ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3401/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3401/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin

cererea introductivă de instanță, reclamantul B.A. a solicitat în

contradictoriu cu pârâții T.F., T.T. și Primăria Municipiului București

următoarele:

nulității absolute a tuturor contractelor de închiriere încheiate de pârâți, cu

privire la apartamentul în care locuiesc, pentru cauză ilicită, respectiv a

contractelor de închiriere x din 10 februarie 1959, y din 1 iunie 1967, z din 6

august 1979, w din 26 iulie 1977 și x2 din 24 ianuarie 1991;

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 1 aprilie

1997, încheiat între pârâții Ț. și Primăria Municipiului București,

reprezentată prin SC H.N. SA, fiind încheiat ilegal, pe de o parte, pentru că

pârâții nu aveau câștigată în mod valabil calitatea de chiriaș și nu puteau

cumpăra în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, pentru că imobilul cu

privire la care s-a încheiat contractul menționat nu putea intra în categoria

imobilelor preluate de stat cu titlu și nu intra în domeniul de reglementare al

Legii nr. 112/1995.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că imobilul din str. P., în care se află și apartamentul

ocupat de pârâții Ț., a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la

autorul reclamantului, numitul S.G. (G.), poziția nr. 6932 în lista anexă a

decretului, referitoare la imobilele naționalizate.

După naționalizare,

conform art. 7 din Decretul nr. 92/1950, imobilul autorului său a trecut în

administrarea Comitetului provizoriu al Sfatului Popular al Municipiului

București, iar ulterior în administrarea I.A.I. Raionul Stalin.

La 10 februarie 1959

pârâta T.F. a închiriat apartamentul nr. 1 din clădirea imobilului naționalizat

de la autorul reclamantului, conform Contractului de închiriere pentru locuințe

x din 10 noiembrie 1959. Conform mențiunilor din contractul de vânzare nr. x3

din 1 aprilie 1997, pârâta T.F., în afara contractelor de închiriere

menționate, a mai încheiat și contractele de închiriere w din 26 iulie 1977 și

x2 din 24 ianuarie 1991.

La 1 aprilie 1997,

pârâților Ț. li s-a vândut apartamentul nr. 1 din imobil, prin contractul nr.

x3, în baza Legii nr. 112/1995.

La 3 aprilie 2002,

reclamantului i s-a restituit, în baza Legii nr. 10/2001, numai partea de

imobil care nu fusese vândută în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește

contractul de închiriere din anul 1952, reclamantul a făcut trimitere la o

serie de reglementări cuprinse în Decretul nr. 78/1952 ce a stat la baza

încheierii acestuia, privitoare la condițiile ce trebuiau îndeplinite la

închiriere, aceasta fiind membru de partid, iar repartizarea către ea a

apartamentului naționalizat s-a făcut în mod imoral.

Reclamantul a invocat

prevederile art. 968 C. civ., contractele de închiriere încheiate în favoarea

pârâtei fiind nule absolut.

Privitor la nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. x3/1997, reclamantul a susținut, în

esență, că s-au încălcat prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât cumpărătorii

nu dobândiseră în mod valabil calitatea de chiriași.

În susținere,

reclamantul a apelat la normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995

aprobate prin H.G. nr. 20/1996, în raport de care a arătat că imobilul preluat

conform Decretului nr. 92/1950, contrar constituției în vigoare la acea vreme

cât și normelor internaționale, a făcut obiectul unei preluări fără titlu

valabil.

Pârâții au formulat

întâmpinare prin care au invocat necompetența materială de soluționare a cauzei

de către judecătorie, dată fiind valoarea litigiului, aspect în raport de care

s-a și declinat competența materială în favoarea Tribunalului București.

Pârâții au invocat și prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce

privește capătul 2 al cererii de chemare în judecată, raportat la prevederile

Legii nr. 10/2001 și ca o consecință a admiterii acesteia, au invocat lipsa de

interes a reclamantului în ceea ce privește capătul 1 din cerere.

Pe fond, pârâții au

susținut în apărare că în ceea ce privește valabilitatea contractelor de

vânzare-cumpărare se impune a se face o raportare la momentul încheierii

contractului de închiriere, cel din 1991, ce a stat la baza cumpărării

apartamentului.

De asemenea, au

arătat și faptul că în acțiunea de revendicare prin comparare de titluri,

reclamantul a pierdut, făcând trimitere și la jurisprudența instanței supreme

în materie.

Prin Sentința civilă

nr. 24110 din 14 decembrie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, ținând seama de valoarea obiectului

cererii, de aproximativ 629.917 lei și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b)

C. proc. civ.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 9274/3/2013, la data de 5

martie 2013.

Prin Sentința civilă

nr. 1238 din 13 iunie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul 2 din

cererea introductivă de instanță, a respins ca prescris capătul 2 din cererea

de chemare în judecată și a respins ca lipsit de interes capătul 1 din cererea

introductivă, privind nulitatea contractelor de închiriere.

În ceea ce privește

excepțiile invocate, analizate cu prioritate, tribunalul a reținut că,

într-adevăr, cererea reclamantului privind anularea contractului de

vânzare-cumpărare prin care pârâții au cumpărat apartamentul din litigiu, este

prescrisă, Legea specială nr. 10/2001 prin derogare de la dreptul comun, în

privința imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995 și al căror regim

cade sub incidența sa, stabilind un termen de 1 an de la intrarea în vigoare,

în care se putea solicita de către persoana interesată de restituirea în

proprietate a unui astfel de bun, constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în favoarea foștilor chiriași.

Or, reclamantul a

înțeles să promoveze cererea în nulitate de față, cu mult peste termenul

reglementat de legea specială prin art. 45, motivele de nulitate invocate fiind

tocmai în legătură cu nerespectarea condițiilor Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților.

În consecință, față

de această soluție, cererea reclamantului privind nulitatea contractelor de

închiriere încheiate în favoarea acelorași pârâți, apare ca lipsită de interes,

folosul practic vizat de către reclamant urmare a eventualei constatări a

nulității acestora, respectiv desființarea contractului de vânzare-cumpărare al

pârâților și redobândirea dreptului de proprietate, nemaiputând fi atins.

Prin Decizia civilă

nr. 9A din data de 15 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul

formulat de reclamantul B.A., împotriva Sentinței civile nr. 1238 din 13 iunie

2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A obligat

apelantul la 1.000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de

avocat.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Susținerile

apelantului nu pot fi reținute în condițiile în care din analizarea modului în

care acesta și-a formulat acțiunea în nulitatea actelor juridice menționate și

a condițiilor de admisibilitate a acesteia din perspectiva fiecărei categorii

de acte juridice (contracte de închiriere, respectiv contract de

vânzare-cumpărare), rezultă că ordinea în care tribunalul a analizat cele două

excepții era una necesară, indiferent de motivele de nulitate invocate pentru

fiecare categorie de acte ori de topica din petitul cererii de chemare în

judecată.

Sub aspectul

condițiilor generale de admisibilitate a acțiunii în nulitate, promovate de

reclamant, în mod special interesând interesul acestuia de a obține constatarea

nulității absolute a contractelor de închiriere, instanța de apel a constatat

că singurul folos ce rezultă din desființarea acestor contracte, în ceea ce îl

privește pe reclamant, este efectul pe care chiar acesta îl evidențiază în

cererea de chemare în judecată, anume declararea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 (ca urmare a faptului

că, retroactiv, pârâții nu ar mai îndeplini calitatea de chiriași).

De altfel, chiar

apelantul reclamant susține în cuprinsul cererii de apel că interesul său în

constatarea nulității contractelor de închiriere rezidă în posibilitatea de a

obține restituirea în natură a imobilului în ipoteza declarării nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Ca atare, analizarea

interesului reclamantului în a cere constatarea nulității contractelor de

închiriere presupunea în mod obligatoriu din partea instanței să cerceteze dacă

o acțiune în declarare a nulității contractului de vânzare- cumpărare mai putea

fi exercitată de reclamant, în condițiile în care era învestită chiar de

reclamant și cu acest capăt de cerere.

Or, în condițiile în

care, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nu mai putea fi

obținută de reclamant ca urmare a intervenirii prescripției dreptului la

acțiune, ca efect al prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001, interesul în

a cere declararea nulității contractelor de închiriere nu mai subzistă.

Referitor la cea de-a

doua critică, vizând excepția prescripției dreptului la acțiune cât privește

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel a constatat, de asemenea,

netemeinicia susținerii apelantului potrivit cu care, dispozițiile art. 45 din

Legea nr. 10/2001 contravin unor reglementări cuprinse în tratate

internaționale la care România a aderat, în principal, Convenția asupra

imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.

A reținut instanța de

apel că referirea la Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale este fără

nicio relevanță sub aspectul elementelor ce trebuie analizate în cauză,

concluzia la care ajunge instanța de contencios constituțional în sensul

necesității ca "persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru

fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie

reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații,

dacă acest lucru nu mai este posibil)", nefiind de natură a susține teza

apelantului privind aplicabilitatea Convenției asupra imprescriptibilității

crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.

Totodată, s-a statuat

că pierderea de către autorul reclamantului a proprietății asupra imobilului ca

efect al unui decret de naționalizare nu poate fi încadrată în sfera crimelor

împotriva umanității, astfel cum consideră acesta, dată fiind natura diferită a

faptelor din cele două, instanța de apel considerând relevantă sub acest aspect

inclusiv trimiterea pe care apelantul a făcut-o la definiția acestor din urmă

categorii de fapte, prezentată însă într-o traducere eronată și care a

determinat concluzia greșită a acestuia.

În aceste condiții,

s-a concluzionat că aprecierea primei instanțe sub aspectul aplicabilității în

cauză, cât privește pretențiile de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a

dispozițiilor speciale ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, este corectă și că

soluția privind excepția prescripției dreptului la acțiune își găsește deplin

temei în prevederile menționate, dat fiind că cererea a fost formulată cu mult

după împlinirea termenului de prescripție.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs reclamantul B.A., criticând-o din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și solicitând admiterea căii de

atac, casarea hotărârilor instanțelor fondului, rejudecarea în fond a cauzei,

cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost

formulată.

Prin criticile

formulate, recurentul reclamant a susținut următoarele:

Instanța de apel a

încălcat și a aplicat greșit legea în privința excepției lipsei de interes

reținută cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulității

absolute a contractelor de închiriere încheiate de intimata T.F. și a încălcat

și a aplicat greșit legea în privința excepției prescripției dreptului material

la acțiunea în declararea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Recurentul reclamant

a învederat că, în mod greșit, instanța de apel, ca și prima instanță, pentru a

soluționa excepția lipsei de interes în promovarea cererii de constatare a

nulității absolute a contractelor de închiriere pe care intimata T.F. le-a

încheiat în timpul regimului comunist și pe baza cărora și-a justificat

calitatea de chiriaș al statului pentru a încheia contractul de vânzare în baza

Legii nr. 112/1995, a inversat logica situațiilor, pornind de la efect la

cauză, iar nu de la cauză la efect. Consideră că analizarea interesului

reclamantului presupunea în mod obligatoriu din partea instanței să cerceteze

dacă o acțiune în declarare a nulității contractului de vânzare-cumpărare mai putea

fi exercitată de reclamant în condițiile în care era învestită chiar de

reclamant cu acest capăt de cerere. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 este consecința (efectul) preexistenței calității de

chiriaș constituită legitim și legal pe baza contractelor de închiriere a căror

nulitate a solicitat-o (cauza). În absența unor contracte de închiriere valabil

încheiate nu exista calitatea de chiriaș valabil dobândită, iar dacă nu exista

calitatea de chiriaș valabil dobândită, nu exista nici posibilitatea legală a

cumpărării în baza Legii nr. 112/1995.

Consideră că acesta

este raționamentul pe care instanțele fondului l-au ignorat complet, inversând

logica situațiilor.

În mod greșit,

instanțele fondului au reținut mai întâi prescripția dreptului material la

acțiunea în declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995.

Invocă incidența în

speță a Deciziei nr. 1358/2010 a CCR sub aspectul că naționalizarea săvârșită

de regimul comunist a constituit un act de persecuție din motive politice,

precum și incidența Convenției ratificată de România prin decretul nr. 547/1969

întrucât actele de persecuție din motive politice intră în domeniul său de

reglementare, iar răspunderea juridică în privința lor este imprescriptibilă

extinctiv (art. I din Convenție).

Subliniază că

fundamentul perfectării contractelor de închiriere a fost actul de

naționalizare din 1950, iar în absența acestuia nu ar fi existat posibilitatea

închirierii bunului naționalizat către intimata Ț., iar fără calitatea de

chiriaș legal și legitim dobândită, nu s-ar fi putut perfecta contractul de

vânzare în baza Legii nr. 112/1995.

Sub acest aspect,

precizează că are tot interesul (legitim, personal și actual) de a se constata

că actele subsecvente naționalizării se întemeiază pe un act de persecuție din

motive politice, iar constatarea în justiție a acestui aspect este

imprescriptibilă extinctiv.

În ședința publică

din 2 decembrie 2014, instanța a pus în discuție excepția tardivității recursului

invocată de către intimații pârâți T.F. și T.T..

Deliberând cu

prioritate asupra acestei excepții procesuale, în temeiul art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., instanța o va respinge, constatând că urmare admiterii cererii de

recomunicare a hotărârii instanței de apel, formulată de reclamantul B.A., prin

apărător, la data de 7 martie 2014, acesta a exercitat calea de atac a

recursului la data de 10 martie 2014, în cadrul termenului legal prevăzut de

art. 301 C. proc. civ.

Procedând la

examinarea recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a considerentelor enunțate de instanța de apel, se constată că acesta

este nefondat, pentru cele ce urmează:

Potrivit

dispozițiilor art. 45 alin. (2

1

) contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice

și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora.

Alin. (5) al aceluiași articol prevede că prin derogare de la dreptul comun,

indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un

an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Termenul de un an la

care se referă textul de lege sus-menționat a fost prelungit succesiv prin

O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 și a expirat la data de 14

august 2002.

Reclamantul a

învestit instanța, la data de 5 iunie 2012, cu o acțiune în anulare a unor acte

subsecvente, și anume a solicitat constatarea nulității absolute a tuturor

contractelor de închiriere încheiate de pârâții Ț. (x/10 februarie 1959, y/1

iunie 1967, z/6 august 1979, w/26 iulie 1977 și x2/24 ianuarie 1991), iar în

petitul doi a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. x3 din 1 aprilie 1997, încheiat între aceiași pârâți și

Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC H.N. SA, ca fiind

încheiat ilegal, pe de o parte, pentru că pârâții nu aveau câștigată în mod

valabil calitatea de chiriaș și nu puteau cumpăra în baza Legii nr. 112/1995,

iar pe de altă parte, pentru că imobilul cu privire la care s-a încheiat

contractul menționat nu putea intra în categoria imobilelor preluate de stat cu

titlu și nu intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.

Susținerea

referitoare la faptul că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit legea

în privința excepției lipsei de interes reținută cu privire la capătul 1 de

cerere și în privința excepției prescripției dreptului material la acțiunea în

declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită.

Astfel, se constată

că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, mai sus redate, întrucât cauza formulării primului

petit al cererii de chemare în judecată rezida exclusiv în intenția

reclamantului de a evita sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune

în ceea ce privește capătul 2 de cerere.

Dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile actelor de înstrăinare încheiate în baza

Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speță.

Raționamentul

instanței de apel, privit sub aspectul condițiilor generale de admisibilitate a

acțiunii în nulitate, promovate de reclamant, este unul corect, deoarece

reclamantul este interesat în a obține constatarea nulității absolute a

contractelor de închiriere, tocmai pentru folosul ce ar rezulta din

desființarea acestor contracte, și anume declararea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, lege specială, ce are

caracter derogatoriu de la dreptul comun conform principiului specialia

generalibus derogant.

Or, la data

promovării acțiunii, 5 iunie 2012, dreptul material la acțiunea având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

pârâți în baza Legii nr. 112/1995 era prescris, conform normelor imperative, cu

caracter derogator de la dreptul comun, din legea specială.

Temeiurile juridice

invocate de recurent și la care acesta face trimitere, și anume, Decretul nr.

547/1969 pentru ratificarea Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de

război și a crimelor contra umanității, adoptată de Adunarea Generală a

Organizației Națiunilor Unite la 26 noiembrie 1968 și Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, referitoare la admiterea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sunt lipsite de relevanță în cauza pendinte, față de elementele

ce trebuie analizate cu prioritate, nefiind de natură a susține teza privind

aplicabilitatea în cauză a Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de

război și a crimelor împotriva umanității.

Faptul că autorul

reclamantului și-a pierdut proprietatea, ca efect al Decretului de

naționalizare nr. 92/1950, nu se poate încadra în sfera crimelor împotriva

umanității, raportat la natura diferită a faptelor din cele două categorii, în

primul caz - deposedările de proprietăți ca urmare a naționalizării, măsură

distinctă de cea a condamnărilor cu caracter politic și măsurilor

administrative asimilate acestora și crimele împotriva umanității așa cum sunt

sunt acestea definite prin Decretul nr. 547/1969 pentru ratificarea Convenției

asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra

umanității, în cel de-al doilea caz.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 9A din data de 15

ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității recursului invocată de către intimații pârâți T.F. și Ț.T.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 9A din

data de 15 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 9274/3/2013.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2014.

Procesat de GGC - CL