ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3161/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3161/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată inițial sub

nr. 6802/2005 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții B.L., B.A.V.C., B.G.E.,

D.F.C.D., L.S.C. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Cluj-Napoca prin

primar, Statul Român prin M.F.P. București, B.I., solicitând instanței, ca prin

hotărârea ce o va pronunța, să constate că apartamentul nr. 6 din imobilul

situat în mun. Cluj-Napoca, a fost preluat abuziv de către Statul Român în

sensul dispozițiilor art. 2 lit. g) sau h) din Legea nr. 10/2001 și să se

dispună restituirea în natură a acestuia către debitoarea reclamanților, pârâta

B.I. - unica moștenitoare a fostei proprietare tabulare B. (fostă R.) M., să se

constate că reclamanții în calitate de moștenitori ai defunctului B.V. sunt

titularii unui drept de creanță ca urmare a încheierii la data de 23 decembrie

1949 a unui antecontract de vânzare cumpărare intitulat „contract de

vânzare-cumpărare provizoriu” precum și a actului intitulat „contract de

vânzare-cumpărare” din data de 10 august 1950 corelativ obligației autoarei

pârâtei de a transmite proprietatea asupra prăvăliei din apartamentul

susmenționat, obligație care s-a transmis asupra succesoarei promitentei

vânzătoare, pârâta B.I., să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare, să se dispună radierea dreptului de proprietate

al Statului asupra imobilului din litigiu și intabularea dreptului de

proprietate în favoarea reclamanților.

În subsidiar s-a

solicitat ca, în situația în care se apreciază că nu este posibilă restituirea

în natură, să se dispună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent direct

în favoarea reclamanților.

Într-un prim ciclu

procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 2229 din 9 martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul

Cluj deoarece soluția asupra excepțiilor inadmisibilității petitului subsidiar

din acțiunea completată și a necompetenței materiale de soluționare a petitelor

1-4 a fost considerată greșită.

Cauza a parcurs un al

doilea ciclu procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 3769 din 17 iunie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a menținut Decizia civilă nr. 243

din 26 septembrie 2008 a Curții de Apel Cluj prin care s-a admis în parte

apelul reclamanților și a fost desființată în parte sentința civilă nr. 39 din

31 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj, trimițându-se cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, dar menținându-se dispozițiile sentinței referitoare la

respingerea capetelor de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive

și restituirea în natură a imobilului. S-a motivat că prima instanță a

soluționat în mod greșit procesul, fără a se pronunța cu privire la

antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanta Bojan Leonora și,

de asemenea, apreciind că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune

în privința petitelor având ca obiect stabilirea dreptului de creanță al

reclamanților și obligarea pârâtei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

În al treilea ciclu

procesual

,

prin sentința civilă nr. 84 nr. 07 februarie 2013, Tribunalul Cluj - Secția

civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Roman prin M.F.P. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții B.A.V.C.,

B.L., decedată în cursul procesului,acțiunea fiind continuată de B.A.V.C., B.G.E.,

L.S.C. și D.F.C.D., decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind

continuată de succesorii D.M. și D.R.O.V. în contradictoriu cu parații B.I.,

decedată în cursul procesului, continuată față de moștenitorul B.A.P. și

Municipiul Cluj-Napoca prin primar și în consecință:

- a fost obligat

pârâtul B.A.P. să încheie cu reclamanții act autentic de vânzare-cumpărare cu

privire la imobilul prăvălie spre stradă, înscris inițial, C.F. Cluj, în

suprafață de 54 mp și cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul

de expertiză întocmit de expert M.A., ca făcând parte din imobilul apartament,

actualmente înscris în, C.F. Cluj, în suprafață de 472,60 mp cu cota părți

indivize înscrisă în C.F. Cluj, în caz contrar sentința ținând loc de contract

autentic de înstrăinare.

Au fost respinse

restul pretențiilor reclamanților.

A fost respinsă

acțiunea civilă formulată de reclamanți în contradictoriu cu parații C.C.S.D.

și Statul Roman prin M.F.P. ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Împotriva menționatei

sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții B.A.V.C., B.G.E., D.M.,

L.S.C. și D.R.O.V.

Prin Decizia civilă nr.

34/A din 16 ianuarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în

parte apelul și a schimbat în parte sentința astfel: a fost obligat pe pârâtul B.A.P.

să încheie doar cu reclamantul B.A.V.C. act autentic de vânzare-cumpărare cu

privire la imobilul prăvălie spre stradă înscris inițial în C.F. Cluj, în

suprafață de 54 mp și cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul

de expertiză întocmit de expert M.A. ca făcând parte din imobilul apartament,

actualmente înscris în C.F. Cluj, în suprafață de 472,60 mp, cu cota parte

indiviză înscrisă în C.F. Cluj, în caz contrar hotărârea ținând loc de contract

autentic de vânzare - cumpărare, menținând restul dispozițiilor din sentința

apelată.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin prezenta acțiune

civilă, așa cum a fost completată, reclamanții urmăresc să obțină obligarea

pârâtului, ca succesor în drepturi al promitentei vânzătoare văduva lui B.M.,

născută R.M., la executarea în natură a obligațiilor asumate de aceasta prin

antecontracte de vânzare-cumpărare.

Cele două convenții

sub semnătură privată, inițiale, au suferit modificări determinate de apariția

Decretului nr. 92/1950 și a incidenței acestuia asupra imobilelor obiect al

convențiilor care au vizat stabilirea suportării riscului naționalizării

imobilelor respective și reducerea, în noul context, a prețului acestora. Prin

încheierea convențiilor sub semnătură privată ulterioare, părțile au

intenționat neechivoc să asigure executarea contractelor inițiale, fiind

reconfirmată astfel voința lor reală de a vinde și respectiv de a cumpăra

imobilele respective.

În speță, chiar după

apariția decretului de naționalizare părțile au înțeles să-și execute

obligațiile anterior asumate numai astfel putând fi interpretat faptul că

părțile vorbesc de încheierea „contractului definitiv” și plata prețului astfel

cum a fost redus de comun acord.

Această concluzie se

impune în lumina aplicării principiilor de interpretare a convențiilor

prevăzute de dispozițiile art. 977 și urm. C. civ., conform cărora actul

juridic se interpretează după voința reală a părților și nu după sensul literal

al termenilor, iar potrivit art. 982 C. civ., interpretarea clauzelor se

realizează sistematic, unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce

reiese din întregul act.

Or, atât în convenția

încheiată la data de 26 aprilie 1950, cu referire la cea din 21 februarie 1950,

cat și în convenția din data de 10 august 1950 cu referire la cea din 23

decembrie 1949, părțile contractante au arătat în mod expres că motivul

determinant al încheierii actelor juridice ulterioare a fost apariția Decretului

nr. 92/1950 și necesitatea stabilirii de comun acord, a părții care va suporta

riscul naționalizării și în ce măsură. Prin urmare, convențiile sub semnătură

privată ulterioare celor dintâi au reconfirmat intenția clară și fermă a

părților de a realiza vânzarea-cumpărarea imobilelor, chiar și în noile

condiții, ale naționalizării.

În acest sens, în

contractul semnat la data de 26 aprilie 1950 între B.L. (T.) și antecesoarea

pârâtului B.P.A., s-a prevăzut o reducere a prețului inițial al imobilului și

s-a stipulat că „dacă prăvălia va fi scutită de naționalizare, cumpărătoarea

B.L. (T.) rămâne proprietara acesteia”, „vânzătoarea își dă permisiunea

necondiționată ca dreptul de proprietate să fie intabulat în favoarea

cumpărătoarei”, „dacă imobilul n-ar fi scutit de naționalizare, pierderea

proprietății cade în sarcina cumpărătoarei”.

În același timp, în

contractul din data de 10 august 1950 încheiat între B.V. și antecesoarea

pârâtului B.P.A., s-a prevăzut reducerea prețului inițial cât și consimțământul

necondiționat și irevocabil al vânzătoarei la intabularea dreptului de

proprietate asupra imobilului în favoarea cumpărătorului.

Clauzele convențiilor

intervenite după naționalizarea imobilului trebuie interpretate în sensul că

părțile au prevăzut o condiție suspensivă, în sensul art. 1017 C. civ., care

constă în încetarea efectelor naționalizării („deznaționalizare”) și ieșirea

bunului din proprietatea statului.

Condiția suspensivă

s-a realizat prin emiterea Dispoziției nr. 9782 din 01 noiembrie  2007 a Primarului

municipiului Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei B.I. fiind restituită în natură o

parte din imobil, iar pentru o parte s-a propus acordarea de despăgubiri

bănești în condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

De altfel, aceste

aspecte au fost tranșate prin Decizia nr. 243/A/2008 a Curții de Apel Cluj și

confirmate de instanța de recurs prin Decizia civilă nr. 3768/2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în cel de-al doilea ciclu procesual, fiind astfel

obligatorii pentru instanța de rejudecare.

Este de remarcat că

pârâtul B.A.P. a promovat acțiunea civilă înregistrată sub nr. 1503/211/2011 la

Judecătoria Cluj-Napoca având ca obiect constatarea nulității absolute a celor

patru convenții sub semnătură privată pentru nevalabilitatea obiectului

convențiilor, nevalabilitatea semnăturii promitentei vânzătoare și cauza falsă,

cerere care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 14461 din 23 septembrie 2011

a Judecătoriei Cluj Napoca, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3/A/2012 a

Tribunalului Cluj și irevocabilă, prin neexercitarea căii de atac a recursului,

reținându-se valabilitatea încheierii acestor convenții, statuare care se

impune în prezentul litigiu cu autoritate de lucru judecat.

Este adevărat că în

prezenta cauză nu s-a invocat niciodată de către succesorul în drepturi al

proprietarei tabulare văduvă lui B.M., născută R.M., neplata prețului stipulat

în convențiile mai sus evocate, chiar mai mult decât atât, prin declarațiile

autentificate din 27 martie 2002 de B.N.P. J.E., autoarea pârâtului actual, B.I.,

a recunoscut irevocabil semnătura promitentei-vânzătoare și valabilitatea

convențiilor de vânzare-cumpărare încheiate cu autorii reclamanților la data de

26 aprilie 1950 și 10 august 1950, însă, în opinia Curții, contrar criticilor

reclamanților, aceste împrejurări nu sunt de natură să ducă la concluzia că la

momentul încheierii contractelor a operat efectul translativ al dreptului de

proprietate asupra imobilelor prin simplul acord de voințe al părților.

La momentul

încheierii convențiilor sub semnătură privată în Transilvania erau aplicabile

dispozițiile art. 17 și art. 18 din Decretul - Lege nr. 115/1938 care instituia

principiul efectului constitutiv de drepturi, conform căruia transferul

proprietății avea loc doar la data efectuării înscrierii în cartea funciară, cu

excepțiile prevăzute de art. 26 din același act normativ, ipoteze care nu se

regăsesc în speță.

În consecință, actele

juridice sub semnătură privată mai sus arătate încheiate între antecesorii

reclamanților și pârâtului au natura juridică a unor antecontracte de

vânzare-cumpărare sub condiție suspensivă, care nefiind acte autentice, nu au

fost în măsură să transmită dreptul de proprietate de la vânzător la

cumpărător, dar, în virtutea principiului conversiunii actului juridic, au dat

naștere unor obligații pentru aceștia, respectiv de a încheia în viitor

contractele în forma autentică impusă de lege.

În cauză s-a dispus

efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcții,

pentru a identifica imobilele obiect al antecontractelor, în ce măsură acestea

mai există, dacă sunt conforme cu descrierea din cartea funciară, care este

componența lor actuală și cine exercită posesia asupra acestora (filele 178-188

dosar fond).

Concluziile

raportului de expertiză tehnică judiciară, față de care părțile nu au formulat

obiecțiuni, au relevat faptul că prăvălia spre stradă cu dimensiuni de

aproximativ 54 mp, obiect al antecontractului inițial din 21 februarie 1950

modificat prin antecontractul din 26 aprilie 1950, intervenit între

antecesoarea pârâtului pe de o parte, și antecesoarea reclamantului B.A.V.C.,

pe de altă parte, este situată în prezent în cadrul magazinului cu 2 camere situat

în cadrul apartamentului, proprietar fiind pârâtul B.A.P.

În ce privește imobilul

obiect al antecontractului din 23 decembrie 1949, modificat prin contractul din

10 august 1950, încheiat între antecesoarea pârâtului pe de o parte și

antecesorul reclamanților B.V., pe de altă parte, prăvălia spre stradă cu dimensiuni

de aproximativ 93 mp, acesta este situat în cadrul apartamentului, magazinul cu

2 camere în folosința SC M. SRL.

Din concluziile

expertizei efectuate coroborate cu extrasele de carte funciară depuse la dosar,

reiese că actuala proprietară a acestui spațiu este SC Marimmo SRL, cu titlu de

cumpărare, de la fostul proprietar SC M.C. SRL, care la rândul său, l-a

cumpărat de la Primăria municipiului Cluj-Napoca.

Prin suplimentul la

raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de exp. M.A. s-a menționat că

în raportul de expertiză tehnică s-au pus în evidență în mod corect, în

conformitate cu prevederile S.T.A.S., suprafețele reale actuale ale

apartamentului, reprezentând S.U. = 62,63 mp SC = 92,97 mp. și cotele părți

indivize de 5,13/100 parte. În contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1950

se precizează vânzarea apartamentului „a cărui întindere este aproximativ 93 mp”

nefăcându-se nicio precizare legată de caracterul acestei suprafețe ca fiind

utilă sau construită.

În condițiile în care

actualul apartament identificat la inspecția la fața locului coincide cu

apartamentul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1950,

suprafața menționată în acest contract se identifică cu suprafața construită de

92,97 mp stabilită prin raportul de expertiză.

Există totuși

posibilitatea ca apartamentul să fi avut la data vânzării din 10 august 1950 o

altă componență, cu o altă suprafață față de cea actuală, prin extinderi în

cadrul actualelor apartamente, ce ar fi putut determina ca vânzătoarea să

înstrăineze 93 mp de suprafață utilă. Acest lucru se poate clarifica numai prin

verificări laborioase asupra operațiilor de dezmembrare efectuate în decursul

timpului asupra imobilului inițial din str. E.

Situația actuală

reală de C.F. a apartamentului nr. 6/2 este următoarea: C.F., apartament la

parter compus din: 1 magazin cu 2 camere, cu S.U. de 62,63 mp, SC de 92,97 mp

și cu P.I.C. de 5,13/100 parte înscrise în C.F.; (C.F.vechi), B7, dreptul de

proprietate cota de 5,13/100, pic aferente apartamentulul (filele 150-151).

Critica reclamanților

apelanți referitoare la faptul că prima instanță a hotărât în mod nelegal

obligarea pârâtului B.A.P. să încheie actul translativ de proprietate în formă

autentică cu toți reclamanții, deși prăvălia identificată a făcut obiectul unor

convenții ce nu au fost încheiate cu autorul B.V., convențiile privitoare la

acest imobil, din datele de 21 februarie 1950, respectiv 26 aprilie 1950, fiind

încheiate de promitenta-vânzătoare B.M. doar cu T.E. (B.) a fost apreciată de

Curte ca fiind întemeiată.

Având în vedere

natura juridică de antecontract de vânzare cumpărare a convenției sub semnătură

privată încheiată la data de 26 aprilie 1950 între antecesoarea pârâtului, văd.

Lui B.M., născ. R.M., pe de o parte și antecesoarea reclamantului, T.L. (căs.

B.) pe de altă parte, Curtea a constatat că actul juridic dă naștere în sarcina

promitentului vânzător a unei obligații de a face, respectiv de a încheia cu

promitentul cumpărător, în viitor, actul autentic de vânzare-cumpărare,

obligație pe care pârâtul în cauză este ținut să o îndeplinească, în calitate

de succesor în drepturi al promitentei vânzătoare, proprietar al imobilului

prin restituire, ca urmare a realizării condiției suspensive a încetării

efectelor naționalizării.

Astfel, în mod

nelegal, cu încălcarea principiului relativității efectelor contractului

potrivit căruia convențiile nu pot crea drepturi și obligații decât în privința

părților contractante, cu încălcarea normelor în materia devoluțiunii legale a

moștenirii, precum și nesocotirea certificatului de moștenitor din 03 martie 2011

rămas de pe urma defunctei B.E., din care rezultă cu claritate că unicul

moștenitor al acesteia este reclamatul B.A.V.C., tribunalul a dispus obligarea

pârâtului B.A.P. să încheie cu toți reclamanții act autentic de

vânzare-cumpărare cu privire la imobilul prăvălie spre stradă, înscris inițial

în C.F. colectivă Cluj, C.F. Cluj, în suprafață de 54 mp și cota indiviză de

4/100 parte, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A., ca

făcând parte din imobilul apartament.

Instanța de fond nu a

încălcat principiului disponibilității consacrat de prevederile art. 129 alin.

(6) C. proc. civ. și nu a acordat altceva decât s-a cerut întrucât reclamanții

nu au înțeles să învestească instanța cu soluționarea unei obligații de a face,

respectiv de obligare a pârâtului să încheie contractul de vânzare-cumpărare în

forma autentică.

Convenția sub

semnătură privată încheiată la data de 26 aprilie 1950 are natura juridică a

unui antecontract de vânzare-cumpărare sub condiție suspensivă, care nu a fost

aptă să transfere dreptul de proprietate de la promitenta vânzătoare la

promitenta cumpărătoare dar, în virtutea principiului conversiunii actului

juridic, a dat naștere unei obligații de a face, respectiv de a încheia în viitor

un contract în forma autentică impusă de lege, obligație pe care pârâtul este

ținut să o îndeplinească, în calitate de succesor în drepturi al promitentei

vânzătoare.

Contrar afirmațiilor

reclamanților-apelanți, aceștia nu au solicitat, prin cererea de chemare în

judecată completată, în mod expres suplinirea consimțământului pârâtei

inițiale, ci au cerut numai pronunțarea unei hotărâri care să tină loc de act

autentic translativ de proprietate.

Conform art. 5 alin.

(2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005

„În situația în care după încheierea unui

antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcții, una dintre părți

refuza ulterior sa încheie contractul, partea care și-a îndeplinit obligațiile

poate sesiza instanța competenta care poate pronunța o hotărâre care sa țină

loc de contract”.

Ținând seama de

interpretarea dată convenției sub semnătură privată și de prevederile legale

mai sus citate, Curtea constată că în mod legal, prima instanță a obligat

pârâtul la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare cu privire la

imobilul litigios, iar în caz contrar, adică al neexecutării voluntare a

obligației de a face, hotărârea va ține loc de contract autentic de vânzare -

cumpărare, suplinindu-se implicit consimțământul pârâtului la încheierea

contractului de vânzare cumpărare.

Mai mult decât atât,

în determinarea obligației de a face nu era necesară menționarea prețului în

actul de vânzare-cumpărare și nici a termenului înăuntrul căruia ar trebui să

fie adusă la îndeplinire această obligație deoarece prețul vânzării nu a fost

contestat niciodată de succesorul promitentei vânzătoare, din contră a fost

recunoscut de autoarea pârâtului prin declarație autentică, iar refuzul

încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică rezultă din

însăși atitudinea procesuală a pârâtului pe parcursul derulării prezentului

litigiu, aceea de respingere a prezentei acțiuni civile completate.

Motivul de apel al

reclamanților apelanți referitor la faptul că prima instanța a omis să

analizeze și să se pronunțe motivat asupra tuturor cererilor reclamanților

formulate cu prilejul dezbaterilor orale si dezvoltate prin concluziile scrise,

în ce privește prăvălia ce a făcut obiectul convențiilor încheiate la data de

23 decembrie  1949 și respectiv 10 august 1959 între promitenta-vânzătoare B.M.

și promitentul-cumpărător B.V., autorul comun al reclamanților apelanți,

apartamentul identificat în raportul de expertiză, a fost apreciat de Curte ca

fiind neîntemeiat.

Astfel, contrar

susținerilor reclamanților apelanți, Curtea a constatat că în ședința publică

din 10 ianuarie 2013 când tribunalul a dispus amânarea pronunțării pentru data

de 17 ianuarie 2013, reprezentanta reclamanților, av. I.N., după închiderea

fazei cercetării judecătorești și cu prilejul acordării cuvântului asupra

dezbaterilor pe fond a solicitat admiterea acțiunii, fără cheltuieli de

judecată, precum și, amânarea pronunțării hotărârii pentru a depune la dosar

dovada achitării diferenței de onorariu pentru expertiză și pentru a formula

concluzii scrise (filele 109-110 dosar fond).

La data de 17

ianuarie 2013 la dosarul cauzei s-au înregistrat concluziile scrise formulate

de reclamanți și expediate prin fax la 16 ianuarie 2013, orele 18:01, prin care

aceștia au solicitat admiterea acțiunii în sensul suplinirii consimțământului

pârâtului și pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare

cu privire la apartament, în temeiul dispozițiilor art. 1073-1077 C. civ., în

lumina principiului executării în natură a obligațiilor. Cu privire la

apartament, care nu se află în posesia vreunuia dintre pârâți, reclamanții au

solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic translativ

cu privire la toate drepturile care s-au aflat în patrimoniul promitentei

vânzătoare, R.M., văduva lui B.M., în sensul suplinirii consimțământului

pârâtului în temeiul dispozițiilor art. 1073 - 1077 C. civ., în lumina

principiului executării în natură a obligațiilor.

În dezvoltarea

acestei cereri, reclamanții au arătat că este adevărat că acest imobil, în mod

fraudulos și cu încălcarea esențială a legii, a fost înstrăinat de către

Primăria Cluj-Napoca către SC M.C. SRL, însă împrejurarea că acest bun imobil a

fost vândut unui terț nu este de natură a impieta asupra drepturilor

reclamanților de a obține executarea în natură a obligațiilor asumate de

promitenta cumpărătoare în cele două antecontracte de vânzare-cumpărare.

Prin urmare,

reclamanții apreciază că este perfect admisibilă constatarea transmiterii

drepturilor ce au existat în patrimoniul promitentei vânzătoare, R.M., văduva

lui B.M. cu privire la apartament, drept real care este susceptibil de a se

transforma în despăgubiri în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001

(filele 115-119 dosar fond).

Potrivit art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată

trebuie formulată de reclamant până la prima zi de înfățișare sau cu

încuviințarea instanței, până la termenul de judecată imediat următor primei

zile de înfățișare, iar n

erespectarea

de către reclamant a acestui moment procesual atrage sancțiunea decăderii.

Pârâtul poate renunța la invocarea decăderii prin consimțirea - expresă sau

tacită - la modificarea cererii după prima zi de înfățișare.

Curtea a constatat că

reclamanții au uzat, în primul ciclu procesual, de prevederile art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., prin completarea cererii introductive de instanță

înregistrată la data de 16 septembrie 2005 și prin extinderea acțiunii civile

înregistrată la data de 10 noiembrie  2005, termen la care a fost prima zi de

înfățișare (filele 25-32, fila 65, fila 66, Dosar nr. 6802/2005 a Tribunalului

Cluj).

Privind comparativ

petitul cererii introductive formulate de reclamanți având ca obiect pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire

la prăvălia din ap.6 din imobilul menționat, cu petitele formulate în cadrul

concluziilor scrise, respectiv de constatare a transmiterii drepturilor ce au

existat în patrimoniul promitentei vânzătoare, R.M., văduva lui B.M. cu privire

la ap. 6/2, drept real care este susceptibil de a se transforma în despăgubiri

în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001 și pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic translativ cu privire la toate drepturile care

s-au aflat în patrimoniul promitentei vânzătoare, Curtea a apreciat că prin

concluziile scrise reclamanții au formulat o veritabilă modificare a capătului

de cerere inițial.

Această modificare a

acțiunii introductive a fost considerată ca nelegală, fiind realizată peste termenul

prevăzut de lege, în cel de-al treilea ciclu procesual, în rejudecarea pe fond

a procesului și după momentul procesual al dezbaterilor și al punerii concluziilor

verbale pe fondul cauzei.

Astfel fiind, Curtea

a înlăturat acest motiv de apel, apreciind că prima instanță s-a pronunțat în

limitele învestirii sale, doar asupra cererilor cu care a fost sesizată legal

motiv pentru care în speță nu sunt incidente prevederile art. 297 alin. (1)

teza I C. proc. civ. coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți B.A.V.C.,

B.G.E., D.M., L.S.C. și D.R.O.V. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora,

s-a arătat că instanța de apel în mod greșit a apreciat că motivul de apel

suplimentar, invocat la data de 05 decembrie  2013, nu ar fi un motiv de ordine

publică, așa cum s-a argumentat pe larg în notele de ședință înregistrate la

data de 14 ianuarie 2014, ci un motiv de apel de ordine privată și a aplicat

sancțiunea decăderii prevăzută de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., astfel

încât nu l-a mai analizat pe fond.

Prin acest motiv de

apel suplimentar se critica faptul că prima instanță a omologat un raport de

expertiză prin care se schimba Partea I a cărții funciare a imobilului, cu

privire la prăvălia 6/1. Acest imobil are o suprafață de 54 mp, așa cum corect

s-a reținut în dispozitivul sentinței civile nr. 84 din 07 februarie 2013, iar

în Partea I a cărții funciare, la descrierea prăvăliei, în toate extrasele de

carte funciară eliberate de-a lungul timpului, se menționează expres că aceasta

prăvălie a fost compusă întotdeauna din două camere și nu doar dintr-o singură

încăpere, așa cum eronat se menționează în raportul de expertiză, omologat prin

sentința sus-menționată.

Prin raportul de

expertiză, în forma în care acesta a fost omologat de instanță, cât și prin

dispozitivul sentinței apelate au fost încălcate dispozițiile imperative ale art.

4 teza I din Decretul-lege nr. 115/1938, care reglementează însuși conținutul

cărții funciare adică modul de ținere a unor registre de publicitate imobiliară

în care operațiunea de intabulare creează efecte constitutive în privința

dreptului de proprietate.

Instanța de apel

trebuia să constate că nu este admisibil să se modifice compunerea unui imobil,

astfel cum această compunere a fost înscrisă în toate cărțile funciare în

Partea I, printr-un raport de expertiză.

Practic prin această

încălcare a normelor imperative privitoare la descrierea imobilului intabulat

prevăzute de dispozițiile art. 4 din Decretul-Lege nr. 115/1938 prăvălia în

litigiu a căpătat o altă configurație, cu consecința privării recurenților de

dreptul de a obține o hotărâre judecătorească în al cărei dispozitiv descrierea

compunerii prăvăliei să fie aceeași cu cea din Partea I a Cărții funciare

corespunzătoare imobilului. În acest mod le-a fost afectat atât dreptul de proprietate,

cât și dreptul la un proces echitabil.

Aceste aprecieri ale

instanței nu sunt corecte, pe de o parte datorită faptului că instanța

interpretează greșit efectele produse de figurarea liniei punctate pe schița

individuală a prăvăliei 6/1 ceea ce echivalează cu interpretarea eronată a

actului juridic dedus judecății, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

deoarece, raportul de expertiză, prin omologarea să de către instanță,

dobândește configurația unui act juridic menit a crea, modifica sau stinge

raporturi juridice între părțile litigante.

Pe de altă parte,

instanța de apel interpretează și aplică eronat dispozițiile art. 4 din

Decretul-Lege nr. 115/1938, împrejurare de natură a atrage incidența motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât expertul nu poate

să modifice descrierea sau compunerea unui imobil astfel cum aceasta este

menționata în Partea I a cărții funciare, având în vedere caracterul

constitutiv de drepturi al înscrierii în C.F. care s-a produs întotdeauna în

privința a două încăperi si nu doar in privința unei singure încăperi.

În considerarea

opozabilității erga omnes a intabulării, această constatare era opozabilă atât

instanței de fond cât și instanței de apel.

Instanța de apel

trebuia, chiar și din oficiu, să lămurească aceste probleme conform exigențelor

impuse de prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și cu respectarea

exigențelor impuse de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care se referă la rolul

activ al instanței în aflarea adevărului și stabilirea corectă a situației de

fapt și de drept, în condițiile în care este vorba despre o instanță de control

judiciar chemată a statua într-o cale de atac cu efect devolutiv.

Soluția instanței de

apel de a nu mai analiza motivul suplimentar de apel privitor la prăvălia 6/1

este nelegală și din perspectiva faptului că nu a analizat și nu s-a pronunțat

asupra posibilității de a cenzura sentința apelată conform criticilor invocate

prin acest motiv suplimentar conform dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc.

civ., așa cum s-a solicitat expres prin notele de ședință înregistrate la data

de 14 ianuarie 2014. În acest mod, instanța de apel a încălcat în mod esențial

dispozițiile art. 298 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., norme imperative

de procedură ce stabilesc în sarcina oricărei instanțe obligația legală de a

analiza și a se pronunța asupra oricăror cereri sau chestiuni de drept invocate

de părți.

Prin urmare, devine

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât

prin acest mod de a soluționa cauza, instanța de apel a produs recurenților o

vătămare procesuală semnificativă, constând în afectarea dreptului lor la un

proces echitabil.

Această soluție este

și lipsita de temei legal, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condițiile

în care cu privire la cealaltă prăvălie identificată, la termenul de judecată

din data de 07 noiembrie  2013, instanța de apel, din oficiu, a dispus

suplimentarea probatoriului. Pentru identitate de rațiune, instanța de apel ar

fi trebuit să dea dovada de rol activ în aceeași măsură și pentru prăvălia 6/1

și, din oficiu, să dispună efectuarea acelorași verificări în privința

suprafețelor și a compunerii bunului. Neprocedând astfel, prima instanța a

pronunțat o hotărâre cu încălcarea esențială a dispozițiilor art. 129 alin. (4)

C. proc. civ. privitoare la rolul activ și a creat o discriminare, o

inegalitate procesuală vădită între modalitatea de soluționare a situației

juridice a fiecăreia dintre cele două prăvălii.

Instanța de apel a

apreciat, în mod nelegal, că toate cererile privitoare la prăvălia 6/2 ar fi

fost pentru prima dată formulate prin concluziile scrise asupra fondului

cauzei, la data de 17 ianuarie 2013 cu prilejul soluționării fondului în al

treilea ciclu procesual. În acest mod instanța de apel a încălcat formele de

procedură imperative ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu

dispozițiile art. 298 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare de

natură a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel a

considerat că toate cererile asupra cărora instanța fondului nu s-a pronunțat

ar fi constituit veritabile modificări al cererii de chemare în judecată

formulate după prima zi de înfățișare, adică cu nerespectarea dispozițiilor art.

132 alin. (1) C. proc. civ. motiv pentru care, în mod nelegal, a aplicat și

sancțiunea decăderii din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în

judecată inițială. Se impune a observa că prin cererile referitoare la prăvălia

nr. 6/2 nu s-a realizat o veritabilă modificare a cererii introductive cum

greșit a reținut instanța de apel, iar nici unul dintre intimați nu și-a

manifestat expres opoziția față de această pretinsă modificare. Greșit instanța

a interpretat dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind norme de

ordine publică.

Prin cererea

introductivă s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare asupra întregii prăvălii, în timp ce prin

cererile formulate pe fond în al treilea ciclu procesual s-a solicitat

instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic translativ de

proprietate pentru mai puțin, doar cu privire la toate drepturile care s-au

aflat în patrimoniul promitentei-vânzătoare, R.M., văduva lui B.M. și care sunt

accesorii dreptului de proprietate, în temeiul dispozițiilor art. 1073-1077 C.

civ. din 1864.

Practic nu s-a cerut

altceva decât se ceruse prin cererea introductivă în temeiul art. 1073 si 1077 C.

civ. din 1864, ci mai puțin, în sensul ca instanța să pronunțe o hotărâre care

să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare doar pentru o parte din

atributele/accesoriile dreptului de proprietate.

Prezentul litigiu a

debutat în anul 2005 și, în toată această perioadă situația juridică a

imobilelor ce au format obiectul litigiilor a suferit modificări importante

ceea ce a necesitat adaptarea petitelor formulate în anul 2005.

Faptul transmiterii

drepturilor accesorii către promitentul-compărător B.V. nu este susceptibil a

fi infirmat de conduita ulterioară a statului român care, după preluarea fără

titlu a bunului imobil, l-a înstrăinat în mod fraudulos către un terț, iar

acest fapt nu trebuie să impieteze asupra valorificării drepturilor și

acțiunilor ce au aparținut promitentei-vânzătoare.

Prin urmare,

constatarea transmiterii către recurenții-reclamanți a drepturilor ce au

existat în patrimoniul promitentei-vânzătoare, R.M., văduva lui B.M., cu

privire la apartamentul identificat sub nr. 6/2 în raportul de expertiză,

drepturi ce constituie premisa pentru a acționa în justiție si pe cale

administrativă pentru restituirea imobilului către fostul proprietar și,

ulterior, în cadrul unui alt litigiu, pronunțarea unei hotărâri care să țină

loc de act de vânzare-cumpărare autentic și cu privire la acest bun sau

obținerea de măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale în materia

imobilelor preluate abuziv de statul român nu poate fi considerată drept

modificare a acțiunii, hotărârea instanței de apel fiind, sub acest aspect,

lipsită de temei legal și în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un alt aspect de

nelegalitate vizează încălcarea principiului disponibilității și nepronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Apelanții-reclamanți

nu au înțeles să învestească instanța cu soluționarea unei obligații de a face,

(respectiv de obligare a pârâtului să încheie contractul de vânzare-cumpărare

în forma autentică) ci au solicitat, expres, suplinirea consimțământului și

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic translativ de

proprietate. Această interpretare decurge din indicarea expresă a dispozițiilor

art. 1073 și 1077 C. civ. din 1864 drept temei juridic al cererii.

Instanța fondului, în

mod eronat, a instituit în sarcina pârâtului doar o simplă obligație de a face (de

a încheia actul translativ de proprietate în forma autentică cu toți

reclamanții), obligație informă cât timp în dispozitivul sentinței apelat s-a

menționat că, numai în cazul neexecutării acestei obligații de a face,

hotărârea ar urma să țină loc de contract autentic de înstrăinare, motiv pentru

care devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Niciodată nu s-a

invocat neplata prețului din antecontractele de vânzare-cumpărare. Împrejurarea

că promitenta-vânzătoare a încasat prețul vânzării rezultă fără echivoc atât

din cuprinsul celor două antecontracte de vânzare-cumpărare, precum și din

conținutul sentinței civile nr. 144461 din 23 noiembrie 2011, irevocabilă, prin

care s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a celor

antecontracte de vânzare-cumpărare pentru nevalabilitatea obiectului

convențiilor, nevalabilitatea semnăturii promitentei-vânzătoare și cauza falsă.

Prin declarația

notarială autentificată din 27 martie 2002 de B.N.P., J.E., autoarea pârâtului actual,

B.I., moștenitoarea promitentei-vânzătoare R.M., văduva lui B.M., a recunoscut

irevocabil semnătura promitentei-vânzătoare și valabilitatea antecontractului

de vânzare-cumpărare încheiat cu aceasta, în calitate de promitent-compărător.

Cu ocazia acestui demers la notariat, în mod implicit, s-a exprimat intenția

moștenitoarei promitentei-vânzătoare de a nu încheia contract de

vânzare-cumpărare în forma autentică și ca problema transmiterii dreptului de

proprietate asupra imobilului să se realizeze prin instanța, pe cale

judecătorească, ceea ce s-a și întâmplat.

Conduita procesuală a

pârâtului și a autoarei sale pe parcursul prezentului proces, cât și din

dosarul având ca obiect constatarea nulității absolute a acestor 2 convenții, a

fost în sensul că se opun la încheierea actului translativ de proprietate.

Această atitudine este lipsită de echivoc pentru a justifica suplinirea

consimțământului pârâtului, în temeiul art. 1073 si 1077 C. civ. din 1864 și

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare.

În mod paradoxal

însă, în loc să constate că, față de dovada plății integrale a prețului

vânzării și a opunerii pârâtului la încheierea actului translativ în forma

autentică, se impune suplinirea consimțământului pârâtului și pronunțarea

directă a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,

instanța folosește aceste argumente pentru a explica de ce ajunge la concluzia

contrară, în sensul că nu era necesar ca în dispozitivul sentinței apelate să

fie menționat nici prețul la care este obligat pârâtul să încheie contractul și

nici termenul în care ar trebui executată această obligație de a face.

De altfel, în forma

în care se prezintă dispozitivul, hotărârea primei instanțe nici nu poate fi

adusă la îndeplinire pe calea executării silite.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenții invocă

aspecte de nelegalitate ale deciziei pronunțate în recurs sub trei aspecte,

dintre care numai unul este fondat.

Un prim aspect de

nelegalitate se referă la greșita neanalizare a motivului de apel invocat la

data de 05 decembrie 2013 prin care apelanții-reclamanți invocau modificarea

situației de fapt cu privire la componența prăvăliei 6/1, prin raportul de expertiză

care identifica o singură încăpere, în timp ce în evidențele de carte funciară

această prăvălie avea în componență două camere. Recurenții apreciază că acest

motiv de apel trebuia analizat întrucât reprezenta un motiv de ordine publică,

iar instanța de apel, ca instanță de fond, putea analiza orice aspect de fond

al cauzei, în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Neprocedând astfel, în

opinia recurenților, instanța de apel a încălcat prevederile art. 298 raportat

la art. 261 alin. (5) C. proc. civ., art. 4 teza I din Decretul-Lege nr. 115/1938,

art. 295 alin. (1) și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, aspecte de natură a atrage incidența motivelor

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

Această susținere

este nefondată întrucât instanța de apel este ținută a se pronunța în limita

motivelor de apel, conform principiului „tantum devolutum quantum apelatum”,

care se desprinde din art. 295 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia „Instanța

de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt

și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi

invocate și din oficiu”.

Ca atare, caracterul

devolutiv al cercetării judecătorești care se realizează în faza procesuală a

apelului este limitat la motivele de apel și nu presupune reluarea judecării pe

fond a cauzei de către instanță, din oficiu, sub toate aspectele de

netemeinicie sau nelegalitate, chiar neinvocate prin motivele de apel, în aplicarea

art. 292 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum susțin recurenții.

Prevederile art. 292 alin.

(2) C. proc. civ. sunt aplicabile numai în cazul în care apelul nu se motivează

ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare

sau dovezi noi, situație care nu se regăsește în speță, de vreme ce apelul a

fost motivat.

Deși este adevărat că

instanța de apel a omis să analizeze incidența art. 292 alin. (2) C. proc. civ.,

ca argument în susținerea motivului de apel suplimentar, acest aspect nu poate

atrage casarea, de vreme ce constituie doar o apărare care sprijină un motiv de

apel și care, astfel cum s-a motivat în cele ce preced, este nefondată, astfel

că nu putea modifica soluția pronunțată de instanță. În acest context, nu se

poate reține că recurenții ar fi suferit o vătămare cu privire la dreptul lor

la un proces echitabil, astfel încât nu este incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, susținerea

recurenților că, în temeiul rolului activ, instanța de apel trebuia să statueze

din oficiu asupra tuturor aspectelor vizând stabilirea situației de fapt și de

drept în cauză, conform art. 129 alin. (5) coroborat cu art. 295 alin. (1) C.

proc. civ., este contrazisă de dispozițiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

care menționează că cererea de apel va cuprinde motivele de fapt și de drept pe

care se întemeiază apelul, iar aceste cerințe sunt prevăzute sub sancțiunea

decăderii, putând fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Ca atare, motivele de

fapt și de drept care nu au fost formulate până la prima zi de înfățișare, nu

învestesc instanța, apelantul fiind decăzut din dreptul de a-și completa

motivarea cererii, cu excepția motivelor de ordine publică la care se referă art.

295 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul de apel

formulat la data de 05 decembrie  2013 nu are caracterul unui motiv de ordine

publică, întrucât se referă la o greșită reținere a situației de fapt, în

sensul că statuarea instanței cu privire la componența prăvăliei 6/1 a fost

realizată prin valorificarea raportului de expertiză care contrazice situația

de fapt menționată în registrul de carte funciară.

Recurenții apreciază

că ordine publică a motivului de apel rezultă din natura imperativă a art. 4

teza I din Decretul-Lege nr. 115/1938 care instituie caracter constitutiv de

drepturi înscrierilor în cartea funciară, astfel încât nici o probă

administrată în cauză nu ar putea contrazice situația de fapt menționată în

cartea funciară.

Însă, astfel cum

chiar recurenții menționează, ulterior anului 2005, când a fost început

litigiul, a avut loc o modificare a situației juridice a imobilului, care poate

privi și modificarea situației de fapt, modificare ce nu a fost evidențiată în

cartea funciară și care ar putea explica o neconcordanță asupra evidențelor

care țin de componența prăvăliei 6/1, constatată prin expertiza efectuată în

cauză.

Prin aceasta nu se

poate considera că a avut loc o încălcare a art. 4 teza I din Decretul-Lege nr.

115/1938, deci nici existența unui motiv de ordine publică cu privire la

aspectele invocate de recurentă la data de 05 decembrie 2013, astfel încât nu

se poate reține incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin interpretarea

liniei punctate pe care expertul a efectuat-o pe schița prăvăliei 6/1, nu s-a

realizat o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, în

accepțiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum susțin recurenții,

întrucât raportul de expertiză constituie o probă administrată pentru dovedirea

situației de fapt, iar nu însuși actul juridic dedus judecății în temeiul

căruia au luat naștere, s-au modificat sau stins raporturile juridice dintre

părți. De aceea, interpretarea probelor reprezintă o operațiune juridică

distinctă de interpretarea actului juridic dedus judecății, motiv pentru care

nu este incident nici art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Neconsiderându-se

legal învestită cu soluționarea motivului de apel referitor la componența

prăvăliei 6/1, în mod corect instanța de apel nu a considerat necesară

administrarea de probe cu privire la acest aspect. Apar astfel ca nefondate

criticile recurenților referitoare la lipsa de rol activ și discriminarea

procesuală pe care instanța de apel ar fi produs-o prin neadministrarea de

probe, în condițiile în care, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului

cu privire la prăvălia 6/2.

Cu privire la

prăvălia 6/2, recurenții invocă faptul că, prin încălcarea art. 132, art. 295 alin.

(1), art. 298 și art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că

pretențiile au fost formulate pentru prima dată la 17 ianuarie 2013, cu

prilejul soluționării fondului cauzei în al treilea ciclu procesual, ceea ce

face ca reclamanții să fie decăzuți din dreptul de a-și modifica sau completa

acțiunea, iar instanța să nu se fi considerat legal învestită sub acest aspect.

Recurenții apreciază

că precizarea din 17 ianuarie 2013 nu reprezintă o veritabilă modificare a

cererii introductive de vreme ce, prin acțiunea inițială, s-a cerut pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare asupra întregii

prăvălii, în timp ce prin cererile din 17 ianuarie 2013 s-a cerut pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru mai puțin,

respectiv pentru o parte din atributele dreptului de proprietate, această

modificare fiind impusă de schimbarea situației juridice a imobilului pe

parcursul desfășurării procesului, iar vânzarea de către stat a prăvăliei 6/2

către un terț nu poate impieta asupra valorificării drepturilor care au

aparținut promitentei-vânzătoare.

Verificând obiectul

acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost completat și modificat la

data de 16 septembrie 2005, cât și hotărârea pronunțată în primă instanță în

cel de-al treilea ciclu procesual, se constată că au fost respinse capetele de

cerere privind constatarea că reclamanta este titulara unui drept de creanță ca

urmare a încheierii convențiilor din 23 decembrie 1949, respectiv 10 august

1950 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare,

cu motivarea că pivnița 6/2 nu a revenit în patrimoniul promitentului-vânzător,

fiind înstrăinată de Primăria municipiului Cluj-Napoca în temeiul unui contract

de vânzare-cumpărare, astfel încât reclamanții nu pot obține executarea în

natură a obligației asumate de antecesoarea pârâtului, aceea de a le transmite

dreptul de proprietate asupra imobilului, întrucât acesta nu a revenit în

patrimoniul său.

Prin concluziile

scrise depuse la data de 17 ianuarie 2013 s-a cerut constatarea transmiterii

drepturilor care au existat în patrimoniul promitentei-vânzătoare R.M. cu

privire la apartament, drept real care este susceptibil a se transforma în

despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, cât și pronunțarea unei hotărâri

judecătorești care să țină loc de act autentic translativ cu privire la toate

drepturile care sau aflat în patrimoniul promitentei-vânzătoare.

Această precizare

modifică acțiunea inițială, astfel cum a fost completată. Astfel, pe lângă

suplinirea de către instanță a acordului de voință, al debitorului obligației

neexecutate, la încheierea actului juridic translativ de proprietate, se

dorește să se constate transmiterea drepturilor care au existat în patrimoniul

promitentei-vânzătoare R.M. cu privire la apartament, pentru a fi ulterior

valorificate pe calea Legii nr. 10/2001, solicitare care are o finalitate

distinctă de cea care a format obiectul cererii introductive de instanță.

Modificarea cererii

de chemare în judecată a fost depusă cu depășirea nu numai a primei zile de

înfățișare, moment prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. sub sancțiunea

decăderii menționată în art. 103 alin. (1) C. proc. civ., ci și a momentului

închiderii dezbaterilor în primă instanță, aspect de natură a aduce atingere

principiului contradictorialității și de a pune partea adversă atât în situația

de a nu mai putea face opoziție față de depășirea termenului de modificare a

cererii, cât și de a-și exercita în mod efectiv dreptul la apărare. Ca atare,

sunt nefondate apărările recurenților privind lipsa opoziției pârâților privind

modificarea cererii și cea referitoare la caracterul de normă dispozitivă a art.

132 alin. (1) C. proc. civ.

Este însă fondată

critica recurenților privind încălcarea de către instanța de apel a

principiului disponibilității prin nepronunțarea unei hotărâri care să țină loc

de act de vânzare-cumpărare.

Se constată că, deși

instanța de apel reține că reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, că sunt incidente prevederile art.

5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 și că prețul vânzării a fost

recunoscut ca fiind achitat prin declarație autentică, iar refuzul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică rezultă din însăși

atitudinea procesuală a pârâtului pe parcursul derulării prezentului litigiu

prin cererea de respingere a prezentei acțiuni civile completatoare, totuși

instanța nu a dat eficiență textului legal menționat, deși este evidentă

îndeplinirea numai de către una dintre părți a obligațiilor cuprinse în cele

două antecontracte de vânzare-cumpărare, din 21 februarie 1950 și din 26

aprilie 1950, cât și refuzul celeilalte părți de a-și îndeplini obligațiile.

Întrucât partea care

se opune la întocmirea actului va putea fi silită de către justiție a-și da

concursul la întocmirea lui, în sensul că instanța poate hotărî ca sentința ce

se pronunță să țină loc de act de vânzare-cumpărare, cu aplicarea coroborată a art.

1073 și urm. C. civ. și a art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005,

se impune admiterea recursului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

U