ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3401/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul B.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții T.F., T.T. și Primăria Municipiului București următoarele: 1. constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de închiriere încheiate de pârâți, cu privire la apartamentul în care locuiesc, pentru cauză ilicită, respectiv a contractelor de închiriere x din 10 februarie 1959, y din 1 iunie 1967, z din 6 august 1979, w din 26 iulie 1977 și x2 din 24 ianuarie 1991; 2. constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 1 aprilie 1997, încheiat între pârâții Ț. și Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC H.N.

SA, fiind încheiat ilegal, pe de o parte, pentru că pârâții nu aveau câștigată în mod valabil calitatea de chiriaș și nu puteau cumpăra în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, pentru că imobilul cu privire la care s-a încheiat contractul menționat nu putea intra în categoria imobilelor preluate de stat cu titlu și nu intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul din str. P., în care se află și apartamentul ocupat de pârâții Ț., a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul reclamantului, numitul S.G. (G.), poziția nr. 6932 în lista anexă a decretului, referitoare la imobilele naționalizate. După naționalizare, conform art. 7 din Decretul nr. 92/1950, imobilul autorului său a trecut în administrarea Comitetului provizoriu al Sfatului Popular al Municipiului București, iar ulterior în administrarea I.A.I.

Raionul Stalin. La 10 februarie 1959 pârâta T.F. a închiriat apartamentul nr. 1 din clădirea imobilului naționalizat de la autorul reclamantului, conform Contractului de închiriere pentru locuințe x din 10 noiembrie 1959. Conform mențiunilor din contractul de vânzare nr. x3 din 1 aprilie 1997, pârâta T.F., în afara contractelor de închiriere menționate, a mai încheiat și contractele de închiriere w din 26 iulie 1977 și x2 din 24 ianuarie 1991. La 1 aprilie 1997, pârâților Ț. li s-a vândut apartamentul nr. 1 din imobil, prin contractul nr. x3, în baza Legii nr. 112/1995. La 3 aprilie 2002, reclamantului i s-a restituit, în baza Legii nr. 10/2001, numai partea de imobil care nu fusese vândută în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește contractul de închiriere din anul 1952, reclamantul a făcut trimitere la o serie de reglementări cuprinse în Decretul nr. 78/1952 ce a stat la baza încheierii acestuia, privitoare la condițiile ce trebuiau îndeplinite la închiriere, aceasta fiind membru de partid, iar repartizarea către ea a apartamentului naționalizat s-a făcut în mod imoral. Reclamantul a invocat prevederile art. 968 C. civ., contractele de închiriere încheiate în favoarea pârâtei fiind nule absolut. Privitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x3/1997, reclamantul a susținut, în esență, că s-au încălcat prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât cumpărătorii nu dobândiseră în mod valabil calitatea de chiriași.

În susținere, reclamantul a apelat la normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, în raport de care a arătat că imobilul preluat conform Decretului nr. 92/1950, contrar constituției în vigoare la acea vreme cât și normelor internaționale, a făcut obiectul unei preluări fără titlu valabil. Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat necompetența materială de soluționare a cauzei de către judecătorie, dată fiind valoarea litigiului, aspect în raport de care s-a și declinat competența materială în favoarea Tribunalului București. Pârâții au invocat și prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul 2 al cererii de chemare în judecată, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și ca o consecință a admiterii acesteia, au invocat lipsa de interes a reclamantului în ceea ce privește capătul 1 din cerere.

Pe fond, pârâții au susținut în apărare că în ceea ce privește valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare se impune a se face o raportare la momentul încheierii contractului de închiriere, cel din 1991, ce a stat la baza cumpărării apartamentului. De asemenea, au arătat și faptul că în acțiunea de revendicare prin comparare de titluri, reclamantul a pierdut, făcând trimitere și la jurisprudența instanței supreme în materie. Prin Sentința civilă nr. 24110 din 14 decembrie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, ținând seama de valoarea obiectului cererii, de aproximativ 629.917 lei și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 9274/3/2013, la data de 5 martie 2013. Prin Sentința civilă nr. 1238 din 13 iunie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul 2 din cererea introductivă de instanță, a respins ca prescris capătul 2 din cererea de chemare în judecată și a respins ca lipsit de interes capătul 1 din cererea introductivă, privind nulitatea contractelor de închiriere.

În ceea ce privește excepțiile invocate, analizate cu prioritate, tribunalul a reținut că, într-adevăr, cererea reclamantului privind anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții au cumpărat apartamentul din litigiu, este prescrisă, Legea specială nr. 10/2001 prin derogare de la dreptul comun, în privința imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995 și al căror regim cade sub incidența sa, stabilind un termen de 1 an de la intrarea în vigoare, în care se putea solicita de către persoana interesată de restituirea în proprietate a unui astfel de bun, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea foștilor chiriași. Or, reclamantul a înțeles să promoveze cererea în nulitate de față, cu mult peste termenul reglementat de legea specială prin art. 45, motivele de nulitate invocate fiind tocmai în legătură cu nerespectarea condițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților.

În consecință, față de această soluție, cererea reclamantului privind nulitatea contractelor de închiriere încheiate în favoarea acelorași pârâți, apare ca lipsită de interes, folosul practic vizat de către reclamant urmare a eventualei constatări a nulității acestora, respectiv desființarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților și redobândirea dreptului de proprietate, nemaiputând fi atins. Prin Decizia civilă nr. 9A din data de 15 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul B.A., împotriva Sentinței civile nr. 1238 din 13 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A obligat apelantul la 1.000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Susținerile apelantului nu pot fi reținute în condițiile în care din analizarea modului în care acesta și-a formulat acțiunea în nulitatea actelor juridice menționate și a condițiilor de admisibilitate a acesteia din perspectiva fiecărei categorii de acte juridice (contracte de închiriere, respectiv contract de vânzare-cumpărare), rezultă că ordinea în care tribunalul a analizat cele două excepții era una necesară, indiferent de motivele de nulitate invocate pentru fiecare categorie de acte ori de topica din petitul cererii de chemare în judecată.

Sub aspectul condițiilor generale de admisibilitate a acțiunii în nulitate, promovate de reclamant, în mod special interesând interesul acestuia de a obține constatarea nulității absolute a contractelor de închiriere, instanța de apel a constatat că singurul folos ce rezultă din desființarea acestor contracte, în ceea ce îl privește pe reclamant, este efectul pe care chiar acesta îl evidențiază în cererea de chemare în judecată, anume declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 (ca urmare a faptului că, retroactiv, pârâții nu ar mai îndeplini calitatea de chiriași). De altfel, chiar apelantul reclamant susține în cuprinsul cererii de apel că interesul său în constatarea nulității contractelor de închiriere rezidă în posibilitatea de a obține restituirea în natură a imobilului în ipoteza declarării nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Ca atare, analizarea interesului reclamantului în a cere constatarea nulității contractelor de închiriere presupunea în mod obligatoriu din partea instanței să cerceteze dacă o acțiune în declarare a nulității contractului de vânzare- cumpărare mai putea fi exercitată de reclamant, în condițiile în care era învestită chiar de reclamant și cu acest capăt de cerere. Or, în condițiile în care, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nu mai putea fi obținută de reclamant ca urmare a intervenirii prescripției dreptului la acțiune, ca efect al prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001, interesul în a cere declararea nulității contractelor de închiriere nu mai subzistă.

Referitor la cea de-a doua critică, vizând excepția prescripției dreptului la acțiune cât privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel a constatat, de asemenea, netemeinicia susținerii apelantului potrivit cu care, dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 contravin unor reglementări cuprinse în tratate internaționale la care România a aderat, în principal, Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.

A reținut instanța de apel că referirea la Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale este fără nicio relevanță sub aspectul elementelor ce trebuie analizate în cauză, concluzia la care ajunge instanța de contencios constituțional în sensul necesității ca "persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil)", nefiind de natură a susține teza apelantului privind aplicabilitatea Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.

Totodată, s-a statuat că pierderea de către autorul reclamantului a proprietății asupra imobilului ca efect al unui decret de naționalizare nu poate fi încadrată în sfera crimelor împotriva umanității, astfel cum consideră acesta, dată fiind natura diferită a faptelor din cele două, instanța de apel considerând relevantă sub acest aspect inclusiv trimiterea pe care apelantul a făcut-o la definiția acestor din urmă categorii de fapte, prezentată însă într-o traducere eronată și care a determinat concluzia greșită a acestuia.

În aceste condiții, s-a concluzionat că aprecierea primei instanțe sub aspectul aplicabilității în cauză, cât privește pretențiile de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a dispozițiilor speciale ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, este corectă și că soluția privind excepția prescripției dreptului la acțiune își găsește deplin temei în prevederile menționate, dat fiind că cererea a fost formulată cu mult după împlinirea termenului de prescripție. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul B.A., criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârilor instanțelor fondului, rejudecarea în fond a cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Prin criticile formulate, recurentul reclamant a susținut următoarele: Instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit legea în privința excepției lipsei de interes reținută cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de închiriere încheiate de intimata T.F. și a încălcat și a aplicat greșit legea în privința excepției prescripției dreptului material la acțiunea în declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Recurentul reclamant a învederat că, în mod greșit, instanța de apel, ca și prima instanță, pentru a soluționa excepția lipsei de interes în promovarea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de închiriere pe care intimata T.F.

le-a încheiat în timpul regimului comunist și pe baza cărora și-a justificat calitatea de chiriaș al statului pentru a încheia contractul de vânzare în baza Legii nr. 112/1995, a inversat logica situațiilor, pornind de la efect la cauză, iar nu de la cauză la efect. Consideră că analizarea interesului reclamantului presupunea în mod obligatoriu din partea instanței să cerceteze dacă o acțiune în declarare a nulității contractului de vânzare-cumpărare mai putea fi exercitată de reclamant în condițiile în care era învestită chiar de reclamant cu acest capăt de cerere. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este consecința (efectul) preexistenței calității de chiriaș constituită legitim și legal pe baza contractelor de închiriere a căror nulitate a solicitat-o (cauza).

În absența unor contracte de închiriere valabil încheiate nu exista calitatea de chiriaș valabil dobândită, iar dacă nu exista calitatea de chiriaș valabil dobândită, nu exista nici posibilitatea legală a cumpărării în baza Legii nr. 112/1995. Consideră că acesta este raționamentul pe care instanțele fondului l-au ignorat complet, inversând logica situațiilor. În mod greșit, instanțele fondului au reținut mai întâi prescripția dreptului material la acțiunea în declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Invocă incidența în speță a Deciziei nr. 1358/2010 a CCR sub aspectul că naționalizarea săvârșită de regimul comunist a constituit un act de persecuție din motive politice, precum și incidența Convenției ratificată de România prin decretul nr. 547/1969 întrucât actele de persecuție din motive politice intră în domeniul său de reglementare, iar răspunderea juridică în privința lor este imprescriptibilă extinctiv (art. I din Convenție). Subliniază că fundamentul perfectării contractelor de închiriere a fost actul de naționalizare din 1950, iar în absența acestuia nu ar fi existat posibilitatea închirierii bunului naționalizat către intimata Ț., iar fără calitatea de chiriaș legal și legitim dobândită, nu s-ar fi putut perfecta contractul de vânzare în baza Legii nr. 112/1995.

Sub acest aspect, precizează că are tot interesul (legitim, personal și actual) de a se constata că actele subsecvente naționalizării se întemeiază pe un act de persecuție din motive politice, iar constatarea în justiție a acestui aspect este imprescriptibilă extinctiv. În ședința publică din 2 decembrie 2014, instanța a pus în discuție excepția tardivității recursului invocată de către intimații pârâți T.F. și T.T.. Deliberând cu prioritate asupra acestei excepții procesuale, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța o va respinge, constatând că urmare admiterii cererii de recomunicare a hotărârii instanței de apel, formulată de reclamantul B.A., prin apărător, la data de 7 martie 2014, acesta a exercitat calea de atac a recursului la data de 10 martie 2014, în cadrul termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. Procedând la examinarea recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a considerentelor enunțate de instanța de apel, se constată că acesta este nefondat, pentru cele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2 1 ) contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora. Alin. (5) al aceluiași articol prevede că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de un an la care se referă textul de lege sus-menționat a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 și a expirat la data de 14 august 2002. Reclamantul a învestit instanța, la data de 5 iunie 2012, cu o acțiune în anulare a unor acte subsecvente, și anume a solicitat constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de închiriere încheiate de pârâții Ț. (x/10 februarie 1959, y/1 iunie 1967, z/6 august 1979, w/26 iulie 1977 și x2/24 ianuarie 1991), iar în petitul doi a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x3 din 1 aprilie 1997, încheiat între aceiași pârâți și Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC H.N.

SA, ca fiind încheiat ilegal, pe de o parte, pentru că pârâții nu aveau câștigată în mod valabil calitatea de chiriaș și nu puteau cumpăra în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, pentru că imobilul cu privire la care s-a încheiat contractul menționat nu putea intra în categoria imobilelor preluate de stat cu titlu și nu intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995. Susținerea referitoare la faptul că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit legea în privința excepției lipsei de interes reținută cu privire la capătul 1 de cerere și în privința excepției prescripției dreptului material la acțiunea în declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită.

Astfel, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, mai sus redate, întrucât cauza formulării primului petit al cererii de chemare în judecată rezida exclusiv în intenția reclamantului de a evita sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul 2 de cerere. Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile actelor de înstrăinare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speță.

Raționamentul instanței de apel, privit sub aspectul condițiilor generale de admisibilitate a acțiunii în nulitate, promovate de reclamant, este unul corect, deoarece reclamantul este interesat în a obține constatarea nulității absolute a contractelor de închiriere, tocmai pentru folosul ce ar rezulta din desființarea acestor contracte, și anume declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, lege specială, ce are caracter derogatoriu de la dreptul comun conform principiului specialia generalibus derogant. Or, la data promovării acțiunii, 5 iunie 2012, dreptul material la acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 era prescris, conform normelor imperative, cu caracter derogator de la dreptul comun, din legea specială.

Temeiurile juridice invocate de recurent și la care acesta face trimitere, și anume, Decretul nr. 547/1969 pentru ratificarea Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 26 noiembrie 1968 și Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt lipsite de relevanță în cauza pendinte, față de elementele ce trebuie analizate cu prioritate, nefiind de natură a susține teza privind aplicabilitatea în cauză a Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.

Faptul că autorul reclamantului și-a pierdut proprietatea, ca efect al Decretului de naționalizare nr. 92/1950, nu se poate încadra în sfera crimelor împotriva umanității, raportat la natura diferită a faptelor din cele două categorii, în primul caz - deposedările de proprietăți ca urmare a naționalizării, măsură distinctă de cea a condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora și crimele împotriva umanității așa cum sunt sunt acestea definite prin Decretul nr. 547/1969 pentru ratificarea Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, în cel de-al doilea caz. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 9A din data de 15 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului invocată de către intimații pârâți T.F. și Ț.T. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 9A din data de 15 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 9274/3/2013. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2014. Procesat de GGC - CL