ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5338/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe și a instanței de recurs în primul ciclu procesual Prin sentința nr. 2479 din 10 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea prin care reclamanții M.E., U.M. și U.G. solicitau obligarea pârâților Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Ministerul Finanțelor Publice să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ca prematur introdusă, în raport cu primul pârât, și pentru lipsa calității procesuale pasive, în raport cu cel de-al doilea pârât.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a dispoziției din 2007 a Primarului General al Municipiului București, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că procedura de evaluare nu poate fi demarată deoarece în urma analizării dosarului reclamanților s-a constatat că acesta este incomplet, neexistând acte autentice pentru o anumită suprafața de teren de 43 mp, astfel încât, în mod corect pârâta a solicitat Primăriei Municipiului București, explicații sau completarea documentației pentru a putea proceda în continuare la soluționarea dosarului.

De asemenea, reține prima instanță, în speță nu se aplică dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, deoarece emiterea titlurilor de despăgubiri nu presupune doar analizarea unei cereri și emiterea unui răspuns la aceasta, ci o întreagă procedură a cărei nerespectare atrage nelegalitatea titlurilor emise. Arată instanța de fond că reclamanții puteau solicita, cel mult, obligarea pârâtei la analizarea dosarului prin prisma imposibilității restituirii în natură și la desemnarea evaluatorului, în raport de faptul că din actele dosarului reiese că pârâta a primit dosarul privind imobilul în cauza de la Primăria Municipiului București, însă nu a fost efectuată nici o altă procedură în privința acestuia.

Față de cele arătate, arătând că nu se poate pronunța asupra a ceea ce nu s-a cerut, instanța de fond a apreciat că cererea reclamanților este prematur introdusă și că, în cauză, ar fi putut fi reținută ca reprezentând un refuz nejustificat de soluționare a cererii numai situația în care evaluarea ar fi fost finalizată iar pârâta, fără nici o justificare, nu ar fi emis titlu de despăgubiri. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții, iar, prin decizia nr. 1930 pronunțată în data de 16 aprilie 2010, Înalta Curte a admis recursul promovat de reclamanții M.E., U.M. și U.G. și a casat sentința atacată, trimițând cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel instanța de recurs a constatat că soluția pronunțată de Curtea de apel, de respingere ca prematură a acțiunii înregistrate la data de 2 martie 2009, la aproape doi de ani de la emiterea dispoziției cu propunerea de acordare a despăgubirilor și mai cu seamă considerentele reținute în fundamentarea soluției, reflectă interpretarea greșită a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 554/2004 atât în litera, cât și în spiritul lor. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

A mai reținut că principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și ale cărui coordonate nu pot fi ignorate ca repere în practica administrativă a autorităților publice naționale.

Complexitatea procedurii poate constitui unul dintre criteriile de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei totale pasivități a autorității publice, în condițiile în care chiar instanța de fond a reținut ca „din actele dosarului reiese că pârâta a primit dosarul privind imobilul în cauză de la Primăria Municipiului București, însă nu a fost efectuată nici o altă procedură în privința acestuia". În acest sens, arată instanța, este de menționat că adresa prin care Comisia a solicitat Primăriei Municipiului București lămuriri cu privire la suprafața de 43 mp teren pentru care petiționarii prezentaseră un înscris sub semnătură privată a fost întocmită la data de 5 mai 2009, după înregistrarea cererii de chemare în judecată la Curtea de Apel București.

Totodată, Înalta Curte a reținut, contrar celor afirmate de prima instanță, că nu li se poate impune reclamanților să deducă judecății, în mod separat, refuzul efectuării fiecăreia dintre etapele prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acestea nefiind altceva decât operațiuni administrative prealabile emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubiri. În fine, în considerentele deciziei de recurs s-a luat act de faptul că sentința primei instanțe nu a fost atacată în privința soluției pronunțate cu privire la excepția de nelegalitate a dispoziției din 2007 a Primarului General al Municipiului București.

2. Hotărârea instanței de fond, după casare Reînvestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4918 din 7 decembrie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanții M.E., U.M., U.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și chemata în garanție Primăria Municipiului București și, în consecință a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie cu privire la notificarea reclamanților privind acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII al Legii nr. 247/ 2005. Prin aceeași sentință a respins cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională formulate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: La data de 5 octombrie 2010 pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus cerere reconvenționala prin care a solicitat reclamanților să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat,iar prin întâmpinarea formulată aceasta a reiterat excepția de nelegalitate a dispoziției din 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, pe fond solicitând respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. În ceea ce privește excepția de nelegalitate instanța a constatat că nu mai poate fi reanalizată, întrucât s-a reținut în decizia de casare ca sentința nu a fost atacata și in privința soluționării acestei excepții.

Cu privire la cererea reconvențională, instanța a respins-o ca neîntemeiată, întrucât reclamanții au depus înscrisurile de care înțeleg să se folosească în privința cererii lor de acordare de despăgubiri, iar pârâta are obligația să pronunțe o decizie în cauză în funcție de actele existente la dosar. A mai constat instanța că față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 refuzul pârâtei de a soluționa dosarul reclamanților apare ca nejustificat deoarece pârâta nu invocă lipsa titlului de proprietate decât pentru o suprafață de 43 mp, în timp ce din dispoziția Primarului General al Municipiului București reiese că imobilul este format din teren în suprafață de 217 mp și construcție demolată.

Așadar pârâta avea posibilitatea din august 2008 și până în 2009, când reclamanții au formulat prezenta acțiune să facă demersurile în ceea ce privește clarificarea suprafeței de teren de 43 mp pe care o contestă și nu să stea în pasivitate și să emită o adresa către Primăria Municipiului București abia după data introducerii acțiunii. Cu privire la cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, instanța a respins-o ca neîntemeiată reținând în argumentare lipsa unei obligații legale de garanție între cele două instituții, pe de o parte și pe de altă parte, neîntrunirea condițiilor prevăzute art. 60 din C. proc. civ., deoarece nu se poate reține că în cazul în care ar cădea în pretenții pârâta se poate îndrepta împotriva Primăriei Municipiului București cu o cerere de chemare în garanție sau în despăgubire.

3. Recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C. proc. civ. După prezentarea cadrului normativ în care își desfășoară activitatea, recurenta își expune nesistematizat criticile la adresa hotărârii primei instanțe. În esență, acestea vizează trei aspecte, respectiv: 3.1. Ignorarea motivului obiectiv care a împiedicat soluționarea dosarului de despăgubiri La acest punct, recurenta reiterează apărarea referitoare la lipsa unui titlu de proprietate pentru suprafața de 43 mp dobândită de autorul reclamanților în anul 1967, arătând că cerința formei autentice era impusă la epoca respectivă prin Decretul nr. 221/1950 și Decretul nr. 144/1958.

3.2. Greșita soluționare a excepției de nelegalitate Potrivit recurentei, Curtea de apel trebuia să suspende procedura și să învestească Tribunalul București cu excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 7619/2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, fiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 3.3. Nelegala respingere a cererii reconvenționale Sintetizând expunerea recurentei, Înalta Curte reține că hotărârea fondului este criticată pentru că nu a reținut caracterul fondat al acestei cereri care urmarea tocmai obligarea reclamanților de a-și proba dreptul de proprietate. 4. Apărările formulate de intimați Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13 iulie 2011, intimații M.E., U.M.

și U.G. au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimații au insistat asupra nerespectării dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 de către recurentă, în condițiile în care de la data de 28 august 2008 și până în prezent dosarul lor de despăgubiri se află în nelucrare la Comisie și, mai grav, după înregistrarea acțiunii, procedura administrativă a fost suspendată. Referitor la suprafața de 43 mp, în discuție, intimații au arătat că presupusa neregulă reprezintă în realitate un tertip pentru tergiversarea soluționării cauzei, în condițiile în care ei beneficiază de prezumția instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărării din întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc.

civ. Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimații-reclamanți M.E., U.M. și U.G. au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ refuzul recurentei–pârâte de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, în temeiul art. 16 alin. (8) din Titlul VII, Cap. V al Legii nr. 247/2005.

Necontestat, calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 217 mp și construcție, în prezent demolată, a fost stabilită prin dispoziția din 5 aprilie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București în temeiul art. 26 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie1945-22 decembrie 1989. Această dispoziție, împreună cu documentația aferentă a fost înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 28 august 2008. Până la data soluționării recursului de față, 11 noiembrie 2011, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire.

În aceste condiții, Înalta Curte își însușește concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv, începută în anul 2001 și nefinalizată încă în noiembrie 2011, constituie o încălcare clară a principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, principiu care guvernează și etapa administrativă anterioară celei judiciare. Răspunzând punctual criticilor recurentei, Înalta Curte reține următoarele: 1.1.

Referitor la impedimentul invocat de recurentă Pentru a justifica faptul că nu a finalizat procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 într-un termen rezonabil, recurenta a invocat existența unei neclarități în dosarul intimaților, respectiv împrejurarea că pentru terenul de 43 mp din totalul de 217 mp, aceștia nu au prezentat un titlu de proprietate valid. Înalta Curte remarcă mai întâi, așa cum a făcut-o și în decizia pronunțată în primul ciclu procesual, că acest aspect a fost invocat abia la data de 5 mai 2009, după înregistrarea cererii de chemare în judecată la Curtea de Apel București, ceea ce îi conferă un pronunțat caracter pro causa.

Un alt aspect esențial derivă din prevederile art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora recurenta are numai atribuția de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a examina dispoziția emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective ce intrau exclusiv în competența entității învestite cu soluționarea notificării și, ulterior, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, a instanțelor civile. Cu alte cuvinte, în lipsa unor prerogative legale care să-i stabilească atribuțiile pe care și le arogă, recurenta nu poate justifica în nici un mod refuzul de a parcurge etapa evaluării conform alin. (5) și alin. (6) ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Deși excede analizei încălcării termenului rezonabil pe care curtea de apel a realizat-o în mod convingător, Înalta Curte reține că pretinsa inadvertență invocată, în sine, nu era de natură a justifica blocarea procedurii administrative. Astfel, întregul imobil teren și construcție cu adresa în sectorul 5 a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 117/1985, figurând în tabelul anexă nr. 1, la poziția 47: „U.C., teren în suprafață de 217 mp și 110,78 mp construcții, suprafață desfășurată”.

Autoritățile comuniste au stabilit, pentru întregul imobil, despăgubiri în cuantum de 58.548 RON, prin procesul-verbal din 7 august 1985, plata făcându-se data de 28 iunie 1986. Este real că, în dovedirea dreptului lor de proprietate, pentru o parte din teren, respectiv pentru 43 mp intimații nu au fost în măsură să prezinte un act autentic, ci doar un înscris sub semnătură privată însă această împrejurare nu poate avea finalitatea scontată de recurentă, adică neacordarea despăgubirilor pentru acest teren. Chiar în epoca respectivă, înscrisul denumit de părți „act de vânzare cumpărare” a fost înregistrat la secția financiară din 1967 în vederea impunerii, ceea ce justifică indicarea în actul de expropriere a întregii suprafețe de 217 mp de la adresa respectivă, iar nu doar a terenului pentru care exista act autentic.

Tocmai pentru rezolvarea unor astfel de situații, legiuitorul a reglementat în cuprinsul art. 24 din Legea nr. 10/2001 prezumția potrivit căreia întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive a imobilului. Nu în ultimul rând, acceptarea tezei recurentei, potrivit căreia în prealabil intimații ar fi trebuit să deruleze o altă procedură judiciară prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra porțiunii de teren în discuție ar reprezenta în contextul speței de față o sarcină exorbitantă pentru aceștia. 1.2.

Referitor la excepția de nelegalitate Toate criticile subsumate acestui motiv sunt vădit nefondate, câtă vreme, încă din primul ciclu procesual, această chestiune s-a tranșat irevocabil, în sensul inadmisibilității excepției de nelegalitate a dispoziției din 2007 a Primarului General al Municipiului București, așa încât ele nu mai pot fi reiterate decât cu încălcarea autorității de lucru judecat. 1.3. Referitor la cererea reconvențională Potrivit dispozițiilor art. 119 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ.: „(1) Dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională. (2) Cererea trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”.

Verificând obiectul cererii reconvenționale formulate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se constată că acesta vizează „obligarea reclamanților să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat” ceea ce, în mod evident nu poate reprezenta o „pretenție în legătură cu cererea reclamantului”, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4)–alin. (5) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 Comisia Centrală, în situația constatării legalității respingerii cererii de restituire în natură, are obligația parcurgerii etapelor procedurii administrative, cu finalitatea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Conchizând, Înalta Curte reține că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală care va fi menținută ca efect al respingerii recursului de față ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (1)-alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 4918 din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2011.