Decizia nr. 2755/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 august 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect, obligarea pârâtei la plata sumei de 358.345,57 RON, reprezentând prejudiciul evaluat provizoriu și cauzat de pârâtă reclamantului, respectiv contravaloarea imobilului teren în suprafață de 73,5 mp, situat în Bd. 1 Mai, nr. 266 bis, în prezent str. x, imposibil de restituit în natură, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Subcomisiei Sectorului 1 al Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și a Municipiului București prin Primar, solicitând ca, în cazul în care ar cădea în pretenții față de reclamant, să fie obligați chemații în garanție la plata sumelor dispuse de instanță. În ședința publică din data de 11 mai 2016 Tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanție, în conformitate cu dispozițiile art. 74 alin. (2) coroborat cu art. 64 C. proc. civ., apreciind că aceasta este admisibilă în raport de motivele invocate de pârâtă în apărare. Chemata în garanție, Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Chemata în garanție Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanție a Prefectului Municipiului București, cerere ce a fost respinsă de tribunal, ca inadmisibilă, în ședința publică din data de 14 septembrie 2016, soluția rămânând definitivă urmare a respingerii ca nefondat a apelului, prin decizia civilă nr. 241A/15 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2015. În ședința publică din data de 13 septembrie 2017, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, constatând că argumentele invocate în susținerea excepției constituie apărări pe fondul cererii. Prin încheierea din data de 20 septembrie 2017, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiunea principală.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1194 din 13 iunie 2018, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Municipiului București și a respins, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție formulate de pârâta Instituția Prefectului Municipiului București, în contradictoriu cu chemații în garanție Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și Municipiul București prin Primar General. Împotriva acestei hotărâri reclamantul A., în calitate de moștenitor al defunctului A. a exercitat calea de atac a apelului.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1379 A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1194 din 13 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Instituția Prefectului Municipiului București, și intimatele chemate în garanție Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, și Municipiul București prin primar general. A schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că: a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta Instituția Prefectului Municipiului București la plata către reclamant a sumei de 50.080 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință teren pentru perioada septembrie 2012 - martie 2018; a respins, ca neîntemeiate, cererile de chemare în garanție relativ la contravaloarea lipsei de folosință; a respins cererea de acordare a contravalorii terenului, ca neîntemeiată; a respins cererile de chemare în garanție, în ceea ce privește acordarea contravalorii terenului, ca fiind lipsite de obiect; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 RON, reprezentând 1/2 din onorariul de expert cu titlu de cheltuieli de judecată pentru perioada septembrie 2012 - martie 2018.

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantul A. și pârâta Instituția Prefectului Municipiul București. 4.1. În cadrul recursului, reclamantul A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ. Sintetizând considerentele considerate principale din decizia curții de apel, reclamantul arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de procedură și a celor de drept material. Susține că, deși instanța de apel a reținut că "în situația imposibilității efective de a exercita atributele dreptului de proprietate cu privire la bunul său, proprietarul poate solicita plata despăgubirilor echivalente valorii de circulație a bunului său (…) aplicație a răspunderii civile delictuale", a aplicat dispozițiile legale în sensul că posibilitatea obligării intimatei la plata despăgubirilor este condiționată de parcurgerea altei proceduri judiciare, constând într-o acțiune în revendicare exercitată împotriva subdobânditorilor de bună credință ai imobilului. Arată că hotărârea recurată nu este motivată deoarece instanța de apel nu indică textul de lege care condiționează repararea prejudiciului cauzat de pârâtă de parcurgerea de către reclamant a unei proceduri prealabile a revendicării bunului de la un terț. În cauză, s-a constatat faptul că reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că pârâta a săvârșit o faptă ilicită prin care l-a privat de bun și i-a cauzat un prejudiciu, constând atât în echivalentul valoric al lipsei de folosință, cât și în echivalentul valorii de circulație a bunului de care a fost privat. Cu toate acestea, instanța de apel a obligat pârâta doar la plata echivalentului lipsei de folosință pentru perioada dedusă judecații și a respins cererea de obligare a acesteia la plata prejudiciului constând în valoarea de circulație a bunului de care a fost privat întemeiat pe faptul că reclamantul nu a dovedit imposibilitatea exercitării efective a atributelor dreptului de proprietate asupra bunului, considerând că dovada unei astfel de imposibilității ar putea fi făcută numai printr-o hotărâre judecătorească prin care s-ar respinge o acțiune în revendicare promovată împotriva subdobânditorilor de bună credință. Consideră că hotărârea este nemotivată și este dată cu încălcarea normelor de drept material, precum și a normelor de procedură referitoare la administrarea dovezilor de vreme ce nu se indică temeiul de drept în baza căruia instanța de apel a decis că proba existenței prejudiciului, constând în imposibilitatea exercitării efective a atributelor dreptului de proprietate asupra bunului, poate fi realizată numai print-o altă hotărâre judecătorească, pronunțată într-un al litigiu. De asemenea, hotărârea recurată este dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, drept garantat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului întrucât instanța a refuzat să analizeze și să se pronunțe asupra fondului aspectului litigios dedus judecații. Arată că nu corespunde exigențelor dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil impunerea în sarcina reclamantului a obligației promovării unui nou proces îndelungat și costisitor, pentru ca ulterior să reia o nouă judecată cu pârâta. În continuare, susține că hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de drept procedural a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, caz de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ. Redând conținutul prevederilor art. 270 C. proc. civ., critică hotărârea recurată deoarece instanța de apel nu a luat în considerare înscrisuri autentice aflate la dosarul cauzei (procesul-verbal din 26.09.2012 întocmit de B.E.J. B. în cadrul dosarului de executare nr. 903/2012, contractul de vânzare cumpărare autentificat nr. 471 autentificat de BNP C. și D.) care dovedesc exercitarea de către reclamant a atributelor dreptului de proprietate privată asupra terenului, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei. Consideră că imposibilitatea reparării prejudiciului prin readucerea bunului, în natură și liber de sarcini, în patrimoniul său, similară situației în care bunul a pierit sau a fost distrus, poate fi probată în cauză și prin înscrisurile autentice anterior menționate și nu exclusiv printr-o hotărâre judecătorească. Critică și soluția instanței de apel de cenzurare a cuantumului cheltuielilor de judecată, care au fost reduse proporțional cu câtimea admiterii pretențiilor soluție pe care o consideră nelegală, considerând că hotărârea recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (2) C. proc. civ. 4.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Instituția Prefectului - Municipiul București susține faptul că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 18/1991, caz de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prezentând situația de fapt și parcursul cauzei, pârâta consideră că în mod nelegal instanța de apel a reținut că prefectul avea obligația efectuării unui control de legalitate propriu și a respins apărarea pârâtei cu privire la competența exclusivă a Subcomisiei Sectorului 1 al Municipiului București de verificare a situației juridice a terenurilor Arată că, potrivit art. 36 din Legea nr. 10/2001, în prezent abrogat prin art. 33 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aparținea Instituției Prefectului competența soluționării notificărilor prin care se solicitau despăgubiri bănești și Primăriei Municipiului București competența de soluționare a notificărilor referitoare la restituirea în natură a bunului. Indică și prevederile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, conform cărora atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2) - (5) se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situației juridice a terenurilor. Arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 52 din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 1/2000 și art. 5 din H.G. nr. 890/2005, modificată și completată prin H.G. nr. 1832/2005, subcomisiile, reprezentate prin primar, sunt instituțiile abilitate să identifice terenurile aflate la dispoziția consiliilor locale, să verifice situația juridică a acestora și să înainteze propunerile de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate Comisiei județene de fond funciar sau prefectului (în funcție de destinația terenului). Arată că atribuțiile prefectului în procedura de constituire a dreptului de proprietate sunt limitate. Prin sintagma "verifică legalitatea propunerilor comisiei locale" prefectul este învestit cu atribuția de verificare a propunerilor formulate în sensul conformității acestora cu prevederile legale, cu existența la dosarul administrativ a actelor care atestă dovada calității de persoană îndreptățită, precum și cu întinderea dreptului de proprietate. Prin urmare, obligația prefectului avea în vedere verificarea legalității propunerii iar nu efectuarea propriilor demersuri în vederea stabilirii situației juridice a terenului. Totodată, din verificarea înscrisurilor existente în dosarul administrativ a rezultat îndeplinirea condițiilor legale în vederea reconstituirii dreptului de proprietate. Susține că Instituția Prefectului - Municipiul București și-a îndeplinit obligația proprie de verificare a legalității documentației înaintată de Subcomisia sectorului 1, iar o altă interpretare și extindere a obligațiilor stabilite de legiuitor în sarcina acesteia ar lipsi de efecte dispozițiile legii speciale de reparație ce dispun în sarcina comisiilor locale/primarului obligația de verificare și stabilire a situației juridice a terenurilor. Arată că cererea de despăgubire pentru vătămarea produsă prin emiterea unui act administrativ nelegal sau existența unui refuz nejustificat este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui act administrativ nelegal anulat de instanță, producerea unui prejudiciu și dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant. Or, în cauza de față nu este îndeplinită condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre emiterea actului constatat nelegal și producerea pretinsului prejudiciu de vreme ce titlul de proprietate emis în favoarea numiților E. și F. nu a fost anulat.

Apărările formulate în cauză: Intimata Subcomisia Sectorului la Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin primar a depus întâmpinare la recursurile formulate de reclamantul A. și de pârâta Instituția Prefectului Municipiul București, prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 octombrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A., precum și recursul declarat de pârâta Instituția Prefectului - Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 1379A din 31 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată a recursurilor la 18 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție, ținând seama de limitele învestirii sale prin cererile de recurs, are în vedere următoarele: În categoria drepturilor cu caracter patrimonial, dreptul de proprietate ocupă o poziție cu adevărat proeminentă: în considerarea conținutului său specific, deci a prerogativelor care îi corespund, este îndreptățită caracterizarea lui ca fiind dreptul cel mai remarcabil și, prin substanța sa proprie, cel mai relevant și mai sugestiv. De aici, și nivelul superior de reglementare pe care atât legile interne, cât și normele europene i-l asigură, în strânsă relație cu instituirea unor mecanisme de protecție a lui care să-i garanteze existența și eficacitatea. Trebuie remarcat, sub acest aspect, că potrivit dispozițiilor art. 55 alin. (1) din Constituția României, "Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege, iar potrivit alin. (2), "Proprietatea este garantată și ocrotită în mod legal de lege, indiferent de titular". În același spirit, alin. (3) al art. 55 stabilește că "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire". Dispozițiile evocate afirmă și instituie, ridicând-o la rangul de principiu constituțional, regula potrivit căreia dreptul de proprietate trebuie să beneficieze de un înalt nivel de ocrotire și, mai mult, de garantare, eventualele limitări ce i-ar putea fi aduse, deși îngăduite, trebuind să fie stabilite prin lege, precise și previzibile în aplicarea lor [a se vedea, în acest sens, și C.E.D.O., Beyeler împotriva Italiei (pct. 109), Hentrich împotriva Franței (pct. 42)]. În conjuncție cu aceste dispoziții constituționale, art. 555 alin. (1) C. civ., configurând conținutul dreptului de proprietate, afirmă că "Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege", acest enunț legal fiind, de altfel, consonant cu acela afirmat de fostul C. civ. (din 1864) prin art. 480: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege". Ne aflăm, așadar, în fața unui drept ale cărui conținut și protecție sunt înțelese de legiuitor la un nivel cu adevărat superior, dreptul proprietarului de a se bucura și dispune de bunul ce constituie obiectul dreptului său fiind însoțit (sau trebuind să fie) de instrumente legale de protecție adecvate, adică de un arsenal juridic constituit prin grija statului și în virtutea datoriei acestuia de a asigura un nivel de protecție care să-i confere dreptului efectivitate. În același sens sunt, cu evidență, și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Potrivit acestora: "1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. 2. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții, sau a amenzilor." Astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a statuat în mod constant printr-o bogată jurisprudență, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează dreptul de proprietate, recunoscând că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale, dar, în același timp, le recunoaște și statelor prerogativa de a aprecia cu privire la necesitatea unor legi care să reglementeze folosința bunurilor în acord cu interesul general sau de a stabili condițiile în care exproprierea ar putea fi făcută. În jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit, sub acest aspect, că art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde trei reguli care, deși distincte, sunt interconectate: prima, conținută în prima teză a celui dintâi paragraf, are un caracter general și afirmă principiul dreptului la respectarea bunurilor; a doua, conținută în teza a doua a primului paragraf, se referă la privarea de proprietate și la condițiile în care aceasta poate fi realizată; a treia, conținută în al doilea paragraf, le recunoaște statelor dreptul de a reglementa, inter alia, folosința bunurilor în acord cu interesul general (a se vedea, spre exemplu, Broniowski împotriva Poloniei, pct. 134, Sporrong și Lonroth împotriva Suediei pct. 61; Iatridis împotriva Greciei pct. 55). Tot astfel și în același spirit, o consolidată jurisprudență C.E.D.O. evidențiază că atunci când o persoană se plânge de existența unei ingerințe a statului în exercitarea dreptului său de proprietate (în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor), este necesar a se trece la analiza pe fondul lor a împrejurărilor care ar constitui ingerința, compatibilitatea acestora cu art. 1 din Protocolul nr. 1 putând fi reținută numai atunci când sunt îndeplinite anumite criterii, respectiv să respecte principiul legalității și să urmărească un scop legitim prin mijloace proporționale cu scopul urmărit (a se vedea, spre exemplu, Beyeler împotriva Italiei, pct. 108-114). Acceptarea faptului că există o ingerință implică, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., determinarea categoriei din care ingerința face parte, respectiv dacă, în sensul tezei a doua a primului paragraf al art. 1, are semnificația unei privări de proprietate sau dacă, în sensul celui de-al doilea paragraf, este vorba despre o ingerință asociată reglementării folosinței bunurilor. Existența unei ingerințe sub forma privării de proprietate atrage, în mod obișnuit, acordarea unei despăgubiri care să compenseze prejudiciul suferit de reclamant, cel mai adesea doar despăgubirea integrală (adică una care să corespundă valorii de piață a bunului pierdut ca urmare a ingerinței) având semnificația unei reparații adecvate (a se vedea, spre exemplu, Pincova și Pink împotriva Republicii Cehe, pct. 53), fiind însă recunoscute și situații de excepție în care, în circumstanțe speciale, valoarea despăgubirii poate fi diminuată sau, în genere, stabilită la un nivel mai redus decât valoarea de piață a bunului. În fine, mai este util a menționa și că potrivit jurisprudenței C.E.D.O, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 nu le impune statelor contractante vreo restricție privitoare la determinarea domeniului de aplicare al restituirii proprietăților și la alegerea condițiilor în care înțeleg să restabilească drepturile de proprietate ale foștilor proprietari, totuși, după adoptarea de către un stat contractant a unei legislații care prevede restituirea în totul sau în parte a bunurilor confiscate (preluate) sub un regim politic anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, plasat sub protecția art. 1 al Protocolului nr. 1, în ce privește persoanele care îndeplinesc condițiile de acordare a dreptului respectiv (a se vedea, spre exemplu, Maria Atanasiu și alții împotriva României, pct. 136). În prezentul proces, instanța de apel a stabilit că în mod neîndoielnic reclamantul are un bun actual, acesta beneficiind de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care s-a dispus restituirea în natură în favoarea sa a suprafeței de 73,5 mp teren situat în mun. București, B-dul 1 Mai nr. 266 bis (în prezent pe str. x), precum și de dispoziția nr. x/10.09.2012 emisă de Primarul mun. București. Această constatare a instanței de apel este esențială în soluționarea prezentei cauze, "deținerea unui bun"de către reclamant, în sensul recunoașterii calității lui de proprietar asupra terenului în suprafață de 73,5 mp, sus-evocat, nefiind contestată prin niciunul dintre recursurile declarate. În esență, pentru a trage această concluzie, instanța de apel a avut în vedere următoarele: - prin notificarea nr. x/11.07.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul i-a solicitat Prefecturii București restituirea în natură a terenului în suprafață de 456,5 mp situat în mun. București, B-dul 1 Mai nr. 266 bis, sector 1; - notificarea a fost înregistrată la Prefectura mun. București la data de 12.07.2001, sub nr. x, fiind transmisă spre soluționare Primăriei mun. București la data de 30.05.2002, unde a fost înregistrată sub nr. x/09.09.2002; - față de faptul că notificarea a rămas nesoluționată, reclamantul s-a adresat Tribunalului București, solicitând, prin cererea înregistrară la data de 15.06.2006, restituirea în natură a suprafeței de teren libere și acordarea de despăgubiri corespunzător suprafeței de teren a cărei restituire în antură nu este posibilă; - prin sentința civilă nr. 1889/01.11.2011 a Tribunalului București, devenită irevocabilă prin respingerea de către Curtea de Apel București a recursului declarat împotriva sentinței, s-a dispus, între altele, restituirea în natură către reclamant a suprafeței de 73,5 mp teren situat în mun. București, B-dul 1 Mai nr. 266 bis, în prezent str. x; - în temeiul acestei sentințe a fost emisă de către Primarul mun. București dispoziția nr. x/10.09.2012, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamant a terenului în suprafață de 73,5 mp, mai sus menționat; - la data de 26.09.2012 executorul judecătoresc învestit de către reclamant cu punerea sa în posesia terenului a constatat existența unui impediment la executare, reprezentat de faptul că asupra terenului sunt întabulați ca proprietari, cu titlu de cumpărare, domnii G., H. și I.. Pe de altă parte, tot sub aspectul stării de fapt relevante, instanța de apel a mai reținut și următoarele: - prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/18.09.2006, încheiat în temeiul Legii nr. 79/1997 pentru modificarea Legii nr. 85/1992, Primăria mun. București, prin S.C. J. S.A., le-a vândut lui E. și F. locuința situată în mun. București str. x, corp B, fiindu-le atribuită cumpărătorilor în folosință și suprafața de 67,40 mp teren situată sub construcție, precum și curtea (teren liber), în suprafață de 130,60 mp; - la data de 17.10.2006 cumpărătorii E. și F. i-au solicitat Primarului Sectorului 1 București eliberarea certificatului de proprietate pentru terenul aferent locuinței cumpărate; - Comisia de fond funciar din cadrul Primăriei Sector 1 București a înaintat Prefecturii mun. București, prin adresa nr. x/15.11.2006, propunerea de constituire a dreptului de proprietate, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în favoarea cumpărătorilor E. și F.; - prin Ordinul nr. 44/17.01.2007 Prefectul mun. București a atribuit terenul, iar prin titlul de proprietate nr. x/19.01.2007 terenul în suprafață de 198 mp, situat în București str. x a fost atribuit în proprietate K.; - prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09.03.2007 K. au vândut către G., H. și I. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București str. x, corp B, compus din teren în suprafață de 198 mp (în fapt 184 mp) și construcție, întabulat în favoarea cumpărătorilor prin încheierea nr. 713884/13.02.2007 a O.C.P.I. sector 1 București. Suplimentar, reține Înalta Curte că potrivit susținerilor reclamantului, rămase necontestate și întemeiate pe concluziile expertizei tehnice judiciare efectuate de prima instanță, pe acest teren de află în prezent o construcție cu regim de înălțime P+2E+Et. 3R, edificată ulterior emiterii titlului de proprietate nr. x/19.01.2007 în favoarea K.. Față de toate cele de mai sus, Înalta Curte ia act de faptul că, într-adevăr, față de împrejurarea că în favoarea reclamantului A. s-a dispus prin sentința civilă nr. 1889/01.11.2011 a Tribunalului București, precum și prin Dispoziția nr. 16506/10.09.2015 a Primarului mun. București, restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a suprafeței de 73,5 mp teren situată în București, str. x (anterior B-dul 1 Mai nr. 266 bis), reclamantul a dobândit calitatea de proprietar asupra suprafeței de 73,5 mp în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituție, deținând un bun în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Astfel fiind, este de considerat că reclamantul trebuie să beneficieze nu doar de simpla recunoaștere a dreptului său, ci și de o protecție, respectiv garantare, a acestuia în deplin acord atât cu evocatele prevederi constituționale, cât și cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1. În același timp și ca o consecință necesară, față de împrejurarea că reclamantul, deși recunoscut ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, nu a putut intra în mod efectiv în stăpânirea acestuia, cu toată stăruința lui realizată inclusiv prin învestirea unui executor judecătoresc, Înalta Curte consideră că, în afara oricărui echivoc, există o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului. Astfel, este de avut în vedere că imposibilitatea reclamantului de a obține stăpânirea de fapt asupra terenului în litigiu își are cauza în împrejurarea că mai înainte ca notificarea pe care el o formulase în anul 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 (adresată Prefecturii mun. București, transmisă apoi de către aceasta, în anul 2002, Primăriei mun. București), pentru restituirea în natură a unei suprafețe de teren în care se afla cuprinsă și aceea de 73,5 mp care ulterior i-a fost restituită, să fi fost soluționată în mod definitiv, Prefectul mun. București a emis în favoarea unor terți (domnul E. și doamna F.) un titlu de proprietate, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, asupra unei suprafețe de teren în care se cuprindea și cea de 73,5 mp. Mai mult, situația juridică a terenului în litigiu a devenit mai complexă ca urmare a faptului că tot în cursul anului 2007 K. au vândut unor terțe persoane (G., H. și I.) terenul în suprafață de 198 mp, precum și construcția existentă. În această situație de concurență între titlul de proprietate al reclamantului, reprezentat de sentința civilă nr. 1899/01.11.2011 a Tribunalului București și de dispoziția nr. x/10.09.2012 a Primarului mun. București, și titlurile terților dobânditori și subdobânditori (aceștia din urmă exercitând și posesia terenului), executorul judecătoresc a constatat că există un impediment la punerea în posesie a reclamantului. Practic, în absența posesiei și a posibilității de a folosi terenul, reclamantul are doar scriptic calitatea de proprietar al acestuia, dreptul său fiind lipsit de conținut juridic efectiv, astfel că poate fi caracterizat ca teoretic și iluzoriu. Mai mult, titlurile de proprietate ale celorlalți dobânditori și subdobânditori sunt nedesființate, ele beneficiind de o prezumție de legalitate câtă vreme titlul de proprietate emis de Prefectul mun. București în favoarea K. s-a întemeiat pe dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și, după cum s-a arătat mai sus, până în prezent nu s-a cerut și dispus desființarea nici a acestuia, nici a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09.03.2007. Există, așadar, o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, în sensul prevederilor tezei a doua a primului paragraf a art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul fiind privat de dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 73,5 mp. Mai mult, nu s-ar putea considera că această privare de proprietate se realizează în condițiile prevăzute de lege, deci cu respectarea principiului legalității sau că ar fi justificată de o cauză de utilitate publică, atâta vreme cât, așa cum bine a observat și instanța de apel, emiterea titlului de proprietate în favoarea K. de către Prefectul mun. București s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în conținutul lor în vigoare la data de 19.01.2007), în condițiile în care reclamantul solicitase restituirea în natură a terenului prin întemeiere pe acest act normativ. Potrivit acestor prevederi legale, "Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi". Aceste dispoziții legale nu lasă nici un echivoc cu privire la intenția legiuitorului de a interzice orice formă de înstrăinare sau chiar cedare, în orice formă, a atributelor dreptului de proprietate mai înainte de a se finaliza procedurile (fie ele administrative și/sau judiciare) privitoare la acordarea de măsuri reparatorii în legătură cu imobilele solicitate prin notificări, fiind vădită intenția de a prezerva bunurile în starea lor juridică existentă la data notificării. În acest fel, legiuitorul a dorit să faciliteze redobândirea bunurilor de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în condițiile în care vocația reparatorie a Lefii nr. 10/2001 și realizarea principalului ei scop - reparație prin restituire în natură, iar nu prin echivalent - erau înlesnite și consolidate prin conservarea situației lor juridice, iar nu prin modificări susceptibile de a îngreuna restituirea. Astfel fiind, este de reținut, în cauză, că emiterea de către Prefectul mun. București a Ordinului nr. 44/17.01.2007 și a Titlului de Proprietate nr. x/19.01.2007 în favoarea K. s-a făcut, în ce privește suprafața de 73,5 mp, cu încălcarea acestor prevederi legale. Contrar celor afirmate de Prefectul mun. București prin cererea sa de recurs, partea finală a dispozițiilor art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora "Atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2) - (5) se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situației juridice a terenurilor", obliga la cercetarea atentă a situației juridice a terenurilor cu privire la care s-ar fi dispus atribuirea în proprietate conform prevederilor alin. (2) al art. 35. Aceasta înseamnă că era obligatoriu a se face toate verificările necesare pentru a se stabili că, în concret, nu există nici un impediment la atribuirea în proprietate conform art. 36 alin. (2) din lege, deci inclusiv din perspectiva severei interdicții instituite prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Nu s-a putea considera, precum afirmă recurentul pârât, că obligația de verificare a situației juridice a terenurilor ce intrau sub incidența prevederilor art. 36 alin. (2) - (5) din Legea nr. 18/1991 le aparținea, în cauză, Municipiului București și Subcomisiei Sectorului 1 al municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, căci deși nu se poate tăgădui rolul Subcomisiei Sectorului 1 în efectuarea de verificări, răspunderea efectivă îi aparține prefectului, în calitate de for decizional, deci de entitate învestită de lege cu emiterea titlurilor de proprietate. A considera altfel înseamnă a nega rolul și atribuțiile prefectului în legătură cu legalitatea emiterii titlurilor de proprietate, iar aceasta nu se află în intenția legi. Acesta este, de altfel, și spiritul Legii nr. 18/1991, în condițiile în care, prin art. 51, se stabilește, cu privire la comisiile județene (constituite în cadrul prefecturilor) că acestea sunt competente " … să soluționeze contestațiile și să valideze ori să invalideze măsurile stabilite ale comisiilor". Evocând obligația comisiei județene de a valida sau, după caz, invalida măsurile stabilite de comisiile locale, legea impune comisiei îndatorirea de a analiza ea însăși în mod real și serios situația juridică a terenurilor, căci doar în baza unei analize proprii, care să supună unei examinări veritabile propunerile comisiilor locale, s-au putea ajunge la invalidarea acestor propuneri. Acestea fiind spiritul și intențiile Legii nr. 18/1991, ele trebuie, în mod specific, avute în vedere și atunci când autoritatea învestită cu emiterea ordinului de împroprietărire este prefectul. Nu poate fi primită apărarea recurentului pârât potrivit căreia reclamantul a făcut referire, în cuprinsul notificării, la situarea terenului în litigiu pe B-dul 1 Mai nr. 266 bis, iar nu pe str. x, întrucât, pe de o parte, din poziția sa de autoritate administrativă recurentul-pârât se afla suficient de bine plasat pentru a realiza identificarea administrativă actuală a imobilului, surprinzând eventualele modificări în denumirea străzilor și atribuirea de numere administrative, iar pe de altă parte este relevant că, așa cum instanța de apel a reținut, în cuprinsul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantul a menționat expres că din terenul pretins o parte de aproximativ 70 mp este liberă de construcții și se găsește în incinta curții din str. x. Nimic nu îl împiedica pe Prefectul mun. București ca anterior emiterii ordinului și titlului de proprietate să solicite Primăriei mun. București informații despre eventuala existență a unei notificări întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care să vizeze terenul în litigiu, fiind util a evoca, sub acest aspect, că astfel cum intimata subcomisia Sectorului 1 a menționat în proces, la poziția 1 din tabelul anexă înaintat de aceasta Prefectului mun. București prin adresa nr. x/15.11.2006 se face vorbire despre existența unei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001 de actualul reclamant. Nu poate fi omis nici că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, "Prefectul este garantul respectării legii și a ordinii publice la nivel local", ceea ce obligă la o conduită activă și diligentă, care să fructifice legăturile instituționale existente între autorități. În ce privește criticile privitoare la conduita procesuală a Primarului General al mun. București în procesul civil în care a fost pronunțată sentința nr. 1889/01.11.2011 a Tribunalului București, sunt juste statuările instanței de apel potrivit cărora acestea sunt vagi, neputând contura o faptă ilicită clară a Primarului General. Mai mult, o analiză a calității și implicațiilor juridice ale susținerilor făcute de Primarul general în respectivul proces nu ar putea fi făcută în procesul de față, căci riscă să interfereze, chiar și implicit, cu unele dezlegări făcute în celălalt proces și intrate în autoritatea lucrului judecat. Față de toate cele de mai sus, Înalta Curte conchide că: a existat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 73,5 mp; aceasta ingerință este nelegală, ea conducând la imposibilitatea exercitării efective de către reclamant a dreptului său de proprietate; această ingerință îi era imputabilă pârâtului, ca emitent al Ordinului nr. 44/17.01.2007 și al Titlului de proprietate nr. x/19.01.2007 în favoarea soților E. și F.; prin această ingerință, urmare a punerii reclamantului în imposibilitate de a se bucura în mod real și efectiv de suprafața de 73,5 mp teren asupra căreia deține un titlu de proprietate, reclamantul este, cu evidență, prejudiciat; existența acestei prejudicieri impune, din rațiuni de echitate, despăgubirea reclamantului. Sub acest din urmă aspect, Înalta Curte consideră, în opoziție cu punctul de vedere al instanței de apel, că cererea reclamantului de a se dispune obligarea pârâtului inclusiv la plata despăgubirilor corespunzătoare contravalorii terenului în suprafață de 73,5 mp, iar nu doar la plata sumei ce corespunde lipsirii sale de folosința terenului în perioada septembrie 2012 - martie 2018, este întemeiată. Principalul argument avut în vedere de instanța de apel pentru a respinge această pretenție a reclamantului fost acela că " … reclamantul nu a făcut dovada că readucerea bunului în natură și liber de sarcini în patrimoniul său reprezintă o operație imposibilă urmare a înstrăinării sale și confirmării validității și preferabilității titlului subdobânditorului, ceea ce ar impune ca restituirea să se facă prin echivalent, similar situației în care bunul a pierit sau a fost distrus". Astfel statuând, instanța de apel afirmă, implicit, caracterul prematur al cererii reclamantului de a i se acorda și contravaloarea (înțeleasă ca valoare de piață) a terenului litigios, condiționând soluționarea pe fondul ei a cererii de existența unei hotărâri judecătorești care, în mod definitiv, să refuze desființarea titlului de proprietate al celorlalți dobânditori, declarându-l preferabil în raport cu acela al reclamantului. Ar fi, deci, necesar ca reclamantul să inițieze un nou proces, în care să pună în discuție nu doar validitatea titlului de proprietate emis de pârât în favoarea K., ci și validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între K. și subdobânditorii G., H. și I.. Acest demers procesual ar trebui, așadar, purtat inclusiv împotriva subdobânditorilor cu titlu oneros ai imobilului, apărați până la proba contrară de prezumția de bună-credință, totodată în condițiile în care pe teren a fost edificată, ulterior emiterii ordinului și titlului de proprietate în favoarea K., o construcție al cărei regim de înălțime este, după cum s-a arătat deja mai sus, P+2E+Et. 3R, deci o construcție a cărei valoare de piață pare semnificativă și, în orice caz, mai mare decât a terenului în litigiu. Față de statuările instanței de apel, Înalta Curte consideră potrivit să reamintească faptul că demersurile reclamantului de a obține restituirea în natură a terenului au debutat în anul 2001, prin notificarea adresată Prefectului mun. București, ele continuând în anul 2006 (urmare a nesoluționării notificării de către autoritatea competentă) cu inițierea unei acțiuni în justiție, soluționată irevocabilă în anul 2012, astfel cum prezenta instanță a arătat deja, mai detaliat, prin cele precedente. Mai mult, deși a ajuns să dețină un titlu de proprietate (sentința civilă nr. 1889/01.11.2011 a Tribunalului București și dispoziția nr. x/10.09.2012 a Primarului General al mun. București), a fost nevoit să demareze o procedură de executare silită pentru a obține punerea sa în posesie a terenului, fără însă ca aceasta să poartă fi finalizată, reținându-se existența unui impediment la executare reprezentat de întabularea dreptului de proprietate al titlurilor subdobânditori (în calitate de cumpărători de la K.) inclusiv asupra terenului în suprafață de 73,5 mp. Astfel fiind, rezultă că în pofida unei conduite active și diligente și a inițierii și întreținerii unor demersuri administrative, judiciare și execuționale semnificative, reclamantul se află și în prezent, adică la circa 20 de ani de la introducerea notificării conform Legii nr. 10/2001, în situația de a nu avea stăpânirea efectivă a suprafeței de 73,5 mp teren, dreptul său de proprietate, deși recunoscut și afirmat de autorități, rămânând pur scriptic, adică iluzoriu și lipsit de orice efectivitate. Prin raportare la toate aceste circumstanțe și, suplimentar, ținând seama de faptul că față de particularitățile situației juridice actuale a imobilului, șansele de câștig ale reclamantului într-un demers judiciar inițiat în contra actualilor deținători ai terenului sunt incerte, Înalta Curte apreciază că a condiționa acordarea în favoarea reclamantului a contravalorii terenului în litigiu de inițierea unui nou proces echivalează, în concret, cu a-i impune o sarcină excesivă, care ar prelungi semnificativ situația de incertitudine în care reclamantul se află cu privire la terenul său. S-ar genera, astfel, noi obstacole în restabilirea stării de normalitate juridică la care reclamantul este îndreptățit, amânându-se pentru o durată greu de prevăzut cu exactitate, dar cu privire la care se poate rezonabil presupune că se va întinde pe mai mulți ani, protejarea și garantarea dreptului său de proprietate. Înalta Curte găsește potrivit să amintească, în acest context, că printr-o hotărâre a sa (Ioachimescu și Ion împotriva României), CEDO a stabilit că faptul că reclamanții (care fuseseră puși în posesie, printr-o hotărâre judecătorească, asupra unui teren în baza legilor fondului funciar) nu au cerut anularea titlului de proprietate emis în favoarea unui terț asupra aceluiași teren nu ar putea constitui o imposibilitate obiectivă la punerea lor în posesie, ei neputând fi obligați să demareze alte proceduri pentru a obține executarea sentinței, revenindu-le autorităților sarcina de a clarifica situația celor două hotărâri concurente. Mutatis mutandis, ideea esențială și spiritul acestei hotărâri a instanței europene pot fi avute în vedere și în prezentul proces, astfel că, în considerarea tuturor celor arătate, Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamant, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la aceeași curte de apel, sub aspectul acordării de despăgubiri corespunzătoare valorii terenului. Aceasta va avea, însă, ca efect pierderea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra terenului, acestui drept fiindu-i substituită contravaloarea terenului în suprafață de 73,5 mp. Pentru motivele deja înfățișate mai sus, se va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de pârâtul Prefectul mun. București, instanța de apel hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a legii că pârâtul se află în culpă, el trebuind să suporte dezdăunarea reclamantului, fără a se putea întoarce împotriva chemaților în garanție pentru a-și recupera de la aceștia sumele plătite reclamantului cu titlu de despăgubire. Având în vedere că, în ce privește acordarea contravalorii terenului, instanța de apel a dispus respingerea cererilor de chemare în garanție ca rămase fără obiect, în rejudecare le va soluționa pe fondul lor, uzând de argumentele în raport de care a respins ca neîntemeiate cererile de chemare în garanție în ce privește acordarea prejudiciului rezultat din lipsa de folosință. Rezultă din toate cele ce preced și că în rejudecare se va menține soluția de obligare a pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50.080 RON corespunzătoare lipsirii reclamantului de folosința terenului în perioada septembrie 2012 - martie 2018. Are în vedere Înalta Curte că reclamantului, pe lângă contravaloarea terenului, i se cuvin și despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei menționate, în condițiile în care, ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, reclamantul trebuia pus de autorități în situația de a se bucura în mod efectiv și plenar de dreptul său. Dreptul reclamantului de a primi contravaloarea lipsei de folosință va înceta însă în momentul în care, prin hotărârea definitivă ce se va pronunța în prezentul proces, i se va acorda contravaloarea terenului, căci doar de la acel moment dreptul reclamantului asupra terenului se va stinge, el urmând a se bucura de echivalentul valoric al acestuia, înțeles ca justă formă de dezdăunare. În ce privește aspectele privitoare la cheltuielile de judecată, acestea vor fi examinate în rejudecare de către instanța de apel, ținându-se seama de particularitățile soluției care se va pronunța în rejudecare. În rejudecare, se vor păstra, din rațiunile deja expuse, soluția de admitere a capătului de cerere care are ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada septembrie 2012 - martie 2018, precum și soluția de respingere ca neîntemeiate a cererilor de chemare în garanție în ce privește contravaloarea lipsei de folosință, rămânând valide inclusiv considerentele care au stat la baza soluției date acestor cereri. PENTRU ACESTE MOTIVE,