ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5338/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5338/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

și a instanței de recurs în primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 2479

din 10 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea prin care reclamanții M.E., U.M. și U.G. solicitau

obligarea pârâților Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Ministerul

Finanțelor Publice să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, ca prematur introdusă, în raport cu primul pârât, și

pentru lipsa calității procesuale pasive, în raport cu cel de-al doilea pârât.

Prin aceeași sentință,

a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a dispoziției din 2007

a Primarului General al Municipiului București, invocată de pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut în esență că procedura de evaluare nu poate fi

demarată deoarece în urma analizării dosarului reclamanților s-a constatat că acesta

este incomplet, neexistând acte autentice pentru o anumită suprafața de teren de

43 mp, astfel încât, în mod corect pârâta a solicitat Primăriei Municipiului București,

explicații sau completarea documentației pentru a putea proceda în continuare la

soluționarea dosarului.

De asemenea, reține prima

instanță, în speță nu se aplică dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004,

deoarece emiterea titlurilor de despăgubiri nu presupune doar analizarea unei cereri

și emiterea unui răspuns la aceasta, ci o întreagă procedură a cărei nerespectare

atrage nelegalitatea titlurilor emise.

Arată instanța de fond

că reclamanții puteau solicita, cel mult, obligarea pârâtei la analizarea dosarului

prin prisma imposibilității restituirii în natură și la desemnarea evaluatorului,

în raport de faptul că din actele dosarului reiese că pârâta a primit dosarul privind

imobilul în cauza de la Primăria Municipiului București, însă nu a fost efectuată

nici o altă procedură în privința acestuia.

Față de cele arătate,

arătând că nu se poate pronunța asupra a ceea ce nu s-a cerut, instanța de fond

a apreciat că cererea reclamanților este prematur introdusă și că, în cauză, ar

fi putut fi reținută ca reprezentând un refuz nejustificat de soluționare a cererii

numai situația în care evaluarea ar fi fost finalizată iar pârâta, fără nici o justificare,

nu ar fi emis titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții, iar, prin

decizia nr. 1930 pronunțată în data de 16 aprilie 2010, Înalta Curte a admis recursul

promovat de reclamanții M.E., U.M. și U.G. și a casat sentința atacată, trimițând

cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel

instanța de recurs a constatat că soluția pronunțată de Curtea de apel, de respingere

ca prematură a acțiunii înregistrate la data de 2 martie 2009, la aproape doi de

ani de la emiterea dispoziției cu propunerea de acordare a despăgubirilor și mai

cu seamă considerentele reținute în fundamentarea soluției, reflectă interpretarea

greșită a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 554/2004

atât în litera, cât și în spiritul lor.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept

al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce

i-a fost cauzată.

A mai reținut că principiul

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, o componentă

a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale

a Uniunii Europene și ale cărui coordonate nu pot fi ignorate ca repere în practica

administrativă a autorităților publice naționale.

Complexitatea procedurii

poate constitui unul dintre criteriile de apreciere a respectării termenului rezonabil,

dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei totale pasivități a autorității

publice, în condițiile în care chiar instanța de fond a reținut ca „din actele dosarului

reiese că pârâta a primit dosarul privind imobilul în cauză de la Primăria Municipiului

București, însă nu a fost efectuată nici o altă procedură în privința acestuia".

În acest sens, arată instanța,

este de menționat că adresa prin care Comisia a solicitat Primăriei Municipiului

București lămuriri cu privire la suprafața de 43 mp teren pentru care petiționarii

prezentaseră un înscris sub semnătură privată a fost întocmită la data de 5 mai

2009, după înregistrarea cererii de chemare în judecată la Curtea de Apel București.

Totodată, Înalta Curte

a reținut, contrar celor afirmate de prima instanță, că nu li se poate impune reclamanților

să deducă judecății, în mod separat, refuzul efectuării fiecăreia dintre etapele

prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acestea nefiind altceva

decât operațiuni administrative prealabile emiterii deciziei reprezentând titlul

de despăgubiri.

În fine, în considerentele

deciziei de recurs s-a luat act de faptul că sentința primei instanțe nu a fost

atacată în privința soluției pronunțate cu privire la excepția de nelegalitate a

dispoziției din 2007 a Primarului General al Municipiului București.

de fond, după casare

Reînvestită cu soluționarea

cauzei, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

prin sentința nr. 4918 din 7 decembrie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanții

M.E., U.M., U.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și chemata în garanție Primăria Municipiului București și, în consecință

a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie

cu privire la notificarea reclamanților privind acordarea despăgubirilor în baza

Titlului VII al Legii nr. 247/ 2005.

Prin aceeași sentință

a respins cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională formulate de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut următoarele:

La data de 5 octombrie

2010 pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus cerere reconvenționala

prin care a solicitat reclamanților să facă dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului notificat,iar prin întâmpinarea formulată aceasta a reiterat excepția

de nelegalitate a dispoziției din 2007 emisă de Primarul General al Municipiului

București, pe fond solicitând respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția

de nelegalitate instanța a constatat că nu mai poate fi reanalizată, întrucât s-a

reținut în decizia de casare ca sentința nu a fost atacata și in privința soluționării

acestei excepții.

Cu privire la cererea

reconvențională, instanța a respins-o ca neîntemeiată, întrucât reclamanții au depus

înscrisurile de care înțeleg să se folosească în privința cererii lor de acordare

de despăgubiri, iar pârâta are obligația să pronunțe o decizie în cauză în funcție

de actele existente la dosar.

A mai constat instanța

că față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 refuzul pârâtei de a

soluționa dosarul reclamanților apare ca nejustificat deoarece pârâta nu invocă

lipsa titlului de proprietate decât pentru o suprafață de 43 mp, în timp ce din

dispoziția Primarului General al Municipiului București reiese că imobilul este

format din teren în suprafață de 217 mp și construcție demolată.

Așadar pârâta avea posibilitatea

din august 2008 și până în 2009, când reclamanții au formulat prezenta acțiune să

facă demersurile în ceea ce privește clarificarea suprafeței de teren de 43 mp pe

care o contestă și nu să stea în pasivitate și să emită o adresa către Primăria

Municipiului București abia după data introducerii acțiunii.

Cu privire la cererea

de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, instanța a respins-o

ca neîntemeiată reținând în argumentare lipsa unei obligații legale de garanție

între cele două instituții, pe de o parte și pe de altă parte, neîntrunirea condițiilor

prevăzute art. 60 din C. proc. civ., deoarece nu se poate reține că în cazul în

care ar cădea în pretenții pârâta se poate îndrepta împotriva Primăriei Municipiului

București cu o cerere de chemare în garanție sau în despăgubire.

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ.

După prezentarea cadrului

normativ în care își desfășoară activitatea, recurenta își expune nesistematizat

criticile la adresa hotărârii primei instanțe.

În esență, acestea vizează

trei aspecte, respectiv:

3.1. Ignorarea motivului

obiectiv care a împiedicat soluționarea dosarului de despăgubiri

La acest punct, recurenta

reiterează apărarea referitoare la lipsa unui titlu de proprietate pentru suprafața

de 43 mp dobândită de autorul reclamanților în anul 1967, arătând că cerința formei

autentice era impusă la epoca respectivă prin Decretul nr. 221/1950 și Decretul

nr. 144/1958.

3.2. Greșita soluționare

a excepției de nelegalitate

Potrivit recurentei, Curtea

de apel trebuia să suspende procedura și să învestească Tribunalul București cu

excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 7619/2007 emisă de Primarul General al

Municipiului București, fiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute

de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

3.3. Nelegala respingere

a cererii reconvenționale

Sintetizând expunerea

recurentei, Înalta Curte reține că hotărârea fondului este criticată pentru că nu

a reținut caracterul fondat al acestei cereri care urmarea tocmai obligarea reclamanților

de a-și proba dreptul de proprietate.

de intimați

Prin întâmpinarea înregistrată

la data de 13 iulie 2011, intimații M.E., U.M. și U.G. au solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Intimații au insistat

asupra nerespectării dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 de către

recurentă, în condițiile în care de la data de 28 august 2008 și până în prezent

dosarul lor de despăgubiri se află în nelucrare la Comisie și, mai grav, după înregistrarea

acțiunii, procedura administrativă a fost suspendată.

Referitor la suprafața

de 43 mp, în discuție, intimații au arătat că presupusa neregulă reprezintă în realitate

un tertip pentru tergiversarea soluționării cauzei, în condițiile în care ei beneficiază

de prezumția instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate, a apărării din întâmpinare, cât și sub toate aspectele,

în baza art. 304

1

C. proc. civ.

Înalta Curte reține că recursul

este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

de drept relevante

Intimații-reclamanți M.E.,

U.M. și U.G. au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ refuzul recurentei–pârâte de a emite decizia reprezentând titlul de

despăgubire, în temeiul art. 16 alin. (8) din Titlul VII, Cap. V al Legii nr. 247/2005.

Necontestat, calitatea

lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 217 mp și construcție,

în prezent demolată, a fost stabilită prin dispoziția din 5 aprilie 2007 emisă de

Primarul General al Municipiului București în temeiul art. 26 alin. (1) și alin.

(3) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie1945-22 decembrie 1989.

Această dispoziție,

împreună cu documentația aferentă a fost înregistrată la Secretariatul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 28 august 2008.

Până la data

soluționării recursului de față, 11 noiembrie 2011, recurenta nu a emis decizia

reprezentând titlu de despăgubire.

În aceste

condiții, Înalta Curte își însușește concluzia la care a ajuns judecătorul fondului,

în sensul că intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de

acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv, începută în anul 2001 și

nefinalizată încă în noiembrie 2011, constituie o încălcare clară a principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 alin. (1) din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, principiu

care guvernează și etapa administrativă anterioară celei judiciare.

Răspunzând

punctual criticilor recurentei, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Referitor

la impedimentul invocat de recurentă

Pentru a justifica

faptul că nu a finalizat procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005

într-un termen rezonabil, recurenta a invocat existența unei neclarități în dosarul

intimaților, respectiv împrejurarea că pentru terenul de 43 mp din totalul de 217

mp, aceștia nu au prezentat un titlu de proprietate valid.

Înalta Curte

remarcă mai întâi, așa cum a făcut-o și în decizia pronunțată în primul ciclu procesual,

că acest aspect a fost invocat abia la data de 5 mai 2009, după înregistrarea cererii

de chemare în judecată la Curtea de Apel București, ceea ce îi conferă un pronunțat

caracter pro causa.

Un alt aspect esențial

derivă din prevederile art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit

cărora recurenta are numai atribuția de a verifica legalitatea respingerii cererii

de restituire în natură, iar nu de a examina dispoziția emisă în temeiul art. 20

din Legea nr. 10/2001 din alte perspective ce intrau exclusiv în competența entității

învestite cu soluționarea notificării și, ulterior, în baza art. 26 din Legea

nr. 10/2001, a instanțelor civile.

Cu alte cuvinte, în lipsa

unor prerogative legale care să-i stabilească atribuțiile pe care și le arogă, recurenta

nu poate justifica în nici un mod refuzul de a parcurge etapa evaluării conform

alin. (5) și alin. (6) ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Deși excede

analizei încălcării termenului rezonabil pe care curtea de apel a realizat-o în

mod convingător, Înalta Curte reține că pretinsa inadvertență invocată, în sine,

nu era de natură a justifica blocarea procedurii administrative.

Astfel, întregul

imobil teren și construcție cu adresa în sectorul 5 a fost expropriat prin Decretul

Consiliului de Stat nr. 117/1985, figurând în tabelul anexă nr. 1, la poziția 47:

„U.C., teren în suprafață de 217 mp și 110,78 mp construcții, suprafață desfășurată”.

Autoritățile comuniste au stabilit, pentru întregul imobil, despăgubiri în cuantum

de 58.548 RON, prin procesul-verbal din 7 august 1985, plata făcându-se data de

28 iunie 1986.

Este real

că, în dovedirea dreptului lor de proprietate, pentru o parte din teren, respectiv

pentru 43 mp intimații nu au fost în măsură să prezinte un act autentic, ci doar

un înscris sub semnătură privată însă această împrejurare nu poate avea finalitatea

scontată de recurentă, adică neacordarea despăgubirilor pentru acest teren.

Chiar în epoca

respectivă, înscrisul denumit de părți „act de vânzare cumpărare” a fost înregistrat

la secția financiară din 1967 în vederea impunerii, ceea ce justifică indicarea

în actul de expropriere a întregii suprafețe de 217 mp de la adresa respectivă,

iar nu doar a terenului pentru care exista act autentic.

Tocmai pentru

rezolvarea unor astfel de situații, legiuitorul a reglementat în cuprinsul art.

24 din Legea nr. 10/2001 prezumția potrivit căreia întinderea dreptului de proprietate

este cea recunoscută în actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive a imobilului.

Nu în ultimul

rând, acceptarea tezei recurentei, potrivit căreia în prealabil intimații ar fi

trebuit să deruleze o altă procedură judiciară prin care să li se recunoască dreptul

de proprietate asupra porțiunii de teren în discuție ar reprezenta în contextul

speței de față o sarcină exorbitantă pentru aceștia.

1.2. Referitor

la excepția de nelegalitate

Toate criticile

subsumate acestui motiv sunt vădit nefondate, câtă vreme, încă din primul ciclu

procesual, această chestiune s-a tranșat irevocabil, în sensul inadmisibilității

excepției de nelegalitate a dispoziției din 2007 a Primarului General al Municipiului

București, așa încât ele nu mai pot fi reiterate decât cu încălcarea autorității

de lucru judecat.

1.3. Referitor

la cererea reconvențională

Potrivit dispozițiilor

art. 119 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ.:

„(1) Dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului,

el poate să facă cerere reconvențională.

(2)

Cererea trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute

pentru cererea de chemare în judecată”.

Verificând

obiectul cererii reconvenționale formulate de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor se constată că acesta vizează „obligarea reclamanților să facă dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului notificat” ceea ce, în mod evident nu

poate reprezenta o „pretenție în legătură cu cererea reclamantului”, în condițiile

în care, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4)–alin. (5) și alin. (7) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 Comisia Centrală, în situația constatării legalității

respingerii cererii de restituire în natură, are obligația parcurgerii etapelor

procedurii administrative, cu finalitatea emiterii deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

Conchizând,

Înalta Curte reține că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală care va fi menținută

ca efect al respingerii recursului de față ca nefondat.

legal al soluției instanței de recurs

Având în vedere

toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. și

art. 20 alin. (1)-alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 4918 din 7 decembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 noiembrie

2011.