ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2113/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1929 din 2 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC F.D.C.I. SRL în contradictoriu cu pârâții G.P. și H.A. și au fost obligați pârâții să plătească, în solidar, reclamantei suma de 127.372,3 RON cu titlu de despăgubiri, precum și suma de 9.163,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 88/2006 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 7434/117/2005 a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții G.P. și H.A. împotriva pârâților L.D.R., L.R. și SC F.D.C.I.

SRL și, în consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. și a defunctei H.E.M., cu pârâtul L.R., autentificat din 28 februarie 2003 de B.N.P. K.A.B. cu privire la imobilul construcție situat în Cluj-Napoca, str. I.M., jud. Cluj înscris în CF Cluj AA nr. top XX. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. și a defunctei H.E.M. și pârâtul L.R., autentificat din 21 aprilie 2004 de B.N.P. C.D.C. având ca obiect dreptul special de folosință asupra imobilului înscris în CF Cluj AA nr. top XX compus din curte și grădină în suprafață de 369 stjp, echivalentul a 1328 mp.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul L.R., prin mandatar L.D.R. și pârâta SC F.D.C.I. SRL, autentificat din 08 iulie 2003 de B.N.P. M.L. având ca obiect imobilul înscris în CF Cluj AA nr. top XX, constând din construcție și drept de superficie pe teren, totodată s-a dispus rectificarea CF Cluj AA Cluj prin radierea înscrierilor din coala B 14-16, 19-22 coala C și restabilirea situației anterioare. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC F.D.C.I. SRL pentru constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 februarie 2003, precum și a mandatului acordat de L.R.

mamei sale L.D.R., pentru înstrăinarea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I.M. Prin decizia civilă nr. 317/A din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții L.R. și SC F.D.C.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 88 din 26 februarie 2008, astfel încât la momentul pronunțării acestei hotărâri, soluția primei instanțe a devenit definitivă. Prin decizia nr. 434 din 27 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost respinse recursurile declarate de pârâții L.R. și SC F.D.C.I. SRL împotriva hotărârii pronunțate în stadiul procesual al apelului. A mai reținut prima instanță că reclamanta SC F.D.C.I. SRL a avut calitatea de proprietar al imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I.M.

de la data de 08 iulie 2003, când a cumpărat imobilul de la L.R., și până la momentul soluționării definitive a litigiului având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiat cu privire la acest imobil, respectiv 19 noiembrie 2008. În intervalul de timp în care imobilul s-a aflat în proprietatea reclamantei, aceasta a asigurat servicii de pază ale imobilului, fiind încheiate cu SC T.S. SA contractele privind prestarea serviciilor de pază din 11 mai 2004 și din 27 iulie 2005. Pentru serviciile prestate de către SC T.S. SA au fost emise facturi fiscale, iar reclamanta a achitat prețul acestora, valoarea totală a serviciilor de pază achitate de reclamantă în intervalul de timp în care imobilul s-a aflat în proprietatea sa, a fost de 50.868,24 RON, modul de calcul nefiind contestat de către pârâți.

De asemenea, reclamanta a dovedit că în intervalul de timp cât imobilul s-a aflat în proprietatea sa, a achitat impozitul aferent în cuantum total de 76.494,79 RON. Restul despăgubirilor pretinse de reclamantă, respectiv suma 19.686,45 RON reprezintă contravaloarea cheltuielilor de telefonie și de furnizare a apei și a energiei electrice pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. I.M. și care, conform susținerilor reclamantei, au fost efectuate în strânsă legătură cu serviciile de pază ale imobilului. Ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, reclamanta SC F.D.C.I. SRL a fost evinsă, respectiv a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului anterior identificat și, în același timp a luat naștere obligația de garanție a vânzătorului.

Calitatea de vânzători ai imobilului au avut-o pârâta H.A. și H.E.M., aceasta din urmă fiind antecesoarea pârâtului G.P., care au vândut, prin mandatar, imobilul în favoarea lui L.R., care la rândul său a vândut imobilul reclamantei din prezenta cauză. Ca efect al obligației de garanție, s-a reținut că vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare și utile pe care acesta Ie-a făcut în legătură cu acel bun, obligație care este impusă de dispozițiile art. 1345 C. civ. În raport de probatoriul administrat în cauză, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este fondată, în parte, numai în ceea ce privește pretenția constând în restituirea cheltuielilor necesare făcute pentru paza bunului și pentru plata impozitelor.

Restul pretențiilor formulate, deși conform clauzelor contractuale încheiate cu prestatorul serviciului de pază, au legătură cu paza imobilului, totuși în cauză nu s-a dovedit în mod efectiv că toate cheltuielile pretinse, aferente utilităților, au avut o legătură cu paza bunului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții H.A. și G.P., iar prin decizia civilă nr. 143/2013 din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul, a anulat sentința apelată și dispune trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Cluj-Napoca. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că prezumția de comercialitate, ca prezumție legală, este instituită prin art. 4 C. com.

și presupune că, exceptând cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, toate obligațiile unui comerciant au caracter comercial, indiferent de cauza obligației, contractuală sau delictuală. Prezumția poate fi răsturnată, fiind înlăturat caracterul comercial al actului, în următoarele cazuri: obligația asumată de către comerciant are o natură civilă, necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit, iar necomercialitatea trebuie să rezulte fără echivoc din chiar actul încheiat, caracterul necomercial trebuie să fie cunoscut și de către cocontractant. Obiectul acțiunii dedus judecății îl constituie o acțiune care este de natură civilă având ca obiect obținerea unei despăgubiri ca urmare a unui fapt juridic licit și care nu poate fi asimilat actelor și faptelor de comerț enumerate în art. 3 și 4 C. com., pentru a atrage competența de soluționare a tribunalului ca primă instanță.

Aceasta întrucât raporturile juridice dintre părți - despăgubiri rezultate dintr-un fapt juridic licit - sunt de natură civilă fiind înlăturată prezumția de comercialitate chiar dacă în cauză una din părți este o societate comercială. Așa fiind, s-a apreciat că litigiul nu poate fi considerat comercial, întrucât, conform dispozițiilor art. 3 pct. 1 și 2 C. com., actele unui comerciant cu privire la bunurile sale imobile, chiar dacă fac parte din fondul de comerț, sunt acte civile prin natura lor, iar în condițiile în care natura civilă a actelor juridice cu privire la imobile este prevăzută de lege, prezumția de comercialitate este înlăturată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC F.D.C.I.

SRL Cluj-Napoca, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea soluționării pe fond a apelului. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut că argumentele instanței de apel nu sunt susținute de textele legale incidente materiei, respectiv art. 4 și art. 56 C. com., având în vedere că, în calitate de comerciant, a efectuat operațiunea de achiziție a imobilului în cauză în exercitarea comerțului specific, probat fără echivoc de obiectul de activitate principal înscris în actele constitutive - constând în cumpărarea și vânzarea de bunuri imobiliare proprii - potrivit codului CAEN -6810, imobilul devenind, deci, element al fondului de comerț.

A mai arătat recurenta că, în calitate de comerciant, beneficiază de efectul prezumției de comercialitate al tuturor contractelor și obligațiunilor, reglementat de dispozițiile art. 4 C. com. Faptul juridic licit - îmbogățirea fără justă cauză, ca temei al obligației intimaților, nu excede acestei prezumții, comercialitatea rezultând din subordonarea cheltuielilor aferente conservării imobilului, aceluiași interes și scop comercial care a justificat însăși achizițonarea acestuia. întrucât a fost cumpărat în realizarea activității comerciale proprii, specifice, autorizate, operațiunile de conservare a bunului, fiind accesorii scopului comercial principal, sunt la rândul lor comerciale, astfel încât faptul juridic licit din care rezultă obligația de plată a intimaților este la rândul lui comercial.

În continuare, a susținut recurenta că nu s-a probat în speță nici ce-a de-a doua excepție de la prezumția de comercialitate a raportului obligațional, consacrată de dispozițiile art. 4 C. com. în sensul că, "dacă contrariul nu rezultă din însuși actul", ipoteză în care sarcina probei revine intimaților, ceea ce nu s-a realizat în speță. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Examinând critica referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței materiale, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de prima instanță s-a fundamentat pe interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, având în vedere natura comercială a litigiului și valoarea acestuia, excepția fiind însă greșit soluționată prin decizia recurată.

În ceea ce privește natura litigiului, Înalta Curte reține că în raport de dispozițiile art. 3 și 4 C. com., ce statuează atât asupra faptelor de comerț cât și asupra calității de comerciant, având în vedere și împrejurarea că imobilul a fost achiziționat în scopul revalorificării și implicit pentru obținerea unui profit de către societatea reclamantă, în mod greșit instanța de control judiciar a făcut interpretarea actului juridic dedus judecății, precum și interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale evocate, aspecte de natură a atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Este adevărat că art. 3 C. com.

face o enumerare a faptelor de comerț, care nu include vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile însă enumerarea prevăzută în textul aminitit nu este una limitativă ci exemplificativă. Totodată, art. 4 din același cod instituie prezumția de comercialitate pentru toate obligațiile comercianților cu excepția celor de natură civilă a căror necomercialitate rezultă chiar din actul săvârșit de comerciant. De asemenea, sunt de reținut și dispozițiile art. 56 C. com., potrivit cărora, dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Prin urmare, contrar celor reținute prin decizia recurată, este evident caracterul comercial al actului prin care reclamanta a dobândit imobilul, despăgubirile solicitate în prezenta cauză, rezultat al evicțiunii, având de asemenea caracter comercial, iar raportat la valoarea obiectului cererii care este mai mare de 100.000 RON, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în vigoare la data înregistrării acțiunii competența de soluționare a cauzei în primă instanță, revine tribunalului. Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC F.D.C.I. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 143/2013 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC F.D.C.I. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 143/2013 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2014.