ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2036/2016

Decizia nr. 2036/2016

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 52812/3/2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantele A., B., C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, suspendarea efectelor Hotărârii nr. 108 din 06 august 2010, sub aspectul transferului dreptului de proprietate către pârâtă de la data consemnării despăgubirilor până la data stabilirii cuantumului lor prin hotărârea ce o va pronunța instanța și stabilirea unei juste despăgubiri față de data demarării procesului de expropriere pentru imobilul, înscris în Cartea funciară.

Prin cererea modificatoare, reclamantele au solicitat anularea Hotărârii nr. 08/2010 și stabilirea despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului, corespunzător lunii martie 2008 și obligarea pârâtului la plata unor daune morale de 90.000 euro.

Tot prin aceeași cerere au mai solicitat obligarea pârâtului la finalizarea procedurii de expropriere demarată ca urmare a H.C.G.M.L. nr. 262 din 02 noiembrie 2006 în sensul stabilirii despăgubirilor în raport de momentul la care a fost evaluai imobilul prin raportul de expertiză din martie 2008 și restrângerea efectelor exproprierii numai la suprafața afectată de lucrările de utilitate publică.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 08 iunie 2011, reclamantele au arătat că daunele morale nu reprezintă un capăt de cerere distinct, fiind circumscris prevederilor Legii nr. 33/1994, iar prin încheierea de la aceeași dată, instanța a anulat acest capăt de cerere ca netimbrat în temeiul art 20 din Legea 146/1997.

Prin Sentința civilă nr. 2213 din 21 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a soluționa astfel instanța de fond a reținut următoarele;

Prin Dispoziția nr. 7141 din 14 decembrie 2006, de modificare a Dispoziției nr. 6099/2006, s-a dispus restituirea în natură a imobilului, compus din teren în suprafață de 325,11 mp (din suprafața totală de 372 mp) și construcție de tip B și tip A (S+P+3) cu excepția apartamentului nr. 2 de la etajul 1 și a apartamentului nr. 3 de la etajul 2, ambele vândute foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin Hotărârea nr. 76 din 03 august 2010, pârâtul Municipiul București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a stabilit în favoarea reclamantelor o despăgubire în valoare de 1.718.121 lei, pentru imobilul restituit prin Dispoziția nr. 6099 din 19 iunie 2006, modificată prin dispoziția Primarului General nr, 7141 din 34 decembrie 2006, imobil compus din S+P+ETAJUL 1.

Reclamantele nu fac dovada că au un drept de proprietate asupra etajului 2 al imobilului, acesta fiind exceptat de la restituire.

La etajul 2 al imobilului este situat apartamentul nr. 3, vândut în baza Legii nr. 112/1995, și care a fost expropriat prin Sentința civilă nr. 728 din 05 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe numele altor persoane. Prin urmare, acest apartament ocupă integral etajul 2 al imobilului din sector 1 și nu poate fi expropriat pe numele reclamantelor,

Cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la finalizarea procedurii de expropriere, anularea și suspendarea efectelor hotărârii de expropriere, s-a constatat că reclamantele, neavând calitatea de proprietare ale apartamentului expropriat, nu au nici interesul și nici calitatea de a ataca acest act, deoarece hotărârea nu are ca efect micșorarea patrimoniului reclamantelor.

Capătul de cerere privind acordarea de daune morale este accesoriu cererii principale de stabilire a despăgubirilor și subsecvent cererii de obligare la finalizarea exproprierii și, în consecință, este neîntemeiat, împotriva sentinței au declarat apel reclamantele, care au criticat hotărârea primei instanței ca netemeinică și nelegală, fiind reținut în mod greșit faptul că nu sunt proprietarele imobilului expropriat.

De asemenea, s-a criticat faptul că nu a fost evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză imobilul ce face obiectul exproprierii.

Prin motivele de apel s-a criticat și faptul că prima instanță a dispus anularea capătului de cerere privind daunele morale ca netimbrat, cu toate că acest capăt de cerere nu este un capăt de cerere distinct.

Prin Decizia civilă nr. 396 din 14 noiembrie 20l2, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că:

În baza dispoziției nr. 6099 din 9 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului București, emisă conform Legii nr. 10/2001, s-a restituit în natură în proprietatea numitelor D., E., B. și F., imobilul, situat în București, sector 1, compus din construcției de tip B și tip A (S+P+3), cu excepția apartamentului nr. 2 situat la etajul 1, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare, cu cota de teren aferentă în suprafață de 15,21 mp și a etajului 2 împreună cu terenul aferent în suprafață de 47,32 mp.

Pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit Dispoziției nr. 6100 din 19 iunie 2006 a Primarului General ai Municipiului București,

Din conținutul Dispoziției nr. 6099 din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului București, rezultă că etajul 2 al imobilului situat în sector 1 nu a fost restituit în natură autorilor apelantelor-reclamante.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat stabilirea cuantumului despăgubiri pentru etajul 2 din imobilul situat în sector 1, iar prin cererea precizatoare a fost modificat obiectul cererii de chemare în judecată și s-a solicitat stabilirea de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului corespunzător lunii martie 2008 și obligarea pârâtului la plata unor daune morale de 90.000 euro.

Cu privire la acest capăt de cerere, prima instanță a apreciat că este un capăt de cerere accesoriu cererii principale de stabilire a despăgubirilor și subsecvent cererii de obligare la finalizarea exproprierii și a fost respins ca neîntemeiat.

Motivele de apel privind acest capăt de cerere au fost apreciate nefondate, deoarece cererea a fost respinsă ca neîntemeiata și nu anulată ca netimbrată.

Prima instanță a apreciat, cu privire la finalizarea procedurii de expropriere, anularea și suspendarea efectelor hotărârii de expropriere, că reclamantele nu au calitatea de proprietare ale etajului 2 din imobilul situat în București, sector 1, potrivit Dispoziției nr. 6099 din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului București, situație juridică ce rezultă din înscrisul aflat la dosar de fond.

Solicitarea apelantelor-reclamante de a se stabili valoarea despăgubirilor la nivelul anului 2008 este netimbrată, având în vedere că despăgubirea se acordă potrivit evaluării efectuate la momentul efectuării raportului de expertiză.

Pentru etajul 2 din imobilul situat în sector 1, București, apelantele-reclamante nu dețin un drept de proprietate pentru a putea fi îndreptățite la despăgubiri în urma exproprierii.

Astfel, critica formulată în apel prin care s-a invocat că sunt titularele dreptului de proprietate a etajului 2 din imobilul situat în sector 1, București, este nefondată, având în vedere conținutul Dispoziției nr. 6099 din 19 iunie 2006, enunțată și de către apelante prin motivele de apel, și din care rezultă că nu a fost restituit etajul 2 înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva Deciziei civile nr. 396 din 14 noiembrie 2012, au formulat recurs reclamantele C., A. și B., acesta fiind respins ca nefondat prin Decizia nr. 4034 din 26 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Prin Decizia nr. 1726 din 3 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis contestația în anulare formulată de reclamantele-recurente împotriva deciziei de recurs menționate, care a fost anulată în temeiul, dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., reținându-se că nu s-au cercetat primele două motive de recurs invocate de acestea, respectiv cele vizând neanalizarea motivelor de către instanța de apel și existența dreptului de proprietate,

Astfel, în susținerea cererii de recurs, reclamantele au arătat că instanța de apel a reformulat motivele pentru care instanța de fond a considerat că acestea nu dețin dreptul de proprietate asupra unei părți din etajul 2, iar pe de altă parte, că existența și dovada dreptului de proprietate a fost făcută prin mai multe înscrisuri, care, deși se găseau la dosar, nu au fost analizate de prima instanță și de către instanța de apel.

Prin Decizia nr. 2313 din 23 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantele C., A. și B. împotriva Deciziei nr. 396 din data de 14 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide astfel, analizând motivele de recurs, omis a fi analizate de instanța anterioară de recurs, în lumina deciziei pronunțate în soluționarea contestației în anulare, Înalta Curte a constatat că, în soluționarea apelului, instanța de apel a confirmat sentința primei instanțe, cu motivarea ca pentru etajul 2 din imobilul situat în sector 1, București, apelantele-reclamante nu dețin un drept de proprietate pentru a putea fi îndreptățite la despăgubiri în urma exproprierii, avându-se în vedere conținutul dispoziției nr. 6099 din 19 iunie 2006, enunțată și de către apelante prin motivele de apel, și din care rezultă că nu a fost restituit etajul 2, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Din cererea de apel rezultă că, în justificarea dreptului de proprietate, astfel indicat de reclamante, restul suprafeței de la etaj 2 (în afara apartamentului nr. 3), acestea au formulat mai multe critici cu privire la care instanța de apel nu s-a pronunțat, nearătând în decizie argumentele pentru care acestea nu au fost primite.

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) și art. 295 alin. (1) prima teză C. proc. civ., nefăcând posibil controlul judiciar, ceea ce atrage incidența în cauză a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și soluția casării deciziei și trimiterii cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.

Critica privind evaluarea unui alt imobil decât cel expropriat este în strânsă legătură cu cel privind existența dreptului de proprietate, fiind avută în vedere în acest context.

Prin Decizia civilă nr. 550A din 12 noiembrie 2015, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de apelantele-reclamante C., A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 2213 din 21 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, contestația și a stabilit contravaloarea despăgubirilor cuvenite reclamanților în baza Hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004, emisă sub nr. 108 din 06 august 2010, la suma de 99.537 lei (RON); a dispus obligarea intimatului-pârât la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Criticile din apelul reclamantelor sunt referitoare la dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, evaluarea prin expertiză a unui ah imobil decât cel aflat în discuție, respectiv anularea ca netimbrat a capătului de cerere privind daunele morale.

În ceea ce privește susținerea apelantelor potrivit căreia, în mod greșit s-a dispus de către instanța de fond anularea capătului de cerere privind daunele morale ca netimbrat, potrivit art. 20 din Legea nr, 146/1997, instanța de casare a statuat irevocabil cu privire la acest aspect, în sensul că nepronunțarea de către instanța de apel asupra motivului referitor la greșita anulare a cererii privind acordarea de daune morale nu se confirmă, în decizie reținându-se caracterul nefondat al acestuia, cu motivarea că cererea a fost respinsă ca neîntemeiată și nu a fost anulată ca netimbrată. Asupra acestei critici se constată, așadar, că statuarea menționată prin decizia de casare operează cu putere de lucru judecat, astfel că nu mai poate fi luat în dezbatere acest aspect.

Cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la finalizarea procedurii de expropriere, în raport de probatoriul administrat cauză, în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamantele nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, deși nu era în discuție această împrejurare,

Prin Dispoziția nr. 6099/2006, s-au exceptat de la restituire spațiul de la etajul 2 și terenul aferent, prin Dispoziția nr. 7141/2006, s-a modificat dispoziția anterioară, dispunându-se și restituirea etajului 2, cu excepția apartamentului nr, 3, spațiul de la etajul 2, restituit prin Dispoziția nr, 7141/2006, fiind ocupat de un chiriaș cu care reclamantele-recurente au încheiat un contract de închiriere înregistrat, la Administrația Financiară, iar acest spațiu a fost intabulat în Cartea funciară. Prin urmare, la etajul 2 se află două apartamente, unul în suprafață utilă de 99,07 mp (nr. 3), celălalt în suprafață utilă de 49,61 mp (fără a fi numerotat), care face obiect al dezbaterii cauzei,

În plus, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, nr, 108/2010, chiar expropriatorul a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor asupra spațiului de la etajul 2 și a oferit despăgubiri pentru exproprierea acestui imobil.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor datorate apelantelor, art. 26 din Legea nr. 33/1994 reglementează ipoteza prejudiciului cert, ceea ce presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, iar acesta nu trebuie confundat cu prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine și nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

În această fază procesuala s-a efectuat un nou raport de expertiză evaluatoare care a stabilit valoarea apartamentului expropriat în suprafață utilă de 49,61 mp, situat la etajul 2 al clădirii, în raport de momentul transferului dreptului de proprietate, ca fiind:

- în opinia majoritară a comisiei de experți la 284.627 lei, iar, ca urmare a primirii obiecțiunilor, la valoarea de 270.914 lei;

- în opinia separată a expertului G., la 99.537 lei.

Apelantele reclamante solicită cenzurarea valorii propusa de expropriator și stabilirea, ca valoare a despăgubirilor ce li se cuvin, pe cea calculată în opinie majoritară, deoarece apreciază că este mai apropiată de valoarea reală a imobilului și de valoarea asumată de expropriator, atunci când a expropriat restul imobilului, în anul 2010.

De asemenea, au solicitat să nu fie reținută valoarea propusă de expertul G., întrucât aceasta s-a raportat la contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. l 12/1995.

Nu poate fi primit un astfel de punct de vedere deoarece, atâtă timp cât numai metoda comparației directe a vânzărilor este cerută în stabilirea despăgubirilor de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care se referă ia prețurile cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel, în aceeași unitate administrativ-teritorială, acesta este unicul criteriu relevant în aplicarea dispozițiilor legale incidente și nu o medie a valorii astfel stabilită cu cea rezultată prin metoda capitalizării.

În plus, expertul G. a aplicat și a motivat corect aplicarea indicilor de corecție referitori la toate caracteristicile imobilului, spre deosebire de ceilalți doi experți care nu au indicat existența și aplicarea unor asemenea indici.

Opinia separată a avut în vedere criteriul de amplasare, criteriul anului de construcție, imobilul fiind edificat în anul 1930, în timp ce, ceilalți experți au avut în vedere doar un contract de vânzare-cumpărare privind un imobil construit în anul 1999. De asemenea, acest expert a aplicat și corecții referitoare la faptul că imobilul expropriat deținea spații comune, respectiv bucătăria, toaleta și holul, iar ceilalți experți nu au ținut cont de această împrejurare.

Din conținutul opiniei separate a raportului de expertiză efectuat în cauză, la data întocmirii acestuia (cerință impusă de norma legală), rezulta că au fost valorificate cu titlu de comparabile atât contracte de vânzare cumpărare depuse la dosarul cauzei, cât și contracte aflate în baza de date a expertului,

În mod legal expertul G. s-a raportat la ofertele de vânzare-cumpărare la care a avut acces, cu aplicarea unor corecții adecvate. Susținând contrariul, le revenea apel antelor-reclamante sarcina probării afirmației că valoarea imobilului determinată în acest fel nu corespunde prețurilor de vânzare ale imobilelor de același fel din unitatea administrativ-teritorială de referință.

Fiind în culpă procesuală, în baza dispozițiilor art 274 C. proc. civ., a obligat intimații-pârât la plata sumei de 3000 iei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză, astfel cum a fost inițiai stabilit.

Împotriva acestei decizii precum și împotriva încheierii din 15 octombrie 2015, pronunțate de aceeași instanță, în același dosar, au formulat recurs reclamantele C., A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 550 din 12 noiembrie 2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii dreptei despăgubiri pentru imobilul ce a făcut obiectul exproprierii, în conformitate cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României și C. civ.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat următoarele:

În mod nelegal, expropriatorul a sesizat instanța de judecată numai cu privire la stabilirea despăgubirilor cu privire la imobilul apartament nr. 3 situat în București, proprietatea familiilor H. și I., și nu a învestit instanța și cu cererea de stabilire a despăgubirilor pentru reclamante, deși acestea erau titulare ale dreptului de proprietate asupra unei unei părți din imobilul situat în București.

Astfel, Primăria Municipiului București, în temeiul H.G. 590 din 23 iunie 2010, care declara de utilitate publică proiectul care fusese deja declarat de utilitate publică prin Hotărârea CGMB 262/2006, a continuat procedura de expropriere în baza Legii nr. 198/2004,

Reiese, așadar, că o parte din imobil a fost expropriat în baza Legii nr, 33/1994, iar o altă parte în baza Legii nr. 198/2004, cu scopul de a se scoate de sub controlul instanței de judecata verificarea existentei cauzei de utilitate publică pentru o parte din imobil și refacerea raportului de expertiza pentru a propune o despăgubire mai mică. Prin urmare, cuantumul despăgubirilor acordate de către instanță nu poate fi mai mic decât cel oferit de expropriator în cadrul procedurii de expropriere în baza Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004.

În cadrul expertizei, comisia de experți trebuia să analizeze dacă valoarea calculată de către aceștia este mai mică decât sumele propuse de expropriator în baza Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004. în anul 2010, pârâta a plătit familiei H. pentru suprafața de 99 mp, suma de 733,118 lei, adică 7.405 iei/mp, iar recurenților, instanța de apel le-a stabilit o despăgubire de 99.537 lei, calculată la nivelul anului 2010, pentru suprafața de 49 mp, adică 2.031 lei/mp, de 3,64 ori mai mică.

Este nelegal ca prețul aferent unui metru pătrat pentru o parte din imobil să fie diferit de prețul pe metru pătrat pentru o altă parte din același imobil.

Se impune refacerea raportului de expertiză pentru ca experții să calculeze valoarea despăgubirii în funcție de cuantumul despăgubirilor primit de familia H. pentru apartamentul nr. 3, situat în același imobil și în funcție de valoarea de tranzacționare a imobilelor, prevăzute în cele 4 contracte de vânzare-cumpărare comunicate de Direcția de Taxe și Impozite Locale, ulterior pronunțării deciziei recurate.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că există contrarietate în motivarea încheierii din 17 septembrie 2015, din următoarea perspectivă:

Deși instanța a încuviințat obiecțiunile reclamantelor cu privire la opinia minoritara a raportului de expertiză, a solicitat ca experții să răspundă la obiecțiuni, enumerând patru mențiuni, prin care de fapt, a revenit asupra măsurii încuviințării obiecțiunilor. De asemenea, măsura dispusă de instanță nu este motivată.

Comisia de experți nu a utilizat aceleași comparabile. Experții J. și K. au utilizat contracte depuse la dosar, în timp ce expertul G. a utilizat contracte din arhiva personală și care nu se regăsesc la dosar. Toți experții trebuiau să utilizeze aceleași comparabile pentru a putea avea o valoare apropiată de cea de piață.

În mod greșit instanța de apel a înlăturat valoarea despăgubirilor propusă de opinia majoritară, susținând că aceasta ar fi fost calculată ea « o medie a valorii astfel stabilita cu cea rezultata prin metoda capitalizării». Or, din cuprinsul raportului de expertiza, conform opiniei majoritare, valoarea a fost calculată prin metoda comparației directe, cei doi experți reținând 3 valori din trei contracte de vânzare-cumpărare. Nu apare nicio mențiune ca s-ar fi utilizat metoda capitalizării sau că s-ar fi calculat vreo medie a unor valori, astfel că motivarea instanței de apel este străină cauzei.

În situația în care experții nu realizau expertiza în conformitate cu prevederile Legii nr. 33/1994, atunci ar fi trebuit să li se pună în vedere acest fapt, iar în situația în care nu se conformau, să fie înlocuiți, pentru ca expertiza să fie întocmită de către o comisie formata din trei experți, așa cum impune Legea nr. 33/1994.

Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare.

În cadrul, deliberărilor, Înalta Curte a constatat că cele 4 contracte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 772 din 25 mai 2010, nr. 398 din 28 septembrie 2010, nr. 1897 din 20 decembrie 2010, nr. 4304 din 20 decembrie 2010, depuse în recurs de către recurentele reclamante, nu reprezintă înscrisuri noi, în sensul art. 315 C. proc. civ., acestea regăsindu-se la dosarul Curții de Apel București, nr. x/3/2010*, și au fost avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, așa cum este menționat în chiar cuprinsul raportului de expertiză, în cuprinsul raportului validat de către instanța.

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, potrivit celor ce urmează;

În primul rând trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mat are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct, 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, respectiv criticile referitoare la expertiză, nu vor putea fi cenzurate de instanța de recurs,

O primă critică a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează acordarea de către instanța de apel a unor despăgubiri într-un cuantum inferior valorii acordate de expropriator în temeiul Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004, comparativ cu o altă unitate locativă situată în același imobil.

În susținerea acestei critici, au arătat că familia H., în calitate de proprietară a apartamentului nr. 3, situat în aceiași imobil cu apartamentul care face obiectul prezentei cauze, a primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, de 3,64 ori mai mari, context în care se impune refacerea raportului de expertiză pentru ca experții să aibă în vedere și acest aspect. De asemenea, au apreciat că acordarea unui cuantum mai redus al despăgubirilor se datorează și culpei expropriatorului, care a expropriat imobilul în litigiu în temeiul Legii nr 198/2004, deși procedura de expropriere cu privire la imobilul din care făcea parte acesta, a fost demarată în temeiul Legii nr. 33/1994.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentelor privitoare la existența unei culpe a expropriatorului în derularea procedurii de expropriere, în sensul în care acesta a suspendat procedura de expropriere, demarată sub imperiul Legii nr. 33/1994 și a reluat-o ulterior, în temeiul Legii nr. 198/2004, nu pot fi supuse analizei în prezentul cadru procesual, având în vedere că prin acțiunea dedusă judecății, reclamantele nu au învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva expropriatorului, ci cu o acțiune având ca obiect acordarea de despăgubiri ca urmare a exproprierii imobilului situat în București, care exclude de plano analiza vreunei culpe a expropriatorului în sensul arătat. O altă interpretare ar presupune o eludare a principiului disponibilității procesului civil care obligă instanța a se pronunța numai asupra cererilor cu care a fost legal învestită. De asemenea, rațiunile pentru care expropriatorul a suspendat procedura de expropriere inițiată în anul 2006 și reluată în anul 2010 nu pot face obiect al controlului de legalitate în cadrul procesual fixat prin efectul introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

În ceea ce privește critica privind acordarea de către instanța de apel a unor despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel acordat familiei H. pentru apartamentul nr. 3, situat în același imobil, Înalta Curte apreciază această critică ca nefondată pentru următoarele considerente;

Cadrul legal este reprezentat de dispozițiile art 27 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 18 din Legea nr. 198/2004.

Conform prevederilor art. 18 din Legea nr. 198/2004 "Dispozițiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C. civ. și ale C. proc. civ., în măsura în care nu prevăd altfel."

Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 "Despăgubirea acordată de către instanță mi va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de alta persoana interesată."

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale redate, rezultă că legiuitorul a interzis instanței să stabilească un cuantum al despăgubirilor mai mic decât cel acordat de expropriator.

Așa cum reiese din situația de fapt, astfel cum a fost pe deplin stabilită de către instanțele de fond, imobilul în litigiu, compus din construcții în suprafață de 49.61 mp, situat București, sector 1, proprietatea reclamantelor, a fost expropriat în temeiul Hotărârii nr. 108 din 06 august 2010, emisă de Primăria Municipiului București.

Din cuprinsul hotărârii de expropriere nr. 108 din 06 august 2010, rezultă că aceasta a fost emisă în temeiul dispozițiilor din Legea nr. 198/2004 și a fost stabilit un cuantum al despăgubirilor de 78.657 Iei.

Prin hotărârea recurată, curtea de apel a stabilit contravaloarea despăgubirilor cuvenite reclamantelor în baza Hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004, emisă sub nr. 108 din 06 august 2010, la suma de 99.537 lei.

Prin urmare, se constată că, din această perspectivă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, cuantumul despăgubirilor acordate fiind mai mare decât cel stabilit prin hotărârea de expropriere nr. 108 din 06 august 2010.

Așadar, critica recurentelor privind acordarea de către instanță a unor despăgubiri inferioare celor acordate în temeiul Legii nr. 33/1994, respectiv în temeiul Legii nr. 198/2004 cu privire la celelalte unități locative din aceiași imobil, este nefondată.

Pentru aceleași considerente, este nefondată și susținerea potrivit căreia experții, în cadrul raportului de expertiză, trebuiau să analizeze dacă valoarea calculată a despăgubirilor este mai mică decât sumele propuse cu titlu de despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004.

Recurentele au mai susținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate de către instanță trebuia să se raporteze la hotărârea de despăgubire emisă pentru celelalte unități locative din imobil, respectiv pentru apartamentul nr, 3 proprietatea familiei H. și pentru apartamentul numitului M.

În esență, se critică faptul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu au fost avute în vedere aceleași comparabile cu cele în raport de care au fost stabilite despăgubirile pentru apartamentul nr. 3 și apartamentul numitului M.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reține următoarele:

Cadrul legislativ se regăsește în cuprinsul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, potrivit art. 9 din Legea nr. 198.2004, "Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art, 8, precum și orice persoana care se considera îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicata hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulata în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii în acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data. solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia".

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. "

La data la care curtea de apei s-a pronunțat, 12 noiembrie 2015, dispozițiile art. 9 teza a 2-a din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiza "cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, erau declarate neconstituționale prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015.

În esență, decizia Curții Constituționale a semnalat că aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 în privința Legii speciale nr. 198/2004, cu referire la sintagma la data întocmirii raportului de expertiza generează o situație juridică ce se abate de la standardul constituțional al acordării, în cazul exproprierii, a unei despăgubiri drepte, prevăzute de art. 44 alin. (3) din Constituție, prin aceea că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului de proprietate și care, în cazul Legii nr. 198/2004, se produce de la momentul consemnării despăgubiri la dispoziția expropriatului, ci o valoare de la un moment ulterior, care nu este cert.

Prin urmare, în aplicarea dispoziției deciziei Curții Constituționale, curtea de apel era obligată să stabilească cuantumul despăgubirilor în funcție de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială momentul exproprierii.

Hotărârea de expropriere a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu a fost emisă în anul 2010. Prin urmare, cuantumul despăgubirilor urma să fie stabilit prin raportare la contracte de vânzare-cumpărare perfectate în anul 2010, așa cum reiese și din conținutul raportului de expertiză, întocmit în cauză și omologat de instanța de judecată.

A stabili cuantumul despăgubirilor aferente exproprierii imobilului în litigiu în raport de un moment diferit de cel al emiterii Hotărârii nr. 108/2010, respectiv anul 2008, și în raport de aceleași comparabile avute în vedere pentru determinarea cuantumului despăgubirilor pentru celelalte unități locative din imobil, echivalează cu o încălcare a dispozițiilor deciziei Curții Constituționale.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia nu pot fi acordate despăgubiri în cuantum diferit pentru suprafețe aflate în același imobil, instanța de recurs retine următoarele:

În aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Din interpretarea literală a dispozițiilor legale redate, reiese că despăgubirile acordate ca urmare a exproprierii se stabilesc nu numai în funcție de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul exproprierii, dar și în funcție de daunele produse proprietarului.

În cauza de față recurentele critică faptul că despăgubirile acordate pe metru pătrat pentru exproprierea celor două apartamente, respectiv apartamentul nr. 3 și imobilul ce tace obiectul prezentului litigiu, sunt diferite, deși prezintă aceleași caracteristici, fiind amplasate în aceiași imobil, singurul element de diferențiere fiind etajul la care sunt situate.

Susținerile recurentelor reclamante sunt nefondate, având în vedere următoarele aspecte:

Cele două imobile supuse exproprierii, apartamentul nr. 3 și apartamentul proprietatea reclamantelor, în suprafață de 49,61 mp, formează fiecare în parte, unități locative distincte, și prin urmare, individualizarea despăgubirilor pentru expropriere trebuie să aibă în vedere caracteristicile particulare ale acestora, cum ar fi existența sau nu a unor îmbunătățiri, ca reprezentând componente ale prejudiciului încercat de expropriat, suprafața expropriată, valoarea economică.

În lipsa unor probe care să demonstreze existența unor îmbunătățiri ale imobilului în litigiu, având în vedere că, la momentul întocmirii raportului de expertiză, imobilul era demolat, susținerile recurentelor privind nelegalitatea deciziei curții de apel din această perspectivă nu rămân decât simple alegații care nu pot susține argumentul de nelegalitate.

În ceea ee privește recursul exercitat împotriva încheierii din 15 octombrie 2015, analizând măsurile dispuse la acel termen, se constată că instanța de apel nu a dat dezlegări asupra probatoriilor administrate în cauză, ci, în respectarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și la un proces echitabil, constatând că la dosarul cauzei răspunsul la obiecțiuni și completarea ultimei pagini din opinia separată a expertului G., la solicitarea apărătorului intimatului pârât, a amânat judecarea cauzei pentru a se putea lua cunoștință de conținutul acestor înscrisuri, măsură care este în acord cu dispozițiile legale.

În acest context, instanța, reține că, deși nu formează obiect ai recursului și încheierea din 17 septembrie 2015, în conținutul cererii de recurs se aduc critici privitoare la o pretinsă contrarietate între măsurile dispuse de instanța de apel la respectivul termen de judecată, în sensul în care instanța, cu toate că a admis obiecțiunile formulate de către reclamante la raportul de expertiză, la aceiași termen, a dispus ea experții să răspundă la unele obiecțiuni, măsură care vine în contradicție cu încuviințarea obiecțiunilor reclamantelor.

Încheierea din 17 septembrie 2015 reprezintă o încheiere preparatorie care precede decizia finală și care are ca scop pregătirea soluționării pricinii. Prin aceste încheieri, instanța nu dă dezlegări asupra fondului cauzei și nici m decide asupra drepturilor deduse judecății.

Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează controlul de legalitate al considerentelor hotărârii judecătorești finale, de dezinvestire, a instanței, iar nu considerentele încheierilor preparatorii.

Înalta Curte reține că toate criticile vizând obiecțiunile formulate la raportul la expertiză la termenul din 17 septembrie 2015 au fost reluate în cuprinsul criticilor ce constituie motive de recurs și analizate în cadrul recursului exercitat împotriva Deciziei civile nr. 550A din 2 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește măsurile dispuse la respectivul termen de judecată, din conținutul încheierii din 17 septembrie 2035, reiese că instanța a apreciat nu numai asupra temeiniciei obiecțiunilor formulate de către reclamante cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză, ci și cu privire la obiecțiunile formulate de celelalte părți. Cenzurarea obiecțiunilor formulate de către părți este atributul exclusiv al instanței, iar eventualele critici m ceea ce privește măsurile dispuse de către instanță cu privire la administrarea de probatorii nu pot 11 cenzurate de instanța de recurs.

Față de împrejurarea că la întocmirea raportului de expertiză judiciară, validat de către instanță, experții au avut în vedere și contractele de vânzare cumpărare prezentate de către recurentele reclamante în recurs, transmise de Direcția de Taxe și Impozite Locale, așa cum este menționat în chiar cuprinsul acestuia, solicitarea recurentelor de refacere a raportului de expertiză, pentru a se ține cont și de aceste înscrisuri, este rămasă fără obiect.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentele reclamante au criticat decizia instanței de apel, invocând următoarele:

Motivarea curții de apel este străină de natura cauzei, având în vedere ca, deși valoarea despăgubirilor a fost stabilită de către experți, în opinie majoritară, prin metoda comparației directe, instanța de apel a reținut în motivare că s-ar fi utilizat metoda capitalizării sau că s-ar fi calculat o medie acestor valori.

Această critică este nefondată.

Analizând conținutul considerentelor deciziei curții de apel, se constată că instanța de apel a reținut ca legală și întemeiată opinia expertului G., motivat de faptul că acesta a stabilit valoarea despăgubirilor pe baza metodei comparației directe, ținând cont de caracteristicile imobilului, cum ar fi anul de construcție, amplasare, faptul că deținea spații comune, respectiv bucătăria, toaleta și holul, aplicând indicii de corecție în acest sens, așa cum impun dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Considerentele pentru care instanța a înlăturat opinia exprimată de ceilalți doi experți a fost aceea că, în determinarea cuantumului despăgubirilor, aceștia nu au avut în vedere aceste corecții adecvate pentru imobil, ci s-au raportat la un singur contract de vânzare-cumpărare, încheiat în anul 1999.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul pentru care instanța de apel a înlăturat opinia majoritară a experților a fost reprezentat de faptul că aceștia nu au avut în vedere sa întocmirea raportului de expertiză caracteristicile particulare ale imobilului, și nu pentru motivul că aceștia au stabilit cuantumul despăgubirilor prin metoda capitalizări: sau sau pe baza unor valori medii, așa cum susțin în mod nefondat recurentele.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C., A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 550A din 12 noiembrie 2015 și a încheierii din 15 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C., A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 550A din 12 noiembrie 2015 și a încheierii din 15 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2016.

Procesat de GGC - ED