ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1494/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1494/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. 3316/1285/2011, reclamanta SC F.D.C.I.

SRL, în contradictoriu cu pârâții G.P. și H.A. a solicitat obligarea pârâților,

în solidar, la plata sumei de 147.058,57 lei reprezentând valoarea îmbogățirii

fără cauză, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1929 din 2 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul

nr. 3316/1285/2011 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC

F.D.C.I. SRL în contradictoriu cu pârâții G.P. și H.A., care au fost obligați

să plătească, în solidar, reclamantei suma de 127.372,3 lei cu titlu de

despăgubiri, precum și suma de 9.163,44 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin Sentința civilă nr. 88/2006 pronunțată

de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 7434/117/2005 a fost admisă acțiunea civilă

formulată de reclamanții G.P. și H.A. împotriva pârâților L.D.R., L.R. și SC

F.D.C.I. SRL și, în consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a

reclamantei H.A. și a defunctei H.E.M., pârâtul L.R., autentificat sub nr. 217

din 28 februarie 2003 de BNP K.A.B. cu privire la imobilul construcție situat

în Cluj-Napoca, str. I., jud. Cluj înscris în CF Cluj x1 nr. top x2; s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. și a defunctei

H.E.M. și L.R. autentificat sub nr. 1048/ 21 aprilie 2004 de BNP C.D.C. având ca

obiect dreptul special de folosință asupra imobilului înscris în CF Cluj x1 nr.

top x2 compus din curte și grădină în suprafață de 369 stjp, echivalentul a

1328 mp; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între pârâtul L.R., prin mandatar L.D.R. și pârâta SC F.D.C.I. SRL,

autentificat sub nr. 2276 din 8 iulie 2003 de BNP M.L. având ca obiect imobilul

înscris în CF Cluj x1 nr. top x2, constând din construcție și drept de

superficie pe teren; s-a dispus rectificarea CF Cluj x1 Cluj prin radierea

înscrierilor din coala B 14-16, 19-22 coala C și restabilirea situației

anterioare.

Prin aceeași hotărâre

a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC F.D.C.I. SRL

pentru constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 217 din 28 februarie 2003, precum și a mandatului acordat

de L.R. mamei sale L.D.R., pentru înstrăinarea imobilului situat în

Cluj-Napoca, str. I.

Prin Decizia civilă

nr. 317/A din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate

apelurile declarate de pârâții L.R. și SC F.D.C.I. SRL împotriva Sentinței

civile nr. 88 din 26 februarie 2008, astfel încât la momentul pronunțării

acestei hotărâri, soluția primei instanțe a rămas definitivă. Prin Decizia nr.

434 din 27 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost

respinse recursurile declarate de pârâții L.R. și SC F.D.C.I. SRL împotriva

hotărârii pronunțate în stadiul procesual al apelului.

A mai reținut

instanța că, reclamanta SC F.D.C.I. SRL a avut calitatea de proprietar al

imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I. de la data de 8 iulie 2003, când a

cumpărat imobilul de la L.R. și până la momentul soluționării definitive a

litigiului având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil, respectiv 19 noiembrie

2008.

În intervalul de timp

în care imobilul s-a aflat în proprietatea reclamantei, aceasta a asigurat

servicii de pază ale imobilului, fiind încheiate cu SC T.S. SA contractele

privind prestarea serviciilor de pază nr. 1004 din 11 mai 2004 și nr. 1188 din

27 iulie 2005. Conform art. 5 din contractul nr. 1004 din 11 mai 2004 prețul

serviciilor de pază a fost stabilit la 936 euro/lună + TVA, ulterior, prin

actul adițional din 1 martie 2005 prețul fiind modificat la suma de 756

euro/lună + TVA. Obiectul acestui contract l-a reprezentat asigurarea

serviciilor de pază prin asigurarea unui post de pază cu program de lucru 24

ore din 24. Conform art. 5 din contractul din 27 iulie 2005 prețul serviciilor

prestate a fost stabilit la 42 euro/lunar + TVA, iar obiectul acestui din urmă

contract l-a reprezentat numai monitorizarea imobilului și intervenția rapidă

în vederea legitimării și reținerii persoanelor aflate în perimetrul supravegheat.

Față de aceste

considerentele, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este fondată în

parte, numai în ceea ce privește pretenția constând în restituirea

cheltuielilor necesare făcute pentru paza bunului și pentru plata impozitelor.

Restul pretențiilor formulate, deși conform clauzelor contractuale încheiate cu

prestatorul serviciului de pază, au legătură cu paza imobilului, totuși în

cauză nu s-a dovedit în mod efectiv că toate cheltuielile pretinse, aferente

utilităților, au avut o legătură cu paza bunului, astfel că în temeiul

dispozițiilor art. 1345 C. civ. s-a dispus obligarea pârâților G.P. și H.A. să

plătească, în solidar, reclamantei numai suma de 127.372,3 lei cu titlu de

despăgubiri.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1929 din 2 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj au

declarat apel H.A. și G.P. solicitând admiterea apelului, anularea sentinței

instanței de fond, prin admiterea excepției necompetenței materiale a

Tribunalului Specializat Cluj, iar pe fondul cauzei, admiterea apelului,

modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca

neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 143/2013 din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul și a trimis cauza spre

competentă soluționare Judecătoriei Cluj-Napoca, iar prin Decizia nr. 2113 din

10 iunie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei

SC F.D.C.I. SRL, fiind casată decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În rejudecare, Curtea

de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia civilă nr. 85 din 26 ianuarie 2015 a respins apelul declarat de

apelanții-pârâți H.A. și G.P. împotriva Sentinței civile nr. 1929 din 02 iulie

2013, pronunțată în Dosarul nr. 3316/1285/2011 al Tribunalului Specializat

Cluj, pe care i-a obligat să plătească intimatei-reclamante SC F.D.C.I. SRL

suma de 5580 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, urmare a constatării nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, reclamanta SC F.D.C.I. SRL a

fost evinsă, respectiv a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în Cluj-Napoca, str. I. și, în același timp a luat naștere obligația de

garanție a vânzătorului.

Ca efect al

obligației de garanție, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului

cheltuielile necesare și utile pe care acesta le-a făcut în legătură cu acel

bun, obligație care este impusă de dispozițiile art. 1345 C. civ. Deoarece de

aceste cheltuieli profită terțul evingător, în cazul de față pârâților, aceștia

sunt ținuți să-l despăgubească pe cumpărător cu valoarea acestor cheltuieli,

chiar dacă între aceștia nu a existat un raport juridic direct.

Cheltuielile necesare

sunt cele făcute pentru conservarea bunului, astfel că, pentru a intra în

categoria acestor cheltuieli este necesar ca în lipsa acestora conservarea

bunului să nu poată fi realizată. Cheltuielile utile sunt acelea care, deși nu

sunt necesare, au ca efect sporul de valoare sau creșterea gradului de

utilitate a bunului, iar din această perspectivă instanța de apel a apreciat că

sumele pretinse de reclamantă se încadrează în categoria cheltuielilor

necesare.

De asemenea și

cheltuielile pentru plata impozitului reprezintă cheltuieli necesare, deoarece

în lipsa plății acestora conservarea bunului nu ar fi fost posibilă, existând

posibilitatea ca, în vederea executării silite a obligației de plată a acestor

impozite, bunul să facă obiectul unei executări silite care este incompatibilă

cu conservarea bunului, ori împrejurarea că în raport de calitatea

proprietarului imobilului valoarea impozitului este diferită, această

împrejurare deși reală nu poate fi opusă reclamanților.

Pe de altă parte, instanța

de apel a reținut că prin declararea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, ca efect al restituirii prestațiilor și repunerii părților

în situația anterioară se impune restituirea cheltuielilor avansate cu plata

impozitului imobilului, ori din perspectiva transpunerii juridice a părților în

situația anterioară perfectării actului anulat se impune restituirea

cheltuielilor legate de plata impozitului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, pârâții G.P. și H.A. au declarat recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii

extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, modificarea hotărârii

recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Criticile

recurenților se referă la faptul că cele două instanțe au avut în vedere

obligația de garanție reglementată de dispozițiile art. 1345 C. civ.,

constatând că aceste cheltuieli profită pârâților, în calitate de terți

evingători, fiind astfel ținuți să-l despăgubească pe cumpărătorul evins, iar

instanța de apel a reținut și îmbogățirea fără justă cauză legat de plata

impozitului, constatând că intimata a fost de bună-credință și a avansat

cheltuielile necesare conservării bunului.

În opinia

recurenților această motivare este contradictorie, subzistând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru că, pe de o parte, reține că

pârâții s-au îmbogățit fără justă cauză, iar pe de altă parte reține că plata

impozitului era necesară pentru ca intimata - proprietar aparent - să nu fi

fost executată silit, astfel că, din motivarea hotărârilor nu rezultă în ce

constă îmbogățirea fără justă cauză.

O altă critică se

referă la faptul că instanța de apel nu a analizat critica privind obligarea

pârâților la plata în solidar a sumei de 127.372,3 lei, deși intimata a

solicitat instanței - prin precizarea de acțiune depusă la termenul din 1

noiembrie 2011 - obligarea la plata despăgubirilor în cote egale și nici nu a

arătat care este motivul pentru care intimata, în calitate de creditor, ar fi

îndreptățită să ceară oricărei părți executarea integrală a prestației care

formează obiectul obligației raportat și la faptul că pârâții au devenit

coproprietari asupra imobilului în cote egale.

În acest sens,

recurenții consideră că instanța trebuia să soluționeze procesul raportându-se

la obiectul acestuia, astfel cum a fost precizat de către reclamantă prin

acțiunea sa, instanța neputând depăși limitele cadrului procesual stabilit de

către reclamantă, în scopul de a acorda mai mult sau mai puțin decât s-a cerut,

după cum nu poate da nici altceva decât s-a cerut, motiv de recurs reglementat

de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică

vizează pretenția reclamantei constând în restituirea cheltuielilor necesare

făcute pentru paza bunului și pentru plata impozitelor, în condițiile în care

actul de dobândire al intimatei a fost desființat retroactiv, constatându-se

astfel că nu a fost niciodată proprietar, iar în ceea ce privește obligarea la

plata impozitului, instanța de apel în mod greșit a menținut această soluție,

în contextul în care recurenții erau scutiți de la plata impozitului.

Prin întâmpinarea

depusă la data de 28 mai 2015, intimata-reclamantă SC F.D.C.I. SRL a solicitat

respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și

temeinică.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâții G.P. și H.A. este fondat

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în

considerarea următoarelor argumente:

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

În susținerea acestui

motiv de recurs, pârâții consideră că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii, întrucât instanța de apel cumulează condițiile celor două

temeiuri evocate, respectiv obligația de garanție pentru evicțiune și

îmbogățirea fără justă cauză.

Observând

considerentele deciziei atacate se constată că aceasta cuprinde motive

contradictorii, întrucât cele două instanțe și-au fundamentat soluțiile pe

obligația de garanție pentru evicțiune prevăzută de dispozițiile art. 1345 C.

civ., care este o obligație contractuală, iar îmbogățirea fără justă cauză este

întotdeauna subsidiară acțiunii contractuale, iar coexistența celor două

temeiuri este exclusă și prin urmare, trebuia analizată acțiunea pe temeiul

indicat, care presupunea verificarea unor condiții de admisibilitate.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei

legal. Din sinteza argumentării acestui motiv de recurs se poate observa că a

fost vizată ipoteza a doua a motivului de nelegalitate menționat.

În argumentarea

acestui motiv de recurs, recurenții consideră că instanța de apel nu a analizat

critica formulată în apel cu privire la obligarea pârâților la plata în solidar

a sumei de 127.372,3 lei, deși intimata a solicitat instanței - prin precizarea

de acțiune - obligarea la plata despăgubirilor în cote egale.

Din analiza

considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că într-adevăr instanța

de apel nu și-a fundamentat temeiul solidarității, nefiind cercetat acest motiv

de apel, instanța nearătând de unde rezultă obligația solidară pasivă

instituită în sarcina pârâților.

În acest sens, se

apreciază ca fiind fondate criticile formulate în cauză, având în vedere că din

considerentele deciziei pronunțate se constată că soluția de respingere a

apelului pârâților nu este susținută de probele din dosar, instanța de apel

nerespectând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită.

Așa fiind, Înalta Curte

constată că sunt fondate criticile dezvoltate de recurenți circumscrise

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sens

în care se impune completarea probatoriului în vederea unei interpretări

judicioase și coroborate a întregului material probator administrat în raport

de normele legale incidente, urmând ca celelalte critici evocate de părți să

fie analizate de către instanța de trimitere.

Pentru toate

argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și

(5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâții

G.P. și H.A. împotriva Deciziei civile nr. 85 din 26 ianuarie 2015 pronunțată

de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții G.P. și H.A. împotriva Deciziei civile nr. 85 din 26

ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, pe care o casează cu trimitere spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2015.

Procesat

de GGC - NN