ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1930/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1930/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr. 2479 din 10

iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea prin care

reclamanții M.E., U.M. și U.G. solicitau obligarea pârâților

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Ministerul

Finanțelor Publice să emită decizia reprezentând titlu de

despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ca prematur

introdusă, în raport cu primul pârât, și pentru lipsa

calității procesuale pasive, în raport cu cel de-al doilea pârât.

Prin aceeași

sentință, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția

de nelegalitate a dispoziției nr. 7619/2007 a Primarului General al

Municipiului București, invocată de pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în

esență, următoarele:

î

n raport cu

dispozițiile art. 3 lit. a), art. 16 alin. (7) și art. 18 alin. (1)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu există identitate între persoana

care poate fi obligată la emiterea titlului de despăgubire și

Ministerul Finanțelor Publice, fiind, deci, întemeiată excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități

publice.

Cu privire la excepția de

nelegalitate a dispoziției nr. 7619/2007 a Primarului General al

Municipiului București, instanța de fond reține ca este

inadmisibilă deoarece de acest act nu depinde soluționarea litigiului

pe fond.

De asemenea, se arată în

considerentele sentinței atacate, în raport de dispozițiile legale,

respectiv cele ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pârâta avea

obligația ca după ce constata că în mod legal s-a hotărât

că imobilul nu poate fi restituit în natură, să trimită

dosarul unui evaluator sau societății de evaluare desemnate [art. 16

alin. (5)]; rezultă că, în lipsa evaluării, nu se poate emite

titlul de despăgubire reclamanților pentru imobilul ce a

aparținut autorilor acestora.

În cauză, reține

instanța de judecată, procedura de evaluare nu poate fi demarată

deoarece în urma analizării dosarului reclamanților s-a constatat

că acesta este incomplet, neexistând acte autentice pentru o anumită

suprafața de teren de 43 mp, astfel încât, în mod corect pârâta a

solicitat PMB, prin adresa de la fila 44, explicații sau completarea

documentației pentru a putea proceda în continuare la soluționarea

dosarului.

Se arată în considerentele

sentinței atacate, că, dacă etapa verificării dosarului

prin prisma stabilirii imposibilității restituirii în natură a

imobilului se poate efectua în termene relativ scurte, nu se poate reține

acest lucru și în privința evaluării, aceasta presupunând si

înștiințarea actualilor deținători să permită

accesul pentru evaluarea imobilului, iar în cazul refuzului acestora

solicitarea concursului instanțelor prin formularea unor cereri de

ordonanță președințială în sensul permiterii accesului

în imobil.

De asemenea, arată

instanța de fond, după întocmirea raportului de evaluare poate exista

și posibilitatea trimiterii dosarului pentru reevaluare [art. 16 alin. (7)

din Titlul VII al

l

egii nr.

247/2005]; așadar, instanța nu poate obliga pârâta la emiterea

titlului de despăgubire deoarece procedura anterioară necesară ș

obligatorie în vederea emiterii unui titlu de despăgubire nu este finalizată.

Apreciază prima

instanță că este mai mult decât cert că toate aceste etape

nu se pot desfășura în termenul de 30 de zile stipulat de art. 24 din

Legea nr. 554/2004, în cazul în care instanța ar admite acțiunea

reclamantei și ar dispune obligarea pârâtei la emiterea deciziei.

Prin urmare, se arată în

considerentele sentinței atacate, instanța nu poate dispune obligarea

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la o

obligație imposibil de executat în termenul prevăzut de lege pentru

executarea hotărârii și nici nu poate stabili un termen mai mare

pentru faptul că nu poate să prevadă durata procedurilor

necesare și obligatorii înainte de emiterea deciziei reprezentând titlu de

despăgubiri.

De asemenea, reține prima

instanță, nu se aplică în speță dispozițiile art.

2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, deoarece emiterea titlurilor de

despăgubiri nu presupune doar analizarea unei cereri și emiterea unui

răspuns la aceasta, ci o întreagă procedură a cărei

nerespectare atrage nelegalitatea titlurilor emise.

Arată instanța de fond

că reclamanta putea solicita, cel mult, obligarea pârâtei la analizarea

dosarului prin prisma imposibilității restituirii în natură

și la desemnarea evaluatorului, în raport de faptul că din actele

dosarului reiese că pârâta a primit dosarul privind imobilul în cauza de la Primăria Municipiului București , însă nu a fost efectuată nici o

altă procedură în privința acestuia.

Față de cele arătate,

arătând că nu se poate pronunța asupra a ceea ce nu s-a cerut,

instanța de fond apreciază că cererea reclamanților este

prematur introdusă și că, în cauză, ar fi putut fi

reținută ca reprezentând un refuz nejustificat de soluționare a

cererii numai situația în care evaluarea ar fi fost finalizată iar

pârâta, fără nici o justificate, nu ar fi emis titlu de

despăgubiri.

2.

r

ecursul

reclamanților

î

mpotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au

declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004

și al art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenții – reclamanți au arătat că, prin soluția

pronunțată, instanța de fond a acreditat practic imposibilitatea

de facto ca fiind o excepție de la aplicarea legii, în lipsa unui temei

legal, interpretând greșit prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

și ale Legii nr. 554/2004.

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătând, în esență, că procedura administrativă nu

poate fi finalizată în lipsa unor documente care să facă dovada

calității recurenților-reclamanți de persoane îndreptățite

la despăgubiri pentru o suprafață de 43 mp, în

legătură cu care s-au solicitat lămuriri de la Primăria Municipiului București.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurenții-reclamanți și a prevederilor

art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama și de

apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

În prealabil, se impune precizarea

că sentința nu a fost atacată în privința soluțiilor

date excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul

Finanțelor Publice și excepției de nelegalitate a

dispoziției nr. 7619/2007 a Primarului General al Municipiului

București, astfel că acestea nu formează obiect de analiză

în recurs.

relevante

Recurenții-reclamanți au

supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul emiterii

deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în temeiul art. 16 alin. (8)

din Titlul VII, Capitolul V al Legii nr. 247/2005.

Calitatea lor de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

București, sector 5, compus din teren în suprafață de 217 mp

și construcție în prezent demolată a fost stabilită, în

temeiul art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, prin

Dispoziția nr. 7619 din 5 aprilie 2007 a Primarului Municipiului București, dosarul conținând dispoziția și documentația

aferentă fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu nr. 41021/CC.

Soluția pronunțată de

curtea de apel, de respingere ca prematură a acțiunii înregistrate la

data de 2 martie 2009, la aproape doi de ani de la emiterea dispoziției cu

propunerea de acordare a despăgubirilor și mai cu seamă

considerentele reținute în fundamentarea soluției, reflectă interpretarea

greșită a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și ale

Legii nr. 554/2004 atât în litera, cât și în spiritul lor.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată.

Este adevărat că Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să

fie finalizată procedura de stabilire a despăgubirilor pentru

imobilele preluate abuziv, iar complexitatea etapelor procedurii administrative

exclude, în mod obiectiv, incidența termenului de drept comun, de 30 de

zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/2004.

Această împrejurare nu poate

încuraja însă autoritatea competentă să tergiverseze

soluționarea dosarelor peste limitele unui termen rezonabil, consacrat în

art. 21 alin. (3) din Constituția României și în art. 6 paragraful 1

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale ca o garanție a dreptului la un proces

echitabil, principiu aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și

în cadrul procedurii administrative ori în etapa executării deciziilor

definitive.

Principiul soluționării

cauzelor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, o componentă a

dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei

Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și ale cărui coordonate

nu pot fi ignorate ca repere în practica administrativă a

autorităților publice naționale.

Complexitatea procedurii poate

constitui unul dintre criteriile de apreciere a respectării termenului

rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei totale

pasivități a autorității publice, în condițiile în

care chiar instanța de fond a reținut că „din actele dosarului

reiese că pârâta a primit dosarul privind imobilul în cauză de la PMB (Primăria Municipiului București- n.n.), însă nu a fost efectuată

nici o altă procedură în privința acestuia”.

În acest sens, este de

menționat că adresa prin care Comisia a solicitat Primăriei

Municipiului București lămuriri cu privire la suprafața de 43 mp

teren pentru care petiționarii prezentaseră un înscris sub semnătură

privată a fost întocmită la data de 5 mai 2009, după

înregistrarea cererii de chemare în judecată la Curtea de Apel București.

Totodată, Înalta Curte

reține, contrar celor afirmate de prima instanță, că nu li

se poate impune reclamanților să deducă judecății, în

mod separat, refuzul efectuării fiecăreia dintre etapele

prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acestea nefiind

altceva decât operațiuni administrative prealabile emiterii deciziei

reprezentând titlul de despăgubiri.

adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele

expuse și constatând că, respingând ca prematură acțiunea

formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, prima instanță nu a intrat în cercetarea

fondului, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

M.E., U.M. și U.G. împotriva sentinței nr. 2479 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 16 aprilie 2010.