ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3033/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3033/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 17 mai 2010
sub nr. 6798/200/2010, reclamantul C.G.E. a solicitat, în contradictoriu cu
pârâtul Municipiul Buzău - prin Primar, pronunțarea unei hotărâri judecătorești
în cadrul unei acțiuni având ca obiect revendicare, prin care să se oblige pârâtul
la plata: (1) a 700.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor casă de
locuit și anexele gospodărești și restul de 44 mp teren intravilan, situate în
mun. Buzău, jud. Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură; (2) a
780.000 RON, reprezentând compensarea lipsei de câștig prin imposibilitatea
fructificării dreptului de folosință de la data exproprierii ilegale până la
data introducerii acțiunii; (3) a 1.500 RON lunar, de la data introducerii
prezentei acțiuni și până la data stingerii efective a drepturilor de
proprietate asupra imobilelor revendicate prin achitarea contravalorii acestora
de către pârât; (4) a 20.000 RON - despăgubiri civile, constând în daune
morale, cu cheltuieli de judecată.
S-a
mai cerut, de asemenea, să se constate că dreptul de proprietate asupra unui
teren de 44 mp, situat în mun. Buzău, jud. Buzău, nu a fost desființat legal și
că lipsirea de proprietate s-a făcut fără acordarea unei indemnizații
echitabile.
În
motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în toamna anului 1977, fără
respectarea Constituției din 1965, fără a exista vreun decret de expropriere și
fără acordarea unei indemnizații rezonabile și echitabile, familia
reclamantului a fost deposedată abuziv de o proprietate - construcție cu
destinație de locuință și anexe gospodărești aferente, totalizând 143 mp
construiți și teren aferent construcțiilor, în suprafață de 250 mp, situate în
municipiul Buzău, jud. Buzău.
Reclamantul
a mai arătat că din octombrie 1977 și până în prezent, are dreptul la
compensație pentru lipsirea ilegală de proprietate conform practicilor
internaționale, că nu a fost dovedită în vreun fel legalitatea confiscării
bunurilor amintite, că nu i s-a contestat reclamantului nici dreptul său de
proprietate, ceea ce înseamnă că a rămas proprietarul acelor bunuri până în
prezent, că această situație de încălcare a dreptului de proprietate al
reclamantului subzistă și în prezent, că a avut loc o confiscare de fapt
incompatibilă cu dreptul de proprietate, consacrat de art. 1 din Protocolul nr.
1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pârâtul
Municipiul Buzău, prin Primar a depus la data de 22 septembrie 2010
întâmpinare, invocând lipsa calității procesuale active a reclamantului într-o
acțiune în revendicare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin
Sentința civilă nr. 5795 din 22 septembrie 2010, pronunțată de Judecătoria
Buzău, secția civilă, în Dosarul nr. 6798/200/2010, a fost admisă excepția
necompetenței materiale a judecătoriei, invocată din oficiu și a fost declinată
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secția
civilă.
Cauza
a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 19 octombrie 2010
sub nr. 4733/114/2010.
Prin
cererea depusă la data de 11 noiembrie 2010, reiterată la data de 22 decembrie
2010, reclamantul a invocat excepția necompetenței materiale, solicitând
declinarea competenței la Judecătoria Buzău.
În
urma admiterii declarației de abținere formulată în cauză, s-a format, în
vederea repartizării aleatorii, un nou dosar, cu nr. 5216/114/2010, înregistrat
la data de 22 noiembrie 2010.
Tribunalul
Buzău prin Sentința civilă nr. 103 din 17 ianuarie 2011 a respins, ca
neîntemeiate, atât excepția necompetenței materiale, invocată de reclamant, cât
și acțiunea în revendicare.
Cu
privire la excepția necompetenței materiale, invocată de către reclamant prin
cererile depuse la datele de 11 noiembrie 2010 și de 22 decembrie 2010,
tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, întrucât în mod corect, s-a
reținut, în considerentele Sentinței civile nr. 5795 din 22 septembrie 2010
pronunțată de Judecătoria Buzău, secția civilă, că litigiul dedus judecății
rezidă într-o acțiune evaluabilă în bani, la care valoarea obiectului acțiunii
depășește suma de 500.000 RON, fiind astfel pe deplin aplicabile prevederile
art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Referitor
la fondul acțiunii, tribunalul a reținut că, prin prezenta acțiune, reclamantul
pretinde obligarea pârâtului Municipiului Buzău, prin Primar la plata (1) a
700.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor casă de locuit și anexele
gospodărești și restul de 44 mp teren intravilan, situate în mun. Buzău, jud.
Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură, (2) a 780.000 RON,
reprezentând compensarea lipsei de câștig prin imposibilitatea fructificării
dreptului de folosință de la data exproprierii ilegale până la data
introducerii acțiunii, (3) a 1.500 RON lunar, de la data introducerii prezentei
acțiuni și până la data stingerii efective a drepturilor de proprietate asupra
imobilelor revendicate prin achitarea contravalorii acestora de către pârât,
(4) a 20.000 RON - despăgubiri civile, constând în daune morale.
S-a
mai arătat că, potrivit art. 1169 C. civ. și a art. 129 alin. (1) C. proc.
civ., părțile au obligația să-și probeze pretențiile deduse judecății, însă, în
speță, nu numai că reclamantul nu și-a îndeplinit această obligație legală,
dar, în cuprinsul acțiunii formulate, nu a făcut absolut nicio referire la
probele de care înțelege să se folosească în dovedirea pretențiilor deduse judecății,
nesocotind astfel și prevederile art. 112 pct. 5 C. proc. civ.
Tribunalul
a mai reținut, referitor la primul capăt de cerere, că, așa cum a relevat
pârâtul prin întâmpinarea depusă, părțile prezentului dosar s-au judecat și în
Dosarul nr. 1371/2005, care a fost soluționat prin Sentința civilă nr. 183 din
21 februarie 2006, sentință prin care s-a soluționat contestația formulată de
reclamantul C.G.E. împotriva Dispoziției nr. 218 din 10 mai 2005, emise de
Primarul Municipiului Buzău, s-a dispus anularea acestei Dispoziții și s-a
stabilit valoarea estimată a imobilelor casă de locuit și anexele gospodărești
și teren intravilan în suprafață de 44 mp, situate în municipiul Buzău, jud.
Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură, la suma totală de 159.043,82
lei RON, pentru care urmează a se acorda despăgubiri în condițiile Titlului VII
din Legea nr. 247/2005, conform art. 24 alin. (1
2
) din Legea nr.
10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Statuările
pe aspectul valorii imobilelor amintite ale instanței care a pronunțat această
hotărâre irevocabilă și având autoritate de lucru judecat nu pot fi contrazise
într-un alt dosar, opunându-se la aceasta efectul pozitiv al autorității
lucrului judecat.
Altfel
spus, soluția tranșată irevocabil de o instanță se impune unei alte instanțe
învestite cu o chestiune litigioasă născută între aceleași părți, dar cu
diferențe de cauză (cum este și cazul prezentului dosar, în care temeiul
juridic al primului capăt al acțiunii rezidă în prevederile dreptului comun -
art. 480, 481 C. civ. - spre deosebire de dosarul anterior, în care temeiul îl
reprezentau prevederile Legii nr. 10/2001).
Prin
urmare, tribunalul a reținut că nu poate fi considerată fondată cererea
reclamantului în sensul de a se obliga pârâtul să plătească suma de 700.000
RON, reprezentând contravaloarea imobilelor casă de locuit și anexele
gospodărești și restul de 44 mp teren intravilan, situate în mun. Buzău, jud.
Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură.
Cu
privire la celelalte capete ale acțiunii, Tribunalul Buzău a apreciat că nici
acestea nu sunt întemeiate, deoarece reclamantul nu-și fundamentează în fapt și
în drept pretențiile deduse judecății, mărginindu-se să înșire o serie de
afirmații generale, fără relevanță concretă, dar nu aduce sau propune nicio
probă care să dovedească cererile formulate, deși sarcina probei îi incumba.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamantul C.G.E., criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Astfel,
apelantul-reclamant a arătat că, așa cum a susținut în notele scrise depuse la
dosar la termenele din 17 noiembrie 2010 și 10 ianuarie 2011, competența de
soluționare în primă instanță a prezentei cauze aparține Judecătoriei Buzău,
deoarece obiectul cererii îl constituie "revendicare imobiliară".
În
acest sens, apelantul-reclamant, a menționat că prin soluția pronunțată s-a
adus atingere unor drepturi fundamentale, dreptul la un proces echitabil,
dreptul la apărare, dar cel mai grav dreptul de protecție a proprietății,
precizând totodată, că acțiunea sa a fost motivată, atât în drept, cât și în
fapt.
În
continuare, apelantul reclamant a susținut că a dovedit calitatea sa de
proprietar cu înscrisurile anexate la cererea de chemare în judecată,
menționând că imobilele revendicate au fost confiscate de autoritățile
comuniste fără a exista un decret de expropriere pentru cauză de utilitate
publică și fără acordarea de despăgubiri.
De
asemenea, apelantul reclamant a precizat că cererea de apel se întemeiază pe
dispozițiile art. 282 - 298 C. proc. civ., solicitând admiterea apelului,
anularea desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre competentă
soluționare Judecătoriei Buzău, potrivit art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
La
21 martie 2011, apelantul reclamant a depus la dosar concluzii scrise prin care
a reiterat susținerile formulate în cererea de apel, solicitând a se pronunța o
decizie temeinică și legală.
Prin
Decizia civilă nr. 95 din 30 martie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul
formulat de reclamantul C.G.E. împotriva Sentinței civile nr. 103 pronunțată la
17 ianuarie 2011 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul
Buzău - prin primar.
În
ceea ce privește motivul de apel referitor la greșita respingere a excepției
necompetenței materiale de soluționare a cauzei, Curtea de Apel a constatat că
acesta este nefondat, câtă vreme, chiar dacă obiectul cererii de chemare în
judecată este calificat ca fiind "revendicare imobiliară" acest drept
dedus judecății este evaluabil în bani, astfel încât, devin incidente
dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalele
judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de
peste 5 miliarde lei vechi.
Cum
în speța dedusă judecății, capetele principale de cerere vizează valori de
peste 700.000 RON, respectiv 7 miliarde lei vechi, în mod corect Judecătoria
Buzău s-a dezînvestit de la soluționarea cauzei, prin declinarea competenței de
soluționare în favoarea Tribunalului Buzău, prin Sentința civilă nr. 5795/2010
(neatacată de către reclamant), iar tribunalul a constatat că este competent,
respingând excepția necompetenței materiale invocată de către reclamant.
În
ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei, s-a constatat că
pârâtul, prin întâmpinarea depusă, a arătat că între părțile prezentului dosar
au mai existat și alte litigii, care au fost soluționate prin Sentința civilă
nr. 183 din 21 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul Buzău, rămasă definitivă
și irevocabilă depusă la dosarul cauzei.
Prin
această hotărâre judecătorească, soluționându-se contestația formulată de
reclamantul C.G.E. împotriva Dispoziției nr. 218 din 10 mai 2005, emisă de
Primarul Municipiului Buzău, s-a dispus anularea acestei Dispoziții și s-a
stabilit valoarea estimată a imobilelor casă de locuit și anexele gospodărești
și teren intravilan în suprafață de 44 mp, situate în municipiul Buzău, jud.
Buzău, imobile imposibil de retrocedat în natură, la suma totală de 159.043,82
lei RON, pentru care urmează a se acorda despăgubiri în condițiile Titlului VII
din Legea nr. 247/2005, conform art. 24 alin. (1
2
) din Legea nr.
10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
În
mod corect a apreciat tribunalul că statuările pe aspectul valorii imobilelor
amintite ale instanței care a pronunțat această hotărâre irevocabilă și având
autoritate de lucru judecat, nu pot fi contrazise într-un alt dosar,
opunându-se la aceasta efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.
Altfel
spus, soluția tranșată irevocabil de o instanță se impune unei alte instanțe
învestite cu o chestiune litigioasă născută între aceleași părți, dar cu
diferențe de cauză (cum este și cazul prezentului dosar, în care temeiul
juridic al primului capăt al acțiunii rezidă în prevederile dreptului comun -
art. 480, 481 C. civ. - spre deosebire de dosarul anterior, în care temeiul îl
reprezentau prevederile Legii nr. 10/2001).
Câtă
vreme reclamantul a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001, lege de
reparație în domeniul imobilelor preluate abuziv de către stat, devin incidente
prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în sensul că
"imobilele preluate în mod abuziv pot fi revendicate de foștii proprietari
sau de succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de
reparație".
În
susținerea celor de mai sus, sunt și considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9
iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite
în soluționarea unui recurs în interesul legii, care se referă la problema rezolvată
neunitar, a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care
reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,
Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume
Codul civil.
Instanța
supremă a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanțe,
în sensul existenței unei asemenea opțiuni, cu consecința că acele persoane
care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au
declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au
obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în
revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
S-a
reținut că acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece "ignoră
principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea
generală - specialia generalibus derogant și care, pentru a fi aplicat, nu
trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă
vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste
imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține
că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în
concurs cu acesta."
Totodată,
s-a respins de Înalta Curte de Casație și Justiție argumentul unor instanțe în
sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare
al celor două acte normative, motivându-se că "legea specială se referă
atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate
fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele
îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să
păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute".
Instanța
supremă a reliefat, totodată, în cuprinsul considerentelor Deciziei amintite,
că Legea nr. 10/2001 instituie, atât o procedură administrativă prealabilă, cât
și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor
juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat și, prin
urmare, în respectarea celor decise cu efect obligatoriu de Înalta Curte de
Casație și Justiție, Curtea de Apel a constatat că, de principiu, persoanele
cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de
a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun
în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și că,
concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii
speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă
acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În
speță, având în vedere că reclamantul a urmat procedura prevăzută de Legea nr.
10/2001 și că imobilul în litigiu este de necontestat în cauză că intră sub
incidența Legii nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a apreciat că acțiunea în
revendicare a imobilului, în modalitatea promovată de reclamant, de solicitare
a contravalorii imobilelor construcții și teren, nu este întemeiată.
Această
soluție nu se poate considera că încalcă dispozițiile art. 20 alin. (2) și art.
11 din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau
Protocolul nr. 1 adițional la această Convenție, câtă vreme reclamantul a uzat
de procedura legii speciale și pe cale de hotărâre judecătorească a dobândit o
reparație echitabilă pentru deposedarea autorului său de imobilul litigios.
Faptul
că dispozitivul Sentinței nr. 183/2006 nu a fost executat nici până la această
dată, nu are relevanță în prezenta cauză, câtă vreme nu se poate suplini lipsa
de stăruință în executarea unei hotărâri judecătorești prin promovarea unei noi
acțiuni care să tindă la dobândirea unor drepturi de aceeași natură.
De
altfel, instanța de fond a menționat, în mod expres, că față de această
hotărâre nu se poate constata existența autorității de lucru judecat, fiind o
diferență de cauză între cele două litigii, ci doar a apreciat asupra puterii
de lucru judecat, dată de o hotărâre judecătorească irevocabilă, între aceleași
părți.
Nu
se poate constata că prin această soluție s-a încălcat dreptul de proprietate
al reclamantului câtă vreme art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care
prevedea expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a
preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar a fost abrogat
prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009, deci
anterior promovării prezentei acțiuni.
Pe
de altă parte, chiar instanța de contencios european a drepturilor omului a
statuat că speranța de a obține recunoașterea unui drept de proprietate pe care
cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv nu poate fi
considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în aceeași
măsură reprezentând efectul unei creanțe sub condiție încetând prin
neîndeplinirea condiției (cauza Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein contra
Germaniei).
Cu
privire la celelalte capete ale acțiunii, Tribunalul Buzău a constatat că nici
acestea nu sunt întemeiate, deoarece reclamantul nu aduce sau propune nicio
probă care să dovedească cererile formulate, deși sarcina probei îi incumba,
potrivit art. 1169 C. civ. și a art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform
cărora părțile au obligația să-și probeze pretențiile deduse judecății.
În
mod corect tribunalul a observat că, în speță, nu numai că reclamantul nu și-a
îndeplinit această obligație legală, dar, în cuprinsul acțiunii formulate, nu a
făcut absolut nicio referire la probele de care înțelege să se folosească în
dovedirea pretențiilor deduse judecății, nesocotind astfel și prevederile art.
112 pct. 5 C. proc. civ.
În
acest condiții, nu i se poate imputa judecătorului fondului nerespectarea
dispozițiilor art. 129 alin. (2) - (5) C. proc. civ., referitoare la rolul
activ al judecătorilor, câtă vreme aceștia nu se pot erija în avocați ai
părților litigante și nu pot suplini lipsa de interes a acestora în
desfășurarea procesului.
În
acest sens, în mod corect a observat Tribunalul Buzău că, potrivit jurisprudenței
Curții de la Strasbourg (Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun
c. France), s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor
"naturale" de a tranșa un litigiu, tribunalele au nevoie să obțină
cooperarea părților, care sunt ținute să-și expună pretențiile în mod clar,
neambiguu și rezonabil structurate și să și le probeze.
De
altfel, nici cu ocazia promovării prezentei căi de atac, care în virtutea
efectului devolutiv putea antama fondul cauzei, apelantul nu a înțeles să
solicite administrarea de probatorii prin care să probeze temeinicia acțiunii
promovate.
Cuantumul
lipsei de folosință al imobilului, a compensării lipsei de câștig sau a
daunelor morale, trebuie dovedit în concret, astfel încât, simpla apreciere a
faptului că aceste solicitări sunt accesorii primului capăt de cerere, nu poate
conduce, în mod automat, la admiterea lor în mod necondiționat, ci doar în baza
probelor administrate la solicitarea reclamantului.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul C.G.E., invocând
în drept art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În
dezvoltarea motivului de recurs fondat pe disp. art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,
s-a susținut că hotărârea pronunțată de către instanța de fond s-a dat cu
încălcarea normelor de competență materială, iar instanța de apel a reținut în
mod nelegal că au fost respectate normele de competență în raport de obiectul
și valoarea litigiului, în condițiile în care acțiunea a avut ca temei juridic
disp. art. 480 C. civ. și nu disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001.
O
altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a
Înaltei Curți, pronunțată într-un recurs în interesul legii, a disp. art. 25 -
26 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la disp. art. 6 din Convenția Europeană,
susținându-se că instanțele au plenitudine de jurisdicție în a dispune
restituirea, într-o formă sau alta, a imobilului preluat de stat fără titlu
valabil, iar reluarea procedurilor cu caracter administrativ dispuse prin
Sentința civilă nr. 183/2006 aduce atingere dreptului de proprietate, și
dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil.
Recurentul
nu a dezvoltat și argumentat critici de nelegalitate din perspectiva disp. art.
304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. invocate prin cererea de recurs, iar motivele de
recurs așa cum au fost dezvoltate nu fac posibilă încadrarea acestora în
motivele invocate.
Recursul
nu este fondat pentru următoarele considerente:
Critica
privind greșita soluționare a excepției necompetenței materiale a tribunalului,
ca instanță de fond, este neîntemeiată, instanța de apel reținând în mod
fondat, în raport de obiectul judecății, cât și de valoarea pretențiilor, că
sunt incidente disp. art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Esențial
în determinarea competenței materiale a instanței a stat criteriul valoric al
pretențiilor reclamantului și nu obiectul judecății, așa cum a fost indicat de
acesta prin acțiune, întrucât chiar dacă obiectul cererii de chemare în
judecată este indicat ca fiind "revendicare imobiliară" în mod legal,
în aplicarea disp. art. 84 C. proc. civ., instanța a caracterizat acțiunea, în
raport de scopul urmărit, ca fiind una în pretenții, evaluabilă în bani.
În
raport, de corecta caracterizare a acțiunii ca fiind una în pretenții, dedusă
de scopul urmărit, în mod legal instanța a reținut incidența în cauză a
Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, și a apreciat că în condițiile în care
reclamantului prin Sentința civilă nr. 183/2006 i s-a recunoscut calitatea de
persoană îndreptățită și i s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii în
echivalent, pentru imobilele ce au fost preluate în mod abuziv, și s-a stabilit
valoarea despăgubirilor, urmând ca executarea să se facă în condițiile Titlului
VII din Legea nr. 247/2005, acesta nu mai poate solicita pe cale separată,
plata directă a contravalorii bunurilor preluate abuziv, motivat de faptul că
nu a avut loc executarea conform hotărârii judecătorești și conform Titlului
VII.
Activitățile
directe, prin care se solicită despăgubiri bănești în temeiul art. 480 C. civ.,
și al art. 1 din Protocol, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul
specialia generalibus derogant.
În
virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea
specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă
acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și, în cazul în care sunt
sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin
urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce
condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin
echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca
principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu
prioritate sau în concurs cu legea specială.
În
ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se
constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la
latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative
pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de
stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel,
în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea
statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie
bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Dacă
Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată
ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o
claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil,
insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se
referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Or,
în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea
măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de
Legea nr. 247/2005.
Prin
Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr.
10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se
cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.
Astfel,
potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri
sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit
acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau
despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul
stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea
cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al
Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori
desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza
raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul
de despăgubire.
În
ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul
de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile
au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a
Despăgubirilor.
Cu
privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri
administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect
reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și
alții împotriva României (paragraful 115).
Prin
urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor
reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale,
inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale
pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cu
atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene
a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu
și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în
termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței
europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor
enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol
adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de
față, conform principiilor consacrate de Convenție.
Motivele
de recurs fondate pe disp. art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nefiind
dezvoltate și argumentate, raportat la decizia recurată, urmează a nu fi
analizate, nefiind posibilă încadrarea acestora în motivele dezvoltate.
Având
în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ.,
a se respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva Deciziei nr. 95
din 30 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu
minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 4 mai 2012.
Procesat
de GGC - GV