ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 789/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 4895 din 01 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâții C.C.V. și C.G. împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca rămas fără obiect, recursul declarat de pârâții C.A. și M.M. împotriva aceleiași încheieri de rectificare, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiului București prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 153/A din 09 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A admis recursurile declarate de pârâții C.C.V., C.G., C.A. și M.M. împotriva aceleiași decizii și a casat în parte decizia recurată, în sensul că a admis apelurile declarate de pârâții C.C.V., C.G., C.A. și M.M. împotriva Sentinței civile nr. 259 din 06 februarie 2008 dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal pentru soluționarea cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții persoane fizice. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Prin cererea de chemare în garanție astfel cum a fost precizată la termenul din data de 16 noiembrie 2006, reclamanții din prezenta cerere, C.C.V., C.G., M.M.

și M.E. (decedată, prin moștenitor C.A.) au invocat ca temei al demersului lor judiciar, atât dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001 cât și dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 1341 C. civ. solicitând restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație, daune interese și daune morale. Urmare casării cu trimitere, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 1317 din 2 iulie 2012, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin Primarul General și SC H.N. SA. A respins capătul de cerere formulat în baza Legii nr. 10/2001, ca fiind introdus împotriva unor persoane, fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte cererea de chemare în garanție, formulată de către reclamanții C.C.V.

și C.G., M.M. și C.A., în contradictoriu cu pârâții P.M.D., Z.B., decedată, prin moștenitor G.M., Consiliul General al Municipiului București, Primăria Municipiului București și chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC H.N. SA și Municipiul București prin Primarul General, astfel cum a fost precizată la data de 16 noiembrie 2006. A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 32657,24 lei către reclamanții C. și a sumei de 48495,37 lei către reclamanții M.M. și C.A., reprezentând preț plătit. A respins capătul de cerere privind daunele interese, formulat de reclamanții C., ca neîntemeiat. A admis în parte cererea de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) formulată de reclamanții M.M.

și C.A. și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească suma de 2500 lei (2000 lei onorariul avocat și 500 lei onorariul expert) către reclamanți. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că cererea de chemare în garanție, precizată, a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situație în care pretențiile reclamanților urmează a fi analizate din perspectiva acestei legi speciale și nu a dreptului comun întrucât imobilele pentru care reclamanții au fost evinși au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, deci tot o lege specială. Or, în speță fiind vorba de concursul dintre legea specială și legea generală și avându-se în vedere și considerentele Deciziei nr. 33/2008, dată de instanța supremă, cererea de chemare în garanție fiind formulată după apariția Legii nr. 10/2001, tribunalul a analizat pretențiile din perspectiva acestei legi speciale.

În acest context a fost analizată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin Primar General și SC H.N. SA, pe care tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată, întrucât legiuitorul prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 a stabilit în mod concret persoana care răspunde în situația în care cumpărătorii (chiriași conform Legii nr. 112/1995) sunt evinși de către foștii proprietari. Pe fondul cauzei s-a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14 februarie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, M.M. și E. au cumpărat imobilul situat în București, str. G., sector 1, la prețul de 21.534.358 ROL. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, C.C.V.

și C.G. au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în București, str. G., sector 1 la prețul de 14.500.215 ROL. Prin Sentința civilă nr. 259 din 06 februarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 38902/3/2007 de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanții din prezenta cerere de chemare în garanție, în urma admiterii acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată de către moștenitorii foștilor proprietari au fost evinși, reținându-se printre altele că buna-credință privită singular nu ar putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. iar, pe de altă parte, preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "Restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". În condițiile acestei reglementări, tribunalul a constatat că a fost instituită de către legiuitor o excepție de la regula ce rezultă din prevederile art. 1337 și urm. C. civ., motiv pentru care pretențiile reclamanților sunt întemeiate numai în ceea ce privește prețul actualizat cu indicele de inflație.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că valoarea actualizată a prețului achitat de reclamanții C.C.V. și C.G. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2434/27433 din 20 decembrie 1996 este de 32.657,24 lei. Având în vedere situația de fapt redată și totodată indicele de inflație "aplicat" prin raportul de expertiză, tribunalul a constatat că valoarea actualizată a prețului achitat de reclamanții M.M. și M.E. (decedată, prin moștenitor C.A.) în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14 februarie 1997 este de 48.495,37 lei, aceștia precizând de altfel că pretențiile lor sunt numai cele referitoare la prețul actualizat renunțând la daunele materiale și daunele morale, astfel cum s-a indicat prin cererea depusă la data de 20 aprilie 2011. În ceea ce privește onorariul de avocat solicitat de către reclamanții M.M.

și C.A., tribunalul a constatat, din caracterul general al normei juridice înscrise în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., că suma de 4.000 lei nu îndeplinește condițiile de a fi necesară și rezonabilă, cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză s-a efectuat în lipsa reclamanților ce nu s-au prezentat personal și nici prin apărător și a apreciat că se impune reducerea acesteia, de la 4.000 lei la 2.000 lei, sumă ce apare ca fiind legală și proporțională cu valoarea pretențiilor, complexitatea cauzei și efortul depus din partea apărătorului. În consecință, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanții M.M. și C.A.

a sumei de 2.000 lei, reprezentând onorariu avocat și a sumei de 500 lei reprezentând onorariu expert. Apelurile declarate în cauză de reclamanții C.A. și M.M., precum și de Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, au fost admise de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 184 din 24 mai 2013, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis cererile de chemare în garanție formulate de C.A. și M.M. și de către C.G. și V. A omologat în parte raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului și în consecință a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 89.310 euro, echivalent în lei la data plății, către C.A.

și M.M., reprezentând valoarea de circulație a imobilului. L-a obligat totodată, pe același pârât la plata sumei de 32.657,24 lei, către C.V. și C.G., reprezentând prețul reactualizat al imobilului. A respins cererile de chemare în garanție față de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive. A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 6.000 lei, către C. și M., reprezentând onorariul de avocat și cel de expert. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că cererea de chemare în judecată, a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care sunt norme juridice speciale, ce au prioritate față de dispozițiile art. 1337 C. civ.

de la 1864, care constituie dreptul comun. Aceste prevederi speciale, se arată, derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile Codului civil, care reglementează obligația de garanție a vânzătorului, contra evicțiunii. Or, art. 50 al Legii nr. 10/2001, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabilește în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea valorii de circulație în cazul desființării contractelor de vânzare-cumpărare care au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cât privește apelul declarat de către C.A. și M.M., acesta a fost apreciat ca fondat întrucât prima instanță nu s-a pronunțat pe obiectul cererii de chemare în garanție, astfel cum aceasta a fost precizată la data de 21 august 2008, prima instanță reținând greșit că reclamanții au solicitat doar prețul actualizat, în raport de prima precizare, depusă la 16 noiembrie 2006. Astfel, se arată, prin mențiunile de la Dosarul nr. 38902/3/2007 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, supliment, s-a solicitat de către C.A. și M.M., precum și de către C.C.V. și C.G. în principal, contravaloarea apartamentelor la valoarea de circulație, iar, în subsidiar, prețul actualizat cu indicele de inflație.

Or, prima instanță, când a soluționat cererea de chemare în garanție, s-a pronunțat numai pe capătul subsidiar (obligarea la plata prețului de vânzare actualizat cu indicele de inflație) fără a analiza și capătul principal, respectiv obligarea la plata valorii de circulație a imobilelor. Curtea de apel a mai constatat că a fost exercitată calea de atac a apelului numai de către C.A. și M.M., motiv pentru care a analizat numai cererea acestora de obligare la plata valorii de piață, având în vedere că instanța de apel poate exercita controlul judiciar, în limitele învestirii sale, prin declarația de apel. În ceea ce privește cererea formulată de către C.C.V. și C.G. privind obligarea Ministerului de Finanțe Publice la plata valorii de piață a apartamentului, instanța de control judiciar a constatat că aceasta a rămas nesoluționată de către prima instanță, motiv pentru care poate fi reiterată solicitarea prin formularea unei cererii de chemare în judecată separată.

Cu referire la critica formulată de către C.A. și M.M. cu privire la incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare din data de 20 mai 2013, se învederează următoarele: Potrivit art. 50 1 din lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Restituirea prețului de piață se face de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Textul articolului 50 1 din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba așadar, de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate.

Este și ipoteza din cauza dedusă judecății, contractul de vânzare-cumpărare deținut de C.A. și M.M., nefiind constatat nul, prezumându-se astfel că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare, astfel că nu își mai poate produce efecte juridice, acesta fiind înțelesul noțiunii de "desființat", din cuprinsul textului în discuție. Ca atare, instanța de apel a constatat că este fondată critica formulată de către C.A. și M.M. privind incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 care justifică restituirea prețului de piață al imobilului. În ambele ipoteze vizate de legiuitor, Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art. 50 alin. (2 1 ) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Deși în ambele texte menționate (art. 50 alin. (2) și art. 50 1 ) care vizează ipotezele arătate, se folosește termenul "desființat" în privința contractelor de vânzare-cumpărare, este evident că înțelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Așadar, în cauză, conchide instanța de control judiciar, pentru ipoteza dedusă judecății, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin Sentința civilă nr. 259 din 06 februarie 2008 pronunțată de către Tribunalul București, în temeiul dispozițiilor art. 480 din C. civ. de la 1864, s-a dispus ca urmare a comparării titlurilor, obligarea reclamanților C.A.

și M.M. să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari. S-a constatat că C.A. și M.M. sunt cumpărători de bună-credință, însă decizia de trecere a imobilului în litigiu în proprietatea statului este abuzivă fiind contrară Constituției în vigoare la data adoptării lui, a prevederilor Codului civil în materie de proprietate și a tratatelor internaționale la care România a aderat. De asemenea, s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate, în temeiul Legii nr. 112/1995, reținându-se buna-credința a cumpărătorilor. Aceste considerente, se arată, se impun cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în discuție, ca o consecință a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

Or, contractul de vânzare-cumpărare a fost lipsit de efectul său juridic, constând în recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului menționat, ca efect ai deciziei civile, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare și au fost obligați reclamanții să lase în deplină proprietate și liniștită proprietate imobilul foștilor proprietari. Având în vedere considerentele menționate, instanța de apel a constatat că C.A. și M.M. au dreptul să beneficieze de valoarea de circulație a imobilului, astfel cum a fost calculată prin raportul de expertiză efectuat în apel, de către expertul tehnic judiciar. Cât privește critica referitoare la reducerea onorariului de avocat de către prima instanță, Curtea a învederat că, în raport de vechimea dosarului, de munca depusă de către apărătorul apelanților C.A.

și M.M. și de cuantumul onorariului solicitat, nu se justifică reducerea onorariului de avocat, în cuantum de 4.000 lei, motiv pentru care a considerat întemeiată această critică și a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice, la plata integrală a sumei pretinse. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal, Ministerul Finanțelor Publice și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de față, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit s-a apreciat asupra calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și s-a dispus obligarea acestuia la plata prețului plătit, actualizat, către reclamanții C.V.

și G., precum și a sumei de 89.310 euro, echivalent în lei la data plății, către C.A. și M.M. Astfel, se arată, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractelor dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, fiind doar un depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de unitatea administrativ-teritorială vânzătoare. Cum, ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat, având la bază un contract, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare.

Prin alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) nu s-a creat un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat, corespunzător contractului anulat și Ministerul Finanțelor Publice. În consecință, conchide recurentul, doar Primăria Municipiului București poate avea calitate procesuală pasivă, în cauza dedusă judecății. - în mod greșit s-a dispus obligarea pârâtului la plata prețului de piață actualizat către reclamanții C.V. și G., având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care, instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială, prin fapta unui terț.

Astfel, deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, nicidecum a Ministerului Finanțelor Publice. - art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 poate fi aplicat, în vederea restituirii prețului de piață plătit de chiriași, doar după întrunirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de lege și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar contractele să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Or, în cauză aceste condiții cumulative nu au fost îndeplinite, instanța de apel reținând greșit în sarcina recurentului, obligația de plată a sumei de 89.310 euro, echivalent în lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului în litigiu. - raportul de expertiză efectuat în apel, a fost greșit omologat întrucât el nu reflectă prețul real al imobilului în litigiu. Astfel, se arată, în cadrul metodelor de evaluare, nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare, suma stabilită fiind exagerat de mare pentru nemișcătorul în cauză. - reclamanții, care își invocă propria "turpitudine" de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu au depus minime diligente pentru a cunoaște titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului și ca atare, nu este legal ca aceștia să poată beneficia de restituirea prețului, la valoarea de piață.

- prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele Metodologice, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996. Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie în mod vădit o îmbogățire fără justă cauză a acestora, fiind încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii. - greșit s-a dispus și obligarea pârâtului la plata sumei de 6000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații reclamanți, deși nu există culpa procesuală a recurentului. Ca atare, recurentul conchide în sensul interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Recursul aduce în dezbatere, în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării. Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice". Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială. Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății și în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piața al imobilului.

Susținerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 C. proc. civ. este de asemeni nefondată, pentru următoarele argumente: Din interpretarea dispozițiilor art. 50 al Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția dintre prețul actualizat și prețul de piața al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, această distincție funcționând, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză". Astfel, ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 al Legii nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50 1 din același act normativ întrucât, în timp ce în prima ipoteză vizată se are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50 1 dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2 1 ), potrivit căruia "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (...)". Așa fiind, se desprinde cu evidență că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin "desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare a nemișcătorului.

Este de reținut împrejurarea că, în fazele procesuale anterioare nu s-a statuat că, în speță, contractele ar fi fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind evidentă concluzia că, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul acestora și respectiv a prețului actualizat, în cazul reclamanților C. care, nu au atacat hotărârea primei instanțe.

Întrucât prin Sentința civilă nr. 259 din 6 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare de titluri formulară de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanții din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al acestora nu a fost desființat, însă, reclamanții au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului lor de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului. Așa fiind, se constată că instanța de control judiciar a apreciat corect că reclamanții C.A.

și M.M. se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari și mențineri valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. În ceea ce îi privește pe reclamanții C.V.

și G., așa cum s-a arătat, deși cererea lor vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piață a apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 (de care au fost evinși urmare admiterii acțiunii în revendicare) a rămas nesoluționată de către prima instanță, aceștia nu au înțeles să atace sentința, situație în care - avându-se în vedere limitele controlului judiciar în apel - în mod judicios s-a analizat doar cererea de obligare la plata prețului actualizat al imobilului, în condițiile în care nu s-au constatat relații de coparticipare procesuală pentru a fi incidente prevederile art. 47 C. proc. civ. Nu poate fi reținută nici critica vizând greșita omologare a raportului de expertiză tehnică, efectuat în apel.

Astfel, valoarea de piață de la data evicțiunii a fost corect stabilită prin expertiză, în raport de metoda standardelor internaționale de evaluare, metoda costului standard și cea a comparației, evaluatorul apreciind indicatorii uzuali și răspunzând tuturor obiectivelor stabilite de către părți și încuviințate de instanță. Nu în ultimul rând, este de remarcat că deși a fost comunicat recurentului, acesta nu a înțeles să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză care, în mod corect a fost ulterior omologat. Aserțiunile recurentului vizând pretinsa invocare de către reclamanții din cererea de chemare în garanție a propriei "turpitudini" de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu vor mai fi analizate întrucât se repun în discuție chestiuni care, urmare pronunțării hotărârilor din ciclurile procesuale anterioare, au intrat în puterea lucrului judecat.

S-a reținut prin acele hotărâri că, deși contractele în discuție au fost încheiate cu bună-credință, privită singular, aceasta nu poate totuși constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale, petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, mai ales în contextul în care preluarea imobilului s-a făcut fără un titlu valabil, în înțelesul art. 6 din Legea nr. 213/1998. Nefondată apare și critica referitoare la o pretinsă "îmbogățire fără justă cauză" a reclamanților - care, susține recurentul, au cumpărat imobilul la un preț mult inferior celui solicitat prin acțiune - în contextul prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, astfel cum a fost analizat mai sus și al art. 50 alin. (3), din același act normativ.

Nu poate fi reținută nici critica vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, respectiv să fi pierdut procesul, ceea ce se verifică în speță, în condițiile în care recurentul a fost obligat la plata către reclamanți a valorii de circulație și respectiv a prețului actualizat pentru apartamentele ce au făcut obiectul litigiului.

Așa fiind, fața de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 184A din 24 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenții-chemați în garanție la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2014. Procesat de GGC - NN