ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2235/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 mai 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții Instituția Prefectului Muinicpiului București, prin prefectul municipiului București, Comisia Municipiului București pentru aplicarea legilor fondului funciar nr. 18/1991, C., D. și Subcomisa Locală de aplicare a legii fondului funciar al sectorului 1 București, solicitând instanței să constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x/10.07.1997 emis în baza Ordinului Prefectului nr. 204/07.07.1997, prin care se atestă că terenul în suprafață de - cotă indiviză - de 100 mp aferent apartamentului nr. x a fost trecut în proprietatea pârâtei C..

Prin sentința civilă nr. 18878 din 03 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția lipsei de interes, invocată din oficiu; a respins cererea reclamanților A. și B., precizată și modificată, ca fiind lipsită de interes; a luat act că pârâta C. a precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată; a luat act că pârâții Instituția Prefectului Municipiului București, prin prefect și Subcomisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Sector 1 nu au solicitat cheltuieli de judecată; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului D. de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 4168/A din 11 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a V~a civilă a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 18878 din 03 noiembrie 2016, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2016; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C. și D. împotriva aceleiași sentințe; a anulat sentința apelată; a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

La termenul de judecată din 14 februarie 2019, instanța a admis excepția tardivității formulării cererii modificatoare și a constatat decăzuți reclamanții din dreptul de a-și modifica acțiunea, în conformitate cu prevederile art. 204 C. proc. civ., având în vedere că a existat un prim termen de judecată la care părțile au fost legal citate, în primul ciclu procesual, și până la care cel mai târziu acțiunea putea fi modificată.

Totodată, instanța, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (4) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Instituția Prefectului Municipiului București - prin prefectul municipiului București, Comisia Municipiului București pentru aplicarea legilor Fondului Funciar nr. 18/1991, excepția inadmisibiiității invocată de pârâta Instituția Prefectului Municipiului București - prin prefectul municipiului București și excepția lipsei de obiect invocată de Comisia Municipiului București pentru aplicarea legilor Fondului Funciar nr. 18/1991.

Prin sentința civilă nr. 2877 din 07 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Subcomisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar al Sectorului 1 al municipiului București, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Subcomisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar al Sectorului 1 al municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Instituția Prefectului Municipiului București - prin prefect, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Instituția Prefectului Municipiului București, prin prefect prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D., Instituția Prefectului Municipiului București, prin prefect, ca neîntemeiată; a obligat reclamanții la plata către pârâta C. a sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial; a obligat reclamanții la plata către pârâtul D. a sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

Împotriva sentinței civile nr. 151 din 04 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, au declarat recurs revizuenții C. și D..

Recursul declarat de revizuenți a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fără a fi încadrate criticile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași curți de apel, în vederea unei noi judecăți a cererii de revizuire a considerentelor sentinței civile nr. 2877 din 07 mai 2019, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost formulată.

În expunerea motivelor de recurs, au arătat că soluția pronunțată de către curtea de apel este netemeinică și nelegală prin raportare la dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe temeiul cărora și-au întemeiat cererea de revizuire, în condițiile în care în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care aceasta se sprijină, sens în care nu rezultă de nicăieri admisibilitatea cererii de revizuire doar în ceea ce privește dispozitivul hotărârilor contradictorii.

Au precizat că prin cererea de revizuire, nu au învestit instanța cu o pretinsă analiză a fondului cauzei a cărei revizuire au solicitat-o, aspect ce ar fi în contradicție cu dispozițiile paragrafului 2 al art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu aceste dispoziții legale, instanța învestită cu cererea de revizuire, nu numai că este îndreptățită, dar chiar este obligată să analizeze încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat între cele două hotărâri potrivnice.

Or, tocmai cu această cerere recurenții au învestit instanța de revizuire, indicând în mod expres și punctual toate considerentele din hotărârea a cărei revizuire au solicitat-o. Faptul că instanța de revizuire a atribuit competența exclusivă analizării autorității de lucru judecat doar instanței învestite cu soluționarea celui de-al doilea proces, reprezintă o gravă confuzie în ceea ce privește natura juridică a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cât timp prin prin cererea de revizuire, au învederat faptul că cea de-a doua hotărâre, a cărei revizuire au și solicitat-o, conține considerente contradictorii față de altă hotărâre definitivă, cele două hotărâri îndeplinind condițiile cumulative cerute de textul legal evocat, context în care Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, trebuia să verifice nerespectarea în considerentele celei de-a doua hotărâri a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Cu referire la motivarea hotărârii atacate, au precizat că din analiza hotărârilor pronunțate de către Curtea Constituțională, reiese tară tăgadă că puterea de lucru judecat poate fi analizată atât din perspectiva dispozitivului unei hotărâri judecătorești, cât și din perspectiva considerentelor acesteia, astfel încât din această argumentație nu ar rezulta inadmisibilitatea cererii de revizuire, prin care au apreciat că există contrarietate între considerentele a două hotărâri definitive, și anume sentința civilă nr. 2877 din 07 mai 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2018 și decizia civilă nr. 2499 A din 22 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, în privința caracterului indiviz și amplasamentului suprafeței de 100 m.p. teren deținut de C. în București, str. x, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/1997.

Astfel, cele două instanțe au reținut prin considerentele hotărârilor judecătorești în litigiu, aspecte contradictorii în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 100 mp deținut de către C. în indiviziune cu A. și B., deținători ai terenului în suprafață de 377 mp situat în București, str. x, în sensul în care s-a apreciat de către Judecătoria Sectorului 1 București că terenul de 100 mp deținut de către C., conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x, s-ar situa exclusiv sub construcție, aspect ce vine în contradicție cu cele reținute prin decizia civilă nr. 2499 A din 22 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016 [pagina 6 alin. (11), pagina 7 alin. (5), (6), (9), pagina 8 alin. (2), (3), (4), (6)].

În temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., au solicitat reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat al intimaților, luând în considerare complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

La data de 23 mai 2023, în termen legal, Subcomisia Sectorului 1 al municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, în raport de care a solicitat ca instanța să efectueze verificări sub aspectul depunerii de către recurenți a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, astfel cum prevăd dispozițiile art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, urmând ca în funcție de rezultatul verificării să aplice dispozițiile art. î 97 C. proc. civ. coroborat cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

În același sens, au arătat că nu sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din același act normativ în ce privește scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

A mai invocat excepția tardivității formulării recursului, în raport de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ coroborat cu art. 184 și art. 182 C. proc. civ., în sensul în care sentința atacată a fost comunicată părților la data de 01 martie 2023, iar cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel, București la data de 04 aprilie 2023, context în care a intervenit sancțiunea decăderii, în conformitate cu art. 185 C. proc. civ.

A invocat și excepția nulității recursului în raport de art. 483 alin. (3) și art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 488 C. proc. civ., având în vedere că cererea de recurs nu conține precizări care să conțină o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate a hotărârii atacate.

Pe fondul recursului, a arătat că prin cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 430 alin. (2) și art. 509 alin. (1) pct. 8, revizuenții au invocat faptul că există contrarietate între considerentele sentinței civile nr. 2877/07.05.2019 pronunțată de Judecătoria Sectorul 1 București și decizia civilă nr. 2499A/22.06.2018 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016, în privința caracterului indiviz și amplasamentului suprafeței de 100 mp teren deținut de C. conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1997, fiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile cerute de art. 509 pct. (8) C. proc. civ.

În acest sens, revizuenții au menționat că atât în dosarul nr. x/2018, cât și în dosarul nr. x/2017 părțile sunt aceleași, fiind vorba despre reclamanții A. și B. și C. și D..

Cu privire la dosarul nr. x/2016, în care Tribunalul București a pronunțat decizia civilă nr. 2499A/22.06.2018, obiectul acestuia a fost revendicare imobiliară, respectiv, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. și D. au solicitat instanței obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 15 mp situat în București, str. x, ocupat fără drept, să demoleze construcția neautorizată edificată, ridicarea de demolare și transport a materialelor rezultate, să procedeze la demolare și la transportul materialelor pe cheltuiala pârâților, în sensul dispozițiilor art. 1528 C. civ.

În ceea ce privește dosarul nr. x/2018 (fost dosar nr. x/2016), în care Judecătoria Sectorul 1 București a pronunțat sentința civilă nr. 2877/07.05.2019, acesta a avut ca obiect fond funciar, iar părțile au fost A. și B. în calitate de reclamanți și Prefectura Municipiului București, Comisia Municipiului București pentru aplicarea legilor fondului funciar nr. 18/1991, C., D. și Subcomisia locală de aplicarea legilor fondului funciar al Sectorului 1, în calitate de pârâți.

Așa cum rezultă din cele două hotărâri, părțile sunt diferite, cele două cauze au avut obiecte diferite, prin urmare între aceste dosare nu există identitate de obiect, cauză și părți, motivele din cererea de revizuire vizând aspecte privind soluționarea diferită a două acțiuni ce au avut obiecte și părți diferite.

Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel București a respins cererea de revizuire formulată de revizuienții C. și D., ca inadmisibilă.

În motivarea acesteia au fost avute în vedere decizii ale Curții Constituționale (decizia nr. 743/22.11.2018, decizia nr. 8/14.01.2020), decizii care sunt obligatorii pentru instanța investită cu soluționarea cauzei astfel cum prevăd dispozițiile art. 147 din Constituția României.

În mod corect, Curtea de Apel București a reținut faptul că revizuenții nu susțin încălcarea autorității de lucru judecat a soluției cuprinse în dispozitivul sentinței civile nr. 2877/07.05.2019 a Judecătoriei Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2018, ci nerespectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, prin care se urmărește evitarea contrazicerilor dintre considerentele decizorii ale celor două hotărâri judecătorești în discuție.

Mai mult, contrarietatea trebuie să rezulte din confruntarea dispozitivelor celor două hotărâri, considerentele bucurându-se, la rândul lor, de autoritatea de lucru judecat numai în măsura în care sprijină dispozitivul hotărârii ori rezolvă chestiuni litigioase relevante pentru soluția adoptată, conform art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

La data de 24 mai 2023, prin poștă, în termen legal, intimații A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea poziției procesuale, au arătat că sentința civilă nr. 151 din 04 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a 111-a civilă este temeinică și legală, invocând sub acest aspect decizia Curții Constituționale nr. 8/2020, paragrafele 17 -19, Decizia Curții Constituționale nr. 495/2020, paragrafele 19 - 22, Decizia Curții Constituționale nr. 536/2020, paragrafele 16 - 20, Decizia Curții Constituționale nr. 336/2021, paragrafele 20 - 23, prin care s-a statuat în mod judicios, faptul că în condițiile în care în revizuire instanța nu procedează la analiza pe fond a temeiniciei hotărârii atacate, revizuirea nu poate să vizeze decât, exclusiv, soluția pronunțată, regăsită în dispozitivul hotărârii si nu considerentele pentru care a fost adoptată soluția.

Concluzia este aceea că, deși revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, iar în cadrul judecării acesteia nu este permisă și soluționarea fondului pricinii, recurenții-revizuenți invocă și se raportează exclusiv la considerente contradictorii din hotărârâile invocate, fără a se referi la soluțiile regăsite în dispozitivele celor două hotărâri.

Cu privire la tripla identitate de părți, obiect și cauză, referindu-se la cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. ce se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat și are în vedere situația în care, prin cea de-a doua hotărâre, pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași calitate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat", precum și la dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., au precizat că în cele două dosare nu există identitate de obiect.

Astfel, obiectul cauzei finalizate cu decizia civilă nr. 2499 A/22.06.2018 a fost reprezentat de revendicare/obligația de a face, iar obiectul cauzei în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 2877/07.05.2019 a fost reprezentat de cererea adresată instanței să constate nulitatea absolută parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x din data de 10.07.1997 emis în baza Ordinului Prefectului nr. 204 din 07.07.1997 prin care se atestă că terenul în suprafață de - cota indiviză -de 100 mp aferent apartamentului nr. 2a fost trecut în proprietatea doamnei C..

De asemenea, au susținut că în cele două cauze nu există identitate de părți în condițiile în care în cauza finalizată cu decizia civilă nr. 2499 A/22.06.2018 au fost reclamanți, ulterior intimați A. și B. și pârâți, respectiv apelanți C. și D., iar în cauza în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 2877/07.05.2019 au fost reclamanți A. și B. și pârâți Instituția Prefectului Municipiului București-prin Prefect, Comisia Municipiului București pentru aplicarea legilor fondului funciar nr. 18/1991, Subcomisia Locală de Aplicare a legii fondului funciar al Sectorului 1 București, C. și D..

Au mai arătat că în cele două dosare nu există identitate de cauză în condițiile în care finalitatea celor două cereri a fost cu totul diferită, iar temeiurile de drept total diferite, adică cauza finalizată cu decizia civilă nr. 2499 A/22.06.2018a fost întemeiată pe dispozițiile art. art. 563 și urm. C. civ. și art. 1528 C. civ., iar cauza în care a fost pronunțată sentința civilă ni*. 2877/07.05.2019 a fost întemeiată pe dispozițiile art. HI, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 169/1997.

Pe fond, în condițiile în care singurul scop al recurenților-revizuenți este acela de a împiedica intimații persoane fizice să-și exercite dreptul de proprietate asupra terenului liber de construcții în suprafață de 377 mp reprezentând curtea imobilului, sunt incidente dispozițiile art. 12 alin. (2) C. proc. civ.

Au aratăt că potrivit recurenților, chiriașul care a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii 18/1991 asupra cotei indivize aferente apartamentului său din terenul aflat sub construcție, este îndreptățit să nege dreptul de proprietate asupra terenului liber de construcții din curtea imobilului al moștenitorilor persoanei de la care imobilul a trecut în proprietatea statului, deși prin decizia civilă nr. 1873 din data de 19.11.2013 s-a decis fără niciun echivoc restituirea către A. și B. a terenului liber de construcții în suprafață de 377 mp reprezentând curtea imobilului.

Aceleași părți au considerat că terenul în suprafață - cotă indiviză - de 100 m.p. aferent ap. 2 din Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. x din data de 10.07.1997 emis în baza Ordinului Prefectului nr. 204 din 07.07.1997 nu ar fi de 52,46%, situat sub construcție, ci 52,46 mp sub construcție, plus 100 mp în curte, interpretare ce denotă fie totală rea-credință, fie incapacitatea de a înțelege conținutul titlului emis în baza Legii nr. 18/1991 și de a interpreta corect normele de drept aplicabile.

Totodată, au menționat că susținerile conform cărora terenul în suprafață de 377 mp reprezentând curtea imobilului ar fi în indiviziune denotă totală rea-credință: asupra acestui teren sunt în indiviziune A. și B., în calitate de moștenitori ai persoanei de la care a fost preluat imobilul, și nu A. și B. și C. și D..

Altfel spus, A. și B. sunt în indiviziune asupra terenului în suprafață de 377 mp reprezentând curtea imobilului, iar C. și D. sunt în indiviziune cu A. și B. asupra terenului în suprafață de 100 mp aflat sub construcția compusă din două apartamente.

La data de 25 mai 2023, în termen legal, intimata Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

A arătat că prin demersul judiciar inițiat, recurenții au reiterat aceleași motive care au stat la baza cererii de revizuire, însă hotărârea atacată este pe deplin motivată, temeinică și legală.

Cu privire la admisibilitatea acestei cereri, s-au raportat la argumentele instanței potrivit cărora revizuenții nu susțin încălcarea autorității de lucru judecat a soluției cuprinse în dispozitivul sentinței civile nr. 2877/07.05.2019 a Judecătoriei Sectorului 1 București (în dosarul nr. x/299/20), ci nerespectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, prin care se urmărește evitarea contrazicerilor dintre considerentele celor două hotărâri judecătorești în discuție.

In contextul analizei admisibilității cererii de revizuire pentru nesocotirea autorității de lucru judecat a considerentelor primei hotărâri judecătorești definitive, prima instanță în mod corect a făcut aplicarea considerentelor Curții Constituționale, relevante fiind deciziile nr. 743/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 386 din 16 mai 2019, pct. 18 și 19, și nr. 8/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 27 mai 2020, după cum, în mod corect, a apreciat că revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este anularea ultimei hotărâri în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție.

În consecință, în mod corect prima instanță a reținut că în raport de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 461 din același cod și în interpretarea conferită de Curtea Constituțională, cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă.

La data de 08 iunie 2023, intimata Subcomisia Sectorului î al municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a depus note scrise cu privire la întâmpinările formulate de intimații Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, A. și B., prin care a arătat că prevederile art. 201 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile acesteia, întrucât are calitatea de pârâtă, și, mai mult, prin sentința civilă nr. 2877 din 07 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Instituția Prefectului Municipiului București, prin prefect și a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată; prin decizia civilă nr. 3018 din 17 noiembrie 2021, Tribunalul București a luat act de retragerea apelului principal formulat de reclamanții A. și B. și a respins ca rămsa fără efect apelul incident formulat de apelanții-pârâți C. și D..

A menționat că prin căile de atac nu au fost formulate critici cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Subcomisiei Sectorului 1 al municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, astfel că aceasta a rămas definitivă.

La data de 09 iunie 2023, prin poștă electronică, în termen legal, recurenții C. și D. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata Subcomisia Sectorului 1 al municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin care au solicitat respingerea excepțiilor netimbrării căii de atac, tardivității formulării recursului și nulității căii de atac, ca neîntemeiate, iar pe fondul recursului, respingerea apărărilor, ca neîntemeiate.

Cu privire la excepția netimbrării recursului, au susținut că instanța de recurs nu le-a comunicat cuantumul și obligativitatea achitării taxei judiciare de timbru, potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Cu privire la tardivitatea recursului, au menționat că termenul limită de formulare a căii de atac a fost 03 aprilie 2023, dată la care au transmis recursul la Curtea de Apel București prin serviciul de curierat E..

Cu privire la excepția nulității recursului, au precizat că prin cererea de recurs au învederat că instanța de revizuire a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, au invocat faptul că soluția pronunțată de Curtea de Apel București cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La data de 12 iunie 2023, în termen legal, aceleași părți au depus răspuns la întâmpinările formulate de intimații Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, A. și B., prin care au solicitat respingerea apărărilor întemeiate pe dispozițiile Curții Constituționale, precum și a celorlalte apărări, ca neîntemeiate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 septembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de revizuenții C. și D. împotriva sentinței civile nr. 151 din data de 4 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A fixat termen de judecată la data de 21 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenții susțin în esență că revizuirea pentru motivul referitor la existența contrarietății dintre hotărâri definitive este admisibil atunci când contrarietatea privește deopotrivă soluțiile și considerentele pe care se sprijină soluțiile pronunțate. Nu există, potrivit recurenților, nicio limitare la situația în care contrarietatea se referă dispozitivul hotărârilor, prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi coroborate cu cele ale art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenții nu au încadrat în drept criticile formulate prin raportare la motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Cu toate acestea, procedând conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că criticile formulate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acest motiv de casare fiind incident în cazul tuturor neregularităților de ordin procedural apte să atragă sancțiunea nulității, cu excepția celor avute în vedere în mod expres de alte motive de casare.

În prealabil, Înalta Curte constată că procesul în legătură cu care a fost formulată cererea de revizuire dedusă judecății Curții de Apel a început la data de 30.05.2016, data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București.

În condițiile art. 192 alin. (2) C. proc. civ., procesul începe prin înregistrarea cererii (de chemare în judecată) la instanță, în condițiile legii.

De asemenea, potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, în vreme ce, în condițiile art. 25 alin. (1) C. proc. civ., procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi. Art. 27 C. proc. civ. face aplicarea acestor reguli generale în materia căilor de atac, stipulând că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Așadar, un efect important al cererii de chemare în judecată constă în fixarea legii aplicabile întregii faze a judecății, atât în primă instanță cât și în căile de atac, fie ele de reformare ori de retractare.

În ceea ce privește reglementarea noului C. proc. civ., în forma aplicabilă prezentei cauze (formă anterioară Legii nr. 310/2018), art. 509 alin. (1) C. proc. civ., prevedea că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

Acest text de lege corespunde, în esența sa, fostelor prevederi ale art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. 1865, în forma anterioară intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.. Potrivit acestui din urmă text de lege, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 7. dacă exista hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate (...).

Sub imperiul vechii reglementări, s-a arătat în doctrină și s-a reținut constant în jurisprudență că cererea de revizuire întemeiată pe acest motiv este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre este dată cu nesocotirea autorității de lucru judecat, ceea ce presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză în cele două procese; hotărârile sunt pronunțate în dosare diferite și nu în același proces; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, pronunțate cu încălcarea autorității de lucru judecat.

În mod expres s-a limitat astfel admisibilitatea revizuirii la ipoteza încălcării efectului negativ al autorității de lucru judecat, care excludea soluționarea unei noi cereri formulate între aceleași părți, cu același obiect și întemeiată pe aceeași cauză (art. 1201 C. civ. 1864). Ca urmare, contrarietatea urma să fie analizată prin raportare la soluția dată în cele două cauze succesive, soluție materializată în dispozitivele hotărârilor pronunțate. Sub imperiul vechiul C. proc. civ. nu era admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe motivul analizat, în măsura în care se invoca o contrarietate între considerente, și aceasta chiar dacă ar fi fost în discuție considerentele cu caracter decisiv, care explică și justifică soluția pronunțată.

În cauză, între cele două pricini nu există identitate de obiect și cauză, ci doar o identitate parțială de chestiune litigioasă. Această premisă a analizei nu este de altfel contestată nici de recurenți, care susțin că în cauză este incident efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (care presupune identitate de părți și de chestiune litigioasă), iar nu cel negativ (care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză).

Curtea observă că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în vigoare se referă la încălcarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri, iar nu la hotărâri definitive potrivnice date (...) în una și aceeasi pricina, între aceleasi persoane, având aceeasi calitate.

Totuși, contrar aserțiunilor recurenților, în doctrina majoritară și în practica judiciară cvasiunanimă s-a reținut că, și sub imperiul noului C. proc. civ., în forma sa inițială, revizuirea este admisibilă doar cu privire la efectul negativ al autorității de lucru judecat, nu și cu privire la cel pozitiv. Așadar, după cum în mod legal a statuat și Curtea de Apel, cea de-a doua hotărâre trebuie să fie dată cu nesocotirea autorității de lucru judecat, ceea ce presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză în cele două procese.

Această interpretare rezultă cu necesitate din prevederile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., în forma anterioară Legii nr. 310/2018, potrivit cu care dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.

Referirea univocă și exclusivă la soluția anulării celei din urmă hotărâri, în cazul hotărârilor definitive potrivnice, relevă fără putință de tăgadă că legiuitorul Noului C. proc. civ. a avut, inițial, în vedere doar încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, încălcare produsă prin judecarea din nou a unei pricini identice, fără ca în acest nou dosar să fi fost invocată și soluționată excepția autorității de lucru judecat (în caz contrar, asupra soluției date excepției existând autoritate de lucru judecat, ceea ce exclude calea de atac de retractare, care nu dă loc unui veritabil control judiciar specific apelului ori recursului).

Numai în cazul în care se constată încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat și incidența excepției corespunzătoare, soluția anulării hotărârii ulterioare este singura posibilă și adecvată. Dimpotrivă, în cazul în care se constată încălcarea unor considerente decisive ori decizorii, care au intrat în autoritatea de lucru judecat împreună cu dispozitivul hotărârii definitive inițiale, înlăturarea acestor considerente presupune cu necesitate o nouă judecată a pricinii ulterioare și conexe, pentru a se examina în ce măsură soluția pronunțată în această pricină trebuie sau nu modificată ca urmare a reținerii incidenței efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Or, vechea redactare a textului nu permitea o astfel de analiză, specifică unei veritabile rejudecări a celui de-al doilea proces.

Trebuie prin urmare reținut că, sub imperiul formei inițiale a noului C. proc. civ., revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai în cazul încălcării efectului negativ al autorității de lucru judecat, atunci când s-a judecat o nouă pricină între aceleași părți, având același obiect și întemeiată pe aceeași cauză.

Contrariul nu poate fi reținut nici în raport de prevederile art. 430 alin. (2) și ale art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Trebuie în primul rând observat că aceste texte nu au un caracter pe deplin novator, întrucât nu fac altceva decât să consacre legislativ o opinie preexistentă în doctrină și cu reverberații certe în practică, în acord cu care nu doar dispozitivul intră în autoritatea de lucru judecat, ci și acele considerente care explică și justifică soluția adoptată, intrând în autoritatea de lucru judecat împreună cu aceasta (considerentele decisive). Or, în aceeași opinie, se admitea și formularea unei căi de atac împotriva unor considerente eronate de natură a prejudicia partea într-un proces ulterior.

Ca urmare, consacrarea expresă a acestor soluții în cuprinsul noului C. proc. civ., îndeosebi în cuprinsul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., nu era de natură să modifice regimul căii de atac extraordinare a revizuirii. Regula generală consacrată de art. 461 alin. (2) C. proc. civ. era înlăturată de la aplicare de normele speciale care configurau regimul juridic al motivului de revizuire referitor la hotărârile definitive potrivnice (art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 513 alin. (4) C. proc. civ., în forma sa inițială), în virtutea adagiului specialia generalibus derogant: normele speciale înlătură de la aplicare normele generale cu caracter contrar și se aplică cu prioritate față de acestea.

Rezultă prin urmare că este pe deplin legală soluția recurată, prin care s-a reținut inadmisibilitatea revizuirii formulate de recurenți, revizuire care pune în discuție pretinsa încălcare a efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, iar nu incidența efectului negativ.

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, art. 513 alin. (4) C. proc. civ. are o redactare diferită, statuând că, dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Această soluție legislativă nu produce însă efecte retroactive și nu este aplicabilă prezentei cauze, față de data introducerii acțiunii, care este anterioară Legii nr. 310/2018, după cum s-a arătat în cadrul considerentelor deciziei de față și care nu vor mai fi reluate. Ca atare, deși recurenții invocă forma în vigoare în prezent a art. 513 alin. (4) C. proc. civ., relevantă în cauză este redactarea aceluiași text de lege anterior legii evocate.

În cazul concret analizat, modificarea legislativă constituie prin ea însăși un argument puternic în favoarea soluției deja expuse, potrivit cu care forma inițială a Codului nu acoperea și ipoteza încălcării efectului pozitiv al autorității lucrului judecat.

Din cele ce preced rezultă caracterul nefondat al recursului întemeiat pe pretinsa contrarietate între considerentele hotărârilor definitive succesive, fără a mai fi necesară analiza în concret a pretinsei contrarietăți. O atare analiză ar fi fără finalitate, de vreme ce, sub imperiul legii de procedură aplicabile, ea nu justifică în nicio situație admisibilitatea revizuirii.

Va fi prin urmare respins recursul, ca nefondat, în condițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții C. și D. împotriva sentinței civile nr. 151 din 04 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.