ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1113/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul București, s

ecția

a IV-a

civilă, la 26 noiembrie 2009, reclamanții S.A. și S.I.A.S. au

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la

restituirea în natură a apartamentului, situat în București, Str. Spătarului și

a terenului aferent acestuia, cu excepția unității locative care face obiectul

contractului de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de

Primăria Municipiului București cu C.A. S-a solicitat, totodată, obligarea

pârâtului la emiterea unei dispoziții de propunere a măsurilor reparatorii prin

echivalent, pentru unitatea locativă ce face obiectul contractului menționat.

În motivarea

contestației, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 20 alin. (2), art. 21 alin.

(1), art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții

au arătat că imobilul în litigiu a aparținut autoarei lor N.T., în baza

hotărârii de expedient nr. 155/1947 a Tribunalului Ilfov și a intrat în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 unde în anexă figurează S.H.,

mama reclamanților.

Au mai arătat că au

formulat în anul 2001 notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care au

solicitat restituirea în natură, însă, deși a trecut termenul de 60 de zile prevăzut

de lege, pârâtul nu a răspuns nici până la introducerea acțiunii.

În cauză a formulat

cerere de intervenție în interes propriu numita C.A., însă, prin încheierea de

ședință din 1 aprilie 2010, tribunalul a respins în principiu cererea, având în

vedere că reclamanții nu au solicitat spațiul ocupat de intervenientă, dreptul

acesteia nefiind, astfel, contestat.

Prin sentința civilă nr.

1227 din 20 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis acțiunea formulată de reclamanți și l-a obligat pe pârât să restituie în

natură apartamentul situat în București, Str. Spătarului, compus din 4 camere

și dependințe comune, precum și terenul aferent de 17,27 m.p., cu excepția imobilului teren și construcție ce a făcut obiectul contractului de vânzare –

cumpărare din 17 iulie 1998 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria

Municipiului București, prin SC A. și C.A. și să emită dispoziție motivată prin

care să propună reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea

din apartamentul ce a constituit obiectul contractului menționat, constând în

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

S-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că, prin notificările formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001, s-a solicitat restituirea în natură de către reclamanții S.A.

și S.I.A.S. a apartamentului, împreună cu terenul și părțile comune aferente,

ce au aparținut bunicii N.T., preluate de stat în anul 1950, fără titlu.

S-a avut în vedere că

până la momentul introducerii acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de

pârât, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii,

fie prin dispoziția de respingere a notificării.

S-a apreciat că

absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de

acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat

de instanță conform statuărilor deciziei nr. 20/2007 a secțiilor unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii pronunțat în

interpretarea și aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

fondul litigiului, s-a constatat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate

al autoarei reclamanților, S.O., moștenitoarea T.N., asupra imobilului compus

din construcție și teren, ce a intrat în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950.

La aprecierea situației

de fapt menționate au fost avute în vedere prevederile art. 22 și art. 24 din

Legea nr. 10/2001, reținându-se, totodată, că primăria avea obligația de a se

pronunța asupra fondului notificării și de a analiza în ce măsură se justifică

restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru

terenul și construcția situate în București, str. Spătarului.

Aplicând dispozițiile

art. 7 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că imobilul

construcției este liber în sens juridic, fiind deținut cu contract de

închiriere de D.A. și J.L., în prezent decedate, astfel că se impune

restituirea în natură.

Pentru partea din

imobil vândută cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-a reținut că

reclamanții nu pot beneficia decât de despăgubiri conform art. 20 alin. (2) și

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Municipiul București

prin Primarul general, criticând-o ca nelegală și netemeinică în raport de

dispozițiile art. 23.1 și 28.1 din HG nr. 498/2003, care condiționează

pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații exprese în sensul

că persoana îndreptățită nu are alte dovezi de prezentat.

S-a susținut că

obligația depunerii actelor doveditoare ale proprietății, precum și a celor

care atestă calitatea de moștenitori revine potrivit art. 22 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea

trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta, sau în termen de cel

mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termenul respectiv fiind

prelungit de legiuitor cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001,

cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă două luni prin O.U.G. nr. 10/2003,

aceste prelungiri fiind acordate pentru a se oferi timp suficient de depunere a

actelor necesare în vederea susținerii notificării.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 278/ A din 15 martie 2011, a respins apelul pârâtului ca nefondat, reținând, în esență, că instanța sesizată cu acțiunea

bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizie sau

dispoziție motivată asupra notificării este competentă să examineze și fondul

pretențiilor, administrând probele necesare și

dispunând asupra

restituirii în natură.

S-a apreciat că

instanța sesizată cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 are

obligația de a analiza notificarea nu doar în baza înscrisurilor depuse în

etapa procedurii administrative, ci în baza tuturor probelor administrate, în

caz contrar îngrădindu-se accesul liber la justiție recunoscut prin art. 21 din

Constituție și dreptul la un proces echitabil, recunoscut prin același articol

cât și prin art. 6 din C.E.D.O.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București,

reprezentat de Primarul general, criticând-o ca nelegală pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâtul a susținut că la dosarul administrativ nu s-au depus

suficiente probe care să ateste dreptul de proprietate, conform art. 21 – 23

din Legea nr. 10/2001, respectiv titlul autentic.

De asemenea, s-a

învederat că nu s-au administrat dovezi în sensul că reclamanta a primit sau nu

despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în

conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 247/2005.

În faza procesuală a

recursului nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile

invocate de pârâtul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Reclamantele au făcut

dovada titlului de proprietate al autoarei lor, T.N., asupra imobilului în

litigiu cu sentința civilă nr. 155 din 4 martie 1947 a Tribunalului Ilfov, secția a III-a, prin care s-a luat act de tranzacția părților, pronunțându-se

o hotărâre de expedient cu privire la succesiunea defunctului P.N.

Prin urmare,

instanțele de fond și apel au aplicat corect dispozițiile art. 23 din H.G. nr. 250/2007

privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevăd că prin

acte doveditoare se înțeleg orice acte juridice translative de proprietate,

care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act

de vânzare – cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, acte sub

semnătură privată și altele asemenea).

De altfel, H.G. nr. 250/2007

dă posibilitatea probării titlului de proprietate nu numai prin titlul

original, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că

bunul respectiv aparținea persoanei îndreptățite.

Mai mult, în cauză,

nu numai că s-a dovedit dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor, dar

și preluarea de la moștenitoarea S.O., mama reclamanților, a imobilului situat

în București, Str. Spătarului, conform Decretului nr. 92/1950.

Critica formulată prin

cel de-al doilea motiv de recurs, vizând nerespectarea dispozițiilor art. 5 din

Legea nr. 10/2001 nu va fi examinată, întrucât a fost invocată omisso medio,

fără a fi constituit și obiect al motivelor de apel.

Pentru toate aceste

considerente, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se

respingă recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general

împotriva deciziei nr. 278/ A din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.