ul acestui act sunt trecuți membrii familiei ce locuiesc cu titularul,

și anume: B.M., B.S. și V.P. Intervenienții au folosit imobilul până în anul 2007,

când le-a expirat contractul de închiriere, fapt precizat de reclamant și necontestat

de intervenienți.

Prin actul de vânzare-cumpărare, autentificat

din 13 iunie 1958, B.V. a cumpărat imobilul situat în București, str. A. nr. 5,

compus din teren în suprafață de 108 mp și construcție.

Imobilul situat în București, str. A.

nr. 5, sector 5 a făcut obiectul naționalizării prin Decretul nr. 103/1989, fiind

trecut la poziția XX din Anexa 1, pe numele P. (B.) V., care este autoarea reclamantului,

în temeiul certificatului de moștenitor din 31 mai 2007.

Având în vedere că în prezent intervenienții

nu dețin un titiu locativ de la actualul proprietar, Statul Român, instanța a respins

cererea de constatare a existenței unui drept de folosință asupra imobilului ce

face obiectul cauzei, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 225A din 22 aprilie

2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat,

apelul formulat de interveniente.

Curtea a constatat că soluția pronunțată

de tribunal cu privire la cererea principală a intrat sub puterea lucrului judecat

prin neapelare de către reclamantul B.T., la fel ca și considerentul pentru care

tribunalul a respins acțiunea prin care reclamantul solicita retrocedarea imobilului,

întrucât acesta intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Plecând de la aceste constatări, motivul

de apel prin care apelantele-interveniente susțin greșita respingere a cererii de

intervenție principală formulată în contradictoriu cu reclamantul, a fost respins,

ca nefondat.

Astfel, prin sentința apelată, tribunalul

a arătat că imobilul în privința căruia intervenientele au solicitat, pe calea intervenției

principale formulate în prezentul dosar, să se li se recunoască existența unui drept

de folosință îndelungată (această calificare a obiectului cererii de intervenție

a fost tăcută de instanța de apel prin decizia civilă nr. 25A/2012, obligatorie

pentru instanțele de rejudecare în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1)

C. proc. civ.) a făcut obiectul exproprierii în baza Decretului nr. 103/1989, iar,

ca urmare a faptului că reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

acesta a pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent (conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001).

Deși prin motivele de ape! intervenientele

susțin că reclamantul nu a avut nici un moment calitatea de proprietar, solicită

a se constata că a intervenit tacita relocațiune ca urmare a faptului că în perioada

01 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2007 acesta a acceptat plata chiriei.

Or, o eventuală acceptare tacită a prelungirii

termenului de închiriere nu putea proveni decât de la proprietarul imobilului în

litigiu, calitate pe care apelantele-interveniente o contestă reclamantului.

De asemenea, Curtea a constatat că lipsa

calității de proprietar a reclamantului asupra imobilului în litigiu derivă din

neformularea notificării înăuntrul termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, incidența Legii nr. 10/2001 fiind un aspect necontestat de intimatul-reclamant,

prin neapelarea sentinței de fond.

Este nefondată și critica prin care se

susține că motivarea sentinței vine în contradicție cu probele dosarului, deoarece

se constată că tribunalul a reținut în mod corect situația de fapt, în sensul că

imobilul situat în București str. A. nr. 5 a fost proprietatea lui B.V. conform

actului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 1958, în anul 1966 făcând

obiectul Ordinului de repartizare nr. 596 din 7 decembrie 1966 în favoarea lui B.M.

Ulterior, în anul 1989 acest imobil a tăcut

obiectul Decretului de expropriere nr. 103/1989, fiind preluat pe numele P. (fostă

B.) V.

B.V. (fostă P., conform sentinței civile

nr. 4635/2003) a decedat la data de 28 decembrie 2006, intimatul-reclamant B.T.

fiind moștenitor al acesteia.

Considerentul pentru care tribunalul a

respins cererea de intervenție formulată în contradictoriu cu pârâtul din proces

a constat în aceea că nu se poate recunoaște existența unui drept de folosință îndelungată

în contradictoriu cu Municipiul București, deoarece intervenienteie nu dețin un

titlu locativ de la actualul proprietar al imobilului, Statul Român.

În combaterea celor reținute de tribunal,

apelantele-interveniente au susținut, în primul rând, faptul că intimatul-reclamant

(și autoarea sa B.V.) a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului prin faptul

că nu a întreprins nici o acțiune din cele prevăzute de Legea nr. 10/2001. Aceste

susțineri nu reprezintă o critică veritabilă la adresa hotărârii de fond, ci vin

să confirme situația juridică a imobilului astfel cum a fost reținută de tribunal.

În al doilea rând, apelantete-interveniente

au susținut că tribunalul trebuia să rețină că Ordinul de repartizare nr. 5596/1966

reprezintă tocmai un asemenea titlu locativ și că este opozabil statului în calitate

de emitent.

Curtea a constatat că, în mod corect, tribunalul

a respins cererea de constatare a existenței unui titlu locativ formulată în contradictoriu

cu pârâtul din proces, Municipiul București, deoarece, la momentul emiterii Ordinului

de repartizare nr. 5596/1966 de către Sfatul Popular al Raionului V.l. Lemn Secțiunea

de Gospodărie Locuințe și Localuri, s-a avut în vedere un anumit regim juridic al

imobilului în litigiu (fiind repartizat spre închiriere familiei B.M. deoarece legislația

în vigoare la acea dată nu permitea proprietarului imobilului de la acel moment

să dețină mai multe locuințe), regim juridic care s-a schimbat între timp, conform

celor expuse în cadrul situației de fapt.

Critica subsecventă - conform căreia Statul

Român a adus apelantelor-interveniente grave prejudicii prin atribuirea în mod ilegal

de locuințe spre închiriere autorului deposedat și reclamantului din fondul locativ

al statului și referitoare la angajarea răspunderii Statului Român în condițiile

art. 219-221 C. civ. - nu a fost reținută, deoarece excede limitelor investirii

instanței de fond.

În al treilea rând, apelantele-interveniente

susțin că Ordinul de repartizare nr. 5596/1966 reprezintă actul de preluare abuzivă

al puterii din perioada 1045-1989, fapt ce a făcut ca imobilul să intre în sfera

de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, fapt ce ar atrage, în opinia apelantelor,

recunoașterea dreptului de folosință a intervenienților asupra imobilului.

Critica este nefondată, deoarece, așa cum

s-a arătat în cadrul situației juridice a imobilului în litigiu, actul de preluare

de către stat este Decretul nr. 103/1989, act de preluare care a și făcut obiectul

cererii principale. în privința cererii principale, tribunalul a reținut că nu este

legal investit cu o acțiune în retrocedare întemeiată pe Legea nr. 33/1994, deoarece

imobilul a intrat în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

intervenîentele,

indicând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Consideră

că instanța a respins în mod greșit cererea de constatare a existenței unui drept

de folosință cu privire la imobil, invocând că legislația în vigoare la acea dată

s-a schimbat, fapt ce ar fi condus la schimbarea regimului juridic al imobilului

aflat în litigiu.

Arată că Ordinul de repartizare nr. 5596/1966

este un act administrativ care nu a fost contestat de autorul deposedat, reclamant

sau de pârât, drept consecință el produce efecte pe deplin și în prezent, numai

în raport cu recurentul-pârât Municipiul București.

Renunțarea, la cererea de intervenție accesorie

prin cererea precizatoare din data de 09 iunie 2010 s-a datorat faptului că pârâtul

Municipiul București, prin reprezentantul său în proces a fost tot timpul într-o

stare de pasivitate, neformulând nicio pretenție cu privire la dreptul său de proprietate

asupra imobilului.

Consideră că Ordinul de repartizare îndeplinește

condițiile necesare pentru a fi considerat un act de preluare abuzivă, obligându-l

pe autorul deposedat la încheierea contractului de închiriere.

Până la data preluării imobilului de către

Statul Român, din conținutul ordinului reiese că a creat un drept de folosință pentru

intervenienți asupra imobilului în raport cu autorul deposedat, iar după această

dată, prin preluarea imobilului de către stat prin Decretul nr. 103/1988, dreptul

de folosință al intervenientelor este opozabil statului român, întrucât la data

exproprierii imobilul era grevat de acest drept de folosință.

Decizia atacată este contradictorie, având

în vedere că, pe de o parte pune sub semnul îndoielii susținerea că Ordinul de repartizare

constituie un act de preluare abuzivă al puterii din perioada 1945-1989, iar, ulterior,

reține că imobilul a intrat în domeniul de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001.

Solicită casarea deciziei atacate, admiterea

cererii de intervenție principală și recunoașterea dreptului de folosință asupra

imobilului, în contradictoriu cu recurentul-pârât Municipiul București.

Recursul este nul

Conform art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului

de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C.

proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă

nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin.

(2), care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte,

arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ

de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul

formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat

hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.

Pentru a conduce la modificarea hotărârii,

recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiția legală

a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate

instanței de apel o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și

indicarea probelor pe care se bazează.

În acest sens, trebuie menționat că dezvoltarea

recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu

claritate a aceior critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite

de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.

Față de faptul că nu constituie motiv de

recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de

recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă

încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

În speță, recurentele au susținut că nu

au fost apreciate corect consecințele juridice pe care le produce Ordinul de repartizare

nr. 5596/1966, iar instanța de apel nu a ținut cont de toate lucrările din dosar,

fără a arăta, în concret, în ce constă interpretarea greșită a acestui act sau schimbarea

naturii ori înțelesului „lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia", astfel

cum prevăd dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Modul în care instanța de judecată a făcut

aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor

nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, criticile formulate de recurente

care vizează atât situația de fapt, cât și modul în care instanța de apel a făcut

aprecierea probelor administrate în cauză, nu pot fi primite.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele nu au arătat care este actul

normativ interpretat sau aplicat greșit de către instanța de apel.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs

dedusă judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunțate în apel

și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea și indicarea temeiului de drept,

respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greșit, prin raportare

la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță, în fundamentarea

acesteia.

Prin unitare, nu numai că recurentele nu

s-au conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

neindicând, decât formal, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 8 și 9 al

art. 304 C. proc. civ., pe care și-au întemeiat recursul, dar nu au formuiat nici

critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare

sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Așadar, fără să combată în vreun fel argumentele

instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs,

recurentele au nesocotit existența judecății anterioare.

Ori în calea extraordinară de atac a recursului

nu are Ioc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind

legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată

de către recurente constă, practic, într-o înșiruire de afirmații, care, nefiind

structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea

controlului judiciar în recurs.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor

de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea

lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În consecință, văzând că în speță nu este

posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,

ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate

nulitatea recursului în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de intervenientele

V.P. și S.S. împotriva deciziei nr. 225 A din data de 22 aprilie 2015 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29

octombrie 2015.