ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 434/2010

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința nr. 88 din 26 februarie 2008, Tribunalul Cluj, secția civilă, sesizat prin declinare de competență de Judecătoria Cluj Napoca, a admis acțiunea formulată de reclamanții G.P. și H.A. în contradictoriu cu pârâții L.D.R., L.R. și SC F.D.C.I. SRL. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare : - cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. și a defunctei H.E.M. și L.R., autentificat sub nr. 217 din 28 februarie 2003 de B.N.P. K.A.B., cu privire la imobilul construcție situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, nr. top. 38. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A.

și a defunctei H.E.M. și L.R., autentificat sub nr. 1048 din 21 aprilie de B.N.P. C.D., C., având ca obiect dreptul special de folosință asupra imobilului înscris în C.F. Cluj, nr. top. 38, compus din curte și grădină în suprafață de 369 m., echivalentul a 1328 m.p. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare : - cumpărare încheiat între pârâtul L.R., prin mandatar L.D.R. și pârâta SC F.D.C.I. SRL, autentificat sub nr. 2276 din 8 iulie 2003 de B.N.P. M.L., având ca obiect imobilului înscris în C.F. Cluj, nr. top. 38, constând din construcție și drept de superficie pe teren. A dispus rectificarea C.F. Cluj prin radierea înscrierilor din coala B 14-16, 19-22 coala C și restabilirea situației anterioare.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC F.D.C.I. SRL. A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului G.P., a lipsei de interes în promovarea acțiunii, a prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, a lipsei de interes a pârâtei reconventionale și a inadmisibilitătii acțiunii. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei L.D.R. A obligat în solidar pârâții să plătească reclamanților cheltuielile de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a constituit proprietatea lui H.E. și S.E., fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. În cursul anului 1998, reclamanta H.A. și sora sa defunctă H.M.E., fiicele foștilor proprietari de C.F.

au încheiat contract de asistență juridică cu avocatul" L.N., soțul pârâtei L.D.R. și tatăl pârâtului L.R., pentru ca acesta să întreprindă demersurile necesare redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului. În contract s-a stabilit că L.N. urma să primească suma de 10.000.00 lei și să facă acte de administrare până la redobândirea integrală a imobilului, să negocieze despăgubiri cu Statul Român, iar după dobândirea proprietății să facă acte de administrare. La data de 28 iulie 1999, între defuncta H.M.E. și pârâta L.D.R. s-a încheiat contractul de comision, prin care pârâta era împuternicită să vândă imobilul la cumpărătorul pe care îl va găsi, la un preț care va conveni proprietarelor, dar nu mai puțin de 300.000 dolar SUA, în schimbul unui comision de 20%.

În cazul în care imobilul nu se vindea prin intermediul pârâtei, defuncta se obliga să-i plătească acesteia o sumă de 60.000 dolar SUA. La data de 14 februarie 2001, cele două surori semnează la Tel Aviv o procură specială, prin care o împuternicesc pe pârâta L.D.R. să vândă imobilul în numele lor și pentru ele cui va crede de cuviință și la prețul pe care îl va socoti potrivit. Prin sentința civilă nr. 5678/2000 a Judecătoriei Cluj Napoca, s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român și s-a dispus radierea dreptului de proprietate al statului și restabilirea situației anterioare de carte funciare. Tribunalul a mai reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A.

și a defunctei H.M.E., autentificat sub nr. 217 la 28 februarie 2003 la B.N.P. K.A.B., pârâta a vândut imobilului pârâtului L.R., la prețul de 18.750 dolari SUA, stabilit printr-o expertiză extrajudiciară. Prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară ale celor două surori, autentificat sub nr. 1048 la 21 aprilie 2004 4a B.N.P. C.D.C., pârâtul L.R. a dobândit dreptul special de folosință asupra terenului curte și grădină, pentru prețul de 2.000.000.000 lei. Prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat între pârâtul L.R., prin mandatar L.D.R. și pârâta SC F.D.C.I. SRL autentificat sub nr. 2276 din 8 mai 2003 la B.N.P. M.L., pârâtul L.R. a transmis pârâtei reconvenționale dreptul de proprietate asupra construcției și dreptul de superfîcie asupra terenului, pentru prețul de 400.000 lei.

Tribunalul a reținut că reclamantul G.P. are calitate procesuală activă și justifică un interes, deoarece este moștenitorul defunctei H.M.E. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a reținut că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție. Și pârâta SC F.D.C.I. SRL justifică un interes în promovarea cererii de constatare a simulației, care constă în păstrarea contractelor de vânzare-cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate. Pârâta L.D.R. are calitate procesuală pasivă, deoarece constatarea caracterului simulat al mandatului acordat de L.R. mamei sale a fost solicitată în contradictoriu și cu această pârâtă.

Tribunalul a mai constatat că acțiunea este admisibilă, deoarece nulitatea operează de drept, iar instanța esteD chemată doar să o constate. A mai reținut tribunalul, analizând probele administrate în cauză, că prețul stabilit prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 217/2003 și nr. 1048/2004 nu a fost serios, deoarece era disproporționat față de valoarea reală a imobilului. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2276/2003 este nul, în virtutea principiului quod nullum est, nullum producit efectum. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâta SC F.D.C.I. SRL, prin care a solicitat constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat și al mandatului acordat de pârâtul L.R.

mamei sale pentru vânzarea imobilului, tribunalul a reținut că nu s-a produs nici o probă în acest sens și nu s-a dovedit existența unui contract fictiv. Prin Decizia nr. 317/ A din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții L.R.I. și SC F.D.C.I. SRL și a luat act de renunțarea pârâtei L.D.R. la judecata apelului declarat împotriva aceleiași sentințe. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul L.R.I., instanța de apel a reținut că prețul de vânzare stabilit în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 217 la 28 februarie 2003 este un preț neserios, ceea ce rezultă și din faptul că numai după patru luni, L.R. a vândut imobilul pârâtei SC F.D.C.I.

SRL pentru prețul real și serios de 400.000 dolar SUA. Mandatara L.D.R. a profitat de faptul că proprietarele se aflau în Israel, fiind în vârstă și suferind de boli incurabile. Pentru că mandatara a profitat de starea de „constrângere în care se aflau proprietarele, contractul de vânzare - cumpărare încheiat între L.D.R. și fiul acesteia este nul absolut, deoarece s-a întemeiat pe o cauză ilicită. Mandatara putea să vândă construcția direct pârâtei SC F.D.C.I. SRL la prețul de 400.000 dolar SUA, dar a preferat să îl vândă mai întâi fiului său la un preț neserios, obținând un câștig în familie de 382.750 dolar SUA, ceea ce este contrar bunelor moravuri și ordinii publice. Instanța de apel a reținut că aceleași rațiuni juridice au justificat și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1048/2004 și nr. 2276/2003.

Soluția primei instanței privind excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului G.P., lipsei interesului reclamanților și prescripției dreptului la acțiune au fost menținute de instanța de apel, pentru aceleași considerente avute în vedere de tribunal. În ceea ce privește apelul declarat de pârâta SC F.D.C.I. SRL, instanța de apel a constatat că nu se poate reține existența simulației, actele încheiate între pârâții L.D.R. și L.R.I. fiind o operațiune de fraudare a intereselor proprietarilor. Instanța de apel a mai constatat că nu se poate reține buna credință a subdobânditoarei, deoarece aceasta cunoștea sau putea să cunoască faptul că același imobil a fost cumpărat cu patru luni înainte doar cu prețul de 18.750 dolar SUA.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții L.R.I. și SC F.D.C.I. SRL. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurentul L.R.I. a arătat că decizia este nelegală. Astfel, nu s-au respectat formele de procedură prevăzute de lege, deoarece nu a fost citat la efectuarea expertizei, iar instanța de apel, în lipsa dovezilor, a reținut că raportul de expertiză s-a întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ. Recurentul a mai arătat că ambele instanțe au încălcat art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și» libertăților fundamentale, sub aspectul principiului egalității armelor și refuzul dreptului la apărare, deoarece nu i s-a încuviințat audierea martorilor prin care să dovedească relațiile strânse dintre familia sa și proprietare și circumstanțele în care s-au încheiat contractele de vânzare -cumpărare.

De asemenea, recurentul critică faptul că practica judiciară invocată în ceea ce privește neseriozitatea prețului a fost respinsă, cu motivarea că aceasta nu constituie un izvor de drept. Cât privește contractul de vânzare - cumpărare ce a avut ca obiect terenul, recurentul a arătat că a făcut un serviciu proprietarelor, care erau obligate să îl vândă în termen de un, pentru a nu fi preluat de stat. Dat fiind situația juridică a terenului, nici o persoană nu l-ar fi cumpărat. Invocând doctrină și jurisprudență, recurentul a arătat că prețul vânzărilor nu a fost nesincer și că reclamantele au dat dovadă de rea credință prin introducerea cererii de chemare în judecată, deoarece au arătat că au cunoscut abia în anul 2005 că imobilul a fost vândut.

Recurenta SC F.D.C.I. SRL a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecății și a pronunțat o hotărâre care a făcut o greșită aplicare a legii și care cuprinde motive contradictorii. Acțiunea principală trebuia respinsă, deoarece mandatul dat de reclamanți pârâtei L.D.R., în care se menționa prețul înstrăinării de 300.000 dolar SUA a fost revocat prin mandatul ulterior, fără condiționare de preț. Reclamantele își invocă propria culpă, deoarece au împuternicit-o pe pârâtă să acționeze în numele lor, iar acțiunea nu se putea întemeia pe nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, ci numai pe contractul de mandat. Raportul juridic în temeiul căruia ar trebui să răspundă pârâta L.D.R.

nu se poate decela clar din hotărârea pronunțată, deoarece acesta este cel derivat din contractul de vânzare - cumpărare dintre reclamanți și fiul mandatarei, și nu cel dintre reclamanți și mandatară. Recurenta a mai arătat că nu a dat dovadă de rea-credință, deoarece nu avea de unde să cunoască prețul la care a avut loc prima înstrăinare. În ceea ce privește cererea reconvențională recurenta a arătat că probele dosarului duc la concluzia că tranzacția reală este cea dintre reclamanți și societatea comercială, cea "intermediară fiind fictivă. A mai arătat recurenta, că prețul înstrăinărilor care au avut loc în anul 2003 sunt serioase, ele fiind justificate de relațiile de prietenie și rudenie dintre părți și de existența mandatului și revocarea primului mandat, care conține o limitare a prețului.

Recursurile declarate nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul L.R.I., acesta permite încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Criticile formulate nu sunt, însă întemeiate. Recurentul susține că raportul de expertiză efectuat în cauză este lovit de nulitate, deoarece nu s-a făcut dovada că expertul l-ar fi convocat să participe la măsurători și constatări. Această critică este făcută omisso medio, deoarece în faza de judecată a apelului, L.R.I. nu a criticat acest aspect, deși în cererea de declarare a apelului se referă și la constatările raportului de expertiză. Or, în recurs, nu se poate analiza pentru prima oară o problemă care nu a fost supusă controlului jurisdicțional al instanței de apel.

Nici prin obiecțiunile la raportul de expertiză, depuse la dosar, recurentul - pârât nu a pretins că lucrarea s-a efectuat în lipsa sa, în condițiile în care nu ar fi fost convocat. De altfel, la termenul din 1 februarie 2006, Tribunalul Cluj a încuviințat efectuarea unei expertize de specialitate și a numit în cauză expertul în construcții,dar și câte un expert asistent pentru fiecare parte. Experții asistenți au participat la efectuarea lucrării de către expertul desemnat de instanță și au depus la dosar. propriile lor puncte de vedere. Nici critica referitoare la faptul că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția europeană nu este fondată.

Așa cum s-a arătat, la termenul din 1 februarie 2006 au fost încuviințate probatoriile solicitate de părți, inclusiv audierea martorilor C.D. și C.G., propuși de recurentul-pârât. După audierea acestor martori, recurentul a solicitat audierea a încă trei martori, iar la termenul din 12 aprilie 2006, prima instanță a respins cererile de completare a probatoriului formulate de L.R.I. și reclamanți, ca fiind neconcludente și inutile cauzei. Se constată că recurentului nu i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sub aspectul tratamentului procesual, prin comparație cu celelalte părți, deoarece în cauză a fost audiat un număr egal de martori pentru fiecare parte. De asemenea, nici dreptul la apărare nu a fost încălcat, deoarece recurentul - pârât a avut posibilitatea să formuleze apărări și să le dovedească.

Derularea procesului civil nu poate fi lăsată în exclusivitate la latitudinea părții, instanța de judecată, având și rolul de a cenzura probatoriul, în sensul de a încuviința doar acele solicitări, care, față de natura și obiectul pricinii sunt utile, pertinente și concludente. Nici critica referitoare la greșita înlăturare a practicii judiciare de către instanța de recurs nu este fondată, deoarece soluția pronunțată într-o anume cauză dedusă judecății are în vedere circumstanțele fiecărui caz în parte și dreptul aplicabil situației de fapt pe deplin stabilite. Nefondate sunt și criticile referitoare la neseriozitatea "prețului stabilit în contractele de înstrăinare încheiate între L.D.R., în calitate de mandatară a proprietarelor și L.R.I.

Este adevărat că doctrina și practica judiciară au statuat, ca principiu, că prețul nu poate fi caracterizat ca neserios, dacă, raportat la ansamblul clauzelor convenite și la calitatea părților, el apare ca o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător. Interpretarea dată prețului neserios este însă mult mai nuanțată și este lăsată la aprecierea instanței, deoarece prețul serios trebuie să poată constitui obiectul obligației cumpărătorului și o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate. Or, în cauză L.D.R. a acționat în calitate de mandatar al proprietarelor, iar relațiile speciale dintre mandatar și fiul acesteia nu pot fi transpuse proprietarelor, pentru a justifica evidenta disproporție între prețul stabilit în cele două contracte de vânzare - cumpărare și valoarea reală a bunurilor înstrăinate.

De aceea, nu prezintă importanță nici faptul că recurentul a făcut „un serviciu" reclamantelor pentru că a cumpărat terenul, deoarece aprecierea sa subiectivă cu privire la eventuala obligație de înstrăinare și lipsa cumpărătorilor nu este un element de natură a influenta validitatea tranzacției încheiate. Recursul declarat de pârâta SC F.D.C.I. SRL este, de asemenea, nefondat. Susține recurenta, că eventualele pretenții ale reclamanților nu puteau fi întemeiate decât pe contractul de mandat, iar nu pe contractul de vânzare - cumpărare, motiv pentru care instanța a schimbat natura actului dedus judecății și raportul juridic stabilit între părți. Această critică nu este fondată, deoarece instanțele de judecată au fost investite cu o cerere prin care reclamanții, proprietari ai imobilului în litigiu, au chemat în judecată pe mandatarul lor și pe subdobânditori pentru a se constata nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în frauda lor.

Prin urmare, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au urmărit să se desocotească cu mandatarul ales pentru modul în care acesta și-a îndeplinit obligațiile asumate, ci să desființeze actele juridice încheiate de mandat cu terțe persoane, în frauda intereselor lor. Existența unui mandat nu naște drepturi și obligații doar între mandant și mandatar, care pot fi clarificate pe calea unei acțiuni ce își are izvorul în contractul de mandat, ci și drepturi și obligații în raport cu terțele persoane. Aceste drepturi și obligații pot fi valorificate pe calea unei acțiuni specifice actului juridic încheiat între terț și mandatar, rațiunea fiind aceea că între mandant și terți se creează raporturi juridice directe, deoarece, în drept, terțul contractează cu mandantul și nu cu mandatarul.

Prin urmare, atât prima instanță, cât și instanța de apel au interpretat corect actele deduse judecății și s-au raportat la efectele raporturilor juridice existente între mandant, mandatar și terți. Nici critica referitoare la faptul că mandatul dat de reclamanți pârâtei L.D.R., în care se menționa prețul înstrăinării de 300.000 dolar SUA a fost revocat prin mandatul ulterior, fără condiționare de preț, nu este fondată. Într-adevăr, așa cum a reținut și prima instanță, la data de 14 februarie 2001, cele două surori H. au semnat o procură specială, prin care au împuternicit-o pe pârâta L.D.R. să vândă imobilul cui va crede de cuviință și la prețul pe care îl va socoti potrivit. Această procură nu este de natură a dovedi propria culpă a reclamantelor, așa cum susține recurenta, deoarece înscrisul invocat are caracterul unui mandat cu titlu gratuit, care naște în sarcina mandatarului obligația de diligentă.

Or, această obligație de diligentă și, pe cale de consecință, culpa mandatarului, se apreciază în funcție de diligenta pe care acesta ar depune-o în propriile sale treburi. Or, nu se poate reține că mandatara nu a avut cel puțin culpă în executarea împuternicirii sale, deoarece nici o probă din dosar nu a demonstrat că, în mod obișnuit, în aspectele care o privesc, manifestă atâta lipsă de diligentă încât să poată înstrăina bunuri la prețuri disproporționate față de valoarea acestora. Nefondată este și critica referitoare la faptul că recurenta nu a dat dovadă de rea - credință, deoarece nu avea de unde să cunoască prețul la care a avut loc prima înstrăinare, din moment ce în cartea funciară nu se fac astfel de înscrieri.

Este adevărat că în cartea funciară nu sunt menționate elementele care privesc prețul tranzacțiilor, dar în contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2276 din 8 iulie 2003 la B.N.P. M.L. există o clauză în care se menționează „că fac parte integrantă din prezentul contract următoarele anexe: extras C.F. (.), contract de vânzare-cumpărare din 28 februarie 2003 (.)". Cum în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 217 din 28 februarie 2003 este menționat că L.D.R. a înstrăinat construcțiile, în calitate de mandatar, fiului său, prețul tranzacției fiind de 18.750 dolar SUA, iar în cartea funciară, la data de 8 iulie 2003, asupra terenului era intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, L.R.

fiind înscris doar cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, este evident că recurenta - pârâtă avea toate datele pentru a cunoaște situația juridică incertă a imobilului. De aceea, acceptând să cumpere un imobil pentru care existau suficiente date din care să rezulte că mandatarul proprietarilor inițiali nu au acționat cu bună credință, și această pârâtă a dat dovadă de rea credință. Argumentul pârâtei că poziția sa de cumpărător de rea credință o pune în situație dificilă în raportul de desocotire cu vânzătorul, nu poate fi luat în considerare, deoarece la data încheierii tranzacției avea toate datele necesare privind situația juridică și și-a asumat consecințele actului juridic încheiat.

Sunt, de asemenea, nefondate criticile care privesc modul în care instanța de fond și de apel au soluționat cererea reconventională. Simulația este una dintre excepțiile de la principiul relativității actelor juridice și presupune operațiunea juridică prin care, printr-un act juridic public, aparent, se creează o altă situație juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat. Această figură juridică presupune fie negarea existenței actului public de către actul ascuns (actul fictiv), fie ascunderea adevăratei naturi sau a unui element al actului juridic (actul deghizat), fie ascunderea persoanelor între care se încheie în realitate actul juridic (interpunerea de persoane).

Este, prin urmare, de natura simulației, ca actul juridic public să nu reflecte voința reală a părților contractante, ceea ce nu este cazul în speță. În speță nu au existat operațiuni juridice oculte între părțile contractante, de natură a nega sau a schimba elementele actului juridic public, ci au existat înstrăinări succesive, menite a scoate bunul din patrimoniul proprietarilor inițiali și a-l valorifica la un preț avantajos pentru mandatar, Prin urmare, în mod corect instanțele au constatat că nu s-a făcut dovada că a existat simulația. În ceea ce privește criticile referitoare la seriozitatea „prețului din contractul încheiat între mandatară și fiul acesteia, ele sunt nefondate pentru aceleași argumente care au fost prezentate cu privire la acest aspect în analiza recursului declarat de recurentul - pârât L.R.I.

Față de cele expuse mai sus, ambele recursuri se vor privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare. În baza art. 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimații - reclamanți, reprezentând cheltuieli de transport, în cuantumul dovedit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții L.R.I. și SC F.D.C.I. SRL împotriva Deciziei nr. 317/ A din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă recurenții - pârâți L.R.I. și SC F.D.C.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1221 lei către intimații - reclamanți G.P. și H.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2010.