ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2424/2019

Ședința publică din data de 11 decembrie 2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 29 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au formulat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Administrația Fondului Imobiliar și C., acțiune în anularea Dispoziției nr. 17639/03 decembrie 2013, emisă de Primarul municipiului București, și a Protocolului de predare primire încheiat de Administrația Fondului Imobiliar sub nr. 46717/28 ianuarie 2014, vizând restituirea în natură a imobilului situat în București, Strada x nr. 14, alcătuit din teren în suprafață de 432 mp și construcție compusă din apartamentele situate la parter și la etaj; în subsidiar au solicitat să se constate calitatea reclamanților de chiriași ai statului, faptul că în speță sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei C. să respecte prevederile legale și să-i notifice în condițiile art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999, în vederea încheierii unui nou contract de închiriere.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 94 lit. j), art. 95, art. 98, art. 101 alin. (2) C. proc. civ., O.G. nr. 80/2013, O.U.G. nr. 40/1999, art. 2502, art. 2517, art. 555, art. 1246 și art. 1247 C. civ.

La data de 14 aprilie 2015, anterior primului termen de judecată, reclamanții A. și B. au depus cerere modificatoare a acțiunii, prin care, au arătat că nu mai solicită judecata capătului subsidiar al acțiunii introductive, ci admiterea acțiunii modificatoare constând în constatarea nulității Dispoziției nr. 17639/03 decembrie 2013, precum și a Protocolului de predare primire încheiat de Administrația Fondului Imobiliar sub nr. 46717/28 ianuarie 2014, în contradictoriu numai cu Municipiul București, prin primar, și cu Administrația Fondului Imobiliar (AFI).

La data de 30 octombrie 2014, pârâtul Municipiului București, prin Primarul General, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de către reclamanții A. și B., ca neîntemeiată, și menținerea Dispoziției nr. 17639/3 decembrie 2013, ca fiind legală și temeinică; de asemenea, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București.

La data de 06 noiembrie 2014, pârâta-reclamantă C. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Aceasta a invocat excepția lipsei de interes a pârâților cu privire la primul capăt de cerere din acțiunea introductivă privind "anularea Dispoziției PMB nr. 17639/2013 și a procesului-verbal de predare primire emis de AFI nr. 46717/2014", precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind "constatarea calității pârâților de chiriași ai statului"; pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvențională s-a solicitat obligarea reclamanților-pârâți B. și A. la plata sumei de 5.000 RON/lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului de la etajul imobilului situat în București, str. x, sector 1 București, de la data de 20 februarie 2014 (data intabulării), până la data evacuării efective a spațiului de către reclamanții-pârâți; obligarea reclamanților-pârâți D. și a pârâtei Primăria municipiului București, în solidar, la plata sumei de 200.000 RON reprezentând despăgubiri civile pentru abuzul de drept care a avut drept consecință reconstituirea cu mare întârziere a dreptului său de proprietate și temporizarea intrării efective în posesia imobilului situat în București, str. x, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 07 octombrie 2015, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a tribunalului; a fost admisă excepția inadmisibilității cererii principale modificate și au fost respinse, ca rămase fără obiect, excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității, invocate de pârâtul Municipiul București.

Prin sentința civilă nr. 252/02 martie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, cererea de majorarea a onorariului de expert, fiind stabilit onorariu definitiv la suma de 1000 RON și a fost obligată pârâta-reclamantă să completeze onorariul de expert cu suma de 500 RON; a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea principală modificată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Administrația Fondului Imobiliar; a fost admisă, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă C., în contradictoriu cu reclamanții-pârâți A. și B.; au fost obligați reclamanții-pârâți să plătească pârâtei-reclamante suma de 38.046,24 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014; a fost respins, ca neîntemeiat, petitul al doilea al cererii reconvenționale și a fost obligată reclamanta-pârâtă la 1.746 RON, cheltuieli judiciare reprezentând taxă de timbru.

Împotriva sentinței primei instanțe și a încheierii din data de 07 octombrie 2015 au formulat apel reclamanții A. și B., iar împotriva sentinței a formulat apel și pârâta C..

Prin decizia nr. 442 A din 17 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelanții - reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 252/02 martie 2016 și încheierii din 07 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și de apelanta - pârâtă C., împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul București, prin Primarul General, și Administrația Fondului Imobiliar; a fost anulată sentința apelată și a fost reținută cauza spre rejudecare, acordându-se termen la 06 septembrie 2017.

Rejudecând cererea principală și cererea reconvențională în raport de dezlegările date prin decizia intermediară, prin decizia nr. 995 A din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis, în parte, cererea de majorare a onorariului de expert și a stabilit onorariul definitiv la suma de 1000 RON; a fost obligată pârâta - reclamantă să completeze onorariul de expert cu suma de 500 RON.

A fost respinsă cererea principală formulată de reclamanții-pârâți A. și B. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C. și cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Administrația Fondului Imobiliar, ca neîntemeiată.

A fost admisă, în parte, cererea reconvențională și au fost obligați reclamanții-pârâți să plătească pârâtei-reclamante suma de 8.301 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014; a fost respins, ca neîntemeiat, al doilea capăt al cererii reconvenționale.

Împotriva deciziilor civile nr. 442 A din 17 mai 2017 și nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții-pârâți B. și A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 septembrie 2018, sub nr. x/2014.

Cu privire la decizia intermediară nr. 442A din 17 mai 2017, recurenții au solicitat admiterea recursului și, în consecință, menținerea dispoziției de admitere a apelului declarat de aceștia, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Cu privire la decizia nr. 995 din 22 noiembrie 2017, recurenții au solicitat casarea acesteia cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, au arătat că instanța de apel a procedat nelegal, în decizia intermediară, prin admiterea apelului declarat de pârâta-reclamantă ca o consecință automată a admiterii apelului reclamanților-pârâți. Procedând astfel, fără o verificare a stabilirii situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță în ceea ce privește soluția dată cererii reconvenționale, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 479 C. proc. civ., fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.. Mai departe, prin admiterea apelului intimatei-pârâte ca efect al admiterii apelului reclamanților, instanța de apel a făcut posibilă soluționarea cererii reconvenționale într-un mod dezavantajos pentru reclamanți în raport cu soluția pronunțată de prima instanță. Pe această cale, s-a încălcat art. 481 C. proc. civ., fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Au susținut recurenții că, întrucât prin decizia finală a fost admisă cererea reconvențională și au fost obligați la plata sumei de 8,301 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, în condițiile în care intimata-pârâtă își formulase pretențiile în moneda națională (5.000 de RON pe lună pentru intervalul 20 februarie 2014-31 noiembrie 2014), instanța de apel a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ., astfel că este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, recurenții-reclamanți au susținut că prin decizia finală, instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă ale cărei considerente implică în mod necesar ideea că, atât timp cât contractul de vânzare încheiat între intimata-pârâtă și numitul E. nu a fost desființat, dreptul la restituirea imobilului potrivit Legii nr. 10/2001 nu se putea naște în patrimoniul intimatei-pârâtei. În consecință, față de încălcarea dispozițiilor de drept procesual privind autoritatea de lucru judecat și a dispozițiilor de drept material privind efectele contractului de vânzare, au susținut că sunt aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică recurenții au arătat că, prin decizia finală s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 243/13 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, prima hotărâre judecătorescă prin care a fost identificat imobilul supus dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv - potrivit autorizației de construire din anul 1931 - un corp de clădire cu subsol, parter și zid, iar nu o construcție cu subsol și două etaje, cum greșit s-a reținut în hotărârile ulterioare și în decizia finală.

Sub un alt aspect recurenții au susținut că apreciind, în decizia finală, că renunțarea necontestată a intimatei-reclamante la notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 este irelevantă cât privește validitatea dispoziției atacate, instanța de apel a încălcat regimul legal al actului juridic unilateral, astfel că este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât, în legătură cu cererea reconvențională, instanța a dedus vinovăția recurenților-reclamanți exclusiv din faptul intabulării dreptului de proprietate în beneficiul intimatei-pârâte, au fost încălcate dispozițiile legale privind condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește vinovăția, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivele de recurs decurgând din admiterea apelului intimatei-pârâte-reclamante ca efect automat al admiterii apelului declarat de reclamanții-pârâți, recurenții au arătat că, după ce a analizat apelul reclamanților prin prisma încălcării art. 78 alin. (2) de către prima instanță, instanța de apel a admis apelul intimatei-pârâte ca o consecință automată a admiterii apelului recurenților-reclamanți.

Rațiunea acestei soluții, explicată de către instanță, este incorectă. Potrivit instanței, această admitere automată a apelului intimatei-pârâte se impunea din cauza interdependenței dintre cererea principală și cererea reconvențională.

Este adevărat că soluția dată cererii reconvenționale depindea, în speță, de cea dată cererii principale, în sensul că: (i) în caz de admitere a cererii principale, s-ar fi respins cererea reconvențională, pârâta nemaiavând un titlu de proprietate și (ii) în caz de respingere a cererii principale, după caz, se putea admite sau respinge cererea reconvențională în ceea ce privește ambele capete ale acesteia.

Totuși, această interdependență nu impunea, în niciun caz, admiterea automată a apelului pârâtei-reclamante fără nicio analiză a stabilirii situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță; cum reclamanții-pârâți apelaseră încheierea din data de 7 octombrie 2017 și sentința primei instanțe inclusiv în privința soluției date cererii reconvenționale, instanța putea - constatând că de soluția dată cererii principale depindea soluția privind cererea reconvențională - să dispună rejudecarea atât a cererii principale, cât și a cererii reconvenționale, strict ca urmare a admiterii apelului reclamaților-pârâți.

Cu alte cuvinte, interdependența cererilor principală și reconvențională trebuia să fie folosită de instanța de apel pentru a determina obiectul rejudecării după admiterea apelului recurenților-pârâți, iar nu pentru a deduce o interdependență între cererile de apel cu consecința admiterii apelului intimatei-pârâte ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamanții-pârâți.

S-a susținut că, prin modul în care a procedat, curtea de apel nu a efectuat în decizia intermediară nicio analiză, prin prisma motivelor de apel invocate de către reclamanta-pârâtă sau a celor de ordine publică, cu privire la stabilirea situației de fapt și la aplicarea legii în ceea ce privește cererea reconvențională, singura în legătură cu care intimata-pârâtă a criticat sentința primei instanțe, încălcându-se regula înscrisa în art. 479 C. proc. civ.

Pe de altă parte, modul în care a procedat instanța de apel a avut ca rezultat și încălcarea principiului non reformatio în pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ. or, miza soluției de a se dispune rejudecarea cererii reconvenționale ca urmare a admiterii apelului declarat reclamanții-pârâți, iar nu în urma admiterii apelului pârâtei-reclamante, constă în corecta aplicare a art. 481 C. proc. civ.

Dacă, dată fiind interdependența cererilor, instanța ar fi dispus rejudecarea cererii principale și a cererii reconvenționale ca urmare a admiterii apelului reclamanților, atunci, cu privire la cererea reconvențională, ar fi fost posibilă doar o soluție în limita principiului non reformatio în pejus, care se aplică nu doar în cazul schimbării hotărârii atacate de către instanța de apel, ci și în ipoteza rejudecării după anulare.

Ca atare, ar fi fost posibilă doar o soluție de respingere sau de admitere pentru mai puțin decât s-a acordat intimatei-pârâte prin sentința apelată.

Dimpotrivă, în speță, cu toate că și-a însușit concluziile raportului de expertiză efectuat în primă instanță, instanța de apel a înlocuit suma acordată de către prima instanță în moneda națională (38,046.24) cu un echivalent în euro (8,301), soluție defavorabilă reclamanților-pârâți, a căror obligație de plată a despăgubirilor poate deveni, astfel, mai oneroasă până la data plății efective, având în vedere aprecierea monedei euro față de moneda națională.

Așadar, în speță, încălcarea principiului non reformatio în pejus este o consecință a încălcării, de către instanța de apel, a art. 479 C. proc. civ., prin admiterea automată a apelului intimatei-pârâte ca urmare a admiterii apelului recurenților-pârâți.

Or, încălcarea regulilor de procedură menționate sunt prevăzute sub sancțiunea nulității [art. 174 alin. (1) C. proc. civ..], ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs privind încălcarea principiului disponibilității, recurenții-reclamanți au arătat că, prin primul capăt al cererii reconvenționale, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamanților-pârâți la plata sumei de 5.000 de RON pe lună pentru perioada 20 februarie 2014 - 31 noiembrie 2014, reprezentând despăgubiri pentru privarea de folosința imobilului.

Prin sentința pronunțată, prima instanță a admis în parte cererea și a stabilit despăgubiri de 38.046,24 de RON. Dimpotrivă, în rejudecarea cererii reconvenționale, instanța de apel i-a obligat pe reclamanți la plata sumei de 8,301 euro, reprezentând echivalentul în euro al despăgubirilor determinate de prima instanță.

Or, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ.:

"obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților". Astfel, în ceea ce privește obiectul cererii, instanța este ținută de cererea părții, ale cărei limite nu le poate depăși, obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituind garanția aplicării principiului disponibilității reglementat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, de vreme ce despăgubirile stabilite de instanța de apel sunt destinate să o plaseze pe intimata-pârâtă în postura în care s-ar fi găsit dacă ar fi putut încasa fructele civile ale bunului, iar situația-regulă pentru dobândirea fructelor civile ar fi reprezentat-o, în lipsa altor probe, o închiriere între rezidenți - ipoteză în care plățile s-ar fi făcut în moneda națională potrivit art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, nu există un motiv întemeiat pentru cuantificarea despăgubirii într-o monedă străină.

Cu referire la motivul de recurs constând în încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, recurenții-reclamanți au arătat că, prin decizia nr. 81A/16 ianuarie 2003, devenită irevocabilă, pronunțată în dosarul nr. x/2002 (având ca obiect cea de-a două acțiune în revendicare de drept comun formulată de către intimata-pârâtă), a fost respinsă acțiunea intimatei din prezenta cauză pentru considerentul decizoriu că, vânzând imobilul către F. (care, la rândul său, a vândut către E.), intimata-pârâtă nu poate avea calitatea de proprietar, necesară pentru admiterea acțiunii în revendicare.

Prin decizia finală, bazându-se pe sentința nr. 243/13 februarie 2007 a Tribunalului București - ea însăși ulterioară deciziei nr. 81A - instanța de apel a apreciat că este irelevant considerentul menționat deoarece calitatea actuală de proprietar necesară pentru justificarea calității procesuale active în acțiunea în revendicare nu se confundă cu calitatea de persoană îndreptățită la măsura restituirii în natură potrivit Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect, decizia finală încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003, deoarece considerentul amintit presupune, ca o consecință necesară, transmiterea către cumpărătorul final, E., a tuturor drepturilor și acțiunilor de care depinde exercitarea dreptului cumpărat, inclusiv a dreptului la obținerea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, din art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/1001 nu trebuie trasă concluzia că beneficiarii măsurilor reparatorii pot fi, literal, numai proprietarul deposedat abuziv sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, ci doar că aceste categorii de persoane sunt titularii originari ai dreptului la măsuri reparatorii. Acest drept, însă, este susceptibil de transmisiune, existând numeroase cazuri jurisprudențiale în care dreptul la măsuri reparatorii a fost exercitat, de exemplu, de către terți cumpărători ai drepturilor succesorale de la moștenitorii vizați de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 1325 din C. civ. de la 1864, aplicabil contractelor de vânzare încheiate în perioada 1995-1996, cumpărătorul dobândește toate drepturile și acțiunile accesorii dreptului cumpărat; împrejurarea că dreptul la măsuri reparatorii s-a născut ulterior vânzărilor, prin efectul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu infirmă această concluzie deoarece contractul de vânzare poate purta și asupra unui bun care poate exista în viitor.

Pe de altă parte, concluzia contrară, adică ideea că numitul E. a cumpărat bunul printr-un contract eficace - nedesființat până în prezent - dar că dreptul la măsuri reparatorii poate aparține doar intimatei-pârâte, conduce la rezultatul existenței concomitente a două titluri de proprietate asupra bunului și echivalează cu consfințirea unei cauze de evicțiune de drept prin fapta proprie a intimatei-pârâte.

Au susținut recurenții-reclamanți că, tocmai pentru că intimata a vândut drepturile sale asupra imobilului și pentru că, în mod accesoriu, au fost înstrăinate toate drepturile prezente sau viitoare a căror reținere de către vânzătoare ar constitui o evicțiune, trebuie admis că, și dacă s-ar fi născut în patrimoniul intimatei-pârâte în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la măsuri reparatorii s-a transmis către cumpărătorul final, E., prin efectul automat al contractelor de vânzare care nu au fost desființate. Prin urmare, pierderea acestui din urmă drept de către intimata-pârâtă, în favoarea cumpărătorului E., este consecința necesară a vânzării eficace a bunului, deci este presupusă de considerentul decizoriu al deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003.

Sentința nr. 243/13 februarie 2007 nu infirmă această concluzie pentru că, în măsura în care a făcut o disociere absolută între cele două calități, această sentință a încălcat, la rândul său, implicațiile necesare ale deciziei nr. 81A/16 ianuarie 2003.

Pentru aceste motive, în opinia recurenților-reclamanți, nu s-au aplicat corect dispozițiile privind autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 81 A/16 ianuarie 2003 și nici cele privind efectele contractelor succesive de vânzare-cumpărare cu privire la bunul care a făcut obiectul dispoziției atacate (în special art. 1325 C. civ. 1864), fiind aplicabile motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs constând în încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 243/13 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, recurenții-reclamanți au arătat că prin această hotărâre judecătorească, devenită definitivă și irevocabilă, s-a făcut o primă identificare exactă a bunului supus dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în contextul proceselor dintre părți privind restituirea imobilului. S-a reținut, astfel, că acesta este compus din subsol, parter și zid, astfel cum aceste componente sunt înscrise în autorizația de construire din data de 23 iunie 1931.

Ulterior, prin sentința nr. 2241/28 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, pronunțată cu privire la cererea intimatei-pârâte pentru emiterea dispoziției de restituire în natură, s-a reținut că imobilul ar fi compus dintr-un corp de clădire cu două apartamente, la parter și, respectiv, la etajul clădirii. Or, autorizația din data de 23 iunie 1931 nu vizează construcția unui etaj.

Prin decizia finală, instanța de apel a reținut că, în baza autorizației de construire nr. x/23 iunie 1931, imobilul ar fi compus din demisol, parter și etaj. Această structură nu reflectă, însă, conținutul autorizației și, în consecință, nici conținutul modului de identificare a imobilului în sentința nr. 243/13 februarie 2007.

În acest context, problema întinderii dreptului intimatei-pârâte la măsuri reparatorii pentru componentele de subsol, parter și etaj ale imobilului, nu trebuia considerată tranșată prin hotărârile anterioare, ci ar fi trebuit administrate probe pentru a determina existența sau inexistența unui titlu al proprietarilor originari G. asupra etajului clădirii; în caz contrar, nefiind făcută dovada dreptului de proprietate al proprietarilor originari, nici intimata-pârâtă nu poate beneficia de restituirea în natură pentru această parte a imobilului.

Omisiunea instanței de a se raporta la considerentele sentinței nr. 243/13 februarie 2007, prin care s-a identificat imobilul prin redarea cu acuratețe a conținutului autorizației de construire, reprezintă o încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței menționate, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au arătat că a fost încălcat regimul actului juridic unilateral prin reținerea irelevanței declarației de renunțare la notificare

Astfel, prin declarația înregistrată sub nr. x/8 ianuarie 2003 la unitatea notificată (Primăria municipiului București), intimata-pârâtă a renunțat la notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001. Mai mult, în dosarul nr. x/2002 (a două acțiune în revendicare a intimatei-pârâte) instanța de apel, prin decizia nr. 81 A/2003, a consemnat că intimata-pârâtă din prezenta cauză a depus declarația de renunțare în dosar.

Renunțarea nu a fost negată sau contestată, iar ignorarea acesteia reprezintă un viciu grav al mai multor hotărâri pronunțate între părți, inclusiv al deciziei finale din prezenta cauză.

Astfel, instanța de apel, urmând un considerent din sentința nr. 243/13 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și din deciziile nr. 49/A/28 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, și nr. 9688/26 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut că renunțarea la notificare ar fi irelevantă deoarece Primarul municipiului București nu a luat act de renunțare, ci a procedat la respingerea acesteia pentru lipsa calității de persoană îndreptățită.

Totuși, decizia nr. 9688/26 noiembrie 2009 nu ar trebui înțeleasă în sensul grav al lipsei oricărei importanțe a unei renunțări la notificarea formulată de către intimata-pârâtă. Dimpotrivă, considerentul trebuie înțeles în contextul deciziei. Renunțarea nu era importantă, în speță, pentru motivul de nulitate invocat de către intimata-pârâtă în legătură cu dispoziția nr. 3055 din 31 mai 2004, anume greșita reținere a lipsei calității de persoană îndreptățită. Mai departe, prin sentința nr. 243/13 februarie 2007, instanța nu putea, anulând dispoziția de respingere a notificării pentru lipsa calității de persoană îndreptățită, să se substituie entității notificate și să soluționeze notificarea pe baza actului de renunțare al intimatei-pârâte.

Or, renunțarea la notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 este un act juridic unilateral. Efectele unor astfel de acte se produc - după cum acestea sunt sau nu sunt supuse comunicării - fie de la data comunicării actului către destinatar, fie chiar de la data încheierii sale de către autor. Pe de altă parte, ca aplicație a principiului forței obligatorii a actului juridic (art. 969 C. civ. 1864), actele unilaterale sunt irevocabile și nu există vreo excepție de la această regulă pentru ipoteza unei renunțări la notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001.

Ca atare, în speță, declarația de renunțare - necontestată - a devenit eficace, cel târziu, la data comunicării actului unilateral de renunțare, deci la data înregistrării la Primăria municipiului București (613/8 ianuarie 2003) și a produs un efect extinctiv irevocabil, stingând dreptul intimatei-pârâte la măsurile reparatorii solicitate prin notificare.

În consecință, în opinia recurenților-reclamanți, întrucât nu a procedat la o analiză a efectelor renunțării intimatei-pârâte la notificarea formulată, considerând, greșit, că întreaga problemă a fost tranșată prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2004, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a regimului actului unilateral, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs privitor la încălcarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, recurenții-reclamanți au arătat că, pentru a-i obliga la plata despăgubirilor solicitate prin cererea reconvențională, curtea de apel a considerat că este întrunită și condiția vinovăției acestora, prevăzută de art. 1357 C. civ. în vigoare, pe care instanța a dedus-o exclusiv din împrejurarea că, la 20 ianuarie 2014, s-a efectuat intabularea în cartea funciară a dreptului intimatei-pârâte. De asemenea, instanța a reținut ca fiind irelevantă împrejurarea că nu s-a dovedit că recurenților-reclamanți nu li s-a comunicat dispoziția atacată, soluția fiind criticabilă pentru cel puțin două motive.

În primul rând, decizia nr. 1293A/14 aprilie 2015, prin care a fost respinsă definitiv cererea de evacuare formulată de către pârâtă, a confirmat că situația juridică a imobilului era confuză, dată fiind, cel puțin, starea de proprietate comună asupra părților destinate folosinței comune, pe care recurenții-reclamanți erau, îndreptățiți să le folosească, dat fiind dreptul de proprietate pe care, independent de dispoziția atacată, recurenții-reclamanți îl aveau asupra garajului.

În condițiile recunoașterii, prin hotărârea menționată, a situației juridice confuze a imobilului și a existenței, pe rolul instanțelor, a unui proces având ca obiect partajul, nu se poate reține vinovăția recurenților-reclamanți în perioada pentru care s-au cerut despăgubiri prin cererea reconvențională, anume 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014, deoarece nu se poate considera că recurenții-reclamanți știau sau ar fi trebuit să știe că o privează fără drept pe intimata-pârâtă de posesia bunului.

În al doilea rând, soluția cuprinsă în decizia finală este nelegală deoarece faptul opozabilității dreptului prin înscrierea în cartea funciară nu presupune în mod necesar că recurenții-reclamanți au privat-o cu vinovăție pe intimata-pârâtă de folosința imobilului; într-adevăr, prin opozabilitate se înțelege doar dreptul părții de a invoca actul juridic - și drepturile izvorâte din acestea - împotriva terțului care ar ridica pretenții în legătură cu aceste drepturi.

Aplicată în speță, opozabilitatea față de recurenții-reclamanți a dispoziției atacate și a dreptului decurgând din aceasta însemna că, juridic, recurenții nu s-ar fi putut opune exercițiului dreptului.

Vinovăția, însă, ar fi presupus că, în fapt, recurenții-reclamanți au acționat cu intenție prejudiciabilă sau din culpă în sensul de a refuza părăsirea imobilului deși știau sau ar fi trebuit să știe că intimata-pârâtă are un titlu care le este opozabil. Or, o asemenea dovadă nu s-a făcut în cauză, recurenții-reclamanți nefiind informați cu privire la împrejurarea că intimata-pârâtă a dobândit un titlu cu privire la imobil, împrejurare despre care - fiind plecați până în acel moment în străinătate, în interes de serviciu - recurenții au aflat în iulie 2014, când au și acționat, imediat, pentru a opri procedura de executare silită (obținând suspendarea provizorie a executării silite).

Așadar, independent de opozabilitatea înscrierii în cartea funciară a dreptului decurgând din dispoziția atacată, o eventuală vinovăție a recurenților-reclamanți nu s-ar putea identifica decât, cel mult, începând cu luna iulie 2014.

Întrucât au fost aplicate greșit dispozițiile legale privind condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește vinovăția, în opinia recurenților, este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat; în subsidiar, a invocat excepția lipsei de interes a pârâților cu privire la primul capăt de cerere din acțiunea introductivă privind "anularea Dispoziției Primăriei Municipiului București nr. 17639/2013 și a procesului-verbal de predare primire emis de Administrația Fondului Imobiliar nr. 46717/2014", solicitând admiterea excepției și respingerea acestui capăt de cerere ca fiind formulat de persoane care nu justifică un interes legitim și personal.

Prin încheierea din ședința camerei de consiliu de la 23 octombrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de recurenții B. și A. împotriva deciziilor civile nr. 442 A din 17 mai 2017 și nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 11 decembrie 2019, cu citarea părților.

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 479 C. proc. civ. în sensul că a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă ca o consecință automată a admiterii apelului declarat de reclamanții-pârâți, fără a face o verificare a stabilirii situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță în ceea ce privește soluția dată cererii reconvenționale, creând astfel premisele rejudecării cererii reconvenționale în condiții dezavantajoase pentru reclamanții-pârâți.

Prin urmare, în cadrul aceluiași motiv de recurs s-a susținut și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., care reglementează principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, art. 479 C. proc. civ., purtând denumirea marginală "Dispoziții speciale privind judecata" dispune în sensul că: "(1) Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. (2) Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)."

În speță, prin decizia nr. 442 A din 17 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 252/02 martie 2016 și a încheierii din 07 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, precum și apelul declarat de apelanta-pârâtă C. împotriva aceleiași sentințe, a anulat sentința apelată și a reținut cauza, spre rejudecare.

Recurenții-reclamanți susțin în mod eronat că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., respectiv că ar fi admis apelul declarat de apelanta-pârâtă exclusiv în considerarea faptului că soluția dată cererii reconvenționale depindea de soluția dată cererii principale modificate.

În acest sens, Înalta Curte reține că instanța de apel a verificat limitele învestirii sale prin cererile de apel, atât în ceea ce privește apelul exercitat de reclamanții-pârâți, cât și în ceea ce privește apelul exercitat de pârâta-reclamantă, considerentele fiind structurate pe criticile formulate; împrejurarea că în decizia intermediară de admitere a apelurilor nu s-a făcut o analiză separată a celor două apeluri declarate în cauză, ci instanța de apel a examinat criticile în raport de problemele de drept invocate, nu conduce la concluzia nesocotirii limitelor învestirii sau a necercetării apelului declarat de apelanta - pârâtă - reclamantă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, subsecvent expunerii considerentelor privitoare la încălcarea de către tribunal a dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a arătat care sunt limitele rejudecării, respectiv care sunt criticile care nu au fost găsite fondate, referitoare la contravaloarea lipsei de folosință pe metru pătrat, care au fost dezvoltate prin cererile de apel în legătură cu primul capăt al cererii reconvenționale.

Astfel, a reținut curtea de apel că "nefondat susțin apelanții-reclamanti-pârâti că starea imobilului/vechimea si etajul imobilului ar fi determinat o valoare mai mică, de vreme ce expertiza luată în considerare la prima instanță a procedat la realizarea evaluării pe bază de comparabile, iar apelanții-reclamanti-pârâti nu invocă în apel alte comparabile care să poată fi utilizate sau că/de ce eventual ar trebui înlăturate comparabilele deja utilizate de expert cu aplicarea deja de corecții. De asemenea, nefondat susține apelanta-pârâtă-reclamantă că ar fi trebuit ca expertiza să ia în considerare "o medie a ofertelor comerciale avute în zonă", de vreme ce, așa cum s-a reținut și în încheierea de ședință de la 10.05.2017, cu referire la fila x a raportului de expertiză ce trimite la anexa trei a acestuia, expertul contabil a justificat în raportul de expertiză corecțiile aplicate, realizând evaluarea pe bază de comparabile și aplicări de corecții, nu prin vreo medie a vreunei părți a unor oferte comerciale, în raportul de expertiză regăsindu-se toate corecțiile aplicate, necontestate în concret de apelanta-reclamantă-pârâtă, care au dus la valoarea de 7,49E/mp/lună.

Față de toate cele arătate, luându-se în considerare și încheierea din 10.05.2017 cu referire la inutilitatea noii expertize cerute la acel termen de apelanta-reclamantă-pârâtă, se vor admite apelurile în limitele considerentelor mai sus expuse și se va anula sentința ce nelegal (contrar art. 78 alin. (2) C. proc. civ.) a admis excepția inadmisibilității, urmând ca și criticile apelantei-pârâte - reclamante referitoare la întinderea imobilului (suprafaței) ocupată de reclamanții-pârâti pe perioada 20.02.2014-30.11.2014 să se analizeze în rejudecare, împreună cu restul susținerilor și apărărilor în măsura în care încă nu au primit dezlegare ale tuturor părților din proces, inclusiv ale apelanților-reclamanți-pârâți."

Prin urmare, nu pot fi primite criticile prin care recurenții au susținut că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 479 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, nu sunt fondate nici criticile privitoare la înrăutățirea situației apelanților-reclamanți-pârâți în propria cale de atac.

În acest sens, Înalta Curte reține că principiul non reformatio in pejus, reglementat de art. 481 C. proc. civ., este menit a-l proteja pe titularul unei căi de atac de obținerea unei soluții nefavorabile în raport cu cea cuprinsă în hotărârea atacată, în propria cale de atac.

Această regulă nu limitează soluțiile ce pot fi pronunțate în căile de atac atunci când acestea sunt declarate de părți cu interese contrare, așa cum este ipoteza în speță.

Astfel, soluția dată cererii reconvenționale fiind criticată în apel atât de reclamanții-pârâți, cât și de pârâta-reclamantă, principiul non reformatio in pejus nu poate fi invocat cu succes.

Așa cum s-a arătat, admiterea apelului declarat de pârâta-reclamantă nu a reprezentat o consecință exclusivă a admiterii apelului declarat de reclamanții-pârâți; în realitate, în raport de circumstanțele particulare ale cauzei determinate de respingerea, în mod nelegal, ca inadmisibil, a petitului formulat pe cale principală, și de soluționare pe fond, în primă instanță, a cererii reconvenționale, considerentele curții de apel referitoare la necesitatea rejudecării cererii reconvenționale au fost impuse de împrejurarea că o eventuală admitere a cererii principale ar fi lipsit de fundament cererea reconvențională.

Însă, în rejudecare, în raport de criticile formulate atât de reclamanții-pârâți, cât și de pârâta-reclamantă, nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți prin care au invocat aplicarea, în beneficiul lor, a principiului non reformatio in pejus.

Examinând în continuare criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, din perspectiva stabilirii obligației de plată a contravalorii lipsei de folosință în euro, în condițiile în care pârâta-reclamantă a formulat solicitarea de plată în moneda națională, iar dispozițiile bancare prevăd că plățile între rezidenți se fac în RON, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă, în parte, cererea reconvențională, fiind obligați reclamanții - pârâți să plătească pârâtei - reclamante suma de 8.301 euro, respectiv echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014.

Art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevede că:

"obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar potrivit dispozițiilor art. 3 din Regulamentul nr. 4 din 1 aprilie 2005, republicat, privind regimul valutar:

"(1) Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută, care se pot efectua și în valută."

Cu referire la modalitatea în care curtea de apel a dat eficiență principiului disponibilității, sub aspectul respectării limitelor învestirii din perspectiva obiectului primului capăt al cererii reconvenționale, Înalta Curte reține că pârâta-reclamantă C. a solicitat obligarea reclamanților-pârâți B. și A. la plata contravalorii lipsei de folosință a apartamentului amplasat la etajul imobilului situat în București, str. x, începând cu data de 20 februarie 2014, până la data evacuării acestuia; pârâta-reclamantă a indicat în cuprinsul cererii reconvenționale o sumă de 5000 RON pe lună.

Cum această valoare are rolul de a estima pretențiile titularului cererii, conform art. 194 lit. c) C. proc. civ., cu prilejul judecății în primă instanță a fost administrată proba cu expertiză judiciară contabilă, probă care a fost valorificată și de curtea de apel cu prilejul rejudecării fondului.

Pe baza acestei probe, prin care expertul a determinat, prin metoda comparației, o contravaloare a lipsei de folosință de 894 euro/lună, curtea de apel a stabilit în sarcina reclamanților-pârâți B. și A. obligația de plată a echivalentului în RON, la cursul BNR din ziua plății, a sumei de 8.301 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014.

Sub aspectul obiectului primului petit al cererii reconvenționale, Înalta Curte reține că s-a solicit obligarea reclamanților-pârâți la contravaloarea lipsei de folosință pe perioada menționată, cererea fiind soluționată în limitele formulării ei.

Înalta Curte reține că nu pot fi primite susținerile recurenților în sensul că indicarea în cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 995 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a unei sumei în euro are drept consecință încălcarea principiului disponibilității întrucât, în conformitate cu dispozițiile explicite cuprinse în dispozitiv, plata urmează a fi făcută în monedă națională; din această perspectivă nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

Nemulțumirea recurenților vizează în fapt caracterul determinabil al pretențiilor deduse judecății prin cererea reconvențională, care au fost admise, dar această nemulțumire nu poate fi circumscrisă motivelor de nelegalitate invocate; de altfel, Înalta Curte constată că acest mod de determinare a cuantumului obligației de plată este consecința faptului că prin raportul de expertiză contabilă întocmit la judecata în fond suma datorată pentru lipsa de folosință a fost stabilită la 894 euro/lună. Pe baza acestei valori, aplicând cursul BNR din data de 29 decembrie 2015, la data întocmirii raportului de expertiză, valoarea în RON a sumei de 8301 euro, calculată pentru perioada 20 februarie 2014 - 30 noiembrie 2014, reprezenta 38.046,24 RON, în vreme ce valoarea la data plății urmează a fi determinată prin raportare la cursul BNR de la acel moment.

Or, modalitatea de determinare pe baza probelor administrate a cuantumului acestor pretenții excede controlului de legalitate în recurs.

Cu referire la criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 81 A/16 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă, prin care a fost respinsă o acțiune în revendicare de drept comun formulată de intimata C. pentru lipsa calității de proprietar, Înalta Curte reține că examinând fondul cererii formulate pe cale principală, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 17639/03 decembrie 2013 a Primăriei municipiului București și a protocolul nr. MS/46717/28 ianuarie 2014 încheiat între pârâta-reclamantă și Administrația Fondului Imobiliar, curtea de apel a expus istoricul litigios al imobilului și a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22 decembrie 1930, încheiat cu H., soții G. au dobândit terenul situat în București, str. x, teren pe care au edificat o construcție în baza autorizației de construire nr. x/23 iunie 1931, compusă din demisol parter și etaj; imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Pârâta-reclamantă a invocat calitatea de succesoare în drepturi a foștilor proprietari în cadrul unei acțiuni în revendicare formulată în contradictoriu cu Primăria municipiului București, care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 4340/1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București. Prin sentința arătată s-a dispus restituirea în proprietatea C. a imobilului situat în București, str. x. După rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței, pârâta-reclamantă C. a vândut imobilul către F., care, la rândul său, l-a vândut către E..

Ulterior acestor vânzări, prin decizia civilă nr. 823/15 martie 1996, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a fost admis recursul în anulare și a fost desființată sentința civilă nr. 4340/1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.

În temeiul Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului București a înstrăinat apartamentul situat la etaj reclamanților - pârâți A. și B., prin contractul nr. x/30 septembrie 1996.

Într-un proces în care au figurat în calitate de părți atât reclamanții-pârâți, cât și pârâta-reclamantă din prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 3088/07 aprilie 1999, Judecătoria Galați a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x/30 septembrie 1996, dispunând și repunerea părților în situația anterioară. Aceeași soluție a fost dispusă și în privința contractului de vânzare-cumpărare care a avut ca obiect celălalt apartament situat în același imobil. Sentința civilă nr. 3088/07 aprilie 1999 a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 1639/21 decembrie 1999 a Tribunalului Galați și irevocabilă prin decizia civilă nr. 582/R/20 octombrie 2008 a Curții de Apel Galați.

În anul 1997, pârâta-reclamantă a formulat o nouă acțiune în revendicare a imobilului, care a făcut obiectul dosarului x/1997, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București. Prin decizia civilă nr. 81/A/16 ianuarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, menținută prin decizia civilă nr. 1805/12 septembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2003, a fost respinsă acțiunea în revendicare, instanța reținând că C. nu are calitate procesuală activă, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat către F. și, ulterior, către E..

Prin notificarea nr. 2597/08 august 2001, pârâta-reclamantă a solicitat Primăriei municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în București. str. x. Sector 1.

Prin dispoziția nr. x/31 mai 2004, emisă de Primarul General al municipiului București, notificarea nr. x/2001 a fost respinsă pentru lipsa calității de persoană îndreptățită, această dispoziție fiind întemeiată pe decizia civilă nr. 81/A/16 ianuarie 2003 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, astfel cum a fost menținută prin decizia civilă nr. 1805/12 septembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 243/13 februarie 2007 a Tribunalului București a fost desființată dispoziția nr. x/31 mai 2004, fiind obligată pârâta Primăria Municipiului București să soluționeze pe fond notificarea nr. 2597/08 august 2001. Această sentință a devenit definitivă și irevocabilă urmare respingerii apelului prin decizia civilă nr. 49A/28 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a recursului, prin decizia civilă nr. 9688/26 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Primăria municipiului București nu s-a conformat dispozițiilor sentinței civile nr. 243/13 febrarie 2007, iar, prin sentința civilă nr. 2241/28 decembrie 2011, Tribunalul București a obligat-o să restituie prin decizie motivată imobilul situat în str. x, București, compus din teren și construcție. Sentința a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 1842/25 octombrie 2012, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Refuzul Primăriei municipiului București de a pune în executare și această hotărâre judecătorească, a determinat declanșarea executării silite, pârâta-reclamantă învestind Biroul Executorului Judecătoresc I..