ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3982/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3982/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

deliberând, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 384/2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea

formulată de reclamanții M.L., C.G.T., L.M.A., L.G. și L.I.L. în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, O.I. și SC T.A. SA și

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între pârâții O.I. și SC T.A. SA.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanții,

în

calitate de succesori ai defunctului M.B., fost proprietar al întregului imobil

situat la adresa din Bd. C.C. (compus din patru corpuri de clădire, respectiv

A, B, C și D), au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului

menționat, susținând că a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut

că scopul instituirii interdicției reglementate de textul de lege arătat a fost

indisponibilizarea bunurilor ce au format obiectul notificării și evitarea

posibilității ca unitățile deținătoare sau cele însărcinate cu soluționarea

notificărilor să scoată bunurile notificate din patrimoniul lor, în scopul

eludării dispozițiilor Legii 10/2001.

Analizând

situația din speță, prin prisma textului de lege menționat, instanța a

constatat că, prin notificarea nr. 120 din 18 aprilie 1996, numitul M.S.,

defunctul soț al reclamantei S.M., a formulat o cerere de acordare despăgubiri

pentru imobilul situat în București, Calea C. (actual Bd. C.C., format din mai

multe corpuri de clădire).

De

asemenea, sub nr. XX. din 10 iulie 2001, s-a înregistrat la Primăria

municipiului București, notificarea prin care reclamanții au solicitat

restituirea în natură a părții nevândute de teren și construcții și măsuri

reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute împreună cu terenul

aferent, din imobilul situat în București, Calea C., sector

3

.

Față de situația

de fapt rezultată, Tribunalul a constatat că apartamentul proprietatea pârâtului

O.I., situat în corpul C al imobilului din Bd. C.C., nr. 41 (fost Calea C.) a fost

înstrăinat cu încălcarea interdicției legale stabilite de către art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acțiunea a fost apreciată întemeiată.

Au fost înlăturate

apărările pârâtului O.I. cu privire la valabilitatea titlului statului, care ar

decurge din împlinirea termenului de 30 de ani al prescripției achizitive în beneficiul

acestuia, precum și cele referitoare la buna sa credință la încheierea contractului

de vânzare cumpărare, considerate ca nerelevante în cauză, întrucât obiectul acțiunii

nu îl constituie constatarea valabilității sau a nevalabilității titlului statului

și nici a bunei sau a relei credințe a cumpărătorului în temeiul Legii 112/1995,

ci verificarea respectării interdicției legale instituite de art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat

că buna sau reaua credința a cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, precum

și valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului ar fi prezentat relevanță

dacă acțiunea ar fi fost una întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (2) și

(4) din Legea nr. 10/2001, or, în speță, dat fiind obiectul acțiunii, nu se pune

problema unei astfel de analize.

Nici susținerile

pârâtului cu privire la împrejurarea că pentru imobilul în care este situat apartamentul

pe care l-a cumpărat nu a fost formulată notificare, nu au fost găsite fondate.

Aceasta, întrucât

din analiza notificării aflate în dosar, a rezultat că s-au solicitat măsuri reparatorii,

în natură și prin echivalent, pentru întregul imobil situat în București, Calea

C. (actual Bd. C.C.), sector 3, acesta fiind compus din patru corpuri de clădire,

respectiv Corp A (demolat), corp B - demisol, parter, etaj 1 și 2, mansardă, Corp

C - parter și etaj, corp D - foste grajduri, devenite ulterior garaj.

În plus, în

toate actele emise de către autorități cu privire la imobilul notificat de către

reclamanți, identificarea se face cu adresa Calea C., (actual Bd. C.C.), neexistând

o numerotare distinctă pentru fiecare corp de clădire.

În acest sens,

s-a făcut trimitere la adresa din 27 mai 2009 emisă de către SC T.A. SA, în care

se arată că imobilul pentru care a fost formulată notificare este situat în

str. C.C., nr. 41 (corp A, B,C, și D), iar apartamentul înstrăinat pârâtului se

află în corpul C, precum și la contractul de închiriere deținut de către pârât anterior

încheierii contractului de vânzare cumpărare, unde imobilul este individualizat

cu adresa din Str. C., corp C, neexistând nicio mențiune cu privire la vreun imobil

care să fie individualizat cu numărul poștal.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul O.I., arătând că avea dreptul să cumpere imobilul în litigiu,

deoarece anterior a avut calitatea de chiriaș, că a fost de bună - credință la încheierea

actului iar notificarea nu viza imobilul pentru care a încheiat contractul, ci alte

corpuri de clădire.

Prin decizia civilă

nr. 10/A din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă,

a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare a cărui

anulare s-a cerut, apelantul-pârât a achiziționat de la pârâta SC T.A. SA, în baza

Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, B-dul C.C., nr. 41, corp C, apartament

2, sector 3.

Deși pârâtul avea calitatea

de chiriaș în apartament, ceea ce în principiu, i-ar fi permis cumpărarea acestuia,

în condițiile Legii nr. 112/1995, în același timp însă, a rezultat că reclamanții,

ca moștenitori ai vechiului proprietar al imobilului (anterior preluării bunului

de către Statul Român), au formulat o notificare pentru restituirea în natură a

întregului imobil, indicând expres corpurile de clădire vizate A,B,C,D. S-a constatat

că în notificare s-a făcut mențiune asupra corpului C al imobilului „construit în

anul 1912”.

Față de aceste elemente

de fapt, s-a apreciat că în mod just prima instanță a făcut aplicarea art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text conform căruia imobilele supuse procedurii

administrative a Legii nr. 10/2001, ca urmare a notificării, nu pot fi înstrăinate,

sancțiunea fiind nulitatea absolută a actului de înstrăinare.

Cu privire la buna - credință

invocată de apelanți, ca fiind de natură să înlăture efectele nulității actului

încheiat în pofida dispozițiilor imperative ale art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, instanța de apel a constatat că această apărare nu poate fi primită, în

condițiile depunerii notificării de către reclamanți, notificare ce viza expres

și corpul C de la adresa B-dul C.C., ceea ce îl obliga pe pârât să se informeze

asupra conținutului notificării.

Totodată, s-a apreciat

că adresele de răspuns către pârât din partea unor instituții cu responsabilități

în aplicarea Legii nr. 10/2001, în sensul că nu figurează notificări referitoare

la corpul C, nu pot fi reținute în apărarea apelantului, întrucât acestea au indicat

totuși o notificare pentru adresa de la nr. XX., adresă la care se afla și corpul

C.

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâtul, care a formulat următoarele critici:

- Decizia este lipsită

de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care recurentul a dovedit

că a locuit în imobil, în baza unui contract de închiriere, încă din anul 1970 (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.) și că, deci, putea încheia contract de vânzare-cumpărare

conform Legii nr. 112/1995.

De asemenea, a transmis

numeroase notificări autorităților publice (respectiv, Primăria municipiului București

și Prefectura București) care i-au răspuns (cu indicarea, în acest sens, a unor

adrese ale respectivelor instituții) că nu există niciun proces cu privire la corpul

C al imobilului din București, B-dul C.C., sector 1.

Prin urmare, contrar susținerilor

instanțelor de fond, recurentul a depus toate diligențele și și-a îndeplinit toate

obligațiile care îi incumbau.

- În ceea ce privește

notificările intimaților-reclamanți, acestea privesc imobilele de la adresa C. (actualul

Bd. C.C.), neexistând la nivelul anilor 2008-2009 nicio solicitare cu privire la

restituirea corpului C.

Ca atare, la data cumpărării

nu era notificat imobilul cumpărat de recurent, iar interpretarea greșită a notificării

atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

- Instanțele au făcut

de asemenea, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 alin. (2

1

) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora contractele de vânzare-cumpărare încheiate conform

Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil

de la data încheierii acestora, precum și a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din

același act normativ, care sancționează asemenea contracte cu nulitatea absolută

atunci când au vizat imobile preluate de stat fără titlu, exceptând situația în

care cumpărătorul a fost de bună-credință.

Contractului încheiat

de recurent îi sunt aplicabile aceste dispoziții, iar în ce privește buna sa credință,

aceasta a fost demonstrată cu probele administrate în cauză, câtă vreme recurentul

a făcut toate verificările necesare, dar s-a aflat în imposibilitate obiectivă de

a-și da seama de o presupusă eroare strecurată în adresele de răspuns de la autoritățile

statului.

Intimații nu au depus

întâmpinare, dar au solicitat, prin notele de concluzii scrise, respingerea recursului

ca nefondat.

Analizând criticile deduse

judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor

considerente:

- Susținerea recurentului-pârât

vizând caracterul nelegal al deciziei, dat de pretinsa aplicare eronată a dispozițiilor

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este lipsită de fundament.

Potrivit textului menționat,

este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute, încheierea unor acte de dispoziție

ori de folosință (inclusiv schimbarea destinației ori grevarea sub orice formă)

asupra bunurilor imobile ce fac obiect de reglementare pentru actul normativ menționat.

Or, în speță, a rezultat,

așa cum au statuat instanțele fondului, evaluând mijloacele de probă administrate,

că imobilul a fost notificat, solicitându-se restituirea lui în natură, așa încât,

în termenii legali menționați anterior, nu se putea dispune de bun înainte de definitivarea

procedurii de restituire.

Apărarea recurentului-pârât,

conform căreia ar fi transmis solicitări autorităților publice, care i-ar fi comunicat,

în privința corpului C al imobilului - din care face parte apartamentul înstrăinat

- că acesta nu ar fi făcut obiect al notificării, nu poate fi primită dintr-un dublu

considerent.

Pe de o parte, acestei

susțineri (care a constituit obiect de critică și în apel) i s-a răspuns deja prin

considerentele deciziei recurate, pe care partea nu le combate, în sensul că notificarea

a vizat întregul bun, indicându-se expres corpurile A, B, C și D. Totodată, chiar

reținându-se ca adresă de situare a imobilului cea din B-dul. C.C., aceasta nu exclude

corpul C, care nu avea o altă numerotare pe strada respectivă.

Pe de altă parte, făcându-se

referire la aceste elemente, la mijloacele de probă administrate (adrese înaintate

unor instituții publice și răspunsurile primite de către pârât) se tinde, în realitate,

la o devoluare a fondului și la stabilirea unei alte situații de fapt, lucru inadmisibil

în calea extraordinară de atac a recursului.

În acest context, critica

recurentului, conform căreia la data cumpărării imobilul n-ar fi fost notificat

și astfel notificarea a fost interpretată eronat, cu aplicarea art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., aduce în realitate, în dezbatere, probațiunea administrată, fundamentându-se,

totodată, pe o înțelegere greșită a conținutului motivului de recurs menționat.

Conform textului procedural

arătat, este vorba despre denaturarea înțelesului clar, neechivoc, nesusceptibil

de interpretări al unor clauze neîndoielnice cuprinse într-un act juridic (în sensul

de negotium iuris), iar nu de un act declanșator al unei proceduri speciale, cum

este notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001.

- Critica recurentului-pârât,

conform căreia decizia atacată ar fi realizat și o greșită aplicare a dispozițiilor

art. 45 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 - conform cărora contractele

de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice, constituie

titluri de proprietate și sunt opozabile de la data încheierii lor - este lipsită

de orice pertinență, raportat la soluția adoptată în speță, care a purtat asupra

valabilității unui astfel de contract.

Or, pentru a avea valoare

de act autentic și a fi titlu de proprietate opozabil erga omnes, un asemenea contract

trebuie să fie mai întâi valid.

- În ce privește salvarea

actului juridic de la nulitate, prin prisma dispozițiilor art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 și a pretinsei bunei-credințe a pârâtului-recurent, critica acestuia,

de asemenea, nu poate fi primită, dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, întrucât

buna-credință, ca element subiectiv ce definește atitudinea părții la momentul perfectării

contractului de vânzare-cumpărare, este un element de fapt al pricinii, stabilit

de instanțele fondului pe baza probelor administrate.

Ca atare, el nu poate

fi cenzurat în recurs, cale de atac în care instanța are de analizat doar aspecte

de legalitate, respectiv dacă au fost trase consecințele juridice corecte raportat

la conduita părților la momentul perfectării vânzării-cumpărării (așa cum a fost

ea stabilită de instanțele fondului).

Pe de altă parte (și aceasta

se impunea prioritar analizei instanței de apel), contrar susținerii pârâtului,

contractului nu-i sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

pentru ca partea să se poată prevala de o eventuală bună-credință, aptă să salveze

actul de la nulitate.

Astfel, din conținutul

textului de lege menționat, rezultă că este vorba despre acte juridice de înstrăinare

încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care, deși vizează

imobile preluate de stat fără titlu valabil, au nulitatea confirmată în situația

existenței bunei-credințe a părții.

O asemenea ipoteză de

validare nu poate fi recunoscută pentru situația în care contractul se încheie ulterior

intrării în vigoare a actului normativ și pentru care, dimpotrivă, legiuitorul a

prevăzut, prin dispoziția art. 21 alin. (5), sancțiunea nulității absolute, fără

posibilitatea salvgardării efectelor juridice prin invocarea bunei-credințe.

Or, în speță, încheierea

contractului de vânzare-cumpărare care a făcut obiectul acțiunii în nulitate s-a

realizat în anul 2009, ceea ce îl scoate din sfera de reglementare a dispozițiilor

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de toate aceste considerente,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să

fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

O.I. împotriva deciziei nr. 10A din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel București,

Secția a IV-a civilă

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie

2013.