ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1066/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 27 noiembrie 2003, reclamanții A., B., C. și Elena, D., E., F., G. și H. au chemat în judecată Primăria Municipiului București, Primarul General al Municipiului București și I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze Dispoziția nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, să se constate că pârâta - persoană fizică nu dovedește calitatea sa și a autorilor săi de proprietari asupra imobilului restituit, și să fie obligate pârâtele, instituții ale administrației de stat, la emiterea unei noi decizii, prin care să se respingă notificarea formulată de I..

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pârâta I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 de cerere și excepția lipsei de interes a acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 516 din 3 iunie 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă a ]admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și Elena, D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, Primarul General al Municipiului București și I., ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă,

Prin decizia civilă nr. 553 din data de 13 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții - reclamanți A., B., C. și Elena, D., E., F., G. și H. și apelanta - pârâtă I. împotriva sentinței civile nr. 516 din 3 iunie 2004 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 553 din data de 13 septembrie 2007, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs atât reclamanții B., C., J., D., E., K., F., L., G., M. și H. cât și pârâta I..

Prin calea extraordinară de atac promovată, reclamanții B., C., J., E., K., F., L., G., M. și H. solicită admiterea recursului, desființarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Ca o chestiune prealabilă, recurenții arată că se pune și problema îndreptării și completării dispozitivului în ceea ce privește identificarea apartamentelor unora dintre părțile implicate în proces.

După o scurtă prezentare a demersului lor judiciar și a hotărârilor pronunțate în cauză, de către instanțele de fond, recurenții - reclamați arată că, în opinia lor, decizia recurată este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În primul rând, apreciază că hotărârea încalcă dispozițiile art. 244 alin. (1) din același act normativ întrucât, prin încheierile premergătoare, s-a respins cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2004 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a. Au formulat cererea de suspendare față de împrejurarea că, pe rolul instanțelor de judecată, se află mai multe cereri prin care aceeași dispoziție, cu nr. 1603/2003, a fost supusă controlului judiciar. Astfel, există dosarul nr. x/2004 inițat de Prefectura Municipiului București și dosarul nr. x inițiat de chiriașii N., suspendat până la soluționarea dosarului nr. x/2004.

Față de existența acestor dosare, se solicită suspendarea cauzei, până la soluționarea lor.

În al doilea rând, recurenții - reclamanți apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind consecința încălcării reglementărilor legale speciale aplicabile. În acest sens, citează considerentele care, în opinia lor, nu au suport legal și dezvoltă împrejurările care conduc la această concluzie.

Astfel, arată că toate acțiunile formulate de I., pentru restituirea în natură, a imobilului, în tot sau în parte, au fost respinse prin hotărâri judecătorești care au fost depuse la dosarul cauzei.

Imobilul din București, strada x nr. 13, sector 1 a fost distrus în urma bombardamentului din 1944, fiind refăcut de Statul Român iar nu de autorii pârâtei I. sau pretinșii constructori care au încheiat convenția pentru executarea lucrărilor dar care nu au dovedit realizarea acestora. Imobilul este nou, reconstruit, în totalitate, de către stat în perioada 1950 - 1953, cu ajutorul armatei.

Prin dispoziția atacată s-a dispus restituirea în natură a două apartamente, fără ca beneficiara acesteia, pârâta I., să facă dovada dreptului său de proprietate și să fie persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Acest act este emis cu nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, inclusiv cea în care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că pârâta nu este proprietara imobilului. De asemenea, dispoziția aduce atingere accesului și folosinței normale a imobilului de către toți ceilalți locatari, cu atât mai mult cu cât sub terenul restituit se găsesc conductele de alimentare cu apă pentru întregul imobil. În acest sens, restituirea terenului încalcă dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. De aceea, temeiul de drept invocat în acțiune este frauda la lege, care justifică și interesul în formularea și susținerea demersului lor judiciar.

Au supus controlului judiciar un act emis cu încălcarea unor dispoziții legale imperative, respectiv a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, 3.1, 10.3 din Normele metodologice, act care le produce o vătămare și a cărui sancțiune ar trebui să fie nulitatea absolută. Această sancțiune poate fi invocată de oricine are interes întrucât este menită să ocrotească interese generale dar și interesele proprii ale recurenților. De aceea, apreciază că, prin hotărârea atacată, instanța i-a lipsit de posibilitatea exercitării unei acțiuni în justiție pentru atacarea acestui act care a fost emis cu încălcarea legii și care le produce o vătămare.

Motivarea instanțelor, în sensul că legea nu prevede dreptul persoanelor care nu sunt părți în procedura administrativă să atace decizia de restituire în natură, este, în opinia recurenților, eronată.

Un prim argument este acela că procedura administrativă de restituire se finalizează odată cu emiterea dispoziției de restituire, act care produce efecte juridice și care poate fi atacat de persoana îndreptățită și de orice altă persoană care justifică un interes.

Apreciază că legea face referire strict la persoana îndreptățită întrucât aceasta este singura interesată să formuleze contestație împotriva soluției de respingere a notificării, parte în acest raport juridic cu unitatea deținătoare. Însă, pentru cazul admiterii cererii de restituire, Legea nr. 10/2001 nu prevede vreo dispoziție specială astfel că trebuie să se aplice normele de drept comun.

Recurenții consideră că dispoziția de restituire în natură, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reprezintă un act unilateral care produce efecte juridice față de emitent și beneficiar dar și față de alte persoane care justifică un interes.

Întrucât aduce atingere intereselor altor persoane, este justificat dreptul lor de a-l contesta. În sens contrar, s-ar aduce atingere dreptului acestora privind liberul acces la justiție recunoscut și garantat de Constituția României.

Recurenții arată că, prin actul pe care l-au supus controlului judiciar, s-au încălcat dispoziții legale imperative și li s-a produs o vătămare. Doar instanța de judecată poate analiza valabilitatea acestui act și a tuturor documentelor care au stat la baza emiterii lui. Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 reglementează regimul complex al dispoziției de aprobare a restituirii în natură cu toate consecințele ce decurg din aceasta, inclusiv a posibilităților de atacare. Întrucât actul e lovit de nulitate absolută, nu poate fi lipsit de controlul din partea instanței de judecată.

Recurenții arată că dispoziția este nelegală și sub un alt aspect. S-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. x parter nu etajul I, din corpul A, care este ocupat de recurenta B., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2007 care nu a fost desființat ci produce efecte. Astfel, s-a dispus restituirea unui apartament a cărui identitate nu este clară și care este ocupat de una dintre recurente.

Pentru toate aceste motive, recurenții - reclamanți solicită admiterea recursului, constatarea calității lor procesuale active, desființarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin recursul formulat, pârâta I. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurenta prezintă un scurt istoric al litigiului și a hotărârilor pronunțate în cauză, cu accent pe conduita și soluția instanței de apel.

În primul rând, în opinia sa, decizia încalcă dispozițiile art. 109 și 111 din C. proc. civ. și ordinea de prioritate în soluționarea excepțiilor. În acest sens, arată că dreptul material și interesul sunt condiții primordiale și esențiale, impuse de lege în vederea promovării unei cereri astfel că se impun a fi cercetate, cu prioritate, de către instanță. Abia apoi se analizează capacitatea și calitatea procesuală.

De asemenea, arată că decizia încalcă dispozițiile art. 129 indice 1 alin. (1) și (6) din C. proc. civ. întrucât reclamanții au obligația de a dovedi îndeplinirea condițiilor de exercițiu ale dreptului la acțiune. În speță, deși legea obligă părțile să facă dovada și instanța să cerceteze condițiile de exercițiu ale dreptului la acțiune, în hotărâre s-a reținut că cercetarea condițiilor de exercițiu exced obiectului judecății. De asemenea, se arată, în cererea de recurs, că, fiind invocată, pe cale de excepție, nulitatea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare ale reclamanților, pentru care s-au încuviințat și administrat probe, instanța de apel a afirmat, fără temei legal, că acest aspect ar excede obiectului judecății.

În al doilea rând, recurenta susține că decizia încalcă principiul legalității și principiul rolului activ al instanței. Astfel, instanța de apel trebuia să cerceteze, chiar din oficiu, cauzele de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare pe care le-a supus controlului judiciar, legiuitorul stabilind reguli în acest sens, în C. civ.. Neprocedând într-o asemenea manieră, instanța de apel a încălcat principiul legalității, principiul rolului activ, principiul imposibilității invocării propriei culpe și, de asemenea, nu a sancționat abuzul de drept.

În al treilea rând, recurenta susține că instanța nu a fost imparțială. Astfel, deși a încuviințat și administrat probe cu privire la excepția nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, soluția arată că nu s-a urmărit sancționarea culpei reclamanților. De altfel, instanța și-a schimbat atitudinea în cursul judecății și sub un alt aspect. Deși a încuviințat probe referitoare la excepții, ceea ce a condus la prelungirea procesului cu aproximativ 3 ani, ulterior nu le-a mai cercetat.

În al patrulea rând, recurenta arată că instanța de apel nu a cercetat nulitățile absolute invocate și nici consecințele acestor nulități. De asemenea, nu s-a pronunțat pe excepția lipsei dreptului material și excepția lipsei de interes a acțiunii. Aceasta învederează că a invocat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare întrucât au fost încheiate cu fraudarea drepturilor sale. În acest sens, detaliază situațiile pe care le apreciază ca fiind relevante pentru dovedirea fraudei.

Referitor la conivența dintre O. și reclamanți, arată că, în anul 1992, P. a formulat o cerere de revendicare a unei părți din imobil dar acțiunea sa a fost respinsă prin decizia civilă nr. 1462 din 9 decembrie 1994 a Curții de Apel București. Mai multe persoane au fost implicate în acel litigiu, inclusiv Consiliul Local al Municipiului București și O. S.A., și cunoșteau concluziile instanței în sensul că Q. nu a transmis nimic constructorilor, rămânând cu întreg imobilul.

Ca urmare a acelei hotărâri și a deciziei nr. 73 din data de 19 iulie 1995 a Curții Constituționale, începând cu anul 1996, atât O. cât și chiriașii cunoșteau că imobilul nu aparține Statului ci a rămas familiei Iunian, a fost preluat fără titlu iar în toate cererile de cumpărare, la preluare, figurează numele R. și respective Iunian. Cu toate acestea, O. S.A. a vândut cele 7 apartamente către chiriași.

Referitor la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, recurenta arată că există mai multe situații care atrag desființarea convențiilor. Astfel, A. a cumpărat apartamentul nr. x și a declarat, în mod fals, că nu deține o altă proprietate deși avea un apartament în București str. x etaj 1, pe care l-a înstrăinat ulterior. Acesta a achiziționat apartamentul știind că nu aparține statului și nu a fost de bună-credință.

De asemenea, arată că D. - succesorul lui C. - și G. și M. au cumpărat apartamentele 4 și 9, în timpul procesului de revendicare inițiat de recurentă, când procedura vânzării era suspendată. Și acești cumpărători cunoșteau că imobilul nu aparține statului și au fost de rea-credință.

Învederează că și contractul încheiat de H., pentru apartamentul nr. x, corp B, este lovit de nulitate, existând chiar mai multe motive: aceasta nu mai avea contract de închiriere, a declarat fals că nu locuiește cu soțul său, a cumpărat în timpul procesului de revendicare, nu există o viză a oficiului juridic pe cererea sa, cunoștea că imobilul nu aparține statului, nu a fost de bună-credință.

Recurenta arată că C. și Elena au cumpărat apartamentul 3, B., apartamentul 2, E., apartamentul 5 și F., apartamentul 7, toate contractele fiind încheiate cu rea-credință. Astfel, toți cumpărătorii au achiziționat apartamente deși cunoșteau că imobilul fusese naționalizat, nu aparține statului, nu au depus minime diligențe pentru a cunoaște situația sa juridică, au cumpărat pe proprie răspundere.

Astfel, în opinia recurentei, toate contractele au fost încheiate în frauda legii, sancțiunea fiind nulitatea absolută pe care a invocat-o pe cale de excepție. Neavând niciun drept material, reclamanții nu au interes în promovarea acțiunii, instanța nepronunțându-se nici pe excepția lipsei dreptului material și nici pe lipsa de interes a demersului judiciar.

De altfel, învederează că a înțeles să invoce nulitatea convențiilor pentru a se apăra împotriva unui abuz de drept iar acesta să fie sancționat, pentru a arăta că reclamanții nu au niciun drept material și nici interes, pentru a-și realiza dreptul pe calea Legii nr. 10/2001 și a evita prejudicierea sa sau a statului cu contravaloarea celor 7 apartamente.

În consecință, față de argumentele expuse, recurenta - pârâtă I. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre rejudecare.

În condițiile în care în timpul derulării litigiului recurenta- pârâtă I. a decedat la 1 sept. 2014, în cauză a fost introdusă fiica acesteia S. în calitate de moștenitoare, astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. x din 27 noiembrie 2014 (fila x).

În termen procedural, la data de 4 aprilie 2008, recurenții - reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta I., prin care au invocat faptul că recurenta nu ar avea interes în promovarea căii de atac întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Prin încheierea din data de 3 februarie 2009, judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea dosarului nr. x/2008 aflat pe rolul Curții de Apel București.

Prin încheierea din data de 11 februarie 2021 s-a menținut măsura suspendării până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2011 al Curții de Apel București.

La data de 9 februarie 2023, dosarul a fost repus pe rol, la solicitarea recurentei - pârâte S., succesoare în drepturi a numitei I., decedată pe parcursul litigiului, întrucât dosarul nr. x/2004 al Tribunalului București, devenit x/2009 și ulterior x/2011, a fost soluționat definitiv la data de 20 octombrie 2022.

La termenul din data de 18 mai 2023, instanța a pus în discuția părților excepția lipsei de interes în formularea recursului, invocată de recurenții - reclamanți, prin întâmpinare, însă apărătorul ales al acestora a precizat că nu este o excepție propriu-zisă ci o apărare care să fie avută în vedere la soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor declarate în cauză.

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reține că prin încheierea de ședință din 3 feb. 2009 soluționarea litigiului pendinte a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2004 al Tribunalului București, secția a -IV-a civilă, devenit nr. x/2009 și ulterior nr. x/2011, ce a avut ca obiect acțiunea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului București pentru anularea aceleiași Dispoziții nr. 1603 din 8 oct 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, ce constituie și obiectul litigiului pendinte,

dosar nr. x/2011 al Curții de apel București, secția a III a civilă a fost soluționat prin decizia civilă nr. 1809/18 dec. 2020, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1979 din 20 oct. 2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind respinsă acțiunea în anularea Dispoziției nr. 1603 din 8 oct 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, dispoziție ce constituie și obiectul litigiului pendinte.

Față de soluționarea irevocabilă a litigiului din dosar nr. x/2011 al Curții de Apel București, secția a III a civilă, la data de 9 februarie 2023, cauza din litigiul pendinte a fost repusă pe rol la solicitarea recurentei - pârâte S., succesoare în drepturi a numitei I., decedată pe parcursul litigiului,

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate de recurenții reclamanți și de S., succesoare în drepturi a pârâtei recurente I., decedată pe parcursul litigiului și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul litigiului pendinte vizează anularea Deciziei nr. 1603 din 8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, fiind emisă cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților în baza contractelor de vânzare cumpărare încheiate potrivitLegii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București -D.G.A.F.I; să se constate că pârâta I. nu dovedește calitatea sa și respectiv a autorilor săi, de proprietari asupra imobilului restituit, astfel că nu face parte din categoria persoanelor îndreptățite la restituirea imobilului în natură, solicitându-se obligarea pârâților Primăria Municipiului București și Primarul General al Municipiului București la emiterea unei noi dispoziții în sensul respingerii notificării formulate de lunian I. (filele x dos nr. 4360/2003 Tribunalul București, secția a V-a civilă. S-a arătat în motivarea acțiunii, că toți reclamanții sunt proprietari ai apartamentelor nr. x plus mansardă, situate în București în baza unor contracte de vânzare cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului București - DGAFI în baza Legii nr. 112/1995, că prin Dispoziția Primarului General nr. 1603 din 8.10.2003 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea pârâtei lunian I., a apartamentului nr. x etaj 1 și a apartamentului nr. x etaj 3, ambele fiind situate în corpul A al imobilului din București și din terenul în suprafață de 538 mp, aferent construcției care se restituie.

În susținerea acțiunii reclamanții au mai arătat că obiectul cererii de chemare în judecată vizează o acțiune prin care este atacată o dispoziție, respectiv un act administrativ emis cu încălcarea unor dispoziții legale imperative ale Legii nr. 10/2001, art. 3, art. 2.1, art. 3.1 și art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, în condițiile în care imobilul din litigiu compus din subsol, parter și mansardă proprietatea lui T. a fost bombardat, ars și demolat, precum și față de împrejurarea că toți reclamanții fiind proprietari ai apartamentelor nr. x plus mansardă, decizia a cărei anulare s-a solicitat le produce o gravă vătămare, singura sancțiune fiind nulitatea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 516/3 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active, fiind respinsă acțiunea reclamanților ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă, soluție menținută prin decizia nr. 553 din data de 13 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, prin respingerea apelurilor declarate de reclamanți și de pârâta I..

Față de obiectul dedus judecății instanța de apel a reținut în argumentarea soluției adoptate că" Legea nr. 10/2001 este o lege cu caracter special, ce instituie o procedură administrativă, derogatorie, de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, atât cu titlu cât și fără titlu. Procedura administrativă instituită de acest act normativ, prevede posibilitatea ca persoana îndreptățită la restituirea unui bun-imobil, să notifice persoana juridică deținătoare pentru restituirea imobilului. În art. 26 (fost 24) din lege astfel cum a fost modificat prin Legea 247/2005 și ulterior prin Legea nr. 74/2007 se prevede în mod expres la pct. 3, că decizia, sau după caz, dispoziția motivată, se poate ataca numai de către persoana care se pretinde îndreptățită la restituire, idee preluată și în alin. (4) al aceluiași articol.

Drept urmare, decizia unității administrative, nu poate fi atacată pe procedura instituită de această lege, de nici o altă persoană decât persoana îndreptățită. Reclamanții din prezenta acțiune, nu au calitate de persoane îndreptățite, ei fiind chiriași ai imobilului, deveniți proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995 prin cumpărarea locuințelor pe care le ocupau."

Cum recurenții reclamanți au susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei o gravă vătămare.

Prin urmare, în condițiile în care din cererea de chemare în judecată rezultă fără posibilitate de echivoc că temeiul de drept invocat îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001 din perspectiva susținută de reclamanți, că dispoziția atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, 3.1, 10.3 din Normele metodologice, act care le produce o vătămare întrucât sunt proprietarii apartamentelor nr. x plus mansardă, situate în București în baza unor contracte de vânzare cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului București - DGAFI în baza Legii nr. 112/1995, instanța nefiind investită cu o acțiune în constatarea nulității unui act juridic supusă dreptului comun, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor exprese și imperative ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Or, din dispozițiile legale enunțate rezultă fără posibilitate de echivoc că, doar persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în favoarea căreia a fost emisă respectiva decizie sau dispoziție, o poate ataca în instanță, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, în situația în care o dispoziție emisă în favoarea unei persoane îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este atacată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către o terță persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea legalității și valabilității acesteia nu se va putea face în condițiile procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001, chiar dacă terța persoană ar susține și emite pretenții proprii cu privire la imobilul ce a făcut obiectul dispoziției atacate, cu atât mai mult cu cât potrivit alin. (4) ale art. 25 din Legea nr. 10/2001 decizia, sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, având forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate.

Or, din perspectiva celor expuse, raportat la obiectul dedus judecății și la temeiul de drept invocat de reclamanți Legea nr. 10/200, art. 3, art. 2.1, art. 3.1 și art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, Înalta Curte reține că, reclamanții fiind terți în raport cu Dispoziția nr. 1603/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, și nu persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, nu pot avea calitate procesual activă în litigiul pendinte față de dispozițiile exprese și imperative din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, în condițiile în care acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile legii speciale nr. 10/2001, Înalta Curte reține că instanța de apel în raport de temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea acțiunii a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Față de celec expuse, cum susținerile recurenților reclamanți nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte cu majoritate, urmează a respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 553 din 13 septembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta I. decedată pe parcursul litigiului, și continuat de S., succesoare în drepturi a pârâtei I., față de motivele de recurs invocate și față de soluția de respingere a acțiunii reclamanților, Înalta Curte reține că recursul pârâtei este nefondat.

Cum recursul declarat de pârâtă vizează aspecte de nelegalitate legate de încălcarea principiului legalității și a rolului activ al instanței, care în opinia pârâtei trebuia să cerceteze, chiar din oficiu, cauzele de nulitate absolută ale contractelor de vânzare-cumpărare, Înalta Curte reține că rolul activ al judecătorului presupune obligatia instantei de judecată de a stabili starea de fapt și de drept din spetă, în scopul aflarii adevarului obiectiv.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. 1865, judecătorii au îndatorirea să staruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Or, în condițiile în care din cererea de chemare în judecată rezultă fără posibilitate de echivoc că temeiul de drept îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001 din perspectiva susținută de reclamanți, în sensul că, dispoziția atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, 3.1, 10.3 din Normele metodologice, act care le produce o vătămare, precum și în condițiile în care reclamanții fiind terți în raport cu Dispoziția nr. 1603/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, neavând calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, și pe cale de consecință neavând nici calitate procesual activă în litigiul pendinte față de dispozițiile exprese și imperative din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile pârâtei referitoare la nerespectarea principiului rolului activ al judecatorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ., de la 1865.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte urmează a respinge, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat și recursul pârâtei S..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge recursurile declarate de reclamanții B., F., L., H., M., K., E., J., C. și de pârâta S., împotriva deciziei civile nr. 553 din 13 septembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2023.

OPINIA SEPARATĂ

Considerentele instanței supreme, cu privire la criticile formulate de către pârâta S. sunt pertinente și îmbrățișate de către judecătorul opiniei separate.

Opinia separată are în vedere numai soluția pronunțată pe recursul declarat de reclamanții B., F., L., H., M., K., E., J., C. referitor la modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale active.

În motivarea recursului declarat de către reclamanții B., F., L., H., M., K., E., J., C., se susține că motivarea instanței de apel nu are suport legal și este superficială, întrucât nu au fost analizate criticile formulate cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.

A doua critică se referă la împrejurarea că instanța de apel, în mod greșit, a soluționat cauza, întrucât nulitatea absolută a actului juridic contestat (dispoziția Primarului General de restituire în natură nr. 1603 din 8.10.2003) poate fi invocată de oricine are interes, nulitatea absolută fiind menită să ocrotească interesele generale ale societății.

Se arată că dispoziția de restituire este producătoare de efecte juridice și poate aduce atingere unor drepturi legitime ale altor persoane în legătură cu bunul respectiv fiind justificate atât interesul, cât și calitatea procesuală activă de a contesta actul respectiv, în condițiile dreptului comun.

Se menționează că, în situația emiterii unei dispoziții de restituire în natură, Legea nr. 10/2001 nu cuprinde vreo dispoziție specială cu privire la posibilitatea contestării acesteia de către un terț, împrejurare față de care este necesar să se aplice normele juridice de drept comun în materia nulității actelor juridice.

Judecătorul opiniei separate notează că prima critică formulată se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ. din 1865.

Această critică este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În cuprinsul memoriului de apel, apelanții-reclamanți au invocat nesoluționarea acțiunii prin raportare la precizările formulate cu privire la obiectul cererii de chemare în jduecată, respectiv constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 1603 din 8.10.2003 în temeiul normelor de drept comun.

Se constată că această critică nu a fost analizată de către instanța de apel, care a apreciat că obiectul învestirii instanței de judecată este reprezentat de formularea unei contestații, întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În considerarea acestui temei juridic, a reținut că apelanții-reclamanți, în calitate de terți, nu justifică calitatea procesuală activă pentru formularea cererii pendinte.

Se relevă faptul că, în mod greșit, instanța de apel a exclus, în mod expres, de la analiza sa criticile legate de posibilitatea conferită unui terț de a promova acțiunea în nulitate absolută, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Astfel, se evidențiază împrejurarea că nu a fost analizată critica formulată de apelanții-reclamanți prin raportare la obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată precizate, respectiv constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire în natură, în temeiul art. 966 și art. 968 din C. civ. din 1864.

Se învederează că garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (H. împotriva Belgiei, pct. 53).

Instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Deși art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impune motivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanță, bazându-se pe o dispoziție legală specifică[Burg și alții împotriva Franței (dec.); Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (MC), pct. 41].

În plus, respingând un apel, instanța de apel poate, în principiu, să se limiteze la a-și însuși motivele hotărârii instanței de grad inferior [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; a se vedea a contrario Tatichvili împotriva Rusiei, pct. 62]. Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Această cerință este cu atât mai importantă atunci când o parte nu a putut să-și susțină oral cauza în cadrul procedurii interne (ibidem).

Aplicând principiile Curții, judecătorul opiniei separate apreciază că hotărârea instanței de apel nu corespunde exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că nu a fost analizat litigiul pendinte, prin raportare la obiectul acțiunii și temeiul juridic precizat, respectiv constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 1603 din 8.10.2003, în temeiul art. 966 și art. 968 din C. civ. din 1864.

Pentru aceste motive, se constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7) din C. proc. civ. din 1865, împrejurare față de care se impune casarea, în parte, a deciziei civile nr. 553 din 13 septembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și rejudecarea apelului.

În rejudecarea apelului, judecătorul opiniei separate constată că este întemeiată critica formulată cu privire la modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale active, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au chemat în judecată pe Primăria Municipiului București, Primarul General al Municipiului București și I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze Dispoziția nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, să se constate că pârâta - persoană fizică nu dovedește calitatea sa și a autorilor săi de proprietari asupra imobilului restituit și să fie obligate pârâtele, instituții ale administrației de stat, la emiterea unei noi decizii, prin care să se respingă notificarea formulată de I..

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ca urmare a invocării excepției lipsei calității procesuale active, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată susținând că, în lipsa unei reglementări în legea specială, au aplicabilitate dispozițiile din dreptul comun referitoare la promovarea unei acțiuni în justiție în vederea constatării nulității unui act juridic, respectiv dispozițiile art. 966 și art. 968 din C. civ. din 1864 pentru fraudă la lege.

S-a relevat că au fost încălcate normele imperative, respectiv prevederile art. 3 și 22 din Legea nr. 10/2001, iar nerespectarea acestora este sancționată cu nulitatea absolută a actului juridic, nulitate care poate fi invocată de către orice persoană interesată, în condițiile dreptului comun.

Plecând de la calificarea acțiunii precizate și de la temeiul juridic invocat, prima instanță a soluționat, în mod greșit, excepția lipsei calității procesuale active.

Astfel, din interpretarea Legii nr. 10/2001, rezultă că terțele persoane nu au calea contestației îndreptate împotriva dispoziției sau deciziei de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din actul normativ sus-menționat. Potrivit art. 26, numai persoana care se pretinde îndreptățită la restituirea în natură a unui imobil ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate contesta dispoziția de respingere a propriei notificării. Deci, pe de-o parte, terțul care înțelege să își justifice calitatea procesuală și interesul prin invocarea unor drepturi asupra imobilului restituit, nu are calea procedurii speciale în justiție, prevăzută de art. 26 si urm. din Legea 10/2001. In același timp însă, acestuia nu i se poate îngrădi accesul liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție, prin negarea dreptului de a contesta în justiție dispoziția de restituire în natură, care constituie titlu de proprietate.

In cauză - obiectul principal al actiunii introductive de instanța îl reprezintă indiscutabil cererea de constatare a nulității absolute a dispoziției Primarului General nr. 1603 din 8.10.2003, potrivit dispozițiilor invocate de acestea în temeiul dreptului comun.

Este de observat că acțiunea în constatarea nulității absolute a fost promovată de reclamanți care sunt terți, atât în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispoziției de restituire în natură. In litigiul pendinte, reclamanții sunt terți față de emitentul și beneficiarul dispoziției, terț care pretinzând că ar fi suferit o vătămare a drepturilor sau intereselor lui legitime prin actul emis de primar, a atacat în justiție dispoziția, pe calea dreptului comun, prin intermediul unei acțiuni în constatarea nulității absolute pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv.

Se relevă faptul că Legea nr. 10/2001 conține nu numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele, care pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, ci și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte.

Nerespectarea acestor norme de drept substanțial au fost invocate de către reclamanți pentru a contesta valabilitatea deciziei de restituire în natură nr. 1603 din 8.10.2003 emise de Primarul General al Municipiului București, iar mijlocul procedural de exercitare a acestui drept a fost reprezentat de promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actului juridic menționat.

Judecătorul opiniei separate susține că, în mod greșit, atât prima instanță, cât și instanța de apel au analizat cererea de chemare în judecată, ca fiind o contestație, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Instanțele devolutive ar fi trebuit să se raporteze la obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizat, pentru a realiza distincția dintre demersul judiciar întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și mijlocul procedural al declanșării unei acțiunii în constatarea nulității absolute a unui act juridic-titlu de proprietate, pe calea dreptului comun.

Este adevăr că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a invocat nerespectarea prevederilor art. 3 și 22 din Legea nr. 10/2001, însă acestea reprezintă cauzele de nulitate invocate față de dispoziția de restituire atacată.

Astfel, chiar dacă acțiunea precizată nu este formulată în temeiul dispozițiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat, sub aspectul conformității sale cu condițiile de emitere și validitate.

Plecând de la argumentele expuse, se relevă că recurenții-reclamanți justifică calitatea procesuală activă pentru promovarea acțiunii formulate, fiind eronată modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, împrejurare față de care se impunea, în conformitate cu art. 297 din C. proc. civ., admiterea apelul declarat de reclamanții, anularea, în parte, sentinței civile apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul București. De asemenea, se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei civile nr. 553 din 13 septembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă privind respingerea apelului declarat de apelata-pârâtă I..