ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 789/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 789/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 4895 din 01 octombrie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâții C.C.V. și C.G.

împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins ca rămas fără obiect, recursul declarat de pârâții C.A. și

M.M. împotriva aceleiași încheieri de rectificare, a respins ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiului București prin Primarul General,

împotriva Deciziei civile nr. 153/A din 09 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A admis recursurile

declarate de pârâții C.C.V., C.G., C.A. și M.M. împotriva aceleiași decizii și

a casat în parte decizia recurată, în sensul că a admis apelurile declarate de

pârâții C.C.V., C.G., C.A. și M.M. împotriva Sentinței civile nr. 259 din 06

februarie 2008 dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la

același tribunal pentru soluționarea cererilor de chemare în garanție formulate

de pârâții persoane fizice. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței.

Prin cererea de

chemare în garanție astfel cum a fost precizată la termenul din data de 16

noiembrie 2006, reclamanții din prezenta cerere, C.C.V., C.G., M.M. și M.E.

(decedată, prin moștenitor C.A.) au invocat ca temei al demersului lor

judiciar, atât dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001 cât și dispozițiile

dreptului comun, respectiv art. 1341 C. civ. solicitând restituirea prețului

reactualizat cu indicele de inflație, daune interese și daune morale.

Urmare casării cu

trimitere, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 1317

din 2 iulie 2012, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților Municipiul București prin Primarul General și SC H.N. SA.

A respins capătul de

cerere formulat în baza Legii nr. 10/2001, ca fiind introdus împotriva unor

persoane, fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte

cererea de chemare în garanție, formulată de către reclamanții C.C.V. și C.G.,

M.M. și C.A., în contradictoriu cu pârâții P.M.D., Z.B., decedată, prin

moștenitor G.M., Consiliul General al Municipiului București, Primăria

Municipiului București și chemații în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, SC H.N. SA și Municipiul București prin Primarul General,

astfel cum a fost precizată la data de 16 noiembrie 2006.

A obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 32657,24 lei

către reclamanții C. și a sumei de 48495,37 lei către reclamanții M.M. și C.A.,

reprezentând preț plătit.

A respins capătul de

cerere privind daunele interese, formulat de reclamanții C., ca neîntemeiat.

A admis în parte

cererea de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) formulată de reclamanții

M.M. și C.A. și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice să plătească suma de 2500 lei (2000 lei onorariul avocat și 500 lei

onorariul expert) către reclamanți.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că cererea de chemare în garanție, precizată,

a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situație în care

pretențiile reclamanților urmează a fi analizate din perspectiva acestei legi

speciale și nu a dreptului comun întrucât imobilele pentru care reclamanții au

fost evinși au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, deci tot o lege specială.

Or, în speță fiind

vorba de concursul dintre legea specială și legea generală și avându-se în

vedere și considerentele Deciziei nr. 33/2008, dată de instanța supremă,

cererea de chemare în garanție fiind formulată după apariția Legii nr. 10/2001,

tribunalul a analizat pretențiile din perspectiva acestei legi speciale.

În acest context a

fost analizată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Municipiul București prin Primar General și SC H.N. SA, pe care tribunalul a

apreciat-o ca fiind întemeiată, întrucât legiuitorul prin dispozițiile speciale

ale Legii nr. 10/2001 a stabilit în mod concret persoana care răspunde în

situația în care cumpărătorii (chiriași conform Legii nr. 112/1995) sunt evinși

de către foștii proprietari.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14

februarie 1997, în baza Legii nr.  112/1995, M.M. și E. au cumpărat imobilul

situat în București, str. G., sector 1, la prețul de 21.534.358 ROL.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, C.C.V. și C.G. au cumpărat în baza

Legii nr. 112/1995 imobilul situat în București, str. G., sector 1 la prețul de

14.500.215 ROL.

Prin Sentința civilă

nr. 259 din 06 februarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 38902/3/2007 de către

Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanții din prezenta cerere de

chemare în garanție, în urma admiterii acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun formulată de către moștenitorii foștilor proprietari au fost

evinși, reținându-se printre altele că buna-credință privită singular nu ar

putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale

petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

iar, pe de altă parte, preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut

fără un titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "Restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul dispozițiilor art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

În condițiile acestei

reglementări, tribunalul a constatat că a fost instituită de către legiuitor o

excepție de la regula ce rezultă din prevederile art. 1337 și urm. C. civ.,

motiv pentru care pretențiile reclamanților sunt întemeiate numai în ceea ce

privește prețul actualizat cu indicele de inflație.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză a rezultat că valoarea actualizată a prețului

achitat de reclamanții C.C.V. și C.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare

nr. 2434/27433 din 20 decembrie 1996 este de 32.657,24 lei.

Având în vedere

situația de fapt redată și totodată indicele de inflație "aplicat"

prin raportul de expertiză, tribunalul a constatat că valoarea actualizată a

prețului achitat de reclamanții M.M. și M.E. (decedată, prin moștenitor C.A.)

în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14 februarie 1997

este de 48.495,37 lei, aceștia precizând de altfel că pretențiile lor sunt

numai cele referitoare la prețul actualizat renunțând la daunele materiale și

daunele morale, astfel cum s-a indicat prin cererea depusă la data de 20

aprilie 2011.

În ceea ce privește

onorariul de avocat solicitat de către reclamanții M.M. și C.A., tribunalul a

constatat, din caracterul general al normei juridice înscrise în art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., că suma de 4.000 lei nu îndeplinește condițiile de a fi

necesară și rezonabilă, cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză s-a

efectuat în lipsa reclamanților ce nu s-au prezentat personal și nici prin

apărător și a apreciat că se impune reducerea acesteia, de la 4.000 lei la

2.000 lei, sumă ce apare ca fiind legală și proporțională cu valoarea

pretențiilor, complexitatea cauzei și efortul depus din partea apărătorului.

În consecință, în

baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanții M.M. și C.A. a sumei de 2.000

lei, reprezentând onorariu avocat și a sumei de 500 lei reprezentând onorariu

expert.

Apelurile declarate

în cauză de reclamanții C.A. și M.M., precum și de Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, au fost admise de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, care, prin Decizia nr. 184 din 24 mai 2013, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice

și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis cererile de chemare în

garanție formulate de C.A. și M.M. și de către C.G. și V.

A omologat în parte

raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului și în consecință a

obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 89.310 euro, echivalent

în lei la data plății, către C.A. și M.M., reprezentând valoarea de circulație

a imobilului.

L-a obligat totodată,

pe același pârât la plata sumei de 32.657,24 lei, către C.V. și C.G.,

reprezentând prețul reactualizat al imobilului.

A respins cererile de

chemare în garanție față de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

A obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum

de 6.000 lei, către C. și M., reprezentând onorariul de avocat și cel de

expert.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că cererea de chemare

în judecată, a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care sunt

norme juridice speciale, ce au prioritate față de dispozițiile art. 1337 C.

civ. de la 1864, care constituie dreptul comun.

Aceste prevederi

speciale, se arată, derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului

"specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai

găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de piață al imobilului,

prevederile Codului civil, care reglementează obligația de garanție a vânzătorului,

contra evicțiunii.

Or, art. 50 al Legii

nr. 10/2001, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce

stabilește în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice în ceea ce privește restituirea valorii de circulație în cazul

desființării contractelor de vânzare-cumpărare care au fost încheiate cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cât privește apelul

declarat de către C.A. și M.M., acesta a fost apreciat ca fondat întrucât prima

instanță nu s-a pronunțat pe obiectul cererii de chemare în garanție, astfel

cum aceasta a fost precizată la data de 21 august 2008, prima instanță reținând

greșit că reclamanții au solicitat doar prețul actualizat, în raport de prima

precizare, depusă la 16 noiembrie 2006.

Astfel, se arată,

prin mențiunile de la Dosarul nr. 38902/3/2007 al Tribunalului București,

secția a III-a civilă, supliment, s-a solicitat de către C.A. și M.M., precum

și de către C.C.V. și C.G. în principal, contravaloarea apartamentelor la

valoarea de circulație, iar, în subsidiar, prețul actualizat cu indicele de

inflație.

Or, prima instanță,

când a soluționat cererea de chemare în garanție, s-a pronunțat numai pe

capătul subsidiar (obligarea la plata prețului de vânzare actualizat cu

indicele de inflație) fără a analiza și capătul principal, respectiv obligarea

la plata valorii de circulație a imobilelor.

Curtea de apel a mai

constatat că a fost exercitată calea de atac a apelului numai de către C.A. și

M.M., motiv pentru care a analizat numai cererea acestora de obligare la plata

valorii de piață, având în vedere că instanța de apel poate exercita controlul

judiciar, în limitele învestirii sale, prin declarația de apel.

În ceea ce privește

cererea formulată de către C.C.V. și C.G. privind obligarea Ministerului de

Finanțe Publice la plata valorii de piață a apartamentului, instanța de control

judiciar a constatat că aceasta a rămas nesoluționată de către prima instanță,

motiv pentru care poate fi reiterată solicitarea prin formularea unei cererii de

chemare în judecată separată.

Cu referire la

critica formulată de către C.A. și M.M. cu privire la incidența dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare din data de 20

mai 2013, se învederează următoarele:

Potrivit art. 50

1

din lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Restituirea prețului

de piață se face de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Textul articolului 50

1

din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare "încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba așadar, de acele

contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de

nulitate.

Este și ipoteza din

cauza dedusă judecății, contractul de vânzare-cumpărare deținut de C.A. și

M.M., nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu

respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii

în revendicare, astfel că nu își mai poate produce efecte juridice, acesta

fiind înțelesul noțiunii de "desființat", din cuprinsul textului în

discuție.

Ca atare, instanța de

apel a constatat că este fondată critica formulată de către C.A. și M.M.

privind incidența dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 care

justifică restituirea prețului de piață al imobilului.

În ambele ipoteze

vizate de legiuitor, Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea

procesuală pasivă în restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de

piață al imobilului, conform art. 50 alin. (2

1

) din lege, diferită

fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Deși în ambele texte

menționate (art. 50 alin. (2) și art. 50

1

) care vizează ipotezele

arătate, se folosește termenul "desființat" în privința contractelor

de vânzare-cumpărare, este evident că înțelesul juridic al acestuia este

diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică și literală a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Așadar, în cauză,

conchide instanța de control judiciar, pentru ipoteza dedusă judecății, sunt

aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece

prin Sentința civilă nr. 259 din 06 februarie 2008 pronunțată de către

Tribunalul București, în temeiul dispozițiilor art. 480 din C. civ. de la 1864,

s-a dispus ca urmare a comparării titlurilor, obligarea reclamanților C.A. și

M.M. să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor

proprietari. S-a constatat că C.A. și M.M. sunt cumpărători de bună-credință,

însă decizia de trecere a imobilului în litigiu în proprietatea statului este

abuzivă fiind contrară Constituției în vigoare la data adoptării lui, a

prevederilor Codului civil în materie de proprietate și a tratatelor

internaționale la care România a aderat. De asemenea, s-a respins cererea de

constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate,

în temeiul Legii nr. 112/1995, reținându-se buna-credința a cumpărătorilor.

Aceste considerente,

se arată, se impun cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în

discuție, ca o consecință a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

Or, contractul de

vânzare-cumpărare a fost lipsit de efectul său juridic, constând în

recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, ca efect ai

deciziei civile, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare și au fost

obligați reclamanții să lase în deplină proprietate și liniștită proprietate

imobilul foștilor proprietari.

Având în vedere

considerentele menționate, instanța de apel a constatat că C.A. și M.M. au

dreptul să beneficieze de valoarea de circulație a imobilului, astfel cum a

fost calculată prin raportul de expertiză efectuat în apel, de către expertul

tehnic judiciar.

Cât privește critica

referitoare la reducerea onorariului de avocat de către prima instanță, Curtea

a învederat că, în raport de vechimea dosarului, de munca depusă de către

apărătorul apelanților C.A. și M.M. și de cuantumul onorariului solicitat, nu

se justifică reducerea onorariului de avocat, în cuantum de 4.000 lei, motiv

pentru care a considerat întemeiată această critică și a dispus obligarea

Ministerului Finanțelor Publice, la plata integrală a sumei pretinse.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs în termen legal, Ministerul Finanțelor Publice și

Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare,

aplicabil cauzei de față, critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- în mod greșit s-a

apreciat asupra calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice

și s-a dispus obligarea acestuia la plata prețului plătit, actualizat, către

reclamanții C.V. și G., precum și a sumei de 89.310 euro, echivalent în lei la

data plății, către C.A. și M.M.

Astfel, se arată,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna

unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractelor dintre reclamanți

și Primăria Municipiului București, fiind doar un depozitar al fondului

extrabugetar în care se varsă sumele încasate de unitatea

administrativ-teritorială vânzătoare.

Cum, ne aflăm în fața

unui raport juridic de drept privat, având la bază un contract, statul nu poate

interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili sub aspect juridic,

o altă persoană răspunzătoare.

Prin alin. (3) al

art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) nu s-a creat

un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea

prețului actualizat, corespunzător contractului anulat și Ministerul Finanțelor

Publice.

În consecință,

conchide recurentul, doar Primăria Municipiului București poate avea calitate

procesuală pasivă, în cauza dedusă judecății.

- în mod greșit s-a dispus

obligarea pârâtului la plata prețului de piață actualizat către reclamanții

C.V. și G., având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care, instituie

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială, prin fapta unui

terț.

Astfel, deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a

vânzătorului, respectiv Municipiul București, nicidecum a Ministerului

Finanțelor Publice.

- art. 50 alin. (3)

al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 poate

fi aplicat, în vederea restituirii prețului de piață plătit de chiriași, doar

după întrunirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de lege și anume:

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar contractele să fi fost desființate

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Or, în cauză aceste

condiții cumulative nu au fost îndeplinite, instanța de apel reținând greșit în

sarcina recurentului, obligația de plată a sumei de 89.310 euro, echivalent în lei,

reprezentând valoarea de piață a imobilului în litigiu.

- raportul de

expertiză efectuat în apel, a fost greșit omologat întrucât el nu reflectă

prețul real al imobilului în litigiu.

Astfel, se arată, în

cadrul metodelor de evaluare, nu este menționată nicio corecție legată de

blocajul actual al pieței imobiliare, suma stabilită fiind exagerat de mare

pentru nemișcătorul în cauză.

- reclamanții, care

își invocă propria "turpitudine" de la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare nu au depus minime diligente pentru a cunoaște titlul în

baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului și ca atare, nu este

legal ca aceștia să poată beneficia de restituirea prețului, la valoarea de

piață.

- prețul de cumpărare

al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din

Normele Metodologice, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la

data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către

chiriași, începând cu anul 1996.

Așa fiind, indemnizarea

cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie în mod

vădit o îmbogățire fără justă cauză a acestora, fiind încălcat principiul

egalității cetățenilor în fața legii.

- greșit s-a dispus

și obligarea pârâtului la plata sumei de 6000 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată, către intimații reclamanți, deși nu există culpa procesuală a

recurentului.

Ca atare, recurentul

conchide în sensul interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Recursul aduce în

dezbatere, în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art.

1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în

sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului București, în

timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.

Critica este

nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la

răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice".

Este tocmai temeiul

juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând

problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Așa fiind, se

constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta

fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății și în ce

privește cererea de obligare la plata prețului de piața al imobilului.

Susținerea

recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 50

1

C. proc. civ. este de asemeni nefondată, pentru

următoarele argumente:

Din interpretarea

dispozițiilor art. 50 al Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 1/2009, rezultă distincția dintre prețul actualizat și prețul de

piața al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, această distincție

funcționând, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza

unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a

pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare,

încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie

prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce

presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, "proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză".

Astfel, ipotezele

avute în vedere de dispozițiile art. 50 al Legii nr. 10/2001 sunt diferite de

cele cuprinse în art. 50

1

din același act normativ întrucât, în timp

ce în prima ipoteză vizată se are în vedere restituirea prețului actualizat în

cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50

1

dimpotrivă, se referă la

restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2

1

),

potrivit căruia "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile (...)".

Așa fiind, se

desprinde cu evidență că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin

"desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și

cea a admiterii unei acțiuni în revendicare a nemișcătorului.

Este de reținut

împrejurarea că, în fazele procesuale anterioare nu s-a statuat că, în speță,

contractele ar fi fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, fiind evidentă concluzia că, menținându-se valabilitatea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea

condițiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce

au format obiectul acestora și respectiv a prețului actualizat, în cazul

reclamanților C. care, nu au atacat hotărârea primei instanțe.

Întrucât prin

Sentința civilă nr. 259 din 6 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare de titluri

formulară de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr.

112/1995 - reclamanții din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios,

contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al

acestora nu a fost desființat, însă, reclamanții au pierdut dreptul de a exercita

atributele specifice dreptului lor de proprietate asupra bunului, fiind

obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și

liniștita posesie a imobilului.

Așa fiind, se

constată că instanța de control judiciar a apreciat corect că reclamanții C.A.

și M.M. se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001

republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare formulată de

foștii proprietari și mențineri valabilității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilului.

În ceea ce îi

privește pe reclamanții C.V. și G., așa cum s-a arătat, deși cererea lor vizând

obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piață a

apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 (de care au fost evinși

urmare admiterii acțiunii în revendicare) a rămas nesoluționată de către prima

instanță, aceștia nu au înțeles să atace sentința, situație în care - avându-se

în vedere limitele controlului judiciar în apel - în mod judicios s-a analizat

doar cererea de obligare la plata prețului actualizat al imobilului, în

condițiile în care nu s-au constatat relații de coparticipare procesuală pentru

a fi incidente prevederile art. 47 C. proc. civ.

Nu poate fi reținută

nici critica vizând greșita omologare a raportului de expertiză tehnică,

efectuat în apel.

Astfel, valoarea de

piață de la data evicțiunii a fost corect stabilită prin expertiză, în raport de

metoda standardelor internaționale de evaluare, metoda costului standard și cea

a comparației, evaluatorul apreciind indicatorii uzuali și răspunzând tuturor

obiectivelor stabilite de către părți și încuviințate de instanță.

Nu în ultimul rând,

este de remarcat că deși a fost comunicat recurentului, acesta nu a înțeles să

formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză care, în mod corect a fost

ulterior omologat.

Aserțiunile

recurentului vizând pretinsa invocare de către reclamanții din cererea de

chemare în garanție a propriei "turpitudini" de la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare, nu vor mai fi analizate întrucât se repun în

discuție chestiuni care, urmare pronunțării hotărârilor din ciclurile

procesuale anterioare, au intrat în puterea lucrului judecat.

S-a reținut prin

acele hotărâri că, deși contractele în discuție au fost încheiate cu

bună-credință, privită singular, aceasta nu poate totuși constitui un criteriu

de preferință în cadrul unei acțiuni reale, petitorii, cum este revendicarea

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, mai ales în contextul

în care preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil, în înțelesul art.

6 din Legea nr. 213/1998.

Nefondată apare și

critica referitoare la o pretinsă "îmbogățire fără justă cauză" a

reclamanților - care, susține recurentul, au cumpărat imobilul la un preț mult

inferior celui solicitat prin acțiune - în contextul prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, astfel cum a fost

analizat mai sus și al art. 50 alin. (3), din același act normativ.

Nu poate fi reținută

nici critica vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata

cheltuielilor de judecată către reclamanți, față de dispozițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală

menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile

litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul

desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții,

respectiv să fi pierdut procesul, ceea ce se verifică în speță, în condițiile

în care recurentul a fost obligat la plata către reclamanți a valorii de circulație

și respectiv a prețului actualizat pentru apartamentele ce au făcut obiectul

litigiului.

Așa fiind, fața de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de chemații în garanție Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Deciziei nr. 184A din 24 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurenții-chemați în garanție la plata către intimata-reclamantă a sumei de

1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN