ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 891/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 891/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 287 din 27 ianuarie
2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal a admis excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere precizată
privind obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale și a respins
acest capăt de cerere ca inadmisibil.
A admis în parte
acțiunea formulată și precizată de reclamanții B.V. și B.M., în contradictoriu
cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a anulat Decizia nr.
36 din 16 martie 2007 emisă de pârât a respins capetele de cerere privind
exproprierea întregului imobil din str. O. sector 1 și acordarea
despăgubirilor, din cererea de chemare în judecată precizată, ca rămasă fără
obiect.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește excepția
inadmisibilității capetelor de cerere precizatoare referitoare la obligarea
pârâtei la plata daunelor morale și materiale, aceasta este întemeiată, în
contextul în care reclamantul are posibilitatea invocării nemulțumirii față de
cuantumul despăgubirilor în cadrul procedurii judiciare desfășurate în fața
Tribunalului, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prezenta cerere
fiind întemeiată pe dispozițiile art. 20 din aceeași lege, curtea de apel
neavând competența să stabilească în această etapă cuantumul despăgubirilor.
S-a mai reținut că,
în speța de față instanța este învestită cu analiza legalității deciziei de
soluționare a întâmpinării formulate împotriva notificării, aspectele legate de
daunele materiale sau morale și eventualele prejudicii produse de activitatea
efectivă de demolare neavând legătură cu procedura prevăzută de art. 13 - 20
din Legea nr. 33/1994.
Pe fondul cererii,
prima instanță a reținut că decizia contestată în cauză este emisă de Comisia
de soluționare a întâmpinărilor conform Legii nr. 33/1994 din cadrul Primăriei
Municipiului București, în soluționarea întâmpinării formulate de reclamanți la
propunerea de expropriere făcută de Municipiul București prin Primarul General,
prin Notificarea din 04 octombrie 2006. A constatat instanța de fond că, în
contextul în care prin Sentința civilă nr. 1182 din 09 aprilie 2008 a
Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost
admisă excepția de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 160 din 06 iulie 2006,
sentință rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1930 din 18 septembrie 2008 a
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
se impune și anularea Deciziei nr. 36 din 16 martie 2007, notificarea ce a făcut
obiectul întâmpinării fiind desființată.
Referitor la
solicitarea reclamanților privind exproprierea întregului imobil din str. O.
sector 1 și acordarea de despăgubiri, instanța de fond a apreciat că aceasta a
rămas fără obiect, întrucât anularea hotărârii de declarare a utilității
publice a imobilului, presupune, pentru o eventuală expropriere, emiterea unei
alte hotărâri de Consiliu General.
Împotriva acestei
sentințe au declarat recurs reclamanții B.V. și B.M., criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304
punctele 5, 6, 9 C. proc. civ., precum și pe cele prevăzute de art. 304
1
din același cod.
Prin motivele de
recurs se susțin, în esență, următoarele:
Instanța a
încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105
alin. (2) C. proc. civ.
În cadrul acestui
motiv de recurs se arată că instanța de fond nu a ținut cont de precizarea la
acțiune depusă la dosar la data de 06 ianuarie 2009, precizare formulată în
raport de admiterea excepției de nelegalitate a actului de declarare a
utilității publice a imobilului reclamanților. Astfel, se susține că prin
cererea precizatoare s-au solicitat daune pentru prejudiciile cauzate de actul
declarat nelegal, conform dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, iar
prima instanță s-a pronunțat asupra unui lucru ce nu a fost cerut, soluționând
acțiunea astfel cum a fost introdusă inițial, deși nu mai era învestită cu
aceasta, încă din momentul precizării la acțiune.
Hotărârea
pronunțată este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea
greșită a legii.
Dezvoltând acest
motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin că în hotărârea atacată nu s-a
indicat nici un text de lege care să precizeze de ce contestatorii nu puteau
cere daune pentru nelegalitatea procedurii administrative de expropriere, din
moment ce art. 18 din Legea nr. 554/2004 reglementează admisibilitatea unei
astfel de cereri. Se mai arată că prejudiciile invocate și cauzate de
activitatea efectivă de demolare sunt consecința procedurii nelegale de
expropriere constatată și anulată în mod corect de instanța de fond în aceeași
hotărâre, astfel încât cererea de acordare a daunelor trebuie soluționată tot
de instanța de contencios administrativ.
În final, recurenții-reclamanți
arată că motivarea instanței de fond este contradictorie, în sensul că pe de-o
parte a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind cuantumul
despăgubirilor, iar, pe de altă parte, a constatat în dispozitiv că au rămas fără
obiect.
Recursul este
nefondat.
Examinând cauza prin
prisma criticilor enunțate de recurent și expuse rezumativ de instanța de
control judiciar, dar și din perspectiva art. 304
1
C. proc. civ. în
raport de materialul probator existent, Înalta Curte de Casație și Justiție
reține că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.
În ceea ce
privește primul motiv de recurs referitor la încălcarea formelor de procedură
prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta
Curte constată că acesta este neîntemeiat, situația prezentată de
recurenții-reclamanți neîncadrându-se în ipoteza textului de lege. Astfel, se
invocă faptul că, în mod greșit, în încheierea din 6 ianuarie 2009 s-a
consemnat că reclamanții au depus note de ședință, în care solicitau probe, în
realitate fiind depusă o precizare la acțiune de care instanța de fond nu a
ținut seama. Verificând lucrările dosarului de fond, Înalta Curte constată că
precizarea la acțiune a fost formulată în scris de către reclamanți la termenul
din 18 noiembrie 2009, iar prin încheierea de ședință din 18 noiembrie 2009
s-au consemnat expres toate solicitările din cererea precizatoare, iar termenul
din 6 ianuarie 2009 a fost acordat pentru ca reclamanții să depună în scris obiectivele
expertizei propusă ca probă, prorogându-se încuviințarea acesteia.
Mai mult, din
considerentele și dispozitivul sentinței atacate rezultă fără echivoc faptul că
instanța de fond a luat în considerare și a analizat cererea precizatoare,
pronunțând soluția chiar în sensul celor solicitate prin precizarea la acțiune
aflată la fila 117 din dosarul Curții de Apel, astfel încât nu se poate reține
incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, neîntemeiat,
deoarece instanța de fond a admis excepția inadmisibilității capetelor de
cerere privind despăgubirile solicitate prin cererea precizatoare în temeiul
art. 18 din Legea nr. 554/2004 și a constatat ca rămas fără obiect capătul de
cerere din acțiunea inițială privind stabilirea cuantumului despăgubirilor ce
urmau să fie acordate ca urmare a exproprierii. Prin urmare, cele două soluții
nu sunt contradictorii, deoarece au vizat capete de cerere diferite sub
aspectul naturii juridice a despăgubirilor solicitate și a temeiului de drept.
Referitor la
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care
recurenții-reclamanți susțin că soluția de respingere ca inadmisibile a
capetelor de cerere privind acordarea daunelor materiale și morale în temeiul
dispozițiilor art. 18 C. proc. civ. este nelegală, Înalta Curte constată că
acesta este nefondat.
Argumentele instanței
de fond expuse în motivarea soluției sunt temeinice și pertinente, având în
vedere că temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță este unul
special și anume art. 20 din Legea nr. 33/1994 a exproprierii, iar instanța
este obligată să judece în cadrul și în limitele acestei proceduri speciale.
Pe de altă parte
cererea de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea
nr. 554/2004 are întotdeauna caracter accesoriu față de o cerere principală
care să aibă ca obiect una dintre situațiile prevăzute de art. 8 alin. (1) din
aceeași lege a contenciosului administrativ. Or, astfel cum corect a apreciat
și instanța de fond, demersul judiciar al reclamanților vizează o procedură
specială stabilită de Legea nr. 33/1994 a exproprierii, respectiv verificarea
legalității deciziei de soluționare a întâmpinării formulate în temeiul
dispozițiilor art. 13 - 20 din legea specială.
Susținerea
recurenților-reclamanți în sensul că cererea de acordare a despăgubirilor
derivă din soluția de admitere a excepției de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 160
din 06 iulie 2006, nu poate fi primită deoarece nelegalitatea actului s-a
constatat pe cale de excepție, incidental prezentei acțiuni, reclamanții
neformulând o altă cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile
art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De altfel, prejudiciul invocat ca
fiind cauzat de activitatea efectivă de construire a pasajului are la bază un
alt raport juridic, sfera persoanelor fizice sau juridice implicate în această
procedură fiind mai largă decât cea existentă la momentul demarării procedurii
exproprierii, guvernată exclusiv de dispozițiile Legii nr. 33/1994.
Pentru considerentele
expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de B.M. și B.V., împotriva Sentinței civile nr. 287 din 27 ianuarie
2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 februarie 2010.