ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1231/2013

Prin recursul declarat, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca formulează următoarele critici: Nu este legală soluția de respingere a excepției lipsei capacității de folosință a recurentului, față de prevederile art. 21 și art. 23 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale. Așa cum rezultă din aceste dispoziții legale, Consiliul Local nu poate sta în judecată ca pârât, întrucât nu este titular al drepturilor și obligațiilor ce decurg din raportul de drept în litigiu, neavând capacitate de folosință. Această capacitate de folosință aparține, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, unității administrativ-teritoriale. Recurentul susține că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat în cauză dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Sancțiunea nulității absolute devine aplicabilă doar în cazul existenței unei proceduri administrative sau judiciare pe rol, situație neîndeplinită în speță. Atâta timp cât nu a fost declanșată procedura de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001, cât nu a fost emisă o dispoziție în temeiul acestei legi, nefiind stabilită nici eventuala calitate de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu, nu se poate solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Împrejurarea, reținută de instanța de apel, că ambele notificări au fost trimise în aceeași zi, nu acoperă culpa reclamantei pentru neînregistrarea și celei de-a doua notificări de care se prevalează. Mai mult, potrivit considerentelor Sentinței civile nr. 4255 din 21 mai 2003, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, imobilul nu a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001, proprietar fiind Statul Român în administrarea operativă a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca. În plus, vânzarea făcută de un proprietar aparent, al cărui titlu este nul, nu lovește de nulitate și actul subsecvent, principiul „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis", care guvernează efectul nulității față de terți, fiind înlăturat de buna-credință a acestora. Prin urmare, cel ce dobândește dreptul de proprietate cu titlu oneros și de bună-credință, nu mai poate fi emis. În consecință, atâta timp cât unitatea deținătoare nu a fost învestită cu soluționarea notificării de care se prevalează reclamanta, contractele de vânzare-cumpărate au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind astfel, incidente sancțiunea nulității absolute prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și interdicția de înstrăinare reglementată prin acest text de lege. Recurentul mai arată că reclamanta nu face dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Motivele de recurs formulate nu cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate.

Pârâta SC F. SRL critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive: Nici la data încheierii Contractului de asociere din 2000, nici la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 2005, și nici la data încheierii Contractului în formă autentică, niciuna din părțile contractante - recurenta și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca - nu au avut cunoștință despre intenția fostei proprietare tabulare de a revendica imobilul. Notificarea înregistrată la B.E.J. B.M. din 26 octombrie 2001 nu a fost niciodată înregistrată la unitatea deținătoare, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Ca urmare, Contractul de vânzare-cumpărare din 2005 s-a încheiat cu respectarea tuturor pozițiilor legale în vigoare, precum și cu stricta respectare a procedurii prevăzută de lege pentru vânzarea acestor spații aflate în proprietatea statului. Sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este incidență în cauză. Rațiunea pentru care legiuitorul a instituit această sancțiune este aceea de a împiedica modificarea situației juridice a imobilului ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și care face obiectul procedurilor administrative și, după caz, judiciare de restituire, sub aspectul indisponibilizării acestuia. Art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este incident în ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Art. 22 alin. (4) se referă strict la faptul că, prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândește dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripție și făcând dovada deplină în ceea ce privește respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1). O astfel de notificare, deși cu dată certă, fără a fi însă și înregistrată la Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, nu poate, în mod obiectiv, învesti unitatea deținătoare cu soluționarea ei. Instanța de apel consideră, în mod injust, că este lipsită de relevanță împrejurarea că, la momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoștință despre depunerea notificării. Este, astfel, lipsită de orice efecte juridice buna-credință a părților la momentul încheierii contractului, precum și eroarea comună în care acestea s-au aflat. Nu se poate ignora incidența condițiilor erorii comune și invincibile (error pmunis facit ius), ca mijloc originar de dobândire a dreptului de proprietate. Sub acest aspect, este relevantă și trebuie supusă analizei buna-credință a părților la încheierea actului juridic a cărui anulare se solicită, chiar dacă sancțiunea este prevăzută de o lege specială. Trei condiții trebuiesc întrunite cumulativ pentru ca o aparență să fie creatoare de drept: să existe o eroare comună și invincibilă (a), subdobânditorul să fie de bună-credință (b) și actul încheiat între proprietarul aparent și terțul de bună-credință să fie cu titlu oneros (c). Eroarea comună și invincibilă constă în percepția tuturor părților, respectiv atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorului asupra lipsei vreunei cereri de restituire a imobilului ce a făcut obiectul vânzării. Primăria Municipiului Cluj-Napoca nu a fost învestită cu soluționarea vreunei cereri de restituire nici înainte, nici după expirarea termenului de decădere prevăzut în art. 22 alin. (1), astfel că imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, a rămas în percepția părților ca fiind în proprietatea Statului Român și administrarea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, liber de orice sarcini. Eroarea comună și invincibilă creată rezultă din probațiunea administrată în fața primei instanțe, răspunsul la interogatoriile luate Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca prin primar, precum și imposibilitatea reclamantei intimate de a face dovada înregistrării Notificării din 26 octombrie 2001 la Primăria Municipiului Cluj-Napoca. Buna-credință a recurentei, în calitate de cumpărător, cât și al pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca este prezumată de lege și rezultă din probațiunea administrată: răspunsurile la interogatoriile luate părților, lipsa vreunui demers din partea reclamantei, precum și încheierea vânzării printr-o procedură publică și cu respectarea prevederilor legale, a Legii nr. 550/2002. Actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor a fost cu titlu oneros. Prețul vânzării apartamentului nr. 5 cu cote părți aferente a fost stabilit prin negociere directă, prin luarea în considerare a gradului de uzură, precum și a investițiilor efectuate, conform dispozițiilor Legii nr. 550/2002 și a fost achitat integral, astfel cum rezultă din Adeverința emisă de Municipiul Cluj-Napoca Direcția Economică din 2006. În sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri poate acoperi atât bunurile actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea Europeană a stabilit în mai multe cauze faptul că exigențele art. 1 al Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în al cumpărătorului de bună-credință. Cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la Legea nr. 550/2002 și la Legea nr. 10/2001.

Prin recursul declarat, pârâta F.E. susține următoarele critici: Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prevalându-se de Notificarea din 2001 expediată către Consiliul Local, fără a exista vreo dovadă că notificarea a fost comunicată acestei autorități. Mai mult, în evidențele Consiliul Local nu s-a întocmit vreun dosar de revendicare cu privire la acest imobil, care figura, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ca imobil nerevendicat, liber de sarcini și notări în cartea funciară. În contextul acestei stări de fapt, pârâtul Consiliul Local a fost de totală bună-credință, contractele de vânzare-cumpărare fiind legal încheiate. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului român cu titlu valabil, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950. Ca temei legal în promovarea acțiunii introductive, reclamanta invocă prevederile Legii nr. 10/2001, deci, implicit și art. 45 din acest act normativ. Buna-credință a recurentei este dovedită, iar dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost respectate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Pentru a preveni încheierea actelor de înstrăinare, reclamanta avea obligația de a notifica toți chiriașii, pentru a nu cumpăra apartamentele pe care le dețineau în baza contractelor închiriere. Cererea de recurs nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.

Pârâta B. (fostă C.) L. formulează următoarele critici: Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei. În susținerea acestei excepții, recurenta arată că reclamanta nu a făcut dovada că este unica moștenitoare a proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu. Pe fondul cauzei, recurenta arată că, atâta timp cât nu a fost declanșată procedura administrativă prealabilă și obligatorie, prin înregistrarea în termen legal a notificării la unitatea deținătoare - Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca -, reclamanta nu se poate prevala de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe care-și întemeiază cererea. Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci când a apreciat că, în cauză, nu are nici un fel de relevanță buna-credință. Așa cum rezultă din cuprinsul acestui articol, buna-credință nu are relevanță în constatarea nulității absolute doar în situația prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. Or, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Se mai arată că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credință, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar la momentul vânzării, bunul nu figura pe lista imobilelor revendicate, aspect care reiese și din Sentința civilă nr. 4255 din 21 mai 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost obligat să încheie cu recurenta contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu. Recurenta nu a cunoscut intenția reclamantei de a revendica imobilul, până la data citării în prezentul litigiu. Nu a fost notificată de reclamantă nici anterior, nici ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce dovedește buna sa credință în perfectarea actului de vânzare-cumpărare. În plus, nulitatea vânzării făcută de un proprietar aparent nu duce la nulitatea actului subsecvent cu titlu oneros, încheiat de un dobânditor de bună-credință. Recurenta susține că sunt aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind îndreptățită numai la măsuri reparatorii în echivalent. Cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

Prin recursul declarat, pârâtul R.A. critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive: Deși intimata a înregistrat la B.E.J. B.M. Notificarea din 26 octombrie 2001, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, reprezentanții Consiliul Local al Municipiului Cluj nu au comunicat că ar exista o notificare în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece această notificare nu a fost niciodată înregistrată în evidențele consiliului local. Atât cumpărătorul, cât și vânzătorul au fost de bună-credință, ambii având convingerea că imobilul este liber de orice sarcini. Nu există nicio probă care să dovedească contrariul, iar dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă, care se declanșează printr-o notificare înregistrată de persoana îndreptățită la deținătorul imobilului, în speță Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Intimata nu a făcut dovada înregistrării notificării la unitatea deținătoare, nu deține un număr de înregistrare al notificării emis de autoritatea competentă sau de vreo altă instituție abilitată a statului, deși sarcina probei în acest sens îi revenea cu precădere. Cererea de recurs nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate.

Prin recursul declarat, intervenientul T.I. formulează următoarele critici: Decizia Curții de Apel Cluj este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci ale art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În prezenta cauză trebuie aplicat principiul aparenței în drept, ce protejează subdobânditorul de bună-credință, acesta fiind în concordanță cu exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1, impunându-se respectarea principiului securității raporturilor juridice nu doar în cazul fostului proprietar, ci și în acela al cumpărătorilor de bună-credință. Este real că există o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în Dosarul nr. 179/117/2008 al Tribunalului Cluj, dar prin acea hotărâre s-a dispus restituirea în favoarea reclamantei doar a apartamentelor libere, iar pentru cele vândute, ce au făcut obiectul acelui dosar, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent. Chiar dacă o instanță de judecată a stabilit că reclamanta poate beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 deoarece nu ar putea să-i fie imputat acesteia faptul că executorul judecătoresc nu a comunicat notificarea înregistrată, acest lucru nu poate influența soluția din acest dosar, deoarece în cauză trebuie analizate condițiile în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat. Instanța de apel nu a verificat dacă notificarea a fost primită de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, luând în considerare doar copia unui borderou trimis de executorul judecătoresc, fără să existe dovada de comunicare a notificării și fără să existe dovada că acea notificare a ajuns la unitatea deținătoare a imobilului, căreia se presupune că ar fi fost adresată. Curtea de Apel a interpretat probele în mod greșit, pentru a dispune anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în mod legal, încercând să sugereze că este culpa vânzătorului că nu a înregistrat notificarea pentru imobilul în litigiu sub un număr distinct, față de dosarul privitor la imobilul de pe str… Pe de altă parte, din notificarea de care se prevalează reclamanta nu rezultă imobilul pe care îl solicită. Or, art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 specifică faptul că notificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului imobil a cărui restituire se cere, prevedere reiterată și în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Se observă din notificare că reclamanta a identificat eronat imobilul atât din punct de vedere al situării administrative, cât și din cel al situației de carte funciară. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că reclamanta poate să invoce prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În interpretarea acestui articol, procedurile administrative și judiciare trebuie să fie efective, în sensul că atât unitatea deținătoare, cât și chiriașii sau terții să cunoască că acest imobil este revendicat. Din toate probele din dosar rezultă că, în cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L. sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care arată că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995 persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent. Toate circumstanțele cauzei conduc la ideea valabilității depline a Contractului de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2003, nefiind incident nici un motiv de nulitate. Imobilul a fost înstrăinat cu bună-credință, bună-credință care reiese din necomunicarea notificării și din lipsa oricărei informații despre o revendicare a acestui imobil. În plus, buna-credință este prezumată de legislația civilă, revenind reclamantei sarcina de a dovedi că pârâții au fost de rea-credință, primind notificarea și cunoscând că imobilul a fost revendicat. Or, o astfel de probă nu s-a făcut. Nici motivul de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, invocat de reclamantă prin precizarea la acțiune depusă la dosarul de fond, nu este întemeiat. Astfel, reclamanta invocă nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare raportat la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, deși art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 a fost modificat anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, prin art. 65 din O.U.G. nr. 288/2000 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în M. Of. nr. 616/2000. Cererea de recurs nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate. Prin întâmpinarea formulată, reclamanta K.M.J. a invocat excepția nulității recursurilor formulate de pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, F.E., B. (fostă C.) L. și de intervenientul T.I. Făcând aplicarea prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge această excepție, întrucât o parte din motivele invocate prin recursurile declarate de acești pârâți pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ. și grupând criticile care se regăsesc în recursurile declarate în cauză pentru a le răspunde prin considerente comune, Înalta Curte reține următoarele: Prin motivele de recurs ale tuturor pârâților este invocată greșita interpretare a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sub mai multe aspecte și anume: a. Recurenții susțin că sancțiunea nulității absolute devine aplicabilă doar în cazul existenței unei proceduri administrative sau judiciare pe rol, situație neîndeplinită în cauză, deoarece nu a fost emisă o dispoziție în temeiul acestei legi, nu a fost stabilită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu și nici nu s-a probat înregistrarea notificării formulate pentru imobilul în litigiu în evidențele Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca. Art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este incident în ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 deoarece se referă strict la faptul că, prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândește dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripție și făcând dovada deplină în ceea ce privește respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1). b. Recurenții susțin greșita interpretare a prevederilor acestui articol și pentru faptul că, în aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel ar fi trebuit să respingă cererea reclamantei de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare deoarece părțile contractante au fost de bună-credință (susținere întemeiată pe argumente vizând necomunicarea de către reclamantă a notificării către vânzători și cumpărători, pe considerentele Sentinței civile nr. 4255 din 21 mai 2003 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, potrivit cărora imobilul nu a fost revendicat) și este aplicabil principiul erorii comune și invincibile (recurenții indicând probele care susțin existența unei erori comune în cauză). Criticile nu sunt fondate. Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (...) bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi." Din cuprinsul normei citate, rezultă, într-adevăr, că sancțiunea nulității absolute intervine numai în cazul înstrăinărilor bunurilor imobile notificate, efectuate după declanșarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora. Însă, contrar celor susținute de recurenți, în cauză, o astfel de procedură administrativă cu privire la imobilul în litigiu a fost declanșată. Astfel, la data de 26 octombrie 2001, la B.E.J. M.B., a fost înregistrată Notificarea din 26 octombrie 2001, formulată de reclamantă, având ca obiect imobilul în cauză. Instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate că această notificare a fost comunicată pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Susținerile formulate de recurenți în sensul neînregistrării notificării în evidențele acestui pârât vizează situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost, în mod expres, abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În plus, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru declanșarea procedurii administrative, formulând în termen o notificare cu privire la imobilul în litigiu, pe care a înregistrat-o la executorul judecătoresc. Pretinsa neînregistrare a acestei notificări (comunicată de executor, potrivit considerentelor instanței de apel, fundamentate pe dovezile administrate) în evidențele entității deținătoare nu poate fi imputată reclamantei și nu poate prejudicia drepturile de care aceasta beneficiază. Dacă, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada în fața oricărei autorități a respectării termenului prevăzut la alin. (1) al aceluiași articol, cu atât mai mult, ea face dovada declanșării procedurii administrative de restituire. Prin urmare, în verificarea legalității interpretării art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva celorlalte motive de recurs formulate, Înalta Curte pornește de la premisa că acest articol este incident în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată reprezentându-l pretențiile reclamantei de constatare a nulității absolute a unor acte juridice în legătură cu imobilul care a făcut obiectul unei notificări și care a fost înstrăinat ulterior declanșării procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001. b. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Așa cum rezultă din conținutul acestui articol, pentru ca sancțiunea nulității absolute să intervină este necesar ca acte juridice, de natura celor menționate în text și având ca obiect bunuri imobile - terenuri și/sau construcții, notificate potrivit Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după declanșarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora. Legiuitorul nu a particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credință drept o cauză de înlăturare a sancțiunii nulității absolute. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a reținut că atitudinea subiectivă a părților la încheierea acelor juridice, ori principiile aplicabile în materia nulității, ca sancțiune a actelor juridice, nu sunt incidente în cauză. Pentru pronunțarea nulității absolute în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate anterior, pe care norma specială le conține. Pe cale de consecință, Înalta Curte nu va analiza acele motive de recurs și argumentele care le susțin și care vizează buna-credință a părților, principiul aparenței de drept, eroarea comună ori efectele nulității actului principal asupra actului oneros, subsecvent, încheiat cu bună-credință. Din aceleași motive nu vor fi analizate nici susținerile formulate de recurenta SC F. SRL vizând buna sa credință la încheierea actului juridic, rezultată din încheierea vânzării printr-o procedură publică și cu respectarea prevederilor Legii nr. 550/2002. În plus, față de criticile comune menționate anterior, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca invocă nelegalitatea deciziei recurate pentru greșita soluționare a excepției lipsei capacității de folosință a recurentului și pentru interpretarea eronată a prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care recurentul susține că reclamanta nu face dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (această din urmă critică regăsindu-se și în recursul declarat de pârâta B.L.). Criticile nu sunt fondate. Cât timp, recurentul apare drept parte în contractele a căror nulitate se cere a fi constatată în cauză, și față de prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Recurenta a făcut dovada, prin actele de stare civilă că este moștenitoarea proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu: N.C. (născută S.C.), N.S. și N.K. (căsătorită K.). Așa cum rezultă din certificatele de deces, N.S. și N.C. (căsătorită K.) au fost copii lui N.G. și N.C. (născută S.C., potrivit extrasului după registrul stării civile pentru căsătoriți din anul 1882). Reclamanta este fiica lui N.S., astfel cum rezultă din certificatul de naștere. În conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, persoana care înțelege să uzeze de procedura reglementată prin acest act normativ trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat și, eventual, a calității sale de moștenitor al fostului proprietar. Acest text se coroborează cu cel al art. 3 alin. (1) lit. a) și al art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada calității de moștenitor se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia succesiuni care permit această dovadă prin acte de stare civilă. Prin urmare, Înalta Curte va respinge criticile formulate prin motivele de recurs depuse de pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și B.L. vizând nerespectarea prevederilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește calitatea reclamantei de moștenitoare a foștilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu. Prin recursul declarat, pârâta F.E. susține că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului român cu titlu valabil, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950. Critica nu este fondată. Valabilitatea titlului statului trebuie analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998 care califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat. Or, Constituția din anul 1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea în art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naționalizării și care nu concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naționalizare menționat. Tot astfel, art. 8 din Constituția în vigoare la acea dată prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege. Textele constituționale ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepție de vreme ce derogau de la principiul garantării proprietății, permițând pierderea dreptului de proprietate prin naționalizare. Însă, excepțiile sunt de strictă interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii de bunuri decât cele expres prevăzute de art. 11, este nelegală. Nu în ultimul rând, Decretul nr. 92/1950 încălca dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât, prin raportare la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Recurenții F.E., B. L. și T.I. formulează, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și critici legate de aplicarea ori interpretarea eronată a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Aceste critici nu pot fi primite de instanța de recurs deoarece dispozițiile legale menționate nu au reprezentat cauza acțiunii civile formulate în cauză, reclamanta neînțelegând să-și întemeieze pretențiile pe dispozițiile art. 45 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, orice susțineri legate de modul în care instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze și să aplice aceste prevederi legale nu învestesc, în mod legal, instanța de recurs cu analiza lor. Prin recursurile formulate, pârâta SC F. SRL și intervenientul T.I. susțin nelegalitatea deciziei recurate și pentru nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în ceea ce privește drepturile cumpărătorului de bună-credință și securitatea raporturilor juridice. Înalta Curte va analiza numai criticile formulate în acest sens de recurenta SC F. SRL deoarece, față de natura cererii de intervenție formulată - aceea de intervenție accesorie - și de dispozițiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. și art. 56 C. proc. civ., în lipsa unor critici similare în recursul declarat de partea în favoarea căreia a intervenit - pârâta B.L. -, intervenientul accesoriu T.I. nu sesizează, în mod legal, instanța de recurs cu analiza acestor susțineri. Prin decizia pronunțată nu au fost încălcate normele convenționale europene și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea principiului securității raporturilor juridice și analiza noțiunii de „bun" în sensul celor menționate prin motivele de recurs au fost realizate de instanța europeană în cauze având ca obiect acțiuni în revendicare, în care ambele părți se prevalau de existența unui bun, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cauză însă, pârâții nu pot invoca norma europeană în sensul indicat prin motivele de recurs, cât timp Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale părților. Acestea nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului lor de proprietate câtă vreme nu demonstrează existența dreptului. Altfel spus, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a obține un bun. Or, pentru considerentele anterior expuse, recurenta nu putea deveni titulara unui drept de proprietate as