ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1930/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 2479 din 10 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea prin care reclamanții M.E., U.M. și U.G. solicitau obligarea pârâților Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Ministerul Finanțelor Publice să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ca prematur introdusă, în raport cu primul pârât, și pentru lipsa calității procesuale pasive, în raport cu cel de-al doilea pârât. Prin aceeași sentință, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 7619/2007 a Primarului General al Municipiului București, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: î n raport cu dispozițiile art. 3 lit. a), art. 16 alin. (7) și art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu există identitate între persoana care poate fi obligată la emiterea titlului de despăgubire și Ministerul Finanțelor Publice, fiind, deci, întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități publice. Cu privire la excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 7619/2007 a Primarului General al Municipiului București, instanța de fond reține ca este inadmisibilă deoarece de acest act nu depinde soluționarea litigiului pe fond.

De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, în raport de dispozițiile legale, respectiv cele ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pârâta avea obligația ca după ce constata că în mod legal s-a hotărât că imobilul nu poate fi restituit în natură, să trimită dosarul unui evaluator sau societății de evaluare desemnate [art. 16 alin. (5)]; rezultă că, în lipsa evaluării, nu se poate emite titlul de despăgubire reclamanților pentru imobilul ce a aparținut autorilor acestora. În cauză, reține instanța de judecată, procedura de evaluare nu poate fi demarată deoarece în urma analizării dosarului reclamanților s-a constatat că acesta este incomplet, neexistând acte autentice pentru o anumită suprafața de teren de 43 mp, astfel încât, în mod corect pârâta a solicitat PMB, prin adresa de la fila 44, explicații sau completarea documentației pentru a putea proceda în continuare la soluționarea dosarului.

Se arată în considerentele sentinței atacate, că, dacă etapa verificării dosarului prin prisma stabilirii imposibilității restituirii în natură a imobilului se poate efectua în termene relativ scurte, nu se poate reține acest lucru și în privința evaluării, aceasta presupunând si înștiințarea actualilor deținători să permită accesul pentru evaluarea imobilului, iar în cazul refuzului acestora solicitarea concursului instanțelor prin formularea unor cereri de ordonanță președințială în sensul permiterii accesului în imobil. De asemenea, arată instanța de fond, după întocmirea raportului de evaluare poate exista și posibilitatea trimiterii dosarului pentru reevaluare [art. 16 alin. (7) din Titlul VII al l egii nr. 247/2005]; așadar, instanța nu poate obliga pârâta la emiterea titlului de despăgubire deoarece procedura anterioară necesară ș obligatorie în vederea emiterii unui titlu de despăgubire nu este finalizată.

Apreciază prima instanță că este mai mult decât cert că toate aceste etape nu se pot desfășura în termenul de 30 de zile stipulat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, în cazul în care instanța ar admite acțiunea reclamantei și ar dispune obligarea pârâtei la emiterea deciziei. Prin urmare, se arată în considerentele sentinței atacate, instanța nu poate dispune obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la o obligație imposibil de executat în termenul prevăzut de lege pentru executarea hotărârii și nici nu poate stabili un termen mai mare pentru faptul că nu poate să prevadă durata procedurilor necesare și obligatorii înainte de emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.

De asemenea, reține prima instanță, nu se aplică în speță dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, deoarece emiterea titlurilor de despăgubiri nu presupune doar analizarea unei cereri și emiterea unui răspuns la aceasta, ci o întreagă procedură a cărei nerespectare atrage nelegalitatea titlurilor emise. Arată instanța de fond că reclamanta putea solicita, cel mult, obligarea pârâtei la analizarea dosarului prin prisma imposibilității restituirii în natură și la desemnarea evaluatorului, în raport de faptul că din actele dosarului reiese că pârâta a primit dosarul privind imobilul în cauza de la Primăria Municipiului București , însă nu a fost efectuată nici o altă procedură în privința acestuia.

Față de cele arătate, arătând că nu se poate pronunța asupra a ceea ce nu s-a cerut, instanța de fond apreciază că cererea reclamanților este prematur introdusă și că, în cauză, ar fi putut fi reținută ca reprezentând un refuz nejustificat de soluționare a cererii numai situația în care evaluarea ar fi fost finalizată iar pârâta, fără nici o justificate, nu ar fi emis titlu de despăgubiri. 2. r ecursul reclamanților î mpotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenții – reclamanți au arătat că, prin soluția pronunțată, instanța de fond a acreditat practic imposibilitatea de facto ca fiind o excepție de la aplicarea legii, în lipsa unui temei legal, interpretând greșit prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și ale Legii nr. 554/2004.

3. Apărările Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că procedura administrativă nu poate fi finalizată în lipsa unor documente care să facă dovada calității recurenților-reclamanți de persoane îndreptățite la despăgubiri pentru o suprafață de 43 mp, în legătură cu care s-au solicitat lămuriri de la Primăria Municipiului București. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenții-reclamanți și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, se impune precizarea că sentința nu a fost atacată în privința soluțiilor date excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice și excepției de nelegalitate a dispoziției nr. 7619/2007 a Primarului General al Municipiului București, astfel că acestea nu formează obiect de analiză în recurs. 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Recurenții-reclamanți au supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în temeiul art. 16 alin. (8) din Titlul VII, Capitolul V al Legii nr. 247/2005.

Calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 217 mp și construcție în prezent demolată a fost stabilită, în temeiul art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 7619 din 5 aprilie 2007 a Primarului Municipiului București, dosarul conținând dispoziția și documentația aferentă fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu nr. 41021/CC. Soluția pronunțată de curtea de apel, de respingere ca prematură a acțiunii înregistrate la data de 2 martie 2009, la aproape doi de ani de la emiterea dispoziției cu propunerea de acordare a despăgubirilor și mai cu seamă considerentele reținute în fundamentarea soluției, reflectă interpretarea greșită a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 554/2004 atât în litera, cât și în spiritul lor.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Este adevărat că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată procedura de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, iar complexitatea etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv, incidența termenului de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/2004.

Această împrejurare nu poate încuraja însă autoritatea competentă să tergiverseze soluționarea dosarelor peste limitele unui termen rezonabil, consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituția României și în art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, principiu aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative ori în etapa executării deciziilor definitive. Principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și ale cărui coordonate nu pot fi ignorate ca repere în practica administrativă a autorităților publice naționale.

Complexitatea procedurii poate constitui unul dintre criteriile de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei totale pasivități a autorității publice, în condițiile în care chiar instanța de fond a reținut că „din actele dosarului reiese că pârâta a primit dosarul privind imobilul în cauză de la PMB (Primăria Municipiului București- n.n.), însă nu a fost efectuată nici o altă procedură în privința acestuia”. În acest sens, este de menționat că adresa prin care Comisia a solicitat Primăriei Municipiului București lămuriri cu privire la suprafața de 43 mp teren pentru care petiționarii prezentaseră un înscris sub semnătură privată a fost întocmită la data de 5 mai 2009, după înregistrarea cererii de chemare în judecată la Curtea de Apel București.

Totodată, Înalta Curte reține, contrar celor afirmate de prima instanță, că nu li se poate impune reclamanților să deducă judecății, în mod separat, refuzul efectuării fiecăreia dintre etapele prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acestea nefiind altceva decât operațiuni administrative prealabile emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubiri. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse și constatând că, respingând ca prematură acțiunea formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.E., U.M. și U.G. împotriva sentinței nr. 2479 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2010.