ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 469/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1908 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta F.L.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind obligat pârâtul să emită titlul de despăgubire pentru Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 11075/05 ianuarie 2009. S-a reținut că în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin dispoziția din 5 ianuarie 2009 la opt ani de zile de la formulare, propunându-se acordarea de despăgubiri prin echivalent, dosarul fiind înaintat Comisiei centrale în cursul anului 2009, cererea de plată a despăgubirilor nefiind însă soluționată.

Judecătorul fondului a constatat că în raport cu data înregistrării notificării (27 aprilie 2001) s-a depășit un termen rezonabil de soluționare a cererii, dreptul de proprietate al reclamantei fiind vătămat și că nici după data înregistrării dosarului la comisia centrală nu s-a procedat la emiterea titlului de despăgubire și la plata despăgubirilor, autoritatea publică pârâtă continuând să aducă atingere dreptului de proprietate al reclamantei. În termen legal, împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a invocat dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., arătând, în esență, că prima instanță a neglijat că parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape astfel încât termenul rezonabil de soluționare a unei cereri se apreciază în funcție de fiecare caz în parte.

În acest context s-a precizat că la data redactării cererii de recurs procedura de evaluare s-a încheiat și raportul de evaluare în cazul reclamantei urmează a fi aprobat în următoarea ședință a Comisiei, în vederea emiterii deciziei. A apreciat recurenta că dreptul său la apărare nu a fost respectat în condițiile în care apărările concrete formulate au fost nesocotite în privința procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 247/2005 care nu se declanșează prin simpla cerere a persoanei îndreptățite ci numai după transmiterea dosarelor potrivit art. 16 alin. (1) și alin. (2) din actul normativ amintit așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007.

În opinia recurentei prin soluția dată se admite, în dezacord cu dispozițiile legale incidente, ca emiterea deciziei cuprinzând cuantumul despăgubirilor să fie posibilă fără parcurgerea etapelor administrative, deși executarea unei astfel de obligații nu depinde numai de entitatea pârâtă, ci și de evaluator, așa cum rezultă din prevederile art. 16 ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv art. 16.12-16.14 din Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor legale în discuție. O a doua critică adusă sentinței vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă, apreciindu-se că onorariul de avocat este nepotrivit de mare față de obiectul pricinii și munca îndeplinită de avocat și că se impune reducerea lui pentru considerentele arătate.

Intimata F.L.M. a răspuns prin întâmpinare celor două critici principale expuse în cererea de recurs, solicitând menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de Curtea de Apel București la data de 27 aprilie 2010. Examinând cauza prin prisma criticilor recurentei și din perspectiva art. 304 1 C. proc. civ., a normelor legale incidente și a probatoriului administrat, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat.

Actele existente la dosar au evidențiat că prin notificarea din 2001 reclamanta a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea terenului situat în București, Intrarea L.T., că dispoziția din 16 noiembrie 2006 prin care Primarul Municipiului București a respins notificarea a fost anulată prin Sentința civilă nr. 1183/2007 de Tribunalul București, secția a II-a civilă (definitivă și irevocabilă) care a obligat entitatea notificată să emită decizie de restituire prin echivalent pentru imobilul arătat, fiind astfel emisă dispoziția din 2009 și că dosarul aferent acestei dispoziții a fost transmis de Primăria Municipiului București și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale.

Prin situația de fapt conturată rezultă în mod clar că prin durata excesivă a procedurilor administrative se încalcă principiul procesului echitabil și noțiunea de termen rezonabil, astfel cum au fost consacrate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în acest context atât abordarea cât și concluzia la care a ajuns judecătorul fondului la momentul pronunțării sentinței sunt corecte. Dispozițiile Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor” din Titlul VII „Regimul stabilirii și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente) cu modificările și completările ulterioare nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Un asemenea termen nu se regăsește nici în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din lege – aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 și nici în Decizia nr. 2815/2008 prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se soluționează cererile. În lipsa unei dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare a cererii fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, instanța de judecată este datoare a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru a asigura o protecție reală drepturilor fundamentale ale cetățenilor garantate atât de Constituția României cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Omisiunea legiuitorului se poate complini prin raportare la termenul rezonabil consacrat de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil. Garanția unui proces echitabil trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci și în procedura administrativă preliminară. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocate de recurentă, poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate justifica o conduită arbitrară, așa cum s-a demonstrat în cauză.

Afirmația Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe parcursul judecății în fond că procedura de evaluare este în curs de realizare la acel moment (întâmpinare fila 33 dosar fond) și emiterea Deciziei nr. 8235 din 17 iunie 2010 reprezentând titlul de despăgubire în favoarea intimatei-reclamante, act depus de aceasta la 23 septembrie 2010 (filele 36-37 în dosarul de recurs) nu prezintă relevanță în controlul judiciar exercitat de Înalta Curte deoarece la momentul pronunțării instanța a aplicat corect legea prin raportare la situația de fapt existentă și la probele administrate. Nici în privința cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu vor fi primite criticile recurentei-pârâte, în speță făcându-se o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. conform cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Este neadecvată și cererea de reducere a onorariului avocatului care a reprezentat-o pe reclamantă la judecată în fața primei instanțe, neputându-se susține, în mod rezonabil, că suma de 476 lei la care a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este „nepotrivit de mare față de munca avocatului”, recurenta neindicând vreun criteriu la care se raportează când afirmă că onorariul este excesiv. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 1908 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2011.