ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1231/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1231/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 mai

2009, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta K.M.J. a chemat în judecată

pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., R.A. și C.L. și a solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să constate

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtul

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâții de rândul 3 - 6, și

anume: Contractul de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2005 încheiat cu pârâta

SC F. SRL cu privire la ap. nr. 5 din imobilul situat în Cluj-Napoca,

identificat sub nr. top. A în CF x Cluj, CF col. y și CF ind. z Cluj-Napoca;

Contractul de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2007 încheiat cu pârâta F.E. cu

privire la ap. nr. 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr.

top. B în CF col. y și CF x1 Cluj-Napoca; Contractul de vânzare-cumpărare din

31 august 2004 încheiat cu pârâtul R.A. cu privire la ap. nr. 14 din imobilul

situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. C în CF col. y și CF z

Cluj-Napoca; Contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2003 încheiat cu

pârâta C.L. cu privire la ap. nr. 25 din imobilul situat în Cluj-Napoca,

identificat sub nr. top. D în CF col. y și CF x2 Cluj-Napoca;

- să dispună restabilirea

situației anterioare, prin radierea din CF a înscrierilor făcute în baza

contractelor de vânzare-cumpărare nule, și reînscrierea dreptului de

proprietate asupra apartamentelor indicate mai sus, în favoarea Statului Român.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 36

din Legea nr. 7/1996 și, potrivit unei precizări ulterioare, pe dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

La data de 22

noiembrie 2008, T.I. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul

pârâtei B. (fostă C.) L., cerere admisă în principiu de instanță, prin

Încheierea de la termenul de judecată din data de 04 decembrie 2009.

Prin Sentința civilă

nr. 2801 din 02 martie 2010, Judecătoria Cluj-Napoca a decimat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj învestit cu soluționarea

litigiului, prin Sentința civila nr. 774 din 22 septembrie 2010, Tribunalul

Cluj a respins excepția inadmisibilității, a prescripției dreptului la acțiune,

a lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes, a

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor și a lipsei capacității de folosință a pârâtului Consiliul Local

al Municipiului Cluj-Napoca.

A admis acțiunea

formulată de reclamantă și a respins cererea de intervenție accesorie formulată

de intervenientul T.I.

A constatat nulitatea

absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 11 mai 2005 încheiat de

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta SC F. SRL., având ca

obiect apartamentul nr. 5 situat în Cluj-Napoca, prev. cu nr. top. E înscris în

CF col. y și CF individual z Cluj-Napoca.

A constatat nulitatea

absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2007 încheiat de

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta F.E., având ca obiect

apartamentul nr. 9 situat în Cluj-Napoca, prev. cu nr. top. F înscris în CF

col. y și CF individual z Cluj-Napoca.

A constatat nulitatea

absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 31 august 2004 încheiat de

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâtul R.A., având ca obiect

apartamentul nr. 14 situat în Cluj-Napoca, prev. cu nr. top. G înscris în CF

col. y și CF individual z Cluj-Napoca.

A constatat nulitatea

absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 17 aprilie 2003 încheiat de

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L., având ca obiect

apartamentul nr. 25 situat în Cluj-Napoca, înscris în CF col. y și CF

individual z Cluj-Napoca, nr. top. H.

A dispus restabilirea

situației de carte funciară prin radierea înscrierilor făcute în baza

contractelor de vânzare-cumpărare declarate nule și reînscrierea dreptului de

proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor mai sus menționate

Tribunalul a reținut

că imobilele înscrise inițial în CF nr. x Cluj, cu nr. top. I - compuse din

casă din piatră, la parter cu 3 localuri pentru prăvălii, 12 camere, 5

bucătării și dependințe, la etajul I cu 13 camere, 3 bucătării și dependințe,

la etajul II cu 10 camere, 3 bucătării și curte, în suprafață de 318 mp - și cu

nr. top. J - casă în suprafață de 114 mp - au fost proprietatea lui N.C.,

văduva lui K.J., și a lui N.M. și M.N., conform înscrierilor de sub B 4, 7, 8

și 9 din această carte funciară.

În temeiul Decretului

nr. 92/1950, imobilele descrise anterior, aflate în proprietatea antecesoarelor

reclamantei, au fost preluate de Statul Român, cu titlu de naționalizare.

Imobilul cu nr. top.

I a fost dezmembrat la data de 11 iunie 1997 în imobilul cu nr. top. I/1 - teren

cu construcții în suprafață de 824 mp - și cu nr. top. I/2 - teren curte, în

suprafață de 321 mp -, prima parcelă transcriindu-se în CF col. y și CF ind.

z1, în favoarea Statului Român.

Ca urmare a

operațiunii de apartamentare, au rezultat 29 apartamente, înscrise în CF ind. z

Cluj-Napoca, printre care și apartamentele nr. 5, 9, 14 și 25, care fac

obiectul prezentei acțiuni.

Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de reprezentant al Statului Român, a

înstrăinat, la data de 17 septembrie 2003, apartamentul nr. 25 din imobilul

situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. I/1/XXV în CF col. y și CF x2

Cluj-Napoca, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2003

încheiat cu pârâta C.L. (ulterior căsătorită B.), în temeiul Legii nr.

112/1995. Acest contract a fost încheiat ca urmare a Sentinței civile nr. 4255

din 21 mai 2003 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 1255/2003,

prin care a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta C.L. și a fost

obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie cu

reclamanta un contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartament.

Apartamentul nr. 25 a făcut apoi obiectul unei promisiuni sinalagmatice de

vânzare-cumpărare, încheiată între pârâta C.L., în calitate de promitentă

vânzătoare, și intervenientul T.I., în calitate de promitent vânzător,

antecontractul fiind notat în CF nr. x2 Cluj-Napoca.

Pârâtul Consiliul

Local al Municipiului Cluj-Napoca a mai înstrăinat pârâtului R.A. apartamentul

nr. 14 din imobilul situat în Cluj-Napoca, identificat sub nr. top. I/1/XIV în

CF col. y și CF z Cluj-Napoca, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 31

august 2004, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Apartamentul nr. 5

din același imobil a făcut obiectul Contractului de asociere din 2 august 2000,

modificat prin actele adiționale nr. 1 din 17 noiembrie 2005 și nr. 2 din 30

mai 2006, între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și pârâta SC F.

SRL. Apartamentul a fost vândut pârâtei prin Contractul din 11 aprilie 2005, în

temeiul Legii nr. 550/2002 și al H.C.L. nr. 142 din 14 martie 2005. Contractul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat în formă autentică, fiind autentificat de

B.N.P. K.A.B. din 27 noiembrie 2006 și a fost înscris în CF nr. x3 Cluj-Napoca,

nr. top. A.

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare din 20 iulie 2007, Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca a înstrăinat pârâtei F.E. apartamentul nr. 9 situat în Cluj-Napoca,

identificat sub nr. top. B în CF col. y și CF ind. z, contractul fiind încheiat

în temeiul Legii 112/1995.

În calitate de

succesoare a proprietarilor tabulari, respectiv de nepoată a lui N.C.,

căsătorită K., de succesoare a surorii sale, N.M., și în nume propriu, conform

actelor de stare civilă, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea imobilelor litigioase, prin Notificarea din 26 octombrie 2001,

înregistrată la executorul judecătoresc B.M.

Conform borderoului

de expediere a actelor, întocmit în data de 26 octombrie 2001 de către acest

executor, notificarea a fost trimisă Consiliului Local al Municipiului

Cluj-Napoca, borderoul purtând ștampila poștei și data de 26 octombrie 2001.

Potrivit

dispozițiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată

face dovada deplină în fața fiecărei autorități, persoane fizice sau juridice,

a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată unei

alte unități decât cea care deține imobilul.

În concluzie,

tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada înregistrării la executorul judecătoresc

a Notificării din 26 octombrie 2001, în termenul legal prevăzut de art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de

acest act normativ pentru declanșarea procedurii de restituire.

Excepția

inadmisibilității acțiunii și cea a lipsei de interes, susținute de pârâți cu

motivarea că reclamanta nu a făcut dovada formulării în termen a notificării,

au fost apreciate de tribunal ca neîntemeiate, față de dispozițiile art. 22

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și de împrejurarea că, potrivit borderoului de

expediere a actelor întocmit în data de 26 octombrie 2001 de către executorul

judecătoresc, notificarea a fost trimisă Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca, borderoul purtând ștampila poștei și data de 26 octombrie 2001.

Excepția lipsei de

interes invocată de pârâta F.E. a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul

reținând că reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor în

litigiu, prin notificarea adresată Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Prin demersul de față, reclamanta urmărește întoarcerea apartamentelor în

proprietatea Statului Român, astfel încât restituirea în natură să devină

posibilă.

Excepția lipsei de

interes în formularea petitului de rectificare de carte funciară, invocată de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost respinsă

de tribunal ca neîntemeiată, cu motivarea că, deși această cerere se grefează,

de regulă, pe cererea în desființare a actului juridic ce a stat la baza

înscrierii, rectificarea cărții funciare nu se realizează automat, fără o

cerere în acest sens, așa cum pretinde pârâtul, susținerea acestuia fiind

contrazisă de prevederile art. 34 și 36 din Legea nr. 7/1996.

Excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei a fost apreciată de tribunal ca fiind

nefondată, pentru următoarele considerente:

Raportat la

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 4 din Legea nr. 10/2001,

calitatea procesuală activă a reclamantei rezultă din calitatea sa de fost

proprietar al imobilului la data preluării, de succesibil al foștilor

proprietari tabulari ai imobilului în litigiu și din formularea în termen a

notificării, care are efectul repunerii sale în termenul de acceptare a

succesiunii, fără a mai fi necesar să dovedească acceptarea succesiunilor după

foștii proprietari tabulari, în termenul de 6 luni de la deschiderea acestora.

Excepția lipsei

capacității de folosință a pârâtului Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu argumentul că, deși

nu are personalitate juridică, având în vedere prevederile art. 23 din Legea

nr. 215/2001 și ale art. 41 C. proc. civ., Consiliul Local poate sta în

judecată în calitate de pârât.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

a fost respinsă, ca nefondată. Chemarea în judecată a acestui pârât a fost

ocazionată de petitul având ca obiect restabilirea situației anterioare de

carte funciară, Statul Român apărând înscris în CF x4 Cluj sub B. Prin restabilirea

situației anterioare de carte funciară, acest drept ar redeveni actual, iar

prin raportare la dispozițiile art. 20 și ale art. 36 din Legea nr. 7/1996,

calitatea procesuală a acestui pârât este evidentă.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune, invocată de pârâta F.E., a fost respinsă de tribunal, ca

nefondată, instanța reținând că acțiunea reclamantei în constatarea nulității

actelor de înstrăinare este întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr.

10/2001, astfel încât nu-i este aplicabil termenul special prevăzut de art. 45

din Legea nr. 10/2001, ci termenul prevăzut de art. III din Titlul I al Legii

nr. 247/2005. Acest termen a fost respectat în speță, întrucât reclamanta a

luat la cunoștință despre încheierea contractelor a căror desființare o

solicită numai în anul 2009, când Primăria Municipiului Cluj-Napoca le-a depus

la Dosarul nr. 179/117/2008 al Tribunalului Cluj.

Excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta B.L., nu este o excepție

propriu-zisă, ci este o apărare de fond, care nu se verifică însă, având în

vedere că reclamantei i s-a stabilit deja, prin hotărâri judecătorești

definitive, îndreptățirea la măsuri reparatorii pentru 25 din cele 29 de

apartamente din aceeași clădire. Or, aceasta înseamnă că, implicit, s-a recunoscut

deja caracterul abuziv al preluării imobilului.

Cererea reclamantei a

fost apreciată ca fiind întemeiată, față de dispozițiile art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

În speță, contractele

a căror desființare s-a solicitat au fost încheiate ulterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, înainte de soluționarea notificării formulată în

termen de reclamantă pentru restituirea în natură a întregului imobil preluat

de stat. Prin urmare, aceste contracte sunt lovite de nulitate absolută.

Este lipsită de relevanță

împrejurarea că, la momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoștință

despre depunerea notificării, întrucât, spre deosebire de situațiile la care se

referă art. 45 din Legea nr. 10/2001, în cazul înstrăinărilor ce intră sub

incidența art. 21 din Lege, buna-credință a cumpărătorilor nu înlătură

sancțiunea nulității.

În temeiul

dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, tribunalul a dispus

restabilirea situației de carte funciară, prin radierea înscrierilor făcute în

baza contractelor de vânzare-cumpărare declarate nule și reînscrierea dreptului

de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor mai sus

menționate.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au formulat apel pârâții și intervenientul

accesoriu.

Prin Decizia civilă

nr. 274 A din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată

în contradictoriu cu pârâtul apelant, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins, ca

nefondate, apelurile celorlalți pârâți și pe cel al intervenientului accesoriu

și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente.

Așa cum rezultă din

răspunsul executorului judecătoresc și din actele anexate, precum și din

răspunsul pârâtului Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca la

interogatoriu, reclamanta a formulat două notificări în aceeași zi: una din 26

octombrie 2001, având ca obiect imobilul situat pe A1, ce nu constituie obiect

al prezentului litigiu, notificare a cărei primire pârâtul o recunoaște, și una

din 26 octombrie 2001, având ca obiect imobilul înscris în CF x Cluj cu nr.

top. I.

În condițiile în care

ambele notificări au fost trimise în aceeași zi, așa cum rezultă din borderoul

purtând ștampila poștei din data de 26 octombrie 2011, reclamanta nu este în

culpă pentru neînregistrarea uneia dintre acestea în evidențele instituției

căreia i-a fost adresată, notificarea fiind trimisă în termenul prevăzut de

lege.

Pârâții au invocat

împrejurarea că notificarea se referă la imobilul situat în A2, iar ei au

cumpărat apartamente din imobilul situat la alt număr administrativ, respectiv

la nr. 13. În realitate, așa cum rezultă din cuprinsul CF x Cluj, parcela cu

nr. top. I, pentru care reclamanta a formulat notificare, era situată în A2,

conform înscrierii din cartea funciară. Ulterior, prin schimbarea numărului

administrativ, a dobândit nr. 13, iar o parte - cuprinzând terenul și

construcția aferentă - a fost transcrisă în CF col. y Cluj și în cărțile

funciare individuale ale apartamentelor ce compun imobilul, evidențiate în

cuprinsul cărții colective.

Buna sau reaua-credință

a cumpărătorilor este irelevantă, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

referindu-se la contracte încheiate anterior intrării în vigoare a legii

speciale de restituire. În ceea ce privește contractele încheiate după această

dată, nu se aplică principiile generale ale nulității, ci dispozițiile legii

speciale, care prevăd doar că nu pot fi înstrăinate imobilele pentru care au

fost formulate notificări, până la soluționarea acestora.

Nu este vorba de un

drept la un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, întrucât chiriașii nu sunt

protejați prin legea specială de restituire, ei neavând drept de cumpărare,

pentru a deveni proprietari, în condițiile formulării unei notificări.

Consiliului Local al

Municipiului Cluj-Napoca are calitate procesuală pasivă și capacitatea de a sta

în justiție ca pârât în condițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., fiind

vânzător în contractele a căror nulitate se cere.

Apelul Statului prin

Ministerul Finanțelor Publice este fondat, întrucât, deși se dispune

restabilirea situației anterioare, în sensul de a fi reînscris dreptul de

proprietate al Statului Român, anterior anului 1990, imobilul era în folosința

Sfatului Popular al Orașului Cluj, așa cum rezultă din cuprinsul CF nr. x Cluj,

înscrierea de sub B. Acesta a fost motivul pentru care a putut fi înstrăinat de

Consiliul Local, nefiind aplicabile dispozițiile art. 25 din Decretul nr.

31/1954.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții Consiliul Local

al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., B. (fostă C.) L., R.A. și

intervenientul T.I.

declarat, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca formulează următoarele

critici:

Nu este legală

soluția de respingere a excepției lipsei capacității de folosință a

recurentului, față de prevederile art. 21 și art. 23 din Legea nr. 215/2001 a

administrației publice locale. Așa cum rezultă din aceste dispoziții legale,

Consiliul Local nu poate sta în judecată ca pârât, întrucât nu este titular al

drepturilor și obligațiilor ce decurg din raportul de drept în litigiu, neavând

capacitate de folosință. Această capacitate de folosință aparține, potrivit

art. 21 din Legea nr. 215/2001, unității administrativ-teritoriale.

Recurentul susține

că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat în cauză dispozițiile art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Sancțiunea nulității absolute devine

aplicabilă doar în cazul existenței unei proceduri administrative sau judiciare

pe rol, situație neîndeplinită în speță.

Atâta timp cât nu a

fost declanșată procedura de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001, cât nu a

fost emisă o dispoziție în temeiul acestei legi, nefiind stabilită nici

eventuala calitate de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în

litigiu, nu se poate solicita constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Împrejurarea,

reținută de instanța de apel, că ambele notificări au fost trimise în aceeași

zi, nu acoperă culpa reclamantei pentru neînregistrarea și celei de-a doua

notificări de care se prevalează. Mai mult, potrivit considerentelor Sentinței

civile nr. 4255 din 21 mai 2003, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca,

imobilul nu a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr.

10/2001, proprietar fiind Statul Român în administrarea operativă a Consiliului

Local al Municipiului Cluj-Napoca.

În plus, vânzarea

făcută de un proprietar aparent, al cărui titlu este nul, nu lovește de

nulitate și actul subsecvent, principiul „resoluto iure dantis, resolvitur ius

accipientis", care guvernează efectul nulității față de terți, fiind

înlăturat de buna-credință a acestora. Prin urmare, cel ce dobândește dreptul

de proprietate cu titlu oneros și de bună-credință, nu mai poate fi emis.

În consecință, atâta

timp cât unitatea deținătoare nu a fost învestită cu soluționarea notificării

de care se prevalează reclamanta, contractele de vânzare-cumpărate au fost

încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind astfel, incidente

sancțiunea nulității absolute prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 și interdicția de înstrăinare reglementată prin acest text de lege.

Recurentul mai arată

că reclamanta nu face dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 3 alin.

(1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Motivele de recurs

formulate nu cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate.

critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive:

Nici la data

încheierii Contractului de asociere din 2000, nici la data încheierii

Contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 2005, și nici la

data încheierii Contractului în formă autentică, niciuna din părțile

contractante - recurenta și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca - nu au

avut cunoștință despre intenția fostei proprietare tabulare de a revendica

imobilul. Notificarea înregistrată la B.E.J. B.M. din 26 octombrie 2001 nu a

fost niciodată înregistrată la unitatea deținătoare, Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca.

Ca urmare, Contractul

de vânzare-cumpărare din 2005 s-a încheiat cu respectarea tuturor pozițiilor

legale în vigoare, precum și cu stricta respectare a procedurii prevăzută de

lege pentru vânzarea acestor spații aflate în proprietatea statului.

Sancțiunea prevăzută

de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este incidență în cauză. Rațiunea

pentru care legiuitorul a instituit această sancțiune este aceea de a împiedica

modificarea situației juridice a imobilului ce intră sub incidența Legii nr.

10/2001 și care face obiectul procedurilor administrative și, după caz,

judiciare de restituire, sub aspectul indisponibilizării acestuia.

Art. 22 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 nu este incident în ceea ce privește ipoteza prevăzută de

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Art. 22 alin. (4) se referă strict la

faptul că, prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea

dobândește dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripție și făcând

dovada deplină în ceea ce privește respectarea termenului prevăzut de art. 22

alin. (1). O astfel de notificare, deși cu dată certă, fără a fi însă și

înregistrată la Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, nu poate, în mod

obiectiv, învesti unitatea deținătoare cu soluționarea ei.

Instanța de apel

consideră, în mod injust, că este lipsită de relevanță împrejurarea că, la

momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoștință despre depunerea

notificării. Este, astfel, lipsită de orice efecte juridice buna-credință a

părților la momentul încheierii contractului, precum și eroarea comună în care

acestea s-au aflat.

Nu se poate ignora

incidența condițiilor erorii comune și invincibile (error pmunis facit ius), ca

mijloc originar de dobândire a dreptului de proprietate. Sub acest aspect, este

relevantă și trebuie supusă analizei buna-credință a părților la încheierea

actului juridic a cărui anulare se solicită, chiar dacă sancțiunea este

prevăzută de o lege specială.

Trei condiții

trebuiesc întrunite cumulativ pentru ca o aparență să fie creatoare de drept:

să existe o eroare comună și invincibilă (a), subdobânditorul să fie de

bună-credință (b) și actul încheiat între proprietarul aparent și terțul de

bună-credință să fie cu titlu oneros (c).

Eroarea comună și

invincibilă constă în percepția tuturor părților, respectiv atât a vânzătorului,

cât și a cumpărătorului asupra lipsei vreunei cereri de restituire a imobilului

ce a făcut obiectul vânzării.

Primăria Municipiului

Cluj-Napoca nu a fost învestită cu soluționarea vreunei cereri de restituire

nici înainte, nici după expirarea termenului de decădere prevăzut în art. 22

alin. (1), astfel că imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, a rămas în

percepția părților ca fiind în proprietatea Statului Român și administrarea

Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, liber de orice sarcini.

Eroarea comună și

invincibilă creată rezultă din probațiunea administrată în fața primei

instanțe, răspunsul la interogatoriile luate Consiliului Local al Municipiului

Cluj-Napoca prin primar, precum și imposibilitatea reclamantei intimate de a face

dovada înregistrării Notificării din 26 octombrie 2001 la Primăria Municipiului

Cluj-Napoca.

Buna-credință a

recurentei, în calitate de cumpărător, cât și al pârâtului Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca este prezumată de lege și rezultă din probațiunea

administrată: răspunsurile la interogatoriile luate părților, lipsa vreunui

demers din partea reclamantei, precum și încheierea vânzării printr-o procedură

publică și cu respectarea prevederilor legale, a Legii nr. 550/2002.

Actul încheiat între proprietarul

aparent și terțul subdobânditor a fost cu titlu oneros. Prețul vânzării

apartamentului nr. 5 cu cote părți aferente a fost stabilit prin negociere

directă, prin luarea în considerare a gradului de uzură, precum și a

investițiilor efectuate, conform dispozițiilor Legii nr. 550/2002 și a fost

achitat integral, astfel cum rezultă din Adeverința emisă de Municipiul

Cluj-Napoca Direcția Economică din 2006.

În sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri poate

acoperi atât bunurile actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în

virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță de a

beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a i se

recunoaște un drept proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi

considerat ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea Europeană a

stabilit în mai multe cauze faptul că exigențele art. 1 al Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în al cumpărătorului de

bună-credință.

Cererea de recurs

este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la

Legea nr. 550/2002 și la Legea nr. 10/2001.

declarat, pârâta F.E. susține următoarele critici:

Prin acțiunea

formulată, reclamanta a solicitat constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prevalându-se de

Notificarea din 2001 expediată către Consiliul Local, fără a exista vreo dovadă

că notificarea a fost comunicată acestei autorități. Mai mult, în evidențele

Consiliul Local nu s-a întocmit vreun dosar de revendicare cu privire la acest

imobil, care figura, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

ca imobil nerevendicat, liber de sarcini și notări în cartea funciară.

În contextul acestei

stări de fapt, pârâtul Consiliul Local a fost de totală bună-credință,

contractele de vânzare-cumpărare fiind legal încheiate.

Imobilul a fost

trecut în proprietatea statului român cu titlu valabil, fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950.

Ca temei legal în

promovarea acțiunii introductive, reclamanta invocă prevederile Legii nr.

10/2001, deci, implicit și art. 45 din acest act normativ. Buna-credință a

recurentei este dovedită, iar dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost

respectate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru a preveni încheierea

actelor de înstrăinare, reclamanta avea obligația de a notifica toți chiriașii,

pentru a nu cumpăra apartamentele pe care le dețineau în baza contractelor

închiriere.

Cererea de recurs nu

cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.

C.) L. formulează următoarele critici:

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a

reclamantei.

În susținerea acestei

excepții, recurenta arată că reclamanta nu a făcut dovada că este unica moștenitoare

a proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu.

Pe fondul cauzei,

recurenta arată că, atâta timp cât nu a fost declanșată procedura

administrativă prealabilă și obligatorie, prin înregistrarea în termen legal a

notificării la unitatea deținătoare - Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca -, reclamanta nu se poate prevala de prevederile art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, pe care-și întemeiază cererea.

Instanța de apel a

interpretat greșit prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci

când a apreciat că, în cauză, nu are nici un fel de relevanță buna-credință.

Așa cum rezultă din cuprinsul acestui articol, buna-credință nu are relevanță

în constatarea nulității absolute doar în situația prevăzută de art. 2 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. Or, imobilul în litigiu a fost preluat de

stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Se mai arată că actul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credință, după expirarea

termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar la momentul

vânzării, bunul nu figura pe lista imobilelor revendicate, aspect care reiese

și din Sentința civilă nr. 4255 din 21 mai 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca,

prin care Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost obligat să încheie

cu recurenta contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.

Recurenta nu a

cunoscut intenția reclamantei de a revendica imobilul, până la data citării în

prezentul litigiu. Nu a fost notificată de reclamantă nici anterior, nici

ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce dovedește buna

sa credință în perfectarea actului de vânzare-cumpărare.

În plus, nulitatea

vânzării făcută de un proprietar aparent nu duce la nulitatea actului

subsecvent cu titlu oneros, încheiat de un dobânditor de bună-credință.

Recurenta susține că

sunt aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanta

fiind îndreptățită numai la măsuri reparatorii în echivalent.

Cererea de recurs

este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

declarat, pârâtul R.A. critică decizia instanței de apel pentru următoarele

motive:

Deși intimata a

înregistrat la B.E.J. B.M. Notificarea din 26 octombrie 2001, la data semnării

contractului de vânzare-cumpărare, reprezentanții Consiliul Local al

Municipiului Cluj nu au comunicat că ar exista o notificare în sensul Legii nr.

10/2001, deoarece această notificare nu a fost niciodată înregistrată în

evidențele consiliului local.

Atât cumpărătorul,

cât și vânzătorul au fost de bună-credință, ambii având convingerea că imobilul

este liber de orice sarcini. Nu există nicio probă care să dovedească

contrariul, iar dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 instituie o

procedură prealabilă, care se declanșează printr-o notificare înregistrată de

persoana îndreptățită la deținătorul imobilului, în speță Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca.

Intimata nu a făcut

dovada înregistrării notificării la unitatea deținătoare, nu deține un număr de

înregistrare al notificării emis de autoritatea competentă sau de vreo altă

instituție abilitată a statului, deși sarcina probei în acest sens îi revenea

cu precădere.

Cererea de recurs nu

cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.

declarat, intervenientul T.I. formulează următoarele critici:

Decizia Curții de

Apel Cluj este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii,

întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, ci ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În prezenta cauză

trebuie aplicat principiul aparenței în drept, ce protejează subdobânditorul de

bună-credință, acesta fiind în concordanță cu exigențele art. 1 din Protocolul

nr. 1, impunându-se respectarea principiului securității raporturilor juridice

nu doar în cazul fostului proprietar, ci și în acela al cumpărătorilor de

bună-credință.

Este real că există o

hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în Dosarul nr. 179/117/2008 al

Tribunalului Cluj, dar prin acea hotărâre s-a dispus restituirea în favoarea reclamantei

doar a apartamentelor libere, iar pentru cele vândute, ce au făcut obiectul

acelui dosar, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent. Chiar dacă o

instanță de judecată a stabilit că reclamanta poate beneficia de prevederile

Legii nr. 10/2001 deoarece nu ar putea să-i fie imputat acesteia faptul că

executorul judecătoresc nu a comunicat notificarea înregistrată, acest lucru nu

poate influența soluția din acest dosar, deoarece în cauză trebuie analizate

condițiile în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare a căror

anulare s-a solicitat.

Instanța de apel nu a

verificat dacă notificarea a fost primită de Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca, luând în considerare doar copia unui borderou trimis de executorul

judecătoresc, fără să existe dovada de comunicare a notificării și fără să

existe dovada că acea notificare a ajuns la unitatea deținătoare a imobilului,

căreia se presupune că ar fi fost adresată.

Curtea de Apel a

interpretat probele în mod greșit, pentru a dispune anularea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în mod legal, încercând să sugereze că este culpa

vânzătorului că nu a înregistrat notificarea pentru imobilul în litigiu sub un

număr distinct, față de dosarul privitor la imobilul de pe str. ... .

Pe de altă parte, din

notificarea de care se prevalează reclamanta nu rezultă imobilul pe care îl

solicită. Or, art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 specifică faptul că

notificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului imobil a

cărui restituire se cere, prevedere reiterată și în Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001.

Se observă din

notificare că reclamanta a identificat eronat imobilul atât din punct de vedere

al situării administrative, cât și din cel al situației de carte funciară.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de apel a apreciat că reclamanta poate să invoce prevederile

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În interpretarea acestui articol,

procedurile administrative și judiciare trebuie să fie efective, în sensul că

atât unitatea deținătoare, cât și chiriașii sau terții să cunoască că acest

imobil este revendicat.

Din toate probele din

dosar rezultă că, în cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L. sunt aplicabile

prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care arată că în cazul în

care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995 persoana

îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

Toate circumstanțele

cauzei conduc la ideea valabilității depline a Contractului de

vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2003, nefiind incident nici un motiv de

nulitate. Imobilul a fost înstrăinat cu bună-credință, bună-credință care

reiese din necomunicarea notificării și din lipsa oricărei informații despre o

revendicare a acestui imobil.

În plus,

buna-credință este prezumată de legislația civilă, revenind reclamantei sarcina

de a dovedi că pârâții au fost de rea-credință, primind notificarea și

cunoscând că imobilul a fost revendicat. Or, o astfel de probă nu s-a făcut.

Nici motivul de

nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, invocat de reclamantă

prin precizarea la acțiune depusă la dosarul de fond, nu este întemeiat.

Astfel, reclamanta invocă nulitatea absolută a contractelor de vânzare

cumpărare raportat la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995,

deși art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 a fost modificat anterior

încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a

solicitat a fi constatată, prin art. 65 din O.U.G. nr. 288/2000 privind

protejarea monumentelor istorice, publicată în M. Of. nr. 616/2000.

Cererea de recurs nu

cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.

Prin întâmpinarea

formulată, reclamanta K.M.J. a invocat excepția nulității recursurilor

formulate de pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, F.E., B.

(fostă C.) L. și de intervenientul T.I.

Făcând aplicarea

prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge această

excepție, întrucât o parte din motivele invocate prin recursurile declarate de

acești pârâți pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi

circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ. și grupând criticile care se

regăsesc în recursurile declarate în cauză pentru a le răspunde prin

considerente comune, Înalta Curte reține următoarele:

Prin motivele de

recurs ale tuturor pârâților este invocată greșita interpretare a prevederilor

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sub mai multe aspecte și anume:

a. Recurenții susțin

că sancțiunea nulității absolute devine aplicabilă doar în cazul existenței

unei proceduri administrative sau judiciare pe rol, situație neîndeplinită în

cauză, deoarece nu a fost emisă o dispoziție în temeiul acestei legi, nu a fost

stabilită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea

imobilului în litigiu și nici nu s-a probat înregistrarea notificării formulate

pentru imobilul în litigiu în evidențele Consiliului Local al Municipiului

Cluj-Napoca.

Art. 22 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 nu este incident în ceea ce privește ipoteza prevăzută de

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 deoarece se referă strict la faptul că,

prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândește dată

certă, producând un efect întreruptiv de prescripție și făcând dovada deplină

în ceea ce privește respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1).

b. Recurenții susțin

greșita interpretare a prevederilor acestui articol și pentru faptul că, în

aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel ar fi

trebuit să respingă cererea reclamantei de constatare a nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare deoarece părțile contractante au fost de

bună-credință (susținere întemeiată pe argumente vizând necomunicarea de către

reclamantă a notificării către vânzători și cumpărători, pe considerentele

Sentinței civile nr. 4255 din 21 mai 2003 pronunțată de Judecătoria

Cluj-Napoca, potrivit cărora imobilul nu a fost revendicat) și este aplicabil

principiul erorii comune și invincibile (recurenții indicând probele care

susțin existența unei erori comune în cauză).

Criticile nu sunt

fondate.

Potrivit art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Sub sancțiunea nulității absolute, până la

soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de

prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (...) bunurilor imobile - terenuri

și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi."

Din cuprinsul normei

citate, rezultă, într-adevăr, că sancțiunea nulității absolute intervine numai

în cazul înstrăinărilor bunurilor imobile notificate, efectuate după

declanșarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare, și înainte de

finalizarea acestora.

Însă, contrar celor

susținute de recurenți, în cauză, o astfel de procedură administrativă cu

privire la imobilul în litigiu a fost declanșată.

Astfel, la data de 26

octombrie 2001, la B.E.J. M.B., a fost înregistrată Notificarea din 26

octombrie 2001, formulată de reclamantă, având ca obiect imobilul în cauză.

Instanța de apel a

stabilit, pe baza probelor administrate că această notificare a fost comunicată

pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Susținerile formulate

de recurenți în sensul neînregistrării notificării în evidențele acestui pârât

vizează situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată

din probele administrate, și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac

a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi

exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse

controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care

permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a

interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost, în mod expres, abrogate

prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În plus, reclamanta

și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în condițiile art. 22 din Legea nr.

10/2001 pentru declanșarea procedurii administrative, formulând în termen o

notificare cu privire la imobilul în litigiu, pe care a înregistrat-o la

executorul judecătoresc. Pretinsa neînregistrare a acestei notificări

(comunicată de executor, potrivit considerentelor instanței de apel,

fundamentate pe dovezile administrate) în evidențele entității deținătoare nu

poate fi imputată reclamantei și nu poate prejudicia drepturile de care aceasta

beneficiază.

Dacă, în aplicarea

prevederilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată

face dovada în fața oricărei autorități a respectării termenului prevăzut la

alin. (1) al aceluiași articol, cu atât mai mult, ea face dovada declanșării

procedurii administrative de restituire.

Prin urmare, în

verificarea legalității interpretării art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

din perspectiva celorlalte motive de recurs formulate, Înalta Curte pornește de

la premisa că acest articol este incident în cauză, obiectul cererii de chemare

în judecată reprezentându-l pretențiile reclamantei de constatare a nulității

absolute a unor acte juridice în legătură cu imobilul care a făcut obiectul

unei notificări și care a fost înstrăinat ulterior declanșării procedurii

administrative reglementată de Legea nr. 10/2001.

b. Instanța de apel a

făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001.

Așa cum rezultă din

conținutul acestui articol, pentru ca sancțiunea nulității absolute să

intervină este necesar ca acte juridice, de natura celor menționate în text și

având ca obiect bunuri imobile - terenuri și/sau construcții, notificate

potrivit Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după declanșarea procedurilor

administrative și, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora.

Legiuitorul nu a

particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

buna-credință drept o cauză de înlăturare a sancțiunii nulității absolute.

Prin urmare, în mod

corect, instanța de apel a reținut că atitudinea subiectivă a părților la

încheierea acelor juridice, ori principiile aplicabile în materia nulității, ca

sancțiune a actelor juridice, nu sunt incidente în cauză. Pentru pronunțarea

nulității absolute în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate

anterior, pe care norma specială le conține.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte nu va analiza acele motive de recurs și argumentele

care le susțin și care vizează buna-credință a părților, principiul aparenței

de drept, eroarea comună ori efectele nulității actului principal asupra

actului oneros, subsecvent, încheiat cu bună-credință.

Din aceleași motive

nu vor fi analizate nici susținerile formulate de recurenta SC F. SRL vizând

buna sa credință la încheierea actului juridic, rezultată din încheierea

vânzării printr-o procedură publică și cu respectarea prevederilor Legii nr.

550/2002.

În plus, față de

criticile comune menționate anterior, Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca invocă nelegalitatea deciziei recurate pentru greșita soluționare a

excepției lipsei capacității de folosință a recurentului și pentru

interpretarea eronată a prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, în raport de care recurentul susține că reclamanta nu face

dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001 (această din urmă critică regăsindu-se și în recursul

declarat de pârâta B.L.).

Criticile nu sunt

fondate.

Cât timp, recurentul

apare drept parte în contractele a căror nulitate se cere a fi constatată în

cauză, și față de prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect

instanța de apel a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Recurenta a făcut

dovada, prin actele de stare civilă că este moștenitoarea proprietarilor

tabulari ai imobilului în litigiu: N.C. (născută S.C.), N.S. și N.K.

(căsătorită K.).

Așa cum rezultă din

certificatele de deces, N.S. și N.C. (căsătorită K.) au fost copii lui N.G. și

N.C. (născută S.C., potrivit extrasului după registrul stării civile pentru

căsătoriți din anul 1882). Reclamanta este fiica lui N.S., astfel cum rezultă

din certificatul de naștere.

În conformitate cu

prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, persoana care înțelege să uzeze de

procedura reglementată prin acest act normativ trebuie să facă dovada dreptului

de proprietate asupra imobilului solicitat și, eventual, a calității sale de

moștenitor al fostului proprietar. Acest text se coroborează cu cel al art. 3

alin. (1) lit. a) și al art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care

sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ,

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite.

În lipsa unor

prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada calității de

moștenitor se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în

materia succesiuni care permit această dovadă prin acte de stare civilă.

Prin urmare, Înalta

Curte va respinge criticile formulate prin motivele de recurs depuse de pârâții

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și B.L. vizând nerespectarea

prevederilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește calitatea

reclamantei de moștenitoare a foștilor proprietari tabulari ai imobilului în

litigiu.

Prin recursul

declarat, pârâta F.E. susține că imobilul în litigiu a fost trecut în

proprietatea statului român cu titlu valabil, fiind îndeplinite condițiile

prevăzute de Decretul nr. 92/1950.

Critica nu este

fondată.

Valabilitatea

titlului statului trebuie analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr.

213/1998 care califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Or, Constituția din

anul 1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea

în art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naționalizării și care

nu concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naționalizare menționat.

Tot astfel, art. 8

din Constituția în vigoare la acea dată prevedea cu titlu de principiu că

proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege. Textele

constituționale ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepție de

vreme ce derogau de la principiul garantării proprietății, permițând pierderea

dreptului de proprietate prin naționalizare. Însă, excepțiile sunt de strictă

interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii de bunuri

decât cele expres prevăzute de art. 11, este nelegală.

Nu în ultimul rând,

Decretul nr. 92/1950 încălca dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât, prin

raportare la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act

normativ nu putea naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu

privire la imobilul în litigiu.

Recurenții F.E., B.

L. și T.I. formulează, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și critici

legate de aplicarea ori interpretarea eronată a prevederilor art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Aceste critici nu pot

fi primite de instanța de recurs deoarece dispozițiile legale menționate nu au

reprezentat cauza acțiunii civile formulate în cauză, reclamanta neînțelegând

să-și întemeieze pretențiile pe dispozițiile art. 45 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, orice susțineri legate de modul în care instanța de apel ar fi

trebuit să interpreteze și să aplice aceste prevederi legale nu învestesc, în

mod legal, instanța de recurs cu analiza lor.

Prin recursurile

formulate, pârâta SC F. SRL și intervenientul T.I. susțin nelegalitatea

deciziei recurate și pentru nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în ceea

ce privește drepturile cumpărătorului de bună-credință și securitatea

raporturilor juridice.

Înalta Curte va

analiza numai criticile formulate în acest sens de recurenta SC F. SRL

deoarece, față de natura cererii de intervenție formulată - aceea de

intervenție accesorie - și de dispozițiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. și

art. 56 C. proc. civ., în lipsa unor critici similare în recursul declarat de

partea în favoarea căreia a intervenit - pârâta B.L. -, intervenientul

accesoriu T.I. nu sesizează, în mod legal, instanța de recurs cu analiza

acestor susțineri.

Prin decizia

pronunțată nu au fost încălcate normele convenționale europene și nici

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea principiului securității

raporturilor juridice și analiza noțiunii de „bun" în sensul celor

menționate prin motivele de recurs au fost realizate de instanța europeană în

cauze având ca obiect acțiuni în revendicare, în care ambele părți se prevalau

de existența unui bun, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză însă,

pârâții nu pot invoca norma europeană în sensul indicat prin motivele de

recurs, cât timp Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 1 din

Protocol 1 adițional la Convenție nu recunoaște dreptul de a deveni

proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale

părților. Acestea nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului lor de

proprietate câtă vreme nu demonstrează existența dreptului. Altfel spus, art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a obține un

bun.

Or, pentru

considerentele anterior expuse, recurenta nu putea deveni titulara unui drept

de proprietate as