ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2405/2019

Ședința publică din data de 20 decembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 iunie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții S.C. A. S.R.L. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să constate că a existat un contract de închiriere între reclamanta A. S.R.L. și pârâtul C. cu privire la spațiul situat la parter și parțial subsol în imobilul situat în București, Strada x nr. 11-13, potrivit art. 1781 din noul C. civ. și se constate încetarea acestuia din culpa exclusivă a pârâtului; să constate că a existat un contract de închiriere între reclamantul B. și pârâtul C. cu privire la spațiul situat în apartamentul nr. x situat la etajul trei al imobilului din București, Strada x nr. 11-13, potrivit art. 1781 din noul C. civ. și să constate încetarea acestuia din culpa exclusivă a pârâtului; să oblige pârâtul la restituirea următoarelor sume de bani plătite de reclamanți cu titlu de chirie: 4.500 euro (2.000 euro, reprezentând chirie pentru luna iulie 2012 + 2.500 euro, reprezentând chirie pentru luna august 2012) către reclamanta societatea A. S.R.L.; 5.250 euro (reprezentând 3 luni de chirie plătite în avans pentru ap. 5 etaj 3 + 2 locuri de parcare) către reclamantul B.; să oblige pârâtul la restituirea contravalorii cheltuielilor și îmbunătățirilor aduse (în baza contractului de închiriere dintre părți) de reclamanta societatea A. S.R.L. spațiului de la parterul imobilului situat în București, Strada x nr. 11-13, în cuantum de 47.982,10 euro și 76.859,19 RON, la care se adaugă dobânda legală de la data punerii în întârziere; să oblige pârâtul la restituirea contravalorii cheltuielilor și îmbunătățirilor aduse (în baza contractului de închiriere dintre părți) de reclamanții B. apartamentului 5 situat la etajul 3 al imobilului din București, Strada x nr. 11-13, în cuantum de 590 euro și 38.236,06 RON, la care se adaugă dobânda legală de la data punerii în întârziere.

În subsidiar, în situația în care instanța va aprecia că sumele de bani menționate (avansate și cheltuite de reclamanți) nu au avut ca temei un contract de închiriere încheiat între părți: să oblige pârâtul la restituirea acestor sume ca plată nedatorată, iar în subsidiar, dacă instanța va considera că nu sunt îndeplinite condițiile pentru restituirea sumelor ca plată nedatorată, să oblige pârâtul la restituirea sumelor cheltuite în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Prin cererea precizatoare depusă la 26 iunie 2015, reclamanții și-au precizat capetele I și II de cerere în sensul că solicită să se constate existența contractelor de închiriere încheiate între părți potrivit art. 1718 din noul C. civ. și să se dispună rezilierea contractelor din culpa exclusiva a pârâtului de la data de 30.11.2012.

Prin cererea depusă la data de 29 septembrie 2015, reclamanții și-au precizat capetele I și II de cerere în sensul că solicită să se constate existența contractelor de închiriere încheiate între părți potrivit art. 1718 din noul C. civ. și să constate încetarea contractelor de locațiune prin acordul părților.

Prin sentința civilă nr. 935 din 16 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind constatarea existenței contractelor de închiriere între părți și a încetării acestora prin acordul părților.

S-au respins capetele de cerere privind constatarea existenței contractelor de închiriere între părți și a încetării acestora prin acordul părților, ca inadmisibile.

S-au respins celelalte capete de cerere formulate de reclamanții A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiate.

Au fost obligați reclamanții la plata către pârâtul C. a sumei de 6750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv câte 3375 RON fiecare reclamant.

Împotriva sentinței civile nr. 935 din 16 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. S.R.L. și B. au declarat apel, care, prin decizia civilănr. 1967 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

La 21 mai 2018, recurenții-reclamanți S.C. A. S.R.L. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1967 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin, în esență, că instanța de apel și cea de fond au respins în mod eronat proba testimonială solicitată și proba cu emiterea unei solicitări către DITL Sector 1, pentru dovedirea aspectelor ce țin de încheierea/executarea/încetarea contractelor de închiriere.

Consideră că prin respingerea acestor probe s-a încălcat dreptul la apărare, la un proces echitabil, aceștia fiind în imposibilitate de a-și dovedi temeiurile pretențiilor.

În opinia recurenților, instanța de apel și cea de fond au considerat în mod eronat că extrasul existent la dosar face dovada intabulării, iar, în lipsa formei scrise a contractelor, nu pot fi primate afirmațiile reclamanților în legătură cu suprafața reală a imobilului.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți apreciază că hotărârea recurată conține o motivare contradictorie în sensul că nu s-a dovedit faptul că este vina exclusivă a pârâtului pentru neîntocmirea în forma scrisă a contractelor, dar s-au respins toate probele care tindeau la dovedirea acestei situații.

Prin înlăturarea motivelor de apel referitoare la respingerea probelor cu martori sub aspectul încheierii și executării contractelor (probe care vizau inclusiv aspecte ce țineau de motivul pentru care nu s-a ajuns la întocmirea formei scrise a contractului) sau a probei cu adresa la DITL, reclamanții au fost puși în imposibilitate de a dovedi cui aparține culpa pentru neîncheierea actelor în forma scrisă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că susținerea instanței de apel în sensul că solicitarea de restituire a unor sume în temeiul răspunderii contractuale poate fi admisă doar dacă s-a anulat contractul sau s-a reziliat este contrară prevederilor legale, respectiv art. 1321 și 1322 din noul C. civ.

Instanța de apel, mai susțin recurenții, face confuzie între repararea prejudiciului și restituirea în natură sau prin echivalent a prestațiilor primite.

Totodată, instanța de apel nu a dat un răspuns argumentului referitor la faptul că nu ar fi putut solicita în 2015 rezilierea contractului, atât timp cât acesta încetase anterior și nu a lămurit de ce nu ar putea fi acordat cu titlu de reparație prejudiciu contravaloarea chiriei plătite de reclamanți, în condițiile în care aceștia au solicitat cu titlu de daune interese valoarea chiriei plătite, fapta ilicită fiind neasigurarea folosinței juridice utile a lucrului, iar nu folosința fizică a bunului (căci pentru reclamanți nu era suficient să intre în posesia imobilelor, ci trebuia ca acestea să îndeplinească și anumite condiții, respectiv de a fi intabulate și înrolate în rolul fiscal pentru a se putea atinge scopul esențial în vederea căruia se contractase - deschiderea unei clinici medicale).

Arată recurenții că au solicitat plata unei sume de bani egală cu valoarea chiriei plătite, cu titlu de daune interese, potrivit art. 1350, 1530 și 1531 din C. civ. și nu restituirea chiriei, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Apreciază ca fiind confuză și eronată susținerea instanței de apel în sensul că intimatul nu a putut fi obligat la plata cheltuielilor de amenajare/îmbunătățiri ale spațiului, întrucât acestea au fost judicios analizate de către instanța de fond, fiind realizate cu acordul părților, neputând fi considerate deci prejudiciu dintr-o faptă ilicită. Mai mult, instanța de apel nu a motivat de ce a respins criticile privind hotărârea instanței de fond în ceea ce privește plata cheltuielilor efectuate pentru diverse amenajări și îmbunătățiri aduse imobilului, făcând aprecierea acestora exclusiv prin prisma art. 1823 C. civ. coroborat în mod eronat cu art. 577 - 595 C. civ. din materia accesiunii.

De asemenea, susținerea instanței de apel în sensul că predarea fizică a spațiului a fost suficientă pentru dovada executării conforme a contractului de către locatar, întrucât folosința utilă juridic pentru funcționarea unei clinici medicale (deși convenită de părți) nu poate fi invocată de către reclamanți neavând un contract de locațiune semnat, este eronată, întrucât contractul de locațiune este un contract consensual.

Recurenții apreciază că sunt întrunite elementele răspunderii civile contractuale, iar art. 1823 C. civ. reprezintă un al doilea temei legal al restituirii contravalorii amenajărilor aduse spațiului.

Pentru motivele arătate, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea înregistrată la 31 iulie 2018, intimatul-pârât C. a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, apreciind că motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., și în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a apreciat că acesta este inadmisibil, față de dispozițiile deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin această decizie, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 16 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Recurenții S.C. A. S.R.L. și B. au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și o cerere de suspendare a judecății recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate formulate în cauză.

Ulterior recurenții au renunțat la cererea de suspendare a judecății recursului, iar prin punctul de vedere formulat la raportul asupra admisibilității recursului întocmit în cauză, au arătat că apreciază recursul ca fiind admisibil.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea formulată de petenții S.C. A. S.R.L. și B. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 8 noiembrie 2019, cu citarea părților.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

În privința criticii subsumate de recurenți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizând greșita respingere de către instanța de apel a probei testimoniale precum și a celei constând în emiterea unei solicitări către DITL Sector 1, pentru dovedirea aspectelor ce țin de încheierea/executarea/încetarea contractelor de închiriere, sub un prim aspect se constată că nu sunt indicate normele de procedură încălcate de instanță cu prilejul dezbaterii și soluționării cererii de probe.

Pe de altă parte, referitor la utilitatea și concludența probelor solicitate de recurenți în fața instanțelor de fond, criticile recurenților vizează nu legalitatea măsurii de repingere a probelor, ci chestiuni de fapt în materie de prbatorii. Însă aprecierea instanței de apel cu privire la pertinența, concludența și utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., normă de ordine publică.

Din perspectiva pretinsei încălcări a dreptului la apărare și a lipsei sau încălcării rolului activ al instanței în soluționarea cauzei, Înalta Curte apreciază că astfel de critici nu sunt compatibile cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unei probe nu poate fi prin ea însăși un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanța de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părți, are la îndemână inclusiv soluția respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 raportat la art. 255 din C. proc. civ., dispoziții aplicabile și în apel, potrivit art. 482 din același cod.

Încuviințarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanței ce se exercită în mod critic, în condițiile prevăzute de lege; mai mult decât atât, conținutul procedural al dreptului la apărare al părților în procesul civil rezultă din dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., iar din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, nu și garanția încuviințării oricărei probe solicitate de către părți, întrucât admisibilitatea, încuviințarea și administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menționate.

Respingerea unor probe solicitate de către apelanții-reclamanți nu poate primi nici semnificația încălcării rolului activ pe care instanța trebuie să îl exercite în soluționarea cauzei, iar lipsa de rol activ nu poate fi invocată în legătură cu respingerea unei probe sau, altfel spus, pentru a se critica o dispoziție a instanței, întrucât lipsa de rol activ, de regulă, decurge dintr-o omisiune, o inacțiune a instanței, iar nu când se pretinde o soluția contrară celei dispuse.

În privința criticilor referitoare la faptul că în mod greșit ar fi apreciat instanța de apel că extrasul existent la dosar face dovada intabulării, precum și că, în lipsa formei scrise a contractelor, nu pot fi primite afirmațiile reclamanților în legătură cu suprafața reală a imobilului, reclamanții au invocat din nou dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată însă că aceste critici nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fiind critici de netemeinicie, care vizează o presupusă greșită reținere a situației de fapt, motiv pentru care nu pot face obiect de analiză în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții susțin existența unei motivări contradictorii în considerentele deciziei de apel, în sensul că pe de-o parte instanța a constatat că nu s-a dovedit faptul că este vina eclusivă a pârâtului pentru neîntocmirea în formă scrisă a contracteor, dar pe de altă parte, aceeași instanță, a respins toate probele care tindeau la dovedirea acestei situații.

Critica este nefondată. Astfel, a reținut instanța de apel, în acord cu instanța de fond, că "între reclamanți și intimat au fost încheiate, în forma verbală, contracte de locațiune cu privire la spațiul de la parterul imobilului situat în București, str. x 13, respectiv cu privire la apartamentul, nr. x situat la-etajul 3 al imobilului situat în București, str. x."

"De asemenea, se reține că între părți s-a purtat o corespondență cu privire la elementele contractului de închiriere, fiind redactate proiecte de contract, atât de catre reclamanți, cât și de către pârât, însă părțile nu au reușit să ajungă la un consens în privința tuturor clauzelor contractuale, în final, contractul încetand prin acordul părților."

În raport cu situația de fapt reținută de instanțele de fond, în sensul că "primul proiect de contract, pentru spațiul de la parterul imobilului, închiriat de reclamanta A. S.R.L., a fost propus de către pârât, la acesta reclamanta formulând numeroase amendamente", s-a concluzionat că "nu se poate imputa pârâtului că a refuzat semnarea contractului, în forma transmisă de avocatul reclamantei, din moment ce părțile nu au ajuns la un acord de voință în privința tuturor clauzelor contractuale".

Ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate. Argumentele hotărârii insatnței de apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe.

Nu se poate reține existența vreunei contradicții între respingerea cererii de administrare a unor probe și situația de fapt reținută de instanța de apel, câtă vreme inutilitatea, respectiv neconcludența probelor solicitate a fost apreciată de către instanță tocmai prin raportare la situația de fapt deja dovedită în cauză, teza probatorie enunțată de parte și limitele investirii în apel.

De asemenea, referitor la critica recurenților în sensul că instanța de apel nu ar fi răspuns argumentului referitor la faptul că aceștia nu ar fi putut solicita în 2015 rezilierea contractului, atâta timp cât acesta încetase anterior, Înalta Curte subliniază că încă de la începutul expunerii considerentelor instanței de apel, se arată în mod expres că nu a fost criticată soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de constatare a încetării contractelor de închiriere dintre părți ca urmare a acordului acestora. În consecință, față de limitele investirii instanței de apel, nu se poate reține vreo nemotivare a deciziei recurate cu privire la aspectul indicat de recurenți.

Nici din perspectiva "tipului de folosință" invocat de recurenți ca nefiind asigurat de către intimat nu se poate reține vreo "omisiune" de motivare a instanței de apel. Astfel, cu privire la distincția pe care o fac recurenții între predarea/folosința fizică și respectiv cea juridică a imobilelor, instanța de apel a arătat în mod expres că "în ce privește ciriticile vizând noțiunea predării spațiului, astfel cum apare definită în draftul de contract, (...), întrucât, proiectul de contract nu a fost însușit de ambele părți, propunerea făcută nu poate fi considerată ca reprezentând acordul de voință al părților", instanța de apel reamintind că închirieirea s-a realizat prin simplul acord de voință, părțile convenind numai asupra bunului și prețului, elementele obligatorii potrivit art. 1781 din C. civ., și nu asupra altor elemente contractuale.

Împrejurarea că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții nu poate fi subscrisă criticii de nemotivare a hotărârii.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că nici acesta nu este fondat.

Din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1322, art. 1350, art. 1530 și art. 1531 din C. civ. de către instanța de apel, Înalta Curte constată că în mod neîntemeiat susțin recurenții că ar fi "solicitat plata unei sume de bani, egală cu valoarea chiriei plătite, cu titlu de daune interese".

În raport cu petitul formulat prin cererea de chemare în judecată, "restituirea sumelor de bani plătite cu titlu de chirie", cât și cu susținerile făcte în justificarea acestor pretenții, respectiv faptul că intimatul nu ar fi asigurat "folosința juridică" a imobilelor, astfel că plata chiriei ar fi lipsită de cauză, este evident că instanțele de fond nu au "reținut în mod eronat" faptul că recurenții au solicitat restituirea prestațiilor lor reprezentând chirie, și nu repararea unui prejudiciu în sensul art. 1530 - 1531 din C. civ.

Este adevărat că partea poate fi obligată la repararea prejudiciului produs ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale. În speță însă, recurenții reclamanți au solicitat restituirea propriilor prestații, susținând că intimatul nu și-ar fi îndeplinit obligația contractuală de a asigura "predarea juridică" a imobilelor, astfel că ar lipsi contraprestația într-un contract sinalagmatic.

Rezultă deci că instanța de apel nu a făcut confuzie între "repararea prejudiciului" și "restituirea prestațiilor primite", făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1322 din C. civ.. În raport cu situația de fapt reținută de instanțele de fond, și care nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, limitată în controlul pe care îl exercită exclusiv la chestiunile de nelegalitate, intimatul nu putea fi obligat la restituirea chiriei încasate, față de punerea la dispoziție, în mod corelativ, a imobilelor închiriate.

De asemenea, și în ce privește restituirea cheltuielilor de amenajare/îmbunătățire a spațiilor închiriate, câtă vreme instanțele de fond nu au reținut nicio neexecuatre culpabilă a vreunei obligații contractuale în sarcina intimatului (derivată din contractul efectiv încheiat între părți, prin simplul acord de voință al acestora), în mod corect s-a constatat că dispozițiile art. 1350 și art. 1530-1531 din C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Nefondată este și critica privind interpretarea greșită a dispozițițiilor art. 1781 din C. civ. de către instanța de apel, care, în opinia recurenților, ar fi considerat în mod eronat ca fiind dovedită înțelegerea părților doar cu privire la identificarea imobilelor închiriate și prețul locațiunii. Susțin recurenții că dacă părțile dovedesc și existența altor clauze, cum ar fi cele necontestate din schița de contract de închiriere, precum și clauzele comune recunoscute de ambele părți, acele clauze sunt valabile și aplicabile, iar instanța trebuia să țină cont de ele.

În realitate, recurenții critică aplicarea greșită a textelor de lege evocate prin raportare la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, tinzând astfel la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și respectiv la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, în cadrul căruia nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei, care sunt în căderea instanțelor de fond, ci legalitatea soluției adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanțele fondului.

În privința dispozițiilor art. 1823 din C. civ., invocate de recurent ca "al doilea temei" legal al restituirii contravalorii amenajărilor aduse spațiului, se constată că și acestea au fost corect interpretate și aplicate de instanțele de fond.

Astfel, textul art. 1823 alin. (1) din C. civ. are în vedere nu orice amenajări sau îmbunătățiri aduse imobilului luat în locațiune, ci doar lucrările de adăugire sau autonome efectuate asupra lucrului, astfel cum acestea sunt definite de art. 578 din C. civ.. Prin raportare la probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a analizat fiecare categorie de lucrări (în sensul legii), menționate de recurenții reclamanți, și a constatat că acestea fie nu se încadrează în categoria celor adăugate (necesare, utile sau voluptoare), fie că, în privința unor obiecte, aparate, mobilier medical, nu s-a dovedit că acestea au fost efectiv aduse și montate în spațiul închiriat.

Susținerile recurenților din cererea de recurs referitoare la existența faptei ilicite săvârșite de intimat, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu precum și a vinovăției intimatului nu vor fi analizate, câtă vreme acesta nu constituie critici de nelegalitate, care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente, constatând că în speță nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., invocate de recurenții-reclamanți, iar instanța de apel a dat o corectă eficiență textelor legale, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul și în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6800 RON reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisului aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1967 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-reclamanți B. și S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 6800 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2019.