ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1808/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1808/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 21 mai 2007, reclamanta C.M. a chemat

în judecată pe pârâții A.G. și A.I., solicitând obligarea pârâților să le lase în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Aleea A., sector 1.

În drept, reclamanta a

invocat dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol

Adițional la C.E.D.O., Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 112/1995.

Prin sentința civilă

nr. 733 din 22 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins în consecință

acțiunea acesteia, și s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulată de

pârâți și a cererilor de chemare în garanție formulate în cauză.

Prin decizia civilă

nr. 33 A/19 ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul apelantei - reclamante împotriva sentinței

civile nr. 733 din 22 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare pe

fond la Tribunalul București.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă

nr. 9483 din 19 noiembrie 2009, a respins ca nefondat recursul declarat de chematul

în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 33 A/19

ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, reținându-se că

nefiind apelată disjungerea cererii reconvenționale și cererilor de chemare în garanție,

a intrat în puterea lucrului judecat.

În rejudecare, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 97 din 19 ianuarie 2012

a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru hotărî astfel,

Tribunalul București a reținut că, prin actul de vânzare cumpărare autentificat

de Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub nr. 8068 din 07 mai 1912 autorul reclamantei,

I.B.G., a dobândit imobilul teren situat în București, sos. J., în prezent str.

Aleea A., sector 1. Prin decretul nr. 92/1950 imobilul a fost preluat abuziv de

la C.E., moștenitoarea lui I.B.G. și autoarea dl. R.E.I.D. S-a reținut astfel că

prin contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 28 noiembrie 1996 pârâții A.G.

și A.I. au devenit proprietarii apartamentului nr. X. din imobil, contractul fiind

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, (apartamentul fiind deținut în baza contractului

de închiriere nr. I1. din 18 decembrie 1994).

Tribunalul a constatat

că, din adresa Primăriei Municipiului București - Direcția Juridic, rezultă că în

evidențele Comisiei Municipale pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 nu figurează

nici o cerere pentru restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri. De asemenea,

din actele dosarului a rezultat că reclamanta nu a făcut demersuri pentru restituirea

în natură a apartamentului nr. X. în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum nu a solicitat

instanței să dispună anularea contractului de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul

de proprietate al pârâților. Demersurile reclamantei pentru redobândirea proprietății

au început abia la data de 21 mai 2007 prin promovarea acțiunii în revendicare.

Tribunalul a reținut că,

potrivit Deciziei nr. 33/2008 este

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și dacă acțiunea în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Astfel tribunalul a examinat

cererea prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, imobilul in litigiu încadrându-se

in categoria imobilelor preluate abuziv, reținând că, și în cazul în care se constată

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, câtă vreme reclamanta nu au

acționat și nu a cerut anularea titlului pârâților, titlul lor s-a consolidat.

Prin urmare, în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care reclamanta

nu a introdus până la data prezentei cereri nicio acțiune în justiție în temeiul

dreptului comun sau a unei legi speciale de reparație, instanța de fond a reținut

că aceștia nu se pot prevala de existența unui „bun” în sensul Convenției Europene

a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Ca

atare s-a reținut că rămâne de analizat dacă reclamanții aveau cel puțin o „speranță

legitimă” de a li se recunoaște un drept de proprietate asupra imobilului.

În această problemă Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că o creanță nu poate fi considerată „valoare

patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu

atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Având în vedere aceste

considerente, instanța de fond a reținut că nu se poate reține că reclamanții ar

avea o „speranță legitimă” privind restituirea în natură a imobilului vândut pârâților.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta iar prin decizia civilă nr. 318 din 1 octombrie 2012

a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă, s-a respins ca nefondat apelul

reclamantei C.M. pentru următoarele considerente:

Raportul dintre Legea

nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ., care constituie temeiul acțiunii reclamantei

în cauza de față, a fost analizat în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în, secțiile unite, decizie obligatorie conform

art. 330

7

din C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut că

Înalta Curte de Casație și Justiție în, secțiile unite, prin decizia sus evocată

a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării

acțiunii în revendicare și că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

De asemenea s-a mai reținut

că Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun,

fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În dispozitivul deciziei

se arată că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta

din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.

De asemenea, în motivarea

deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci

este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

În consecință, instanța

de apel a verificat în ce măsură apelanta reclamantă poate invoca în cauză încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea

sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege

și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și

20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind

ratificate de România.

Astfel potrivit art. 20

alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

În ceea ce privește existența

în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, s-a constatat că noțiunea „bunuri" poate cuprinde

atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de

a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova

împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).

S-a mai reținut că în

situația în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul

nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează

un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei

[MC], nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O. 2004-IX).

În Hotărârea din 12 octombrie

2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței,

el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă

în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui „bun actual"

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001

și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie

să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din

simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea

de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În cauza de față, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei în

mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest

imobil nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care

reclamanta s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat

un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile

legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea

notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor

a fostului proprietar.

În cauză, în ceea ce privește

întrunirea condițiilor prevăzute de legea specială, instanța de apel a constatat

că autorul reclamantei a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată

la Primăria municipiului București cu nr. 492/2002. Pentru a contesta dispoziția

emisă în procedura administrativă, apelanta reclamantă are la dispoziție calea prevăzută

de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată

de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un

tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o

anumită marjă de apreciere.

În procedura reglementată

de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție,

la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel,

printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată

în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, întrucât

persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe

deplin asigurat accesul la justiție.

Având în vedere aceste

considerente, instanța de apel a constatat că demersul judiciar al apelantei reclamante

se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit

acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel cum s-a arătat mai sus, acordarea

măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale

și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale

în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi.

Instanța de apel a mai

reținut că prin decizia sus evocată Înalta Curte a stabilit că numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele

legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În consecință, s-a reținut

că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta C.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii

acțiunii principale astfel cum a fost precizată, cu obligarea pârâților să-i lase

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Aleea A. apartamentul

nr. X de 155,55 m.p., suprafața de 64,81 m.p. teren de sub construcție și cota indiviză

de 23,62% din părțile de folosință comună a imobilului.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că în

mod greșit s-a reținut faptul că reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât

la data înaintării acțiunii era în vigoare art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Se susține astfel că întrucât reclamanta deține un bun, inclusiv prin păstrarea

calității de proprietar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se impunea

compararea de titluri, aspect pe care însă instanța nu l-a examinat.

O altă critică vizează

greșita interpretare și aplicare a deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul

legii de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și faptul că

în cauză nu sunt incidente dispozițiile deciziei nr. XX 2007 dată în recurs în interesul

legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta mai critică

hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art 304 pct 7 C. proc.

civ. sub aspectul motivării necorespunzătoare a hotărârii.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului

art. 6 parag. 1 din Convenție, a fost înaintată la 21 mai 2007.

Ulterior acțiunea fost

precizată (la dosarul instanței de fond) solicitându-se ca în cadrul acțiunii în

revendicare să se procedeze la o comparare a titlurilor, susținându-se că titlul

său de proprietate este mai bine caracterizat.

Or, față de obiectul dedus

judecății și de temeiul de drept invocat în susținerea acțiunii în revendicare pe

calea dreptului comun se impune examinarea cauzei atât prin prisma art. 1 din Protocol

1 aditional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și a deciziei nr. 33/2008

dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Astfel prin Decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat cu

putere obligatorie pentru instanțe că, „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor

juridice.”

În speță, însă, nu se

poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001,

și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție

sau a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității

dispozițiilor Convenției.

Astfel, pentru a putea

invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul

dintre legea națională și dreptul european, reclamanta ar trebui să aibă un „bun”

în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește aplicarea

prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele

totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au

conturat câteva principii.

Astfel dispozițiile Convenției

Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea

în vigoare a Convenției pentru statul respectiv.

Ca atare, nu se poate

reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de

preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de

ratificarea Convenției de către statul român.

În al doilea rând, Convenția

nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția

Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual

sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de „bun” are

semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea

cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern,

dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire.

Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern

și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, statul

dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor

pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de

care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat

Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie

să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii

este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

În speță, reclamanta nu

a făcut demersuri pentru restituirea în natură a apartamentului nr. X. în temeiul

Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre

judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască

dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele

anterioare au reținut că acesta nu are un „bun actual” și nici măcar „o speranță

legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1.

În Hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în

M. Of., Partea I nr. 778 din 22.11.2010, Curtea Europeană a reținut că:

„134. (...) un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei

prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are

cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept

de proprietate.

„bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază

a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea constată că, de

la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii

nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

(...) Curtea apreciază

că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, Curtea observă

că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor

Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în

litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea

întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea

acestui apartament.

Rezultă că acest apartament

nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele

s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat

un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire

din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru

judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație,

și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului

proprietar, erau întrunite.”

Față de aceste statuări

ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut,

printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat

în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției și, ca

atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei

constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant.

Dacă până la pronunțarea

hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe

calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea

utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea

prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu

o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților,

care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. l Protocolul 1 al

Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea

din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009,

Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva

României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României,

Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai

este posibilă.

Nu există posibilitatea

pentru recurentă de a opta, în demersul ei judiciar, între legea specială și dreptul

comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului

specialia generalibus derogant, dar și a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Este adevărat că în considerentele

acestei decizii în interesul legii s-a reținut și faptul că „nu se poate aprecia

că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă

intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.”

Așadar, instanța supremă

recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea

bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în

patrimoniul său a unui „bun”, situație care, contrar celor susținute de recurentă,

nu se regăsește în speță.

Astfel, nicio persoană

nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată

ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C.

civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe

legitime în legătură cu acesta.

„Simpla speranță de restituire”

(terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii

condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită

ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurenta nu

se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului

european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest

aspect nefiind fondate.

În ce privește analiza

conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta

s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul

reclamantei, ceea ce nu este cazul în speță, după cum s-a arătat deja.

În concluzie, întrucât

imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar

demersul judiciar al reclamantei se situează în timp după intrarea în vigoare a

legii speciale, el se supune dispozițiilor acestei legi, în aplicarea principiului

specialia generalibus derogant, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, față de cele expuse,

în condițiile în care, reclamanta nu nejustifică existența unui drept de proprietate

actual, a unui „bun” sau cel puțin a unei „speranțe legitime” în patrimoniul său,

acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele

anterioare, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile

legate de motivarea necorespunzătoare a hotârârii prin prisma dispozițiilor art.

304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care în considerentele hotărârii sunt

clare concise fiind redate argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea

instanței în adoptarea soluției, prin raportare la obiectul dedus judecății.

De altfel este de reținut

că motivarea unei hotârâri înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare,de

speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi.

Or, din această perspectivă,

cum hotârârea instanței de apel se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 261

pct 5 C. proc. civ., dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt incidente

în cauză.

Din perspectiva celor

expuse față de inexistenta unui „bun actual” în patrimoniul reclamantei, nu se mai

impune analiza altor critici.

Nefiind incidente dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. recursul reclamantei urmează a fi respins ca

nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei civile nr. 316A din data

de 01 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 01 aprilie 2013.