ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1066/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 27 noiembrie 2003, reclamanții A., B., C. și Elena, D., E., F., G. și H. au chemat în judecată Primăria Municipiului București, Primarul General al Municipiului București și I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze Dispoziția nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, să se constate că pârâta - persoană fizică nu dovedește calitatea sa și a autorilor săi de proprietari asupra imobilului restituit, și să fie obligate pârâtele, instituții ale administrației de stat, la emiterea unei noi decizii, prin care să se respingă notificarea formulată de I.. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001. Pârâta I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 de cerere și excepția lipsei de interes a acțiunii.

Hotărârea Tribunalului București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 516 din 3 iunie 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă a ]admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și Elena, D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, Primarul General al Municipiului București și I., ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă,

Hotărârea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 553 din data de 13 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții - reclamanți A., B., C. și Elena, D., E., F., G. și H. și apelanta - pârâtă I. împotriva sentinței civile nr. 516 din 3 iunie 2004 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Căile de atac declarate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 553 din data de 13 septembrie 2007, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs atât reclamanții B., C., J., D., E., K., F., L., G., M. și H. cât și pârâta I.. Prin calea extraordinară de atac promovată, reclamanții B., C., J., E., K., F., L., G., M. și H. solicită admiterea recursului, desființarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Ca o chestiune prealabilă, recurenții arată că se pune și problema îndreptării și completării dispozitivului în ceea ce privește identificarea apartamentelor unora dintre părțile implicate în proces. După o scurtă prezentare a demersului lor judiciar și a hotărârilor pronunțate în cauză, de către instanțele de fond, recurenții - reclamați arată că, în opinia lor, decizia recurată este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. În primul rând, apreciază că hotărârea încalcă dispozițiile art. 244 alin. (1) din același act normativ întrucât, prin încheierile premergătoare, s-a respins cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2004 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a. Au formulat cererea de suspendare față de împrejurarea că, pe rolul instanțelor de judecată, se află mai multe cereri prin care aceeași dispoziție, cu nr. 1603/2003, a fost supusă controlului judiciar. Astfel, există dosarul nr. x/2004 inițat de Prefectura Municipiului București și dosarul nr. x inițiat de chiriașii N., suspendat până la soluționarea dosarului nr. x/2004. Față de existența acestor dosare, se solicită suspendarea cauzei, până la soluționarea lor. În al doilea rând, recurenții - reclamanți apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind consecința încălcării reglementărilor legale speciale aplicabile. În acest sens, citează considerentele care, în opinia lor, nu au suport legal și dezvoltă împrejurările care conduc la această concluzie. Astfel, arată că toate acțiunile formulate de I., pentru restituirea în natură, a imobilului, în tot sau în parte, au fost respinse prin hotărâri judecătorești care au fost depuse la dosarul cauzei. Imobilul din București, strada x nr. 13, sector 1 a fost distrus în urma bombardamentului din 1944, fiind refăcut de Statul Român iar nu de autorii pârâtei I. sau pretinșii constructori care au încheiat convenția pentru executarea lucrărilor dar care nu au dovedit realizarea acestora. Imobilul este nou, reconstruit, în totalitate, de către stat în perioada 1950 - 1953, cu ajutorul armatei. Prin dispoziția atacată s-a dispus restituirea în natură a două apartamente, fără ca beneficiara acesteia, pârâta I., să facă dovada dreptului său de proprietate și să fie persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Acest act este emis cu nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, inclusiv cea în care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că pârâta nu este proprietara imobilului. De asemenea, dispoziția aduce atingere accesului și folosinței normale a imobilului de către toți ceilalți locatari, cu atât mai mult cu cât sub terenul restituit se găsesc conductele de alimentare cu apă pentru întregul imobil. În acest sens, restituirea terenului încalcă dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. De aceea, temeiul de drept invocat în acțiune este frauda la lege, care justifică și interesul în formularea și susținerea demersului lor judiciar. Au supus controlului judiciar un act emis cu încălcarea unor dispoziții legale imperative, respectiv a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, 3.1, 10.3 din Normele metodologice, act care le produce o vătămare și a cărui sancțiune ar trebui să fie nulitatea absolută. Această sancțiune poate fi invocată de oricine are interes întrucât este menită să ocrotească interese generale dar și interesele proprii ale recurenților. De aceea, apreciază că, prin hotărârea atacată, instanța i-a lipsit de posibilitatea exercitării unei acțiuni în justiție pentru atacarea acestui act care a fost emis cu încălcarea legii și care le produce o vătămare. Motivarea instanțelor, în sensul că legea nu prevede dreptul persoanelor care nu sunt părți în procedura administrativă să atace decizia de restituire în natură, este, în opinia recurenților, eronată. Un prim argument este acela că procedura administrativă de restituire se finalizează odată cu emiterea dispoziției de restituire, act care produce efecte juridice și care poate fi atacat de persoana îndreptățită și de orice altă persoană care justifică un interes. Apreciază că legea face referire strict la persoana îndreptățită întrucât aceasta este singura interesată să formuleze contestație împotriva soluției de respingere a notificării, parte în acest raport juridic cu unitatea deținătoare. Însă, pentru cazul admiterii cererii de restituire, Legea nr. 10/2001 nu prevede vreo dispoziție specială astfel că trebuie să se aplice normele de drept comun. Recurenții consideră că dispoziția de restituire în natură, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reprezintă un act unilateral care produce efecte juridice față de emitent și beneficiar dar și față de alte persoane care justifică un interes. Întrucât aduce atingere intereselor altor persoane, este justificat dreptul lor de a-l contesta. În sens contrar, s-ar aduce atingere dreptului acestora privind liberul acces la justiție recunoscut și garantat de Constituția României. Recurenții arată că, prin actul pe care l-au supus controlului judiciar, s-au încălcat dispoziții legale imperative și li s-a produs o vătămare. Doar instanța de judecată poate analiza valabilitatea acestui act și a tuturor documentelor care au stat la baza emiterii lui. Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 reglementează regimul complex al dispoziției de aprobare a restituirii în natură cu toate consecințele ce decurg din aceasta, inclusiv a posibilităților de atacare. Întrucât actul e lovit de nulitate absolută, nu poate fi lipsit de controlul din partea instanței de judecată. Recurenții arată că dispoziția este nelegală și sub un alt aspect. S-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. x parter nu etajul I, din corpul A, care este ocupat de recurenta B., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2007 care nu a fost desființat ci produce efecte. Astfel, s-a dispus restituirea unui apartament a cărui identitate nu este clară și care este ocupat de una dintre recurente. Pentru toate aceste motive, recurenții - reclamanți solicită admiterea recursului, constatarea calității lor procesuale active, desființarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin recursul formulat, pârâta I. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurenta prezintă un scurt istoric al litigiului și a hotărârilor pronunțate în cauză, cu accent pe conduita și soluția instanței de apel. În primul rând, în opinia sa, decizia încalcă dispozițiile art. 109 și 111 din C. proc. civ. și ordinea de prioritate în soluționarea excepțiilor. În acest sens, arată că dreptul material și interesul sunt condiții primordiale și esențiale, impuse de lege în vederea promovării unei cereri astfel că se impun a fi cercetate, cu prioritate, de către instanță. Abia apoi se analizează capacitatea și calitatea procesuală. De asemenea, arată că decizia încalcă dispozițiile art. 129 indice 1 alin. (1) și (6) din C. proc. civ. întrucât reclamanții au obligația de a dovedi îndeplinirea condițiilor de exercițiu ale dreptului la acțiune. În speță, deși legea obligă părțile să facă dovada și instanța să cerceteze condițiile de exercițiu ale dreptului la acțiune, în hotărâre s-a reținut că cercetarea condițiilor de exercițiu exced obiectului judecății. De asemenea, se arată, în cererea de recurs, că, fiind invocată, pe cale de excepție, nulitatea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare ale reclamanților, pentru care s-au încuviințat și administrat probe, instanța de apel a afirmat, fără temei legal, că acest aspect ar excede obiectului judecății. În al doilea rând, recurenta susține că decizia încalcă principiul legalității și principiul rolului activ al instanței. Astfel, instanța de apel trebuia să cerceteze, chiar din oficiu, cauzele de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare pe care le-a supus controlului judiciar, legiuitorul stabilind reguli în acest sens, în C. civ.. Neprocedând într-o asemenea manieră, instanța de apel a încălcat principiul legalității, principiul rolului activ, principiul imposibilității invocării propriei culpe și, de asemenea, nu a sancționat abuzul de drept. În al treilea rând, recurenta susține că instanța nu a fost imparțială. Astfel, deși a încuviințat și administrat probe cu privire la excepția nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, soluția arată că nu s-a urmărit sancționarea culpei reclamanților. De altfel, instanța și-a schimbat atitudinea în cursul judecății și sub un alt aspect. Deși a încuviințat probe referitoare la excepții, ceea ce a condus la prelungirea procesului cu aproximativ 3 ani, ulterior nu le-a mai cercetat. În al patrulea rând, recurenta arată că instanța de apel nu a cercetat nulitățile absolute invocate și nici consecințele acestor nulități. De asemenea, nu s-a pronunțat pe excepția lipsei dreptului material și excepția lipsei de interes a acțiunii. Aceasta învederează că a invocat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare întrucât au fost încheiate cu fraudarea drepturilor sale. În acest sens, detaliază situațiile pe care le apreciază ca fiind relevante pentru dovedirea fraudei. Referitor la conivența dintre O. și reclamanți, arată că, în anul 1992, P. a formulat o cerere de revendicare a unei părți din imobil dar acțiunea sa a fost respinsă prin decizia civilă nr. 1462 din 9 decembrie 1994 a Curții de Apel București. Mai multe persoane au fost implicate în acel litigiu, inclusiv Consiliul Local al Municipiului București și O. S.A., și cunoșteau concluziile instanței în sensul că Q. nu a transmis nimic constructorilor, rămânând cu întreg imobilul. Ca urmare a acelei hotărâri și a deciziei nr. 73 din data de 19 iulie 1995 a Curții Constituționale, începând cu anul 1996, atât O. cât și chiriașii cunoșteau că imobilul nu aparține Statului ci a rămas familiei Iunian, a fost preluat fără titlu iar în toate cererile de cumpărare, la preluare, figurează numele R. și respective Iunian. Cu toate acestea, O. S.A. a vândut cele 7 apartamente către chiriași. Referitor la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, recurenta arată că există mai multe situații care atrag desființarea convențiilor. Astfel, A. a cumpărat apartamentul nr. x și a declarat, în mod fals, că nu deține o altă proprietate deși avea un apartament în București str. x etaj 1, pe care l-a înstrăinat ulterior. Acesta a achiziționat apartamentul știind că nu aparține statului și nu a fost de bună-credință. De asemenea, arată că D. - succesorul lui C. - și G. și M. au cumpărat apartamentele 4 și 9, în timpul procesului de revendicare inițiat de recurentă, când procedura vânzării era suspendată. Și acești cumpărători cunoșteau că imobilul nu aparține statului și au fost de rea-credință. Învederează că și contractul încheiat de H., pentru apartamentul nr. x, corp B, este lovit de nulitate, existând chiar mai multe motive: aceasta nu mai avea contract de închiriere, a declarat fals că nu locuiește cu soțul său, a cumpărat în timpul procesului de revendicare, nu există o viză a oficiului juridic pe cererea sa, cunoștea că imobilul nu aparține statului, nu a fost de bună-credință. Recurenta arată că C. și Elena au cumpărat apartamentul 3, B., apartamentul 2, E., apartamentul 5 și F., apartamentul 7, toate contractele fiind încheiate cu rea-credință. Astfel, toți cumpărătorii au achiziționat apartamente deși cunoșteau că imobilul fusese naționalizat, nu aparține statului, nu au depus minime diligențe pentru a cunoaște situația sa juridică, au cumpărat pe proprie răspundere. Astfel, în opinia recurentei, toate contractele au fost încheiate în frauda legii, sancțiunea fiind nulitatea absolută pe care a invocat-o pe cale de excepție. Neavând niciun drept material, reclamanții nu au interes în promovarea acțiunii, instanța nepronunțându-se nici pe excepția lipsei dreptului material și nici pe lipsa de interes a demersului judiciar. De altfel, învederează că a înțeles să invoce nulitatea convențiilor pentru a se apăra împotriva unui abuz de drept iar acesta să fie sancționat, pentru a arăta că reclamanții nu au niciun drept material și nici interes, pentru a-și realiza dreptul pe calea Legii nr. 10/2001 și a evita prejudicierea sa sau a statului cu contravaloarea celor 7 apartamente. În consecință, față de argumentele expuse, recurenta - pârâtă I. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre rejudecare. În condițiile în care în timpul derulării litigiului recurenta- pârâtă I. a decedat la 1 sept. 2014, în cauză a fost introdusă fiica acesteia S. în calitate de moștenitoare, astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. x din 27 noiembrie 2014 (fila x).

Procedura în fața instanței de recurs În termen procedural, la data de 4 aprilie 2008, recurenții - reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta I., prin care au invocat faptul că recurenta nu ar avea interes în promovarea căii de atac întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă. Prin încheierea din data de 3 februarie 2009, judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea dosarului nr. x/2008 aflat pe rolul Curții de Apel București. Prin încheierea din data de 11 februarie 2021 s-a menținut măsura suspendării până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2011 al Curții de Apel București. La data de 9 februarie 2023, dosarul a fost repus pe rol, la solicitarea recurentei - pârâte S., succesoare în drepturi a numitei I., decedată pe parcursul litigiului, întrucât dosarul nr. x/2004 al Tribunalului București, devenit x/2009 și ulterior x/2011, a fost soluționat definitiv la data de 20 octombrie 2022. La termenul din data de 18 mai 2023, instanța a pus în discuția părților excepția lipsei de interes în formularea recursului, invocată de recurenții - reclamanți, prin întâmpinare, însă apărătorul ales al acestora a precizat că nu este o excepție propriu-zisă ci o apărare care să fie avută în vedere la soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor declarate în cauză. Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reține că prin încheierea de ședință din 3 feb. 2009 soluționarea litigiului pendinte a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2004 al Tribunalului București, secția a -IV-a civilă, devenit nr. x/2009 și ulterior nr. x/2011, ce a avut ca obiect acțiunea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului București pentru anularea aceleiași Dispoziții nr. 1603 din 8 oct 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, ce constituie și obiectul litigiului pendinte, dosar nr. x/2011 al Curții de apel București, secția a III a civilă a fost soluționat prin decizia civilă nr. 1809/18 dec. 2020, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1979 din 20 oct. 2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind respinsă acțiunea în anularea Dispoziției nr. 1603 din 8 oct 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, dispoziție ce constituie și obiectul litigiului pendinte. Față de soluționarea irevocabilă a litigiului din dosar nr. x/2011 al Curții de Apel București, secția a III a civilă, la data de 9 februarie 2023, cauza din litigiul pendinte a fost repusă pe rol la solicitarea recurentei - pârâte S., succesoare în drepturi a numitei I., decedată pe parcursul litigiului, Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate de recurenții reclamanți și de S., succesoare în drepturi a pârâtei recurente I., decedată pe parcursul litigiului și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Obiectul litigiului pendinte vizează anularea Deciziei nr. 1603 din 8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, fiind emisă cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților în baza contractelor de vânzare cumpărare încheiate potrivitLegii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București -D.G.A.F.I; să se constate că pârâta I. nu dovedește calitatea sa și respectiv a autorilor săi, de proprietari asupra imobilului restituit, astfel că nu face parte din categoria persoanelor îndreptățite la restituirea imobilului în natură, solicitându-se obligarea pârâților Primăria Municipiului București și Primarul General al Municipiului București la emiterea unei noi dispoziții în sensul respingerii notificării formulate de lunian I. (filele x dos nr. 4360/2003 Tribunalul București, secția a V-a civilă. S-a arătat în motivarea acțiunii, că toți reclamanții sunt proprietari ai apartamentelor nr. x plus mansardă, situate în București în baza unor contracte de vânzare cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului București - DGAFI în baza Legii nr. 112/1995, că prin Dispoziția Primarului General nr. 1603 din 8.10.2003 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea pârâtei lunian I., a apartamentului nr. x etaj 1 și a apartamentului nr. x etaj 3, ambele fiind situate în corpul A al imobilului din București și din terenul în suprafață de 538 mp, aferent construcției care se restituie. În susținerea acțiunii reclamanții au mai arătat că obiectul cererii de chemare în judecată vizează o acțiune prin care este atacată o dispoziție, respectiv un act administrativ emis cu încălcarea unor dispoziții legale imperative ale Legii nr. 10/2001, art. 3, art. 2.1, art. 3.1 și art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, în condițiile în care imobilul din litigiu compus din subsol, parter și mansardă proprietatea lui T. a fost bombardat, ars și demolat, precum și față de împrejurarea că toți reclamanții fiind proprietari ai apartamentelor nr. x plus mansardă, decizia a cărei anulare s-a solicitat le produce o gravă vătămare, singura sancțiune fiind nulitatea acesteia. Prin sentința civilă nr. 516/3 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active, fiind respinsă acțiunea reclamanților ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă, soluție menținută prin decizia nr. 553 din data de 13 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, prin respingerea apelurilor declarate de reclamanți și de pârâta I.. Față de obiectul dedus judecății instanța de apel a reținut în argumentarea soluției adoptate că" Legea nr. 10/2001 este o lege cu caracter special, ce instituie o procedură administrativă, derogatorie, de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, atât cu titlu cât și fără titlu. Procedura administrativă instituită de acest act normativ, prevede posibilitatea ca persoana îndreptățită la restituirea unui bun-imobil, să notifice persoana juridică deținătoare pentru restituirea imobilului. În art. 26 (fost 24) din lege astfel cum a fost modificat prin Legea 247/2005 și ulterior prin Legea nr. 74/2007 se prevede în mod expres la pct. 3, că decizia, sau după caz, dispoziția motivată, se poate ataca numai de către persoana care se pretinde îndreptățită la restituire, idee preluată și în alin. (4) al aceluiași articol. Drept urmare, decizia unității administrative, nu poate fi atacată pe procedura instituită de această lege, de nici o altă persoană decât persoana îndreptățită. Reclamanții din prezenta acțiune, nu au calitate de persoane îndreptățite, ei fiind chiriași ai imobilului, deveniți proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995 prin cumpărarea locuințelor pe care le ocupau." Cum recurenții reclamanți au susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei o gravă vătămare. Prin urmare, în condițiile în care din cererea de chemare în judecată rezultă fără posibilitate de echivoc că temeiul de drept invocat îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001 din perspectiva susținută de reclamanți, că dispoziția atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, 3.1, 10.3 din Normele metodologice, act care le produce o vătămare întrucât sunt proprietarii apartamentelor nr. x plus mansardă, situate în București în baza unor contracte de vânzare cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului București - DGAFI în baza Legii nr. 112/1995, instanța nefiind investită cu o acțiune în constatarea nulității unui act juridic supusă dreptului comun, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor exprese și imperative ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". Or, din dispozițiile legale enunțate rezultă fără posibilitate de echivoc că, doar persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în favoarea căreia a fost emisă respectiva decizie sau dispoziție, o poate ataca în instanță, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecință, în situația în care o dispoziție emisă în favoarea unei persoane îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este atacată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către o terță persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea legalității și valabilității acesteia nu se va putea face în condițiile procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001, chiar dacă terța persoană ar susține și emite pretenții proprii cu privire la imobilul ce a făcut obiectul dispoziției atacate, cu atât mai mult cu cât potrivit alin. (4) ale art. 25 din Legea nr. 10/2001 decizia, sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, având forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate. Or, din perspectiva celor expuse, raportat la obiectul dedus judecății și la temeiul de drept invocat de reclamanți Legea nr. 10/200, art. 3, art. 2.1, art. 3.1 și art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, Înalta Curte reține că, reclamanții fiind terți în raport cu Dispoziția nr. 1603/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, și nu persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, nu pot avea calitate procesual activă în litigiul pendinte față de dispozițiile exprese și imperative din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă, în condițiile în care acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile legii speciale nr. 10/2001, Înalta Curte reține că instanța de apel în raport de temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea acțiunii a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001. Față de celec expuse, cum susținerile recurenților reclamanți nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte cu majoritate, urmează a respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 553 din 13 septembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta I. decedată pe parcursul litigiului, și continuat de S., succesoare în drepturi a pârâtei I., față de motivele de recurs invocate și față de soluția de respingere a acțiunii reclamanților, Înalta Curte reține că recursul pârâtei este nefondat. Cum recursul declarat de pârâtă vizează aspecte de nelegalitate legate de încălcarea principiului legalității și a rolului activ al instanței, care în opinia pârâtei trebuia să cerceteze, chiar din oficiu, cauzele de nulitate absolută ale contractelor de vânzare-cumpărare, Înalta Curte reține că rolul activ al judecătorului presupune obligatia instantei de judecată de a stabili starea de fapt și de drept din spetă, în scopul aflarii adevarului obiectiv. Astfel, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. 1865, judecătorii au îndatorirea să staruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Or, în condițiile în care din cererea de chemare în judecată rezultă fără posibilitate de echivoc că temeiul de drept îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001 din perspectiva susținută de reclamanți, în sensul că, dispoziția atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, 3.1, 10.3 din Normele metodologice, act care le produce o vătămare, precum și în condițiile în care reclamanții fiind terți în raport cu Dispoziția nr. 1603/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, neavând calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, și pe cale de consecință neavând nici calitate procesual activă în litigiul pendinte față de dispozițiile exprese și imperative din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile pârâtei referitoare la nerespectarea principiului rolului activ al judecatorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ., de la 1865. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte urmează a respinge, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat și recursul pârâtei S.. PENTRU ACESTE MOTIVE,