ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 169/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 27 noiembrie 2003, sub nr. x/2003, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Primarul General al Municipiului București, Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar și B., anularea dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emise de Primarul General al Municipiului București, să se constate că pârâta B. nu face dovada calității sale și a autorilor săi de proprietari ai imobilului restituit, precum și obligarea pârâților Primăria Municipiului București și Primarul General al Municipiului București la emiterea unei noi dispoziții prin care să fie respinsă notificarea formulată de pârâta B.. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. La 19 decembrie 2003, Consiliul Local al Sectorului 1 București și Primarul Sectorului 1 au depus cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantei A., susținând că, prin restituirea către pârâta B. a două apartamente din imobilul situat în București, str. x, ca urmare a admiterii cererii în revendicare formulate de aceasta, a fost diminuat fondul de locuințe sociale destinat cererilor formulate în baza Legii nr. 114/1996. De asemenea, au precizat că reclamanta A. ocupă unul dintre apartamentele restituite, în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu Administrația Fondului Imobiliar pe baza unui ordin de repartiție emis de Primarul Sectorului 1. Prin întâmpinarea depusă la 19 decembrie 2003, pârâta B. a invocat excepția lipsei calității procesuale a reclamantei, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată și excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii civile. La data de 5 februarie 2004, numiții C. și D. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, invocând nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, susținând că, prin emiterea dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului București, li s-au încălcat drepturile prevăzute de Legea nr. 112/1995, dispoziția menționată fiind eliberată în favoarea unei persoane care nu a dovedit dreptul de proprietate.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 517 din 3 iunie 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Primarul General al Municipiului București, Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar și B., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. A respins, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții Consiliul Local Sector 1 și Primarul Sectorului 1 București. A respins, în principiu, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții C. și D.. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, prin dispoziția nr. 1603 din 8 octombrie 2003, Primarul Municipiului București a dispus restituirea în natură, în proprietatea pârâtei B., a apartamentului nr. x, și a apartamentului nr. x, din corpul A al imobilului situat în București, str. x, precum și a terenului în suprafață de 538 mp din totalul de 925 mp aferent construcției restituite. Instanța de fond a constatat că reclamanta este chiriașă a apartamentului nr. x, din corpul B al imobilului menționat, iar temeiul de drept al acțiunii sale este Legea nr. 10/2001, fără a fi indicat, în mod concret, un articol din acest act normativ. Raportându-se la prevederile art. 24 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001, lege cu caracter special, care reglementează o procedură administrativă derogatorie de restituire a imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1946 - 22 decembrie 1989, tribunalul a reținut că nicio dispoziție a acesteia nu prevede dreptul unor persoane care nu sunt părți în procedura administrativă, cum este cazul reclamantei, să atace decizia de restituire în natură emisă în urma notificării. Astfel, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Pentru același raționament a respins, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții Consiliul Local Sector 1 și Primarul Sectorului 1 București, având în vedere că aceștia nu au fost părți în procedura administrativă și că nu pot, din acest motiv, să conteste dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului București. Împotriva sentinței nr. 517 din 3 iunie 2004 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă au declarat apel reclamanta A. și intervenienții în interes propriu C. și D.. Prin cererea de apel, reclamanta a solicitat, totodată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării apelului, până la soluționarea dosarului nr. x/2004 al Tribunalului București, secția a VIII-a pentru conflicte de muncă și litigii de muncă și contencios administrativ. Cererile de apel au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la 13 octombrie 2004, sub nr. x/2004.

Judecata în apel și hotărârea pronunțată în această etapă procesuală Prin încheierea din 20 aprilie 2005 pronunțată în dosarul nr. x/2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de reclamanta A., apreciind că dezlegarea acesteia nu depinde de soluționarea dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a pentru conflicte de muncă și litigii de muncă și contencios administrativ sub nr. x/2004, în sensul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., prin raportare la motivele de apel formulate, care au vizat modalitatea de soluționare, de către instanța de fond, a excepției lipsei calității procesuale active în contestarea dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 320 A din 4 mai 2005, Curtea de Apel București – secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. și de intervenienții în interes propriu C. și D. împotriva sentinței nr. 517 din 3 iunie 2004, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații Primăria Municipiului București, prin Primarul General al Municipiului București, Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar și Primarul Sectorului 1 București. Pentru a dispune astfel, curtea a reținut, în raport de prevederile legale invocate în cererea de chemare în judecată, cât și de precizările formulate în cererea de apel, că instanța de fond a calificat corect cauza dedusă judecății, respectiv contestație împotriva dispoziției emise de primar în favoarea pârâtei B., în baza art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care s-a soluționat notificarea acesteia și s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, preluat abuziv. Instanța de apel a reținut că motivul de apel formulat de către reclamantă cu privire la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active este nefondat, întrucât lipsa legitimării derivă din litera și spiritul Legii nr. 10/2001, lege care, prin însăși denumirea sa, are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foștii proprietari, persoane fizice sau juridice, ai imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Din conținutul art. 3 al Legii nr. 10/2001 a considerat că se poate deduce că foștii proprietari sunt destinatarii și beneficiarii acestei legi speciale, fiind cei incluși în expresia "persoane îndreptățite", prevăzute de art. 21 alin. (1) din lege, și legitimați în cazul în care sunt interesați să conteste în instanță dispoziția organului administrativ. Curtea a făcut referire la art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, care prevede că, în cazul în care oferta de restituire prin echivalent este refuzată, persoana îndreptățită poate ataca în justiție decizia prevăzută la alin. (1), în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia. Astfel, a concluzionat că dreptul la acțiune aparține, în exclusivitate, persoanei îndreptățite, în situația în care oferta de restituire prin echivalent este refuzată. Instanța de apel a constatat că nu există nicio normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unei terțe persoane, în afara fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în instanță dispoziția de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului, și a apreciat că este corectă soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției lipsei calității procesuale active. Referitor la apelul intervenienților în nume propriu, D. și C., curtea a reținut că aceștia nu și-au justificat interesul în atacarea deciziei de restituire, nefiind persoane îndreptățite, și nici nu au invocat un drept propriu, în sensul dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 10/2001.

Recursurile Împotriva încheierii din 20 aprilie 2005 și a deciziei nr. 320 A din 4 mai 2005, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2005, a declarat recurs reclamanta A.. Decizia menționată a fost atacată cu recurs și de către intervenienții în nume propriu D. și C.. Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 21 iulie 2005, sub nr. x/2005. 4.1 Recursul reclamantei A. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a susținut că, prin acțiunea formulată a solicitat anularea dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emise de Primarul General al Municipiului București, arătând ca intimata-pârâtă B. nu a fost niciodată proprietarul imobilului din București, str. x. A menționat că a făcut referire la hotărârile judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în litigiile pe care intimata-pârâtă B. le-a inițiat în vederea restituirii în natură a imobilului și în cadrul cărora s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că nu aceasta este proprietar al imobilului, ci statul român. De asemenea, a susținut că a formulat precizări cu privire la situația de fapt a imobilului, în sensul că acesta a fost distrus în urma bombardamentului din 1944 și a fost refăcut de către stat cu ajutorul armatei, iar nu de către pretinșii constructori menționați în convenția pe care intimata-pârâtă a invocat-o ca titlu de proprietate pentru a obține restituirea în natură a unor apartamente din imobil, precum și a terenului aferent. Recurenta-reclamantă a afirmat astfel că, prin dispoziția atacată, s-a dispus restituirea în natură a două apartamente din imobil, deși intimata-pârâtă B. nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra acestora și nu putea avea calitatea de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. A susținut că emiterea dispoziției a adus atingere accesului și folosinței normale a imobilului de către toți locatarii, sub terenul restituit aflându-se conductele de alimentare cu apă ale întregului imobil, fiind încălcate dispozițiile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Apreciind că actul atacat prin acțiunea formulată a fost dat cu încălcarea unor dispoziții legale imperative, anume a celor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001 și de art. 2.1, 3.1 și 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar această încălcare îi produce o vătămare, recurenta-reclamantă a solicitat aplicarea sancțiunii nulității absolute. De asemenea, a criticat faptul că instanțele de fond și apel au pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001 reglementează numai posibilitatea atacării dispoziției sau deciziei de către persoana îndreptățită și numai în condițiile prevăzute de art. 24 alin. (7) din lege. A considerat că această interpretare este greșită și contrazice voința legiuitorului, dar și principiile generale care reglementează accesul la justiție și dreptul la acțiune. În scopul aplicării Legii nr. 10/2001 au fost emise norme metodologice care cuprind dispoziții cu privire la posibilitatea de atacare a acestor acte, precum și la natura juridică a dispoziției de restituire care valorează titlu de proprietate, cu toate consecințele aferente. Ca atare, a apreciat că instanțele de fond și de apel au interpretat restrictiv prevederile Legii nr. 10/2001, lipsind-o pe recurenta-reclamantă de posibilitatea exercitării unei acțiuni în justiție pentru atacarea actului vătămător, emis cu încălcarea legii. Mai mult, instanțele au avut în vedere, exclusiv, textul de lege menționat la finalul acțiunii, respectiv, Legea nr. 10/2001, în raport cu care au pronunțat soluțiile în cauză. Însă, din petitul și motivarea acțiunii reiese că sancțiunea care se impune cu privire la dispoziția emisă în favoarea intimatei-pârâte B. este nulitatea absolută a actului atacat, iar, potrivit regulilor care guvernează regimul juridic al nulității absolute, aceasta poate fi invocată de oricine are interes, întrucât sancțiunea are menirea de a ocroti interesele generale. Recurenta-reclamantă a afirmat că urmărește obținerea unui folos propriu prin anularea actului atacat, ce rezidă în contractul de închiriere încheiat cu statul și în posibilitatea cumpărării apartamentului pe care îl ocupă, astfel încât poate invoca nulitatea actului, justificând calitatea procesuală activă. A menționat că în litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2004 al Tribunalului București, secția a VIII-a pentru litigii de muncă și conflicte de muncă și contencios administrativ, care are ca obiect acțiunea promovată de Prefectul Municipiului București privind anularea aceleiași dispoziții, recurenta-reclamantă are calitate de intervenient în interes propriu și în interesul reclamantului, iar la adoptarea soluției de admitere în principiu a cererii de intervenție instanța a reținut că justifică un interes propriu legat de anularea acestui act juridic. A mai susținut că instanța de judecată este obligată, în exercitarea rolului activ în scopul ocrotirii drepturilor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă și să stăruie, prin toate mijloacele, în soluționarea corectă a cererii. În cauză, instanțele de fond și de apel nu au acordat o atenție deosebită susținerilor sale, soluționând cauza pe excepție, printr-o interpretare eronată a dispozițiilor legale și prin îngrădirea accesului la justiție. Fiind vorba despre o acțiune în anularea unui act, calitatea procesuală activă se confundă cu interesul urmărit prin admiterea acțiunii, interesul său fiind dovedit și îndeplinind cerințele prevăzute de lege (născut, actual, legitim și serios). Astfel, hotărârile instanțelor de fond și de apel sunt greșite, acestea având posibilitatea să califice cererea, nefiind ținute de temeiul de drept invocat în acțiune, ca fiind o acțiune în constatarea nulității absolute a unui act și să o soluționeze ca atare sau să-și decline competența în favoarea judecătoriei. Față de această situație, a susținut că a invocat în fața instanței de fond și prin motivele de apel chestiunea referitoare la competența de soluționare a cauzei, pe care instanța era obligată să o verifice înainte de a proceda la analiza acesteia, iar în situația în care constata că nu era competentă, avea posibilitatea trimiterii dosarului instanței competente. Deși această chestiune a fost pusă în discuție în fața instanței de apel, aceasta nu a fost soluționată prin hotărârea recurată. Recurenta-reclamantă a arătat că a precizat faptul că acțiunea a fost introdusă la secția civila a tribunalului, în considerarea dispozițiilor art. 24 alin. (7) si 8 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în mod expres competența acestei instanțe, iar, în lipsa unei reglementări în legea specială, a considerat că au aplicabilitate dispozițiile din dreptul comun referitoare la promovarea unei acțiuni în justiție în vederea anularii unui act. A menționat că dispoziția nr. 1603 din 8 octombrie 2003 a fost atacată de Prefectul Municipiului București în conformitate cu prevederile art. 20.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și ale art. 9 din H.G. nr. 950/2001 modificată și completată prin H.G. nr. 1255/2003, ca urmare a exercitării controlului de legalitate asupra dispozițiilor emise de primar, constatând că restituirea dispusă în favoarea intimatei-pârâte B. este nelegală. 4.2 Recursul intervenienților în nume propriu C. și D. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-intervenienți C. și D. au susținut că ocupă apartamentul nr. x din imobilul situat în București, str. x, din anul 1988, fiind chiriași ai statului. Prin dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 1603 din 8 octombrie 2003, apartamentul mai sus menționat i-a fost restituit pârâtei B., această nouă situație juridică a imobilului fiindu-le adusă la cunoștință prin adresa din 27 octombrie 2003 emisă de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar. Recurenții-intervenienți au mai susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de intervenție voluntară prevăzute de art. 49 C. proc. civ., justificând interesul de a ataca un act emis cu încălcarea unor dispoziții legale imperative, anume, art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, art. 3.1, 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, act care le produce o vătămare, astfel încât sancțiunea care se impune este nulitatea absolută. Au arătat că, potrivit regulilor care guvernează regimul juridic al nulității absolute, această sancțiune poate fi invocată de oricine justifică un interes, regula găsindu-și justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească interese generale. Prin promovarea cererii de intervenție în interes propriu, recurenții-intervenienți au susținut că urmăresc obținerea unui folos propriu, ce rezidă în contractul de închiriere încheiat cu statul și posibilitatea cumpărării apartamentului pe care îl ocupă, astfel încât au considerat că pot invoca nulitatea dispoziției primarului general, având calitate procesuală activă. Recurenții-intervenienți au menționat că, în calitatea lor de chiriași ai statului, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, au înțeles să uzeze de dreptul subiectiv recunoscut prin lege, de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupau la momentul apariției acesteia în baza unui contract de închiriere valabil, formulând o solicitare în aceste sens, care nu a fost soluționată până în prezent, din această perspectivă interesul lor fiind actual si legitim. Au apreciat că soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active, decurgând din lipsa interesului, nu este altceva decât un artificial fine de neprimire a cererii lor și o derobare a instanței de la îndatoririle sale, potrivit art. 129 alin. (2) și (5) C. proc. civ., respectiv o lipsă de stăruință în aflarea adevărului și în pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice. Ca urmare a emiterii dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003, au afirmat că li s-a încălcat dreptul recunoscut prin Legea nr. 112/1995, deoarece s-a dispus restituirea nelegală în natură a apartamentului pe care îl ocupă, în favoarea unei persoane care nu și-a dovedit dreptul de proprietate, fiind încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia. Aspectul reținut de instanță, în sensul că Legea nr. 10/2001 nu prevede dreptul persoanelor care nu sunt părți în procedura administrativă să atace dispoziția/decizia de restituire este în contradicție cu dreptul recunoscut și garantat de Constituția României privind liberul acces la justiție, iar, față de lipsa unei reglementari în legea specială, recurenții au considerat că sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun referitoare la promovarea unei acțiuni în justiție în scopul constatării nulității absolute a unui act. Câtă vreme prin dispoziția atacată au fost încălcate norme imperative ale Legii nr. 10/2001, aducându-se o vătămare intereselor lor legitime, au apreciat că numai instanța de judecată poate analiza valabilitatea acestei dispoziții, precum și a tuturor actelor care au stat la baza emiterii ei, în condițiile învestirii cu soluționarea unei astfel de cereri, un astfel de act neputând fi lipsit de controlul instanței de judecată, în situația în care se contestă legalitatea sa.

Apărările formulate în cauză La data de 7 februarie 2006 intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a recurenților-intervenienți C. și D. în a interveni în proces, arătând că aceștia nu au dobândit calitatea de părți, recursul lor fiind, din această perspectivă, inadmisibil. Prin notele scrise depuse la dosar, intimata-pârâtă B. a formulat apărări cu privire la aspectele invocate în recurs de către recurenți, susținând pe această cale că, în mod corect, instanța de apel a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulate de către reclamanta A., în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2004 al Tribunalului București, secția a VIII-a pentru conflicte de muncă și litigii de muncă și contencios administrativ, precum și apelurile declarate împotriva hotărârii instanței de fond. Prin încheierea din 10 aprilie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., judecata recursurilor formulate de reclamanta A. și de intervenienții D. și C.. Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din 8 decembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la același termen de judecată fiind introdusă în cauză și moștenitoarea intimatei-pârâte B. (decedată pe parcursul procesului), E.. La termenul de judecată din 14 decembrie 2023, Înalta Curte, în raport de cererea de intervenție în interesul intimatei-pârâte formulate de F., a dispus admiterea în principiu a acesteia, reținând existența interesului de a interveni în cauză, în raport de dobândirea, prin cesiune, a dreptului de a cumpăra terenul de 538 mp și apartamentul de la etajul corpului B din imobilul situat în București, str. x. Prin cererea depusă la data de 17 ianuarie 2024, recurenții-intervenienți C. și D. au învederat că renunță la judecată și au solicitat scoaterea lor din proces, arătând că au predat apartamentul pe care îl ocupau în imobilul situat în București, str. x, și că au achitat intimatei-pârâte E. suma de 5.200 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. În prealabil, Înalta Curte constată că este necesar a se analiza criticile concrete de nelegalitate formulate în speță și prin raportare la art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865 (act normativ incident în cauză, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), care îi permit instanței de recurs să procedeze la încadrarea corectă a aspectelor de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs în motivele prev. de art. 304 C. proc. civ. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 10 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă a criticat, în esență, decizia recurată, apreciind că menținerea soluției primei instanțe, de admitere a excepției lipsei calității procesuale active cu consecința respingerii acțiunii promovate în cauză, este rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor legale incidente raportului juridic dedus judecății, deoarece instanțele de fond și apel au pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001 reglementează numai posibilitatea persoanei îndreptățite de a ataca dispoziția sau decizia emisă în procedura administrativă reglementată prin acest act normativ și numai în condițiile prevăzute de art. 24 alin. (7) din lege, o interpretare care îi îngrădește accesul la justiție. Prioritar, Înalta Curte trebuie să remarce că motivul reglementat prin prevederile art. 304 pct. 10 din C. proc. civ. de la 1865 era aplicabil în situația în care instanța nu s-ar fi pronunțat asupra unui mijloc de probă sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Se constată însă, că acest text de lege a fost abrogat prin art. I pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000 (conform art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005), atribuțiile instanței de recurs fiind astfel circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, în contextul motivelor de recurs expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ. la momentul pronunțării acesteia. În ceea ce privește motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta se referea și la situația în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit. Analizând, prin urmare, critica prezentată mai sus din perspectiva acestui motiv legal de recurs, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor legale incidente raportului juridic dedus judecății în soluționarea excepțiilor procesuale, afirmațiile recurentei formulate de sub acest aspect fiind neîntemeiate. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a stabilit condițiile și procedura ce trebuie respectate de persoanele îndreptățite pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul legii. Valorificarea drepturilor persoanelor ce pretind restituirea imobilelor în temeiul Legii nr. 10/2001 se face obligatoriu prin parcurgerea procedurii administrative prealabile instituite de această lege, singura procedură prin intermediul căreia persoana solicitată poate să-și valorifice drepturile, iar entitatea învestită de lege pentru a soluționa notificarea să-și clarifice poziția față de aceste pretenții, apreciind dacă cererea de restituire îndeplinește condițiile legale și, implicit, dacă i se cuvin solicitantului măsurile reparatorii prevăzute de lege. În acest sens, art. 21 alin. (1) din acest normativ prevede că: "Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.(…)", iar din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 23-26 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, Înalta Curte reține că, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și pe baza analizei împrejurărilor de fapt și de drept ale situației invocate în notificare, se emite de către unitatea deținătoare o dispoziție/decizie prin care: fie se restituie în natură imobilul notificat persoanei îndreptățite la restituire, ori, după caz, se respinge solicitarea acesteia de restituire în natură a imobilului, dacă nu este posibilă, și se stabilește dreptul său la măsuri reparatorii în echivalent, fie se respinge notificarea, întrucât notificatorul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire, potrivit legii. Acest raport juridic, în conținutul căruia intră dreptul persoanei îndreptățite de a-și valorifica pretențiile la restituire formulate prin notificare, iar, după caz, dreptul de a contesta răspunsul emis de unitatea deținătoare, și respectiv obligația corelativă a unității deținătoare de a răspunde, în condițiile legii, solicitărilor persoanei îndreptățite, trebuie să se reflecte întocmai în plan procesual, în situația în care se formula o contestație fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Ca atare, cenzurarea legalității dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001 de către instanța civilă potrivit art. 26 alin. (3) din lege se putea realiza numai pe calea contestației, o acțiune în cadrul căreia calitate procesuală activă nu putea avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001, iar calitate procesuală pasivă exclusiv unitatea emitentă a dispoziției/deciziei contestate sau, după caz, care era învestită cu soluționarea unei atare notificări, în situația contestării unui refuz de soluționare. În plus, trebuie subliniat că aceeași concluzie se desprinde în prezent și din reglementările cuprinse în Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România – lege care, conform art. 4, "se aplică tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii". Astfel, art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările ulterioare, dispune că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării" și "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor". Prin urmare, numai persoana îndreptățită la restituirea imobilului ce face obiectul de reglementare al legii speciale de reparație poate contesta dispoziția de respingere a notificării la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unității deținătoare, nicio altă persoană neavând deschisă calea procedurii speciale în justiție, prevăzută de art. 26 (fost art. 24) din Legea nr. 10/2001, respectiv, în prezent, prevăzută de art. 35 din Legea nr. 165/2013. În această situație, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanta, fiind terț față de raportul juridic sus-evocat, nu se legitimează procesual în cadrul contestației deduse judecății, ceea ce impunea cu prioritate, conform art. 137 din C. proc. civ. de la 1865, admiterea excepției procesuale de fond cu acest obiect. Nu poate fi primită nici critica recurentei reclamante vizând greșita calificare a acțiunii deduse judecății, având în vedere normele juridice incidente și temeiul juridic invocat prin cererea sa, precum și lipsa de rol activ a judecătorului din această perspectivă, critică ce poate examinată prin prisma incidenței motivului de casare prev. de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, potrivit considerentelor expuse în continuare. Soluționând acțiunea de față formulată de reclamantă, instanța de judecată era ținută să se pronunțe, conform art. 112 și art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. de la 1865, în limitele cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, în privința pretențiilor deduse judecății, avându-se în vedere în același timp, alături de respectarea principiului disponibilității procesuale, raporturile juridice reglementate – în privința posibilității valorificării drepturilor pretinse – de dispozițiile legii speciale de reparație, enunțate deja, pe care reclamanta și-a fundamentat demersul său. Este real că, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară." Un asemenea act nu întrunește caracteristicile unui act administrativ de autoritate, nefiind emis în regim de putere publică, ci reprezintă un act juridic civil, irevocabil, care este susceptibil de a fi atacat și de terțele persoane interesate în anularea actului respectiv pe calea dreptului comun, iar o atare acțiune se soluționează cu respectarea normelor de competență de drept comun, ținând seama și de criteriul valoric determinant în materia litigiilor cu obiect evaluabil în bani. Înalta Curte reține însă că, în prezenta cauză, reclamanta a învestit prima instanță cu o cerere întemeiată în drept exclusiv pe prevederile legii speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, o acțiune prin care a solicitat fără echivoc nu numai anularea dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emise de Primarul General al Municipiului București, ci și obligarea fostei unități deținătoare, reprezentate de Primarul General al Municipiului București, la emiterea unei noi dispoziții prin care să fie respinsă notificarea formulată de pârâta B., întrucât aceasta din urmă nu ar fi o persoană îndreptățită la restituire. În raport cu obiectul cererii reprezentat de petite fundamentate în fapt și în drept exclusiv pe prevederile legii speciale sus-menționate, respectiv, pe situații generate de punerea în aplicare a acestora, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că instanța de fond s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în limitele sesizării sale, limite stabilite conform art. 112 C. proc. civ. de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, o cerere care nu a fost, de altfel, modificată ulterior în conformitate cu dispozițiile art. 132 din același cod. Față de cele anterior reținute, Înalta Curte nu poate valida nici alegațiile recurentei referitoare la neexercitarea de către instanțele de fond și de apel a rolului lor activ, în scopul ocrotirii drepturilor legitime ale părților, respectiv, în sensul de a da acțiunii calificarea juridică exactă și de a stărui, prin toate mijloacele, în soluționarea corectă a cererii. Trebuie subliniat că rolul activ al judecătorului – consacrat legislativ prin disp. art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. – nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia, așadar, nu poate avea drept consecință o ingerință în domeniul drepturilor părților, fiind tocmai o garanție a acestor drepturi și interese, acest rol impunându-se a fi înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte principii ale procesului civil. Acest cadru legal mai sus evocat permite judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză și aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere. O atare posibilitate există și în privința temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în condițiile în care acesta nu leagă instanța, care, pentru a califica corect o acțiune, nu trebuie să se orienteze după sensul literar sau juridic al termenilor folosiți, ci după sensul pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acestor termeni, după natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție. Contrar însă aserțiunilor recurentei referitoare la posibilitatea instanței de a da o altă calificare a cererii, se constată că rolul activ nu poate fi exercitat cu privire la cadrul procesual fixat de reclamant sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, prin punerea în discuție a necesității formulării unor cereri sau apărări suplimentare, fără ca prin aceasta să nu intre în conflict cu alte principii fundamentale ale procesului civil, respectiv, cel al disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. sau cel al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția E.D.O., în componenta sa referitoare la egalitatea de arme. Din această perspectivă, a calificării corecte ce a fost dată acțiunii deduse judecății, ca fiind o contestație împotriva unei dispoziții de restituire în natură emisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicită anularea acestui act emis ca urmare a soluționării notificării vizând un imobil situat în București, str. x, și obligarea unității deținătoare/entității care a fost învestită cu respectiva notificare de a emite o altă dispoziție prin care să fie respinsă aceeași cerere de restituire a imobilului, Înalta Curte constată că este vădit nefondată și alegația recurentei referitoare la faptul că, deși acțiunea a fost introdusă la secția civilă a tribunalului, în considerarea dispozițiilor art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, care stabileau în mod expres competența acestei instanțe, instanța învestită putea să califice acțiunea ca fiind o acțiune de drept comun și avea posibilitatea de a trimite dosarul instanței competente, în situația în care constata că nu era competentă material. Este neîntemeiată și susținerea recurentei-reclamante privitoare la încălcarea prin soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active, păstrată prin decizia de apel, a principiilor generale care reglementează accesul la justiție. Înalta Curte, analizând această aserțiune din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția E.D.O. precum și de art. 21 din Constituția României care garantează, de asemenea, dreptul de acces la justiție, reamintește că acesta nu este unul absolut, ci se pretează la limitări, astfel încât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac. Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului. Totodată, trebuie subliniat în ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante vizând lipsirea sa prin decizia recurată de posibilitatea exercitării unei acțiuni în justiție pentru atacarea actului vătămător contestat în speță, că valorificarea unei atare critici în prezenta cauză de față nu se mai poate face la acest moment procesual fără a se ține seama de efectele deciziei civile nr. 1979 din 20 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2011. Astfel, se constată că prezenta instanță de recurs a avut implicit în vedere în dezlegarea pricinii alegațiile recurentei privitoare la interesul de a supune judecății pe această cale pretinsul caracter nelegal al actului contestat, prin suspendarea judecății în această fază procesuală, în aplicarea prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., temporizând judecata pricinii până la soluționarea irevocabilă a litigiului ce format obiectul dosarului sus-menționat, În referire la litigiul amintit, menționat și de recurentă în argumentarea cererii sale, Înalta Curte reține că acesta a fost declanșat prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă la 10 martie 2004, prin care reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, anularea dispoziției nr. 1603/08.10.2003 și că, în cauza respectivă recurenta-reclamantă în speță a participat ca intervenientă principală, prin cererea sa de intervenție susținând, în esență, aceleași aspecte de nelegalitate ale dispoziției invocate prin contestația dedusă judecății în cadrul acestui dosar. Soluționând irevocabil pricina evocată, instanța supremă a respins, ca fiind nefondat, și recursul declarat de intervenienta A. împotriva hotărârii din apel, decizia civilă nr. 1809 A din 18 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reținând, pe de o parte, că în mod corect instanța de apel a statuat privitor la dispoziția nr. x/08.10.2003 că "indicarea apartamentului restituit în natură ca fiind în corpul A și nu în corpul B al clădirii constituie o eroare materială, câtă vreme, prin dispoziția atacată, au fost restituite în natură exclusiv apartamentele care nu au făcut obiect al aplicării Legii nr. 112/1995", iar, pe de altă parte, că valabilitatea dispoziției nr. 1603/08.10.2003, prin prisma susținerilor intervenientei privitoare la încălcarea unor dispoziții legale imperative ale Legii nr. 10/2001 și ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G. nr. 498/2003), sub aspectul restituirii în natură a imobilului în care locuiește recurenta, în favoarea unei persoane care nu și-a dovedit dreptul de proprietate, respectiv, pentru un imobil ce nu face obiectul Legii nr. 10/2001, a fost deja analizată în cadrul recursului declarat de reclamant. În acest sens, s-a constatat că "în procedura administrativă de aplicare a Legii nr. 10/2001, petenta a făcut dovada cu privire la calitatea de persoană îndreptățită la restituire", iar "elementele factuale în baza cărora instanța de apel a stabilit că imobilul exista, la data preluării, în aceeași formă cu cea de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind refăcut de foștii proprietari și nu de Statul român, nu mai pot fi schimbate în recurs prin reevaluarea probelor care ar fi fost eronat apreciate." Revenind prin prisma acestor dezlegări jurisdicționale cu caracter irevocabil la analiza susținerilor din prezentul recurs, Înalta Curte constată că, deși nu poate fi validată ca atare teza recurentei-reclamante în sensul că, în cazul unei acțiuni în anularea (declararea nulității) unui act, calitatea procesuală activă s-ar confunda cu interesul urmărit prin admiterea acțiunii, având în vedere că legitimarea procesuală și interesul reprezintă condiții distincte ale acțiunii civile pe care titularul acesteia trebuie, de principiu, să le justifice pentru reușita unui demers judiciar, nu se poate nega că, în raport cu regimul juridic al nulității absolute, această sancțiune de drept civil poate fi invocată de oricine justifică un interes propriu în acest scop. Susținând, însă, în cauza de față că interesul său de a pune în discuție valabilitatea dispoziției de restituire contestate ar fi dovedit și ar îndeplini toate cerințele prevăzute de lege (respectiv, ar fi un interes născut, actual, legitim și serios), situație care i-ar permite să-și valorifice dreptul pretins pe calea acțiunii în anulare pe care ar fi înțeles să o exercite, în realitate, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamanta ignoră chiar efectele hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, inclusiv asupra aspectelor de nelegalitate reiterate de aceeași parte în speță. Referitor la încheierea din 20 aprilie 2005 ce constituie obiect distinct al recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că singura critică formulată vizează refuzul instanței de apel de a curs solicitării de suspendare a judecății pricinii până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2011, o critică care nu mai poate fi susținută în condițiile luării acestei măsuri, de suspendare a judecății procesului, în faza procesuală a recursului. În consecință, pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. ca fiind nefondat. În ceea ce privește cealaltă cale de atac declarată în prezenta cauză de către recurenții-intervenienți D. și C., Înalta Curte reține că, la data de 17 ianuarie 2024, recurenții-intervenienți au depus o cerere prin care au învederat că înțeleg să renunțe la judecata recursului promovat, poziție exprimată ulterior și în ședința publică de la data de 25 ianuarie 2024. Se mai reține în acest sens că recurenții au încheiat cu intimata-pârâtă E. o tranzacție extrajudiciară de stingere a litigiului, autentificată sub nr. x/22.12.2023, prin care au stipulat că înțeleg să stingă litigiile dintre părți legate de imobilul situat în București, str. x, corp A. Renunțarea la judecată este un act procesual de dispoziție, reglementat de art. 246 din C. proc. civ. de la 1865, care poate avea loc oricând în cursul judecății, putându-se face atât în primă instanță, cât și în apel și recurs. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 316 din C. proc. civ. de la 1865, dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în respectivul capitol, iar potrivit art. 298 din același cod, dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice acestora. Prin urmare, respectând astfel principiul disponibilității părților specific procesului civil, Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 246 C. proc. civ., coroborat cu art. 298 și art. 316 C. proc. civ., va lua act de manifestarea voluntară de voință a recurenților-intervenienți de renunțare la judecata căii de atac exercitate. Totodată, Înalta Curte, în baza art. 49 alin. (3) și a art. 55 C. proc. civ., va admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta F. în favoarea intimatei-pârâte E., pentru considerente similare celor expuse cu ocazia analizării recursului promovat de reclamantă, considerente prin care, implicit, a fost validată apărarea intimatei-pârâte a cărei poziție procesuală intervenienta a înțeles să o sprijine prin această cerere incidentală care tinde la respingerea recursului reclamantei.