ÎCCJ, decizie (scj.ro #81648)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81648) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 după declanșarea procedurii

administrative prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 de

către moștenitorul fostului proprietar. Constatarea

nulității absolute.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Contract de vânzare-cumpărare.

Index alfabetic :

contract de vânzare-cumpărare

-

nulitate absolută

-

notificare

Legea

nr. 10/2001, art. 21, art. 22

Așa cum rezultă din conținutul

dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru ca

sancțiunea nulității absolute să intervină, este

necesar ca actele juridice, de natura celor menționate în text și

având ca obiect bunuri imobile – terenuri și/sau construcții,

notificate potrivit Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după

declanșarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare,

și înainte de finalizarea acestora.

În această situație, legiuitorul nu a

particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001, buna

credință drept o cauză de înlăturare a sancțiunii

nulității absolute.

Prin urmare, pentru pronunțarea

nulității absolute în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a

condițiilor enunțate anterior, pe care norma specială le

conține, iar atitudinea subiectivă a părților la încheierea

acestor acte juridice, ori principiile aplicabile în materia

nulității, ca sancțiune a actelor juridice, nu pot fi invocate.

Secția I

civilă, decizia nr.1231

din 7

martie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 26.05.2009, pe

rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta K.M.J. a chemat în

judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., R.A.

și C.L. și a solicitat : să se constate nulitatea absolută

a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtul Consiliul Local

al Municipiului Cluj-Napoca cu parații de rândul 3-6, și anume:

contractul   de   vânzare-cumpărare   din 11.04.2005 încheiat cu pârâta SC

F. SRL cu privire la ap. nr. 5 din imobilul situat în Cluj-Napoca ; contractul

de vânzare-cumpărare din 20.07.2007 încheiat cu pârâta F.E. cu privire la

ap. nr. 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca; contractul de

vânzare-cumpărare din 31.08.2004 încheiat cu pârâtul R.A. cu privire la

ap. nr. 14 din imobilul situat în Cluj-Napoca; contractul de

vânzare-cumpărare din 17.09.2003 încheiat cu pârâta C.L. cu privire la ap.

nr. 25 din imobilul situat în Cluj-Napoca ; să se dispună

restabilirea situatei anterioare, prin radierea din CF a înscrierilor

făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare nule și

reînscrierea dreptului de proprietate asupra apartamentelor indicate mai sus,

în favoarea Statului Român.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile

art. 21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, art. 36 din Legea nr.7/1996 și,

potrivit unei precizări ulterioare, pe dispozițiile art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 112/1995.

La data de 22.11.2008, T.I. a formulat cerere de

intervenție accesorie în interesul pârâtei B. (fostă C.) L., cerere

admisă în principiu de instanță.

Prin sentința civilă nr. 2801/2010,

Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Cluj

Prin sentința civilă nr. 774/2010, Tribunalul

Cluj a respins  excepția inadmisibilității, a prescripției

dreptului la acțiune, a lipsei  calității procesuale  active a

reclamantei, a lipsei de interes, a lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin Ministerul  Economiei și Finanțelor

și a lipsei capacității de folosință a pârâtului

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

A

admis acțiunea formulată de reclamantă și a respins cererea

de intervenție accesorie formulată de intervenientul T.I.

A

constatat  nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 11.05.2005 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu

pârâta SC F. SRL., având ca obiect apartamentul nr. 5 ; a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 20.07.2007 încheiat

de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta F.E., având ca obiect

apartamentul nr. 9 ; a constatat  nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare  din 31.08.2004  încheiat de Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca cu pârâtul R.A., având ca obiect apartamentul nr. 14

și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din

17.04.2003  încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta

C.L., având ca obiect apartamentul nr. 25.

A

dispus restabilirea situației  de carte funciară prin radierea

înscrierilor făcute în baza  contractelor de vânzare-cumpărare

declarate nule și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea

Statului Român asupra apartamentelor mai sus menționate

Tribunalul

a reținut că imobilele înscrise inițial în C.F. nr. 4397 Cluj,

cu nr. top. 377/2 - compuse din casă din piatră, la parter cu 3

localuri pentru prăvălii, 12 camere, 5 bucătării și

dependințe, la etajul I cu 13 camere, 3 bucătării și

dependințe, la etajul II cu 10 camere, 3 bucătării și

curte, în suprafață de 318 stj.p. - și  cu nr. top.377/1 -

casă pe strada K., în suprafață de 114 stj.p. - au fost

proprietatea lui N.C. (văduva lui K.J.), N.M. și N.M., conform

înscrierilor de sub B 4, 7, 8 și 9 din această carte funciară.

În temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilele descrise anterior, aflate în

proprietatea antecesoarelor reclamantei, au fost preluate de Statul Român, cu

titlu de naționalizare.

Imobilul cu nr .top. 377/2 a fost dezmembrat la data de

11 iunie 1997 în imobilul cu nr. top. 377/2/1 - teren cu construcții în

suprafață de 824 mp. - și cu nr. top. 377/2/2 - teren curte, în

suprafață de 321 mp. -, prima parcelă transcriindu-se în C.F.

col. 122893 și C.F. ind. 22894, în favoarea Statului Român. Ca urmare a

operațiunii de apartamentare, au rezultat 29 apartamente, înscrise în CF

ind.122894 Cluj-Napoca, printre care și apartamentele nr. 5, 9, 14 și

25, care fac obiectul prezentei acțiuni.

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în calitate

de reprezentant al Statului Român, a înstrăinat, la data de 17.09.2003,

apartamentul nr. 25 din imobilul situat in Cluj-Napoca,  prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta C.L. (ulterior

căsătorită B.), în temeiul Legii nr. 112/1995. Acest contract a

fost încheiat ca urmare a sentinței civile nr. 4255/2003

pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, prin care a fost

admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta C.L.

și a fost obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca

să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare cu privire

la apartament. Apartamentul nr. 25 a făcut apoi obiectul unei promisiuni

sinalagmatice de vânzare-cumpărare, încheiată între pârâta B.L., în

calitate de promitentă vânzătoare, și intervenientul T.I., în

calitate de promitent vânzător, antecontractul fiind notat în CF.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a mai

înstrăinat pârâtului R.A. apartamentul nr. 14 din imobilul situat in

Cluj-Napoca,  prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Apartamentul nr. 5 din același imobil a făcut

obiectul contractului de asociere din 2.08.2000, modificat prin actele

adiționale din 17.11.2005 și din 30.05.2006, între Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca și pârâta SC F. SRL. Apartamentul a fost vândut

pârâtei prin contractul din 11.04.2005, în temeiul Legii nr. 550/2002 și

al HCL nr. 142/2005. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în

formă autentică, fiind autentificat de BNP K.A.B. sub nr. 23xx/2006

și a fost înscris în CF.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 20.07.2007, Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca  a înstrăinat pârâtei F.E. apartamentul nr. 9

situat în Cluj-Napoca, contractul fiind încheiat în temeiul Legii 112/1995.

În calitate de succesoare a proprietarilor tabulari,

respectiv de nepoată a lui N.C., căsătorită K., de

succesoare a surorii sale, N.M., și în nume propriu, conform actelor de

stare civilă, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001,

restituirea imobilelor litigioase, prin notificarea din 26.10.2001,

înregistrată la executorul judecătoresc B.M.

Conform borderoului de expediere a actelor, întocmit în

data de 26.10.2001 de către acest executor, notificarea a fost

trimisă Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, borderoul purtând

ștampila poștei și data de 26.10.2001.

Potrivit dispozițiilor  art. 22 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada  deplină în

fața fiecărei autorități, persoane fizice sau juridice, a

respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost

adresată unei alte unități decât cea care deține imobilul.

În concluzie, tribunalul a apreciat că reclamanta a

făcut dovada  înregistrării la executorul judecătoresc a

notificării din 26.10.2001, în termenul legal prevăzut de art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite condițiile

prevăzute de acest act normativ  pentru declanșarea  procedurii de

restituire.

Excepția inadmisibilității acțiunii

și cea a lipsei de interes, susținute de pârâți cu motivarea

că reclamanta nu  a făcut dovada formulării în termen  a

notificării, au fost apreciate de tribunal ca neîntemeiate, față

de dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea 10/2001 și de

împrejurarea că, potrivit borderoului de expediere a actelor întocmit în

data de 26.10.2001 de către executorul judecătoresc, notificarea a

fost trimisă Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, borderoul

purtând ștampila poștei și data de 26.10.2001.

Excepția lipsei de interes invocată de pârâta

F.E. a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul reținând

că reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor în

litigiu, prin notificarea adresată Consiliului Local al Municipiului

Cluj-Napoca. Prin demersul de față, reclamanta urmărește

întoarcerea apartamentelor în proprietatea Statului Român, astfel încât

restituirea în natură să devină posibilă.

Excepția

lipsei de interes în formularea petitului de rectificare de carte

funciară, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată,

cu motivarea că, deși această cerere se grefează, de

regulă, pe cererea în desființare a actului juridic ce a stat la baza

înscrierii, rectificarea cărții funciare nu se realizează

automat, fără o cerere în acest sens, așa cum pretinde pârâtul,

susținerea acestuia fiind contrazisă de prevederile art. 34 și 36

din Legea nr.7/1996.

Excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei a fost apreciată de tribunal ca fiind ca

nefondată, pentru următoarele considerente:

Raportat la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a)

și ale art. 4 din Legea nr.10/2001, calitatea procesuală activă

a reclamantei rezultă din calitatea sa de fost proprietar al imobilului la

data preluării, de  succesibil al foștilor proprietari tabulari ai

imobilului în litigiu și din formularea în termen a notificării, care

are efectul repunerii sale în termenul de acceptare a succesiunii,

fără a mai fi necesar să dovedească acceptarea

succesiunilor după foștii proprietari tabulari, în termenul de 6 luni

de la deschiderea acestora.

Excepția lipsei capacității de

folosință a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a

fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu argumentul că,

deși nu are personalitate juridică, având în vedere  prevederile art.

23 din Legea nr. 215/2001 și ale art. 41 C.p.c., consiliul local poate sta

în judecată în calitate de pârât.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a fost respinsă, ca nefondată. Chemarea în

judecată a acestui pârât a fost ocazionată de petitul având ca obiect

restabilirea situației anterioare de carte funciară, Statul Român

apărând înscris în CF 4937 Cluj sub B 11. Prin restabilirea situației

anterioare de carte  funciară,  acest drept ar redeveni actual, iar prin

raportare la dispozițiile art. 20 și ale art. 36  din Legea

nr.7/1996,  calitatea procesuală a acestui pârât este evidentă.

Excepția prescripției dreptului la

acțiune, invocată de pârâta F.E., a fost respinsă de tribunal,

ca nefondată, instanța reținând că acțiunea

reclamantei în constatarea nulității actelor de înstrăinare este

întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr.10/2001, astfel încât

nu-i este aplicabil termenul special prevăzut de art. 45 din Legea

nr.10/2001, ci termenul prevăzut de art. III din Titlul I al Legii

nr.247/2005. Acest termen a fost respectat în speță, întrucât

reclamanta a luat la cunoștință despre încheierea contractelor a

căror desființare o solicită numai în anul 2009, când

Primăria Municipiului Cluj-Napoca le-a depus la dosarul Tribunalului Cluj.

Excepția inadmisibilității acțiunii,

invocată de pârâta B.L., nu este o excepție propriu-zisă, ci

este o apărare de fond, care nu se verifică însă, având în

vedere că reclamantei i s-a stabilit deja, prin hotărâri

judecătorești definitive, îndreptățirea la măsuri

reparatorii pentru 25 din cele 29 de apartamente din aceeași clădire.

Or, aceasta înseamnă că, implicit, s-a recunoscut deja caracterul

abuziv al preluării imobilului.

Cererea reclamantei a fost apreciată ca fiind

întemeiată, față de dispozițiile  art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

În

speță, contractele a căror desființare s-a solicitat au

fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, înainte

de soluționarea notificării formulată în termen de

reclamantă pentru restituirea în natură a întregului imobil preluat

de stat. Prin urmare, aceste contracte sunt lovite de  nulitate absolută.

Este

lipsită de relevanță împrejurarea că, la momentul

cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoștință despre

depunerea notificării, întrucât, spre deosebire de situațiile la care

se referă art. 45 din Legea nr. 10/2001, în cazul înstrăinărilor

ce intră sub incidența  art. 21 din Lege, buna credință a

cumpărătorilor nu înlătură sancțiunea

nulității.

În

temeiul dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, tribunalul  a

dispus restabilirea situației  de carte funciară, prin radiere

înscrierilor făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare

declarate nule și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea

Statului Român asupra apartamentelor mai sus menționate.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel pârâții și intervenientul

accesoriu.

Prin decizia civilă nr. 274 A din 22.11.2011, Curtea

de Apel Cluj, Secția civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată

în contradictoriu cu pârâtul apelant, pentru lipsa calității

procesuale pasive. A respins, ca nefondate, apelurile celorlalți

pârâți și pe cel al intervenientului accesoriu și a

menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Curtea

de apel a avut în vedere următoarele considerente :

Așa

cum rezultă din răspunsul executorului judecătoresc și din

actele anexate, precum și din răspunsul pârâtului Consiliului Local

al Municipiului Cluj Napoca la interogatoriu, reclamanta a formulat două

notificări în aceeași zi: una cu nr. xx43din 26.10.2001, având ca

obiect imobilul situat pe str. C.T. nr. 72-112, ce nu constituie obiect al

prezentului litigiu, notificare a cărei primire pârâtul o recunoaște,

și una cu nr. xx44 din 26.10.2001, având ca obiect imobilul înscris în CF

4397 Cluj cu nr. top. 377/2.

În condițiile în care ambele notificări au fost

trimise în aceeași zi, așa cum rezultă din borderoul purtând

ștampila poștei din data de 26.10.2011, reclamanta nu este în

culpă pentru neînregistrarea uneia dintre acestea în evidențele

instituției căreia i-a fost adresată, notificarea fiind

trimisă în termenul prevăzut de lege.

Pârâții au invocat împrejurarea că notificarea

se referă la imobilul situat în  str. P.U. nr. 12, iar ei au cumpărat

apartamente din imobilul situat la alt număr administrativ, respectiv la

nr. 13. În realitate, așa cum rezultă din cuprinsul CF 4397 Cluj,

parcela cu nr. top. 377/2, pentru care reclamanta a formulat notificare, era

situată în str. P.U. nr. 12, conform înscrierii din cartea funciară.

Ulterior, prin schimbarea numărului administrativ, a dobândit nr. 13, iar

o parte – cuprinzând terenul și construcția aferentă – a fost

transcrisă în CF col. 122893 Cluj și în cărțile funciare

individuale ale apartamentelor ce compun imobilul, evidențiate în

cuprinsul cărții colective.

Buna sau reaua credință a

cumpărătorilor este irelevantă, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

referindu-se la contracte încheiate anterior intrării în vigoare a legii

speciale de restituire. În ceea ce privește contractele încheiate

după această dată, nu se aplică principiile generale ale

nulității, ci dispozițiile legii speciale, care prevăd doar

că nu pot fi înstrăinate imobilele pentru care au fost formulate notificări,

până la soluționarea acestora.

Nu este vorba de un drept la un bun  în sensul art. 1 din

Protocolul 1, întrucât chiriașii nu sunt protejați prin legea

specială de restituire, ei neavând drept de cumpărare, pentru a

deveni proprietari, în condițiile formulării unei notificări.

Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca are

calitate procesuală pasivă și capacitatea de a sta în

justiție ca pârât în condițiile art. 41 alin. (2) C.p.c., fiind

vânzător în contractele a căror nulitate se cere.

Apelul Statului prin Ministerul Finanțelor Publice

este fondat, întrucât, deși se dispune restabilirea situației

anterioare, în sensul de a fi reînscris dreptul de proprietate al Statului

Român, anterior anului 1990, imobilul era în folosința Sfatului Popular al

Orașului Cluj,  așa cum rezultă din cuprinsul CF nr. 4397 Cluj,

înscrierea de sub B12. Acesta a fost motivul pentru care a putut fi

înstrăinat de consiliul local, nefiind aplicabile dispozițiile art.

25 din Decretul nr. 31/1954.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs

pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., B.

(fostă C.) L., R.A. și intervenientul T.I.

formulat următoarele critici:

Nu este legală soluția de respingere a

excepției lipsei capacității de folosință a

recurentului, față de prevederile art. 21 și art. 23 din Legea

nr. 215/2001 a administrației publice locale. Așa cum rezultă

din aceste dispoziții legale, consiliul local nu poate sta în judecata ca

pârât, întrucât nu este titular al drepturilor și obligațiilor ce

decurg din raportul de drept în litigiu, neavând capacitate de

folosință. Această capacitate de folosință

aparține, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001,  unității

administrativ teritoriale.

Recurentul susține că, în mod greșit,

instanța de apel a aplicat în cauză dispozițiile art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001. Sancțiunea nulității absolute devine

aplicabilă doar în cazul existentei unei proceduri administrative sau

judiciare pe rol, situație neîndeplinită în speță.  Atâta

timp cât nu a fost  declanșată procedura de retrocedare în temeiul

Legii nr. 10/2001, cât nu a fost emisă o dispoziție în temeiul

acestei legi, nefiind stabilită nici eventuala calitate de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu, nu se poate

solicita constatarea nulității absolute o contractelor de

vânzare-cumpărare.

Împrejurarea, reținută de instanța de

apel, că ambele notificări au fost trimise în aceeași zi, nu

acoperă culpa reclamantei pentru neînregistrarea și celei de-a doua

notificări de care se prevalează. Mai mult, potrivit considerentelor

sentinței civile nr. 4255/2003 pronunțată de Judecătoria

Cluj-Napoca, imobilul nu a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 sau a

Legii nr. 10/2001, proprietar fiind Statul Român în administrarea

operativă a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca.

În plus, vânzarea făcută de un proprietar

aparent, al cărui titlu este nul, nu lovește de nulitate și

actul subsecvent, principiul „

resoluto iure dantis, resolvitur ius

accipientis

”, care guvernează efectul nulității

față de terți, fiind înlăturat de buna credință a

acestora. Prin urmare, cel ce dobândește dreptul de proprietate cu titlu

oneros și de bună credință, nu mai poate fi evins.

În consecință, atâta timp cât unitatea

deținătoare nu a fost învestită cu soluționarea

notificării de care se prevalează reclamanta, contractele de

vânzare-cumpărate au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor

legale, nefiind astfel, incidente sancțiunea nulității absolute

prevăzute de art. 21 alin (5) din Legea nr. 10/2001 și

interdicția de înstrăinare reglementată prin acest text de lege.

Recurentul mai arată că reclamanta nu face

dovada calității de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, potrivit

prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

2.

Pârâta SC F. SRL critică decizia instanței de apel pentru

următoarele motive:

Nici la data încheierii contractului de asociere nr.

11xx/2000, nici la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare sub

semnătură privată nr. 3x/2005, și nici la data încheierii

contractului în formă autentică, niciuna din părțile

contractante - recurenta și Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca -

nu au avut cunoștință despre intenția fostei proprietare tabulare

de a revendica imobilul. Notificarea înregistrată la B.E.J M.B. sub nr.

xx44 din 26.10.2001 nu a fost niciodată înregistrată la unitatea

deținătoare, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Ca urmare, contractul de vânzare cumpărare nr.

3x/2005 s-a încheiat cu respectarea tuturor pozițiilor legale în vigoare

precum și cu stricta respectare a procedurii prevăzută de lege

pentru vânzarea acestor spații aflate în proprietatea statului.

Sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în cauză. Rațiunea

pentru care legiuitorul a instituit această sancțiune este aceea de a

împiedica modificarea situației juridice a imobilului ce intră sub

incidența Legii nr. 10/2001 și care face obiectul procedurilor

administrative și, după caz, judiciare de restituire, sub aspectul

indisponibilizării acestuia.

Art. 22 alin. (4) din Legea nr.10/2001 nu este incident

în ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din

Legea 10/2001. Art. 22 alin. (4) se referă strict la faptul că, prin

înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândește

dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripție

și făcând dovada deplină în ceea ce privește respectarea

termenului prevăzut de art. 22 alin. (1). O astfel de notificare,

deși cu dată certă, fără a fi însă și

înregistrată la Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, nu poate, în

mod obiectiv, investi unitatea deținătoare cu soluționarea ei.

Instanța de apel consideră în mod injust

că este lipsită de relevanță împrejurarea că, la

momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut

cunoștință despre depunerea notificării. Este, astfel,

lipsită de orice efecte juridice buna credință a

părților la momentul încheierii contractului, precum și eroarea

comună în care acestea s-au aflat.

Nu se poate ignora incidența condițiilor erorii

comune și invincibile (

error comunis facit ius

), ca mijloc originar

de dobândire a dreptului de proprietate. Sub acest aspect, este relevantă

și trebuie supusă analizei buna credință a

părților la încheierea actului juridic a cărui anulare se

solicită, chiar dacă sancțiunea este prevăzută de o

lege specială.

Trei condiții trebuiesc întrunite cumulativ pentru

ca o aparență să fie creatoare de drept: să existe o eroare

comună și invincibilă (a), subdobânditorul să fie de

bună credință (b) și actul încheiat între proprietarul

aparent și terțul de bună credință să fie cu

titlu oneros (c).

Eroarea comună și invincibilă constă

în percepția tuturor părților, respectiv atât a

vânzătorului cât și a cumpărătorului asupra lipsei vreunei

cereri de restituire a imobilului ce a făcut obiectul vânzării.

Primăria Municipiului Cluj Napoca nu a fost

investită cu soluționarea vreunei cereri de restituire nici înainte,

nici după expirarea termenului de decădere prevăzut în art. 22

alin. (1), astfel că imobilul situat în municipiul Cluj Napoca, nr. 13 a

rămas în percepția părților ca fiind în proprietatea

Statului Român și administrarea Consiliului Local al Mun. Cluj Napoca,

liber de orice sarcini.

Eroarea comună și invincibilă creată

rezultă din probațiunea administrată în fața primei

instanțe, răspunsul la interogatoriile luate Consiliului Local al

Municipiului Cluj Napoca prin primar, precum și imposibilitatea

reclamantei intimate de a face dovada înregistrării notificării nr. xx44

din 26.10.2001 la Primăria Municipiului Cluj Napoca.

Buna credință a recurentei, în calitate de

cumpărător, cât și al pârâtului Consiliul Local al Municipiului

Cluj Napoca este prezumată de lege și rezultă din

probațiunea administrată: răspunsurile la interogatoriile luate

părților, lipsa vreunui demers din partea reclamantei precum și

încheierea vânzării printr-o procedură publică și cu

respectarea prevederilor legale, a  Legii nr. 550/2002.

Actul încheiat între proprietarul aparent și

terțul subdobânditor a fost cu titlu oneros. Prețul vânzării

apartamentului nr. 5 cu cote părți aferente a fost stabilit prin

negociere directă, prin luarea în considerare a gradului de uzură,

precum și a investițiilor efectuate, conform dispozițiilor Legii

nr. 550/2002 și a fost achitat integral, astfel cum rezultă din

adeverința emisă de Municipiul Cluj Napoca Direcția

Economică.

În sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri poate acoperi atât bunurile actuale

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în virtutea cărora

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță de a

beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de

a i se recunoaște un drept proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu

poate fi considerat ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea

Europeană a stabilit în mai multe cauze faptul că exigențele

art. 1 al Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în  al

cumpărătorului de  bună-credință.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C.p.c., raportat la Legea nr. 550/2002

și la Legea nr. 10/2001.

critici:

Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prevalându-se de notificarea nr.

xx44/2001 expediată către consiliul local, fără a exista

vreo dovadă că notificarea a fost  comunicată acestei

autorități. Mai mult, în evidentele consiliul local nu s-a întocmit

vreun dosar de revendicare cu privire la acest imobil, care figura, la momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ca imobil nerevendicat, liber

de sarcini și notări în cartea funciară.

În contextul acestei stări de fapt, pârâtul

consiliul local a fost de totală buna-credință,  contractele de

vânzare-cumpărare fiind legal încheiate.

Imobilul a fost trecut în proprietatea Statului Român cu

titlu valabil, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Decretul nr.

92/1950.

Ca temei legal în promovarea acțiunii introductive,

reclamanta invocă prevederile Legii nr. 10/2001, deci, implicit și

art. 45 din acest act normativ. Buna credință a recurentei este

dovedită, iar dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost respectate la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru a preveni încheierea actelor de înstrăinare,

reclamanta avea obligația de a notifica toți chiriașii, pentru a

nu cumpăra apartamentele pe care le dețineau în baza contractelor

închiriere.

Instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei.

În

susținerea acestei excepții, recurenta a arătat că

reclamanta nu a făcut dovada că este unica moștenitoare a

proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu.

Pe

fondul cauzei, recurenta a arătat că, atâta timp cât nu a fost

declanșată procedura administrativă prealabilă și

obligatorie, prin înregistrarea în termen legal a notificării la unitatea

deținătoare, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, reclamanta

nu se poate prevala de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe

care-și întemeiază cererea.

Instanța

de apel a interpretat greșit prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 atunci când a apreciat că, în cauză, nu are nici un fel de

relevanță buna credință. Așa cum rezultă din

cuprinsul acestui articol, buna credință nu are relevanță

în constatarea nulității absolute doar în situația

prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.10/2001. Or,

imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

S-a

mai arătat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu

bună-credință, după expirarea termenului prevăzut de

art. 14 din Legea nr.112/1995, iar la momentul vânzării, bunul nu figura

pe lista imobilelor revendicate, aspect care reiese și din sentința

civilă nr. 4255/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care Consiliul

Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost obligat să încheie cu recurenta

contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.

Recurenta

nu a cunoscut intenția reclamantei de a revendica imobilul, până la

data citării în prezentul litigiu. Nu a fost notificată de

reclamantă nici anterior, nici ulterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, ceea ce dovedește buna sa credință în

perfectarea actului de vânzare-cumpărare.

În

plus, nulitatea vânzării făcută de un proprietar aparent nu duce

la nulitatea actului subsecvent cu titlu oneros, încheiat de un dobânditor de

bună credință.

Recurenta

a susținut că sunt aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din Legea

nr.10/2001, reclamanta fiind îndreptățită numai la măsuri

reparatorii în echivalent.

Cererea

de recurs a fost întemeiată pe prevederile art.304 pct. 8 și 9

C.p.c.:

decizia instanței de apel pentru următoarele motive:

Deși intimata a înregistrat la biroul executor

judecătoresc notificarea cu nr. xx44 din 26.10.2001, la data semnării

contractului de vânzare-cumpărare, reprezentanții Consiliul Local al

Municipiului Cluj nu au comunicat că ar exista o notificare în sensul Legii

nr.10/2001, deoarece această notificare nu a fost niciodată

înregistrată în evidențele consiliului local.

Atât cumpărătorul cât și vânzătorul

au fost de bună-credință, ambii având convingerea că

imobilul este liber de orice sarcini. Nu exista nicio probă care să

dovedească contrariul, iar dispozițiile art.22 din Legea nr. 10/2001

instituie o procedură prealabilă, care se declanșează

printr-o notificare înregistrată de persoana îndreptățită la

deținătorul imobilului, în speță Consiliul Local al Municipiului

Napoca.

Intimata nu a făcut dovada înregistrării

notificării la unitatea deținătoare, nu deține un

număr de înregistrare al notificării emis de autoritatea

competentă sau de vreo altă instituție abilitată a

statului, deși sarcina probei în acest sens îi revenea cu precădere.

6.

Prin recursul declarat, intervenientul T.I. a formulat următoarele

critici:

Decizia Curții de Apel Cluj este nelegală,

fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin.(5) din Legea

10/2001, ci ale art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001.

În cauză trebuie aplicat principiul aparenței

în drept, ce protejează subdobânditorul de bună credință,

acesta fiind în concordanță cu exigențele art. l din Protocolul

nr. l, impunându-se respectarea principiului securității raporturilor

juridice nu doar în cazul fostului proprietar, ci și în acela al

cumpărătorilor de bună credință.

Este real că există o hotărâre

judecătorească irevocabilă pronunțată în dosarul

nr.xx/117/2008 al Tribunalului Cluj, dar prin acea hotărâre s-a dispus

restituirea în favoarea reclamantei doar a apartamentelor libere, iar pentru

cele vândute, ce au făcut obiectul acelui dosar, s-au acordat măsuri

reparatorii prin echivalent. Chiar dacă o instanță de judecată

a stabilit că reclamanta poate beneficia de prevederile Legii nr.10/2001

deoarece nu ar putea să-i fie imputat acesteia faptul că executorul

judecătoresc nu a comunicat notificarea înregistrată, acest lucru nu

poate influența soluția din acest dosar, deoarece în cauză

trebuie analizate condițiile în care s-au încheiat contractele de vânzare

cumpărare a căror anulare s-a solicitat.

Instanța de apel nu a verificat dacă

notificarea a fost primită de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca,

luând în considerare doar copia unui borderou trimis de executorul

judecătoresc, fără să existe dovada de comunicare a

notificării și fără să existe dovada că acea

notificare a ajuns la unitatea deținătoare a imobilului, căreia

se presupune că ar fi fost adresată.

Curtea de apel a interpretat probele în mod greșit,

pentru a dispune anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în

mod legal, încercând să sugereze că este culpa vânzătorului

că nu a înregistrat notificarea pentru imobilul în litigiu sub un

număr distinct, față de dosarul privitor la imobilul de pe str.

C.T.

Pe de altă parte, din notificarea de care se

prevalează reclamanta nu rezultă imobilul pe care îl solicită.

Or, art.22 alin.(2) din Legea nr. 10/2001 specifică faptul că

notificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului

imobil a cărui restituire se cere, prevedere reiterată și în

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Se observă din notificare că reclamanta a

identificat eronat imobilul atât din punct de vedere al situării

administrative, cât și din cel al situației de carte funciară.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a

apreciat că reclamanta poate să invoce prevederile art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001. În interpretarea acestui articol, procedurile

administrative și judiciare trebuie să fie efective, în sensul

că atât unitatea deținătoare cât și chiriașii sau

terții să cunoască că acest imobil este revendicat.

Din toate probele din dosar rezultă că, în

cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L., sunt aplicabile prevederile art. 20

alin. (2) din Legea nr.10/2001 care arată că în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr.112/1995 persoana îndreptățită

are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

Toate circumstanțele cauzei conduc la ideea

valabilității depline a contractului de vânzare-cumpărare

din17.09.2003, nefiind incident nici un motiv de nulitate. Imobilul a fost

înstrăinat cu bună credință, bună credință

care reiese din necomunicarea notificării și din lipsa oricărei

informații despre o revendicare a acestui imobil.

În plus, buna credință este prezumată de

legislația civilă, revenind reclamantei sarcina de a dovedi că

pârâții au fost de rea credință, primind notificarea și

cunoscând că imobilul a fost revendicat. Or, o astfel de probă nu s-a

făcut.

Nici motivul de nulitate absolută a contractului de

vânzare-cumpărare, invocat de reclamantă prin precizarea la

acțiune depusă la dosarul de fond, nu este întemeiat. Astfel,

reclamanta invocă nulitatea absolută a contractelor de vânzare

cumpărare raportat la dispozițiile art.10 alin.(2) din Legea nr.

112/1995, deși art.10 alin.(2) din Legea nr.112/1995 a fost modificat anterior

încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate

absolută s-a solicitat a fi constatată, prin art. 65 din O.U.G. nr.

288/2000 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul

Oficial al României nr.616/2000.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor art.

304 C.p.c. și grupând criticile care se regăsesc în recursurile

declarate în cauză pentru a le răspunde prin considerente comune,

Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin

motivele de recurs ale tuturor pârâților este invocată greșita

interpretare a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr.10/2001 sub mai

multe aspecte și anume:

a. Recurenții au susținut că

sancțiunea nulității absolute devine aplicabilă doar în

cazul existenței unei proceduri administrative sau judiciare pe rol,

situație neîndeplinită în cauză, deoarece nu a fost emisă o

dispoziție în temeiul acestei legi, nu a fost stabilită calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea

imobilului în litigiu și nici nu s-a probat înregistrarea notificării

formulate pentru imobilul în litigiu în evidențele Consiliului Local al

Municipiului Cluj-Napoca.

Art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este incident

în ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, deoarece se referă strict la faptul că, prin

înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândește

dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripție

și făcând dovada deplină în ceea ce privește respectarea

termenului prevăzut de art. 22 alin. (1).

b. Recurenții au susținut greșita

interpretare a prevederilor acestui articol și pentru faptul că, în

aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel ar fi

trebuit să respingă cererea reclamantei de constatare a

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare deoarece

părțile contractante au fost de  bună-credință

(susținere întemeiată pe argumente vizând necomunicarea de către

reclamantă a notificării către vânzători și

cumpărători, pe considerentele sentinței civile nr. 4255/2003

pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, potrivit cărora

imobilul nu a fost revendicat) și este aplicabil principiul erorii comune

și invincibile (recurenții indicând probele care susțin

existența unei erori comune în cauză).

Criticile nu sunt fondate.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Sub

sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de

prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (…) bunurilor imobile –

terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor

prezentei legi.”

Din

cuprinsul normei citate, rezultă, într-adevăr, că

sancțiunea nulității absolute intervine numai în cazul

înstrăinărilor bunurilor imobile notificate, efectuate după

declanșarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare,

și înainte de finalizarea acestora.

Însă,

contrar celor susținute de recurenți, în cauză, o astfel de

procedură administrativă cu privire la imobilul în litigiu a fost declanșată.

Astfel,

la data de 26.10.2001, la Biroul Executorului Judecătoresc M.B., a fost

înregistrată notificarea formulată de reclamantă, având ca

obiect imobilul în cauză.

Instanța

de apel a stabilit, pe baza probelor administrate că această notificare

a fost comunicată pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca.

Susținerile formulate de recurenți în sensul

neînregistrării notificării în evidențele acestui pârât

vizează situația de fapt stabilită în fazele procesuale

anterioare, rezultată din probele administrate, și care nu mai poate

fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile

art. 304 C.p.c., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de

legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art.

304 pct. 11 C.p.c. care permiteau instanței de recurs să cenzureze

modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în

cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct.112 din O.U.G. nr.

138/2000.

În plus, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile

ce-i reveneau în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru

declanșarea procedurii administrative, formulând în termen o notificare cu

privire la imobilul în litigiu, pe care a înregistrat-o la executorul judecătoresc.

Pretinsa neînregistrare a acestei notificări (comunicată de executor,

potrivit considerentelor instanței de apel, fundamentate pe dovezile

administrate) în evidențele entității deținătoare nu

poate fi imputată reclamantei și nu poate prejudicia drepturile de

care aceasta beneficiază.

Dacă, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4)

din Legea nr.10/2001, notificarea înregistrată face dovada în fața

oricărei autorități a respectării termenului prevăzut

la alin. (1) al aceluiași articol, cu atât mai mult, ea face dovada

declanșării procedurii administrative de restituire.

Prin

urmare, în verificarea legalității interpretării art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva celorlalte motive de recurs

formulate, Înalta Curte pornește de la premisa că acest articol este

incident în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată

reprezentându-l pretențiile reclamantei de constatare a

nulității absolute a unor acte juridice în legătură cu

imobilul care a făcut obiectul unei notificări și care a fost

înstrăinat ulterior declanșării procedurii administrative

reglementată de Legea nr. 10/2001.

b.

Instanța de apel a făcut o corectă interpretare a

dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Așa

cum rezultă din conținutul acestui articol, pentru ca sancțiunea

nulității absolute să intervină este necesar ca actele

juridice, de natura celor menționate în text și având ca obiect

bunuri imobile – terenuri și/sau construcții, notificate potrivit

Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după declanșarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, și înainte

de finalizarea acestora.

Legiuitorul

nu a particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001, buna

credință drept o cauză de înlăturare a sancțiunii

nulității absolute.

Prin

urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că atitudinea

subiectivă a părților la încheierea actelor juridice, ori

principiile aplicabile în materia nulității, ca sancțiune a

actelor juridice, nu sunt incidente în cauză. Pentru pronunțarea

nulității absolute în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2991 trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a

condițiilor enunțate anterior, pe care norma specială le

conține.

Pe

cale de consecință, Înalta Curte nu a analizat acele motive de recurs

și argumentele care le susțin și care vizează buna

credință a părților, principiul aparenței de drept,

eroarea comună ori efectele nulității actului principal asupra

actului oneros, subsecvent, încheiat cu bună credință.

Din aceleași motive nu au fost analizate nici

susținerile formulate de recurenta SC F. SRL vizând buna sa

credință la încheierea actului juridic, rezultată din încheierea

vânzării printr-o procedură publică și cu respectarea

prevederilor Legii nr. 550/2002.

În

plus, față de criticile comune menționate anterior, Consiliul

Local al Municipiului Cluj – Napoca a invocat nelegalitatea deciziei recurate

pentru greșita soluționare a excepției lipsei

capacității de folosință a recurentului și pentru

interpretarea eronată a prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care recurentul susține că

reclamanta nu face dovada calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001 (această din urmă critică regăsindu-se și

în recursul declarat de pârâta B.L.).

Criticile

nu sunt fondate.

Cât

timp, recurentul apare drept parte în contractele a căror nulitate se cere

a fi constatată în cauză, și față de prevederile art.

41 alin. (2) C.p.c., în mod corect instanța de apel a respins

excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Recurenta

a făcut dovada, prin actele de stare civilă că este

moștenitoarea proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu: N.K.

(născută S.C.), N.S. și K.K. (născută N.).

Așa cum rezultă din certificatele de deces nr.

xxx26 și nr. xxx25 N.S. și N.K. (căsătorită K.) au

fost copii lui N.G. și N.K. (născută S.K.). Reclamanta este

fiica lui N.S., astfel cum rezultă din certificatul de naștere nr.

77xx/1934.

În conformitate cu prevederile art. 23 din Legea

nr.10/2001, persoana care înțelege să uzeze de procedura

reglementată prin acest act normativ trebuie să facă dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat și, eventual, a

calității sale de moștenitor al fostului proprietar. Acest text

se coroborează cu cel al art. 3 alin. (1) lit. a) și al art. 4 alin.

(2) din Legea nr.10/2001 potrivit cu care sunt îndreptățite la

măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele

fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor

fizice îndreptățite.

În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului

normativ aplicabil, dovada calității de moștenitor se va face

prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia succesiuni care

permit această dovadă prin acte de stare civilă.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge criticile formulate

prin motivele de recurs depuse de pârâții Consiliul Local al Municipiului

Cluj – Napoca și B.L., vizând nerespectarea prevederilor art. 3 și 4

din Legea nr.10/2001 în ceea ce privește calitatea reclamantei de

moștenitoare a foștilor proprietari tabulari ai imobilului în

litigiu.

Prin recursul declarat, pârâta F.E. a susținut

că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului român cu

titlu valabil, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Decretul

nr.92/1950.

Critica

nu este fondată.

Valabilitatea titlului statului trebuie analizată

din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998 care califică titlul valabil

ca fiind acela emis cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care Romania era parte și a legilor în vigoare la

data preluării bunurilor de către stat.

Or, Constituția din anul 1948 - sub imperiul

căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950 - prevedea în art.11 categoriile

de bunuri care puteau fi supuse naționalizării și care nu

concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naționalizare

menționat.

Tot astfel, art. 8 din Constituția în vigoare la

acea dată prevedea cu titlu de principiu că proprietatea

particulară este recunoscută și garantată prin lege.

Textele constituționale ulterioare, inclusiv art.11, erau prevederi de

excepție de vreme ce derogau de la principiul garantării

proprietății, permițând pierderea dreptului de proprietate prin

naționalizare. Însă, excepțiile sunt de strictă

interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii de

bunuri decât cele expres prevăzute de art.11, este nelegală.

Nu în ultimul rând, Decretul nr.92/1950 încălca

dispozițiile art.480 C.civ., astfel încât, prin raportare la legile

interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea

naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la

imobilul în litigiu.

Recurenții

F.E., B.L. și T.I. au formulat, în temeiul art. 304 pct. 9 C.p.c., și

critici legate de aplicarea ori interpretarea eronată a prevederilor art.

45 alin. (2) din Legea nr.10/2001.

Aceste

critici nu pot fi primite de instanța de recurs deoarece dispozițiile

legale menționate nu au reprezentat cauza acțiunii civile formulate

în cauză, reclamanta neînțelegând să-și întemeieze

pretențiile pe dispozițiile art. 45 alin. (2) C.p.c. Prin urmare,

orice susțineri legate de modul în care instanța de apel ar fi

trebuit să interpreteze și să aplice aceste prevederi legale nu

învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Prin

recursurile formulate, pârâta SC F. SRL și intervenientul T.I. au

susținut nelegalitatea deciziei recurate și pentru nerespectarea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenție în ceea ce privește

drepturile cumpărătorului de bună credință și

securitatea raporturilor juridice.

Înalta

Curte a analizat numai criticile formulate în acest sens de recurenta SC F. SRL

deoarece, față de natura cererii de intervenție formulată –

aceea de intervenție accesorie - și de dispozițiile art. 49

alin. (3) C.p.c. și art. 56 C.p.c., în lipsa unor critici similare în

recursul declarat de partea în favoarea căreia a intervenit – pârâta B.L.

- , intervenientul accesoriu T.I. nu a sesizat în mod legal instanța de

recurs cu analiza acestor susțineri.

Prin

decizia pronunțată, nu au fost încălcate normele

convenționale europene și nici jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea principiul securității raporturilor

juridice și analiza noțiunii de „bun” în sensul celor menționate

prin motivele de recurs au fost realizate de instanța europeană în

cauze având ca obiect acțiuni în revendicare, în care ambele

părți se prevalau de existența unui bun, în temeiul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În

cauză însă, pârâții nu pot invoca norma europeană în sensul

indicat  prin motivele de recurs, cât timp Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a decis că art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție

nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică

numai cu privire la bunurile actuale ale părților. Acestea nu se

poate plânge de o atingere adusă dreptului lor de proprietate câtă

vreme nu demonstrează existența dreptului. Altfel spus, art.1 din

Protocolul 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a

obține un bun.

Or,

pentru considerentele anterior expuse, recurenta nu putea deveni titulara unui

drept de proprietate asupra imobilului pe care l-a cumpărat și, pe

cale de consecință, nu se poate nici prevala de dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

Având

în vedere prevederile art. 49 alin. (3) C.p.c. și art. 56 C.p.c.

menționate anterior, Înalta Curte nu a analizat acele critici formulate

prin recursul declarat de intervenientul accesoriu Timiș Ionel vizând

nerespectarea prevederilor art. 22 din Legea nr.10/2001 în ceea ce

privește identificarea imobilului în litigiu, aplicarea și

interpretarea art. 10 alin. (2) din Legea nr.10/2001 și a art. 65 din

O.U.G. nr. 288/2000, câtă vreme recursul declarat de partea în favoarea

căreia a intervenit nu cuprinde, la rândul său, as