ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3161/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată inițial sub nr. 6802/2005 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții B.L., B.A.V.C., B.G.E., D.F.C.D., L.S.C. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Cluj-Napoca prin primar, Statul Român prin M.F.P. București, B.I., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că apartamentul nr. 6 din imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, a fost preluat abuziv de către Statul Român în sensul dispozițiilor art. 2 lit. g) sau h) din Legea nr. 10/2001 și să se dispună restituirea în natură a acestuia către debitoarea reclamanților, pârâta B.I. - unica moștenitoare a fostei proprietare tabulare B. (fostă R.) M., să se constate că reclamanții în calitate de moștenitori ai defunctului B.V.

sunt titularii unui drept de creanță ca urmare a încheierii la data de 23 decembrie 1949 a unui antecontract de vânzare cumpărare intitulat „contract de vânzare-cumpărare provizoriu” precum și a actului intitulat „contract de vânzare-cumpărare” din data de 10 august 1950 corelativ obligației autoarei pârâtei de a transmite proprietatea asupra prăvăliei din apartamentul susmenționat, obligație care s-a transmis asupra succesoarei promitentei vânzătoare, pârâta B.I., să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului din litigiu și intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților.

În subsidiar s-a solicitat ca, în situația în care se apreciază că nu este posibilă restituirea în natură, să se dispună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent direct în favoarea reclamanților. Într-un prim ciclu procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 2229 din 9 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Cluj deoarece soluția asupra excepțiilor inadmisibilității petitului subsidiar din acțiunea completată și a necompetenței materiale de soluționare a petitelor 1-4 a fost considerată greșită.

Cauza a parcurs un al doilea ciclu procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 3769 din 17 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a menținut Decizia civilă nr. 243 din 26 septembrie 2008 a Curții de Apel Cluj prin care s-a admis în parte apelul reclamanților și a fost desființată în parte sentința civilă nr. 39 din 31 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj, trimițându-se cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, dar menținându-se dispozițiile sentinței referitoare la respingerea capetelor de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive și restituirea în natură a imobilului.

S-a motivat că prima instanță a soluționat în mod greșit procesul, fără a se pronunța cu privire la antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanta Bojan Leonora și, de asemenea, apreciind că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune în privința petitelor având ca obiect stabilirea dreptului de creanță al reclamanților și obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În al treilea ciclu procesual , prin sentința civilă nr. 84 nr. 07 februarie 2013, Tribunalul Cluj - Secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Roman prin M.F.P. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții B.A.V.C., B.L., decedată în cursul procesului,acțiunea fiind continuată de B.A.V.C., B.G.E., L.S.C.

și D.F.C.D., decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată de succesorii D.M. și D.R.O.V. în contradictoriu cu parații B.I., decedată în cursul procesului, continuată față de moștenitorul B.A.P. și Municipiul Cluj-Napoca prin primar și în consecință: - a fost obligat pârâtul B.A.P. să încheie cu reclamanții act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul prăvălie spre stradă, înscris inițial, C.F. Cluj, în suprafață de 54 mp și cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A., ca făcând parte din imobilul apartament, actualmente înscris în, C.F. Cluj, în suprafață de 472,60 mp cu cota părți indivize înscrisă în C.F. Cluj, în caz contrar sentința ținând loc de contract autentic de înstrăinare.

Au fost respinse restul pretențiilor reclamanților. A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanți în contradictoriu cu parații C.C.S.D. și Statul Roman prin M.F.P. ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva menționatei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții B.A.V.C., B.G.E., D.M., L.S.C. și D.R.O.V. Prin Decizia civilă nr. 34/A din 16 ianuarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte apelul și a schimbat în parte sentința astfel: a fost obligat pe pârâtul B.A.P. să încheie doar cu reclamantul B.A.V.C. act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul prăvălie spre stradă înscris inițial în C.F. Cluj, în suprafață de 54 mp și cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A.

ca făcând parte din imobilul apartament, actualmente înscris în C.F. Cluj, în suprafață de 472,60 mp, cu cota parte indiviză înscrisă în C.F. Cluj, în caz contrar hotărârea ținând loc de contract autentic de vânzare - cumpărare, menținând restul dispozițiilor din sentința apelată. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Prin prezenta acțiune civilă, așa cum a fost completată, reclamanții urmăresc să obțină obligarea pârâtului, ca succesor în drepturi al promitentei vânzătoare văduva lui B.M., născută R.M., la executarea în natură a obligațiilor asumate de aceasta prin antecontracte de vânzare-cumpărare. Cele două convenții sub semnătură privată, inițiale, au suferit modificări determinate de apariția Decretului nr. 92/1950 și a incidenței acestuia asupra imobilelor obiect al convențiilor care au vizat stabilirea suportării riscului naționalizării imobilelor respective și reducerea, în noul context, a prețului acestora.

Prin încheierea convențiilor sub semnătură privată ulterioare, părțile au intenționat neechivoc să asigure executarea contractelor inițiale, fiind reconfirmată astfel voința lor reală de a vinde și respectiv de a cumpăra imobilele respective. În speță, chiar după apariția decretului de naționalizare părțile au înțeles să-și execute obligațiile anterior asumate numai astfel putând fi interpretat faptul că părțile vorbesc de încheierea „contractului definitiv” și plata prețului astfel cum a fost redus de comun acord. Această concluzie se impune în lumina aplicării principiilor de interpretare a convențiilor prevăzute de dispozițiile art. 977 și urm. C. civ., conform cărora actul juridic se interpretează după voința reală a părților și nu după sensul literal al termenilor, iar potrivit art. 982 C. civ., interpretarea clauzelor se realizează sistematic, unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce reiese din întregul act.

Or, atât în convenția încheiată la data de 26 aprilie 1950, cu referire la cea din 21 februarie 1950, cat și în convenția din data de 10 august 1950 cu referire la cea din 23 decembrie 1949, părțile contractante au arătat în mod expres că motivul determinant al încheierii actelor juridice ulterioare a fost apariția Decretului nr. 92/1950 și necesitatea stabilirii de comun acord, a părții care va suporta riscul naționalizării și în ce măsură. Prin urmare, convențiile sub semnătură privată ulterioare celor dintâi au reconfirmat intenția clară și fermă a părților de a realiza vânzarea-cumpărarea imobilelor, chiar și în noile condiții, ale naționalizării. În acest sens, în contractul semnat la data de 26 aprilie 1950 între B.L.

(T.) și antecesoarea pârâtului B.P.A., s-a prevăzut o reducere a prețului inițial al imobilului și s-a stipulat că „dacă prăvălia va fi scutită de naționalizare, cumpărătoarea B.L. (T.) rămâne proprietara acesteia”, „vânzătoarea își dă permisiunea necondiționată ca dreptul de proprietate să fie intabulat în favoarea cumpărătoarei”, „dacă imobilul n-ar fi scutit de naționalizare, pierderea proprietății cade în sarcina cumpărătoarei”. În același timp, în contractul din data de 10 august 1950 încheiat între B.V. și antecesoarea pârâtului B.P.A., s-a prevăzut reducerea prețului inițial cât și consimțământul necondiționat și irevocabil al vânzătoarei la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea cumpărătorului.

Clauzele convențiilor intervenite după naționalizarea imobilului trebuie interpretate în sensul că părțile au prevăzut o condiție suspensivă, în sensul art. 1017 C. civ., care constă în încetarea efectelor naționalizării („deznaționalizare”) și ieșirea bunului din proprietatea statului. Condiția suspensivă s-a realizat prin emiterea Dispoziției nr. 9782 din 01 noiembrie 2007 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei B.I. fiind restituită în natură o parte din imobil, iar pentru o parte s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005. De altfel, aceste aspecte au fost tranșate prin Decizia nr. 243/A/2008 a Curții de Apel Cluj și confirmate de instanța de recurs prin Decizia civilă nr. 3768/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cel de-al doilea ciclu procesual, fiind astfel obligatorii pentru instanța de rejudecare.

Este de remarcat că pârâtul B.A.P. a promovat acțiunea civilă înregistrată sub nr. 1503/211/2011 la Judecătoria Cluj-Napoca având ca obiect constatarea nulității absolute a celor patru convenții sub semnătură privată pentru nevalabilitatea obiectului convențiilor, nevalabilitatea semnăturii promitentei vânzătoare și cauza falsă, cerere care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 14461 din 23 septembrie 2011 a Judecătoriei Cluj Napoca, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3/A/2012 a Tribunalului Cluj și irevocabilă, prin neexercitarea căii de atac a recursului, reținându-se valabilitatea încheierii acestor convenții, statuare care se impune în prezentul litigiu cu autoritate de lucru judecat.

Este adevărat că în prezenta cauză nu s-a invocat niciodată de către succesorul în drepturi al proprietarei tabulare văduvă lui B.M., născută R.M., neplata prețului stipulat în convențiile mai sus evocate, chiar mai mult decât atât, prin declarațiile autentificate din 27 martie 2002 de B.N.P. J.E., autoarea pârâtului actual, B.I., a recunoscut irevocabil semnătura promitentei-vânzătoare și valabilitatea convențiilor de vânzare-cumpărare încheiate cu autorii reclamanților la data de 26 aprilie 1950 și 10 august 1950, însă, în opinia Curții, contrar criticilor reclamanților, aceste împrejurări nu sunt de natură să ducă la concluzia că la momentul încheierii contractelor a operat efectul translativ al dreptului de proprietate asupra imobilelor prin simplul acord de voințe al părților.

La momentul încheierii convențiilor sub semnătură privată în Transilvania erau aplicabile dispozițiile art. 17 și art. 18 din Decretul - Lege nr. 115/1938 care instituia principiul efectului constitutiv de drepturi, conform căruia transferul proprietății avea loc doar la data efectuării înscrierii în cartea funciară, cu excepțiile prevăzute de art. 26 din același act normativ, ipoteze care nu se regăsesc în speță. În consecință, actele juridice sub semnătură privată mai sus arătate încheiate între antecesorii reclamanților și pârâtului au natura juridică a unor antecontracte de vânzare-cumpărare sub condiție suspensivă, care nefiind acte autentice, nu au fost în măsură să transmită dreptul de proprietate de la vânzător la cumpărător, dar, în virtutea principiului conversiunii actului juridic, au dat naștere unor obligații pentru aceștia, respectiv de a încheia în viitor contractele în forma autentică impusă de lege.

În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcții, pentru a identifica imobilele obiect al antecontractelor, în ce măsură acestea mai există, dacă sunt conforme cu descrierea din cartea funciară, care este componența lor actuală și cine exercită posesia asupra acestora (filele 178-188 dosar fond). Concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, față de care părțile nu au formulat obiecțiuni, au relevat faptul că prăvălia spre stradă cu dimensiuni de aproximativ 54 mp, obiect al antecontractului inițial din 21 februarie 1950 modificat prin antecontractul din 26 aprilie 1950, intervenit între antecesoarea pârâtului pe de o parte, și antecesoarea reclamantului B.A.V.C., pe de altă parte, este situată în prezent în cadrul magazinului cu 2 camere situat în cadrul apartamentului, proprietar fiind pârâtul B.A.P.

În ce privește imobilul obiect al antecontractului din 23 decembrie 1949, modificat prin contractul din 10 august 1950, încheiat între antecesoarea pârâtului pe de o parte și antecesorul reclamanților B.V., pe de altă parte, prăvălia spre stradă cu dimensiuni de aproximativ 93 mp, acesta este situat în cadrul apartamentului, magazinul cu 2 camere în folosința SC M. SRL. Din concluziile expertizei efectuate coroborate cu extrasele de carte funciară depuse la dosar, reiese că actuala proprietară a acestui spațiu este SC Marimmo SRL, cu titlu de cumpărare, de la fostul proprietar SC M.C. SRL, care la rândul său, l-a cumpărat de la Primăria municipiului Cluj-Napoca. Prin suplimentul la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de exp.

M.A. s-a menționat că în raportul de expertiză tehnică s-au pus în evidență în mod corect, în conformitate cu prevederile S.T.A.S., suprafețele reale actuale ale apartamentului, reprezentând S.U. = 62,63 mp SC = 92,97 mp. și cotele părți indivize de 5,13/100 parte. În contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1950 se precizează vânzarea apartamentului „a cărui întindere este aproximativ 93 mp” nefăcându-se nicio precizare legată de caracterul acestei suprafețe ca fiind utilă sau construită. În condițiile în care actualul apartament identificat la inspecția la fața locului coincide cu apartamentul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1950, suprafața menționată în acest contract se identifică cu suprafața construită de 92,97 mp stabilită prin raportul de expertiză.

Există totuși posibilitatea ca apartamentul să fi avut la data vânzării din 10 august 1950 o altă componență, cu o altă suprafață față de cea actuală, prin extinderi în cadrul actualelor apartamente, ce ar fi putut determina ca vânzătoarea să înstrăineze 93 mp de suprafață utilă. Acest lucru se poate clarifica numai prin verificări laborioase asupra operațiilor de dezmembrare efectuate în decursul timpului asupra imobilului inițial din str. E. Situația actuală reală de C.F. a apartamentului nr. 6/2 este următoarea: C.F., apartament la parter compus din: 1 magazin cu 2 camere, cu S.U. de 62,63 mp, SC de 92,97 mp și cu P.I.C. de 5,13/100 parte înscrise în C.F.; (C.F.vechi), B7, dreptul de proprietate cota de 5,13/100, pic aferente apartamentulul (filele 150-151).

Critica reclamanților apelanți referitoare la faptul că prima instanță a hotărât în mod nelegal obligarea pârâtului B.A.P. să încheie actul translativ de proprietate în formă autentică cu toți reclamanții, deși prăvălia identificată a făcut obiectul unor convenții ce nu au fost încheiate cu autorul B.V., convențiile privitoare la acest imobil, din datele de 21 februarie 1950, respectiv 26 aprilie 1950, fiind încheiate de promitenta-vânzătoare B.M. doar cu T.E. (B.) a fost apreciată de Curte ca fiind întemeiată. Având în vedere natura juridică de antecontract de vânzare cumpărare a convenției sub semnătură privată încheiată la data de 26 aprilie 1950 între antecesoarea pârâtului, văd. Lui B.M., născ.

R.M., pe de o parte și antecesoarea reclamantului, T.L. (căs. B.) pe de altă parte, Curtea a constatat că actul juridic dă naștere în sarcina promitentului vânzător a unei obligații de a face, respectiv de a încheia cu promitentul cumpărător, în viitor, actul autentic de vânzare-cumpărare, obligație pe care pârâtul în cauză este ținut să o îndeplinească, în calitate de succesor în drepturi al promitentei vânzătoare, proprietar al imobilului prin restituire, ca urmare a realizării condiției suspensive a încetării efectelor naționalizării.

Astfel, în mod nelegal, cu încălcarea principiului relativității efectelor contractului potrivit căruia convențiile nu pot crea drepturi și obligații decât în privința părților contractante, cu încălcarea normelor în materia devoluțiunii legale a moștenirii, precum și nesocotirea certificatului de moștenitor din 03 martie 2011 rămas de pe urma defunctei B.E., din care rezultă cu claritate că unicul moștenitor al acesteia este reclamatul B.A.V.C., tribunalul a dispus obligarea pârâtului B.A.P. să încheie cu toți reclamanții act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul prăvălie spre stradă, înscris inițial în C.F. colectivă Cluj, C.F. Cluj, în suprafață de 54 mp și cota indiviză de 4/100 parte, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A., ca făcând parte din imobilul apartament.

Instanța de fond nu a încălcat principiului disponibilității consacrat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și nu a acordat altceva decât s-a cerut întrucât reclamanții nu au înțeles să învestească instanța cu soluționarea unei obligații de a face, respectiv de obligare a pârâtului să încheie contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică. Convenția sub semnătură privată încheiată la data de 26 aprilie 1950 are natura juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare sub condiție suspensivă, care nu a fost aptă să transfere dreptul de proprietate de la promitenta vânzătoare la promitenta cumpărătoare dar, în virtutea principiului conversiunii actului juridic, a dat naștere unei obligații de a face, respectiv de a încheia în viitor un contract în forma autentică impusă de lege, obligație pe care pârâtul este ținut să o îndeplinească, în calitate de succesor în drepturi al promitentei vânzătoare.

Contrar afirmațiilor reclamanților-apelanți, aceștia nu au solicitat, prin cererea de chemare în judecată completată, în mod expres suplinirea consimțământului pârâtei inițiale, ci au cerut numai pronunțarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic translativ de proprietate. Conform art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 „În situația în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcții, una dintre părți refuza ulterior sa încheie contractul, partea care și-a îndeplinit obligațiile poate sesiza instanța competenta care poate pronunța o hotărâre care sa țină loc de contract”.

Ținând seama de interpretarea dată convenției sub semnătură privată și de prevederile legale mai sus citate, Curtea constată că în mod legal, prima instanță a obligat pârâtul la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul litigios, iar în caz contrar, adică al neexecutării voluntare a obligației de a face, hotărârea va ține loc de contract autentic de vânzare - cumpărare, suplinindu-se implicit consimțământul pârâtului la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Mai mult decât atât, în determinarea obligației de a face nu era necesară menționarea prețului în actul de vânzare-cumpărare și nici a termenului înăuntrul căruia ar trebui să fie adusă la îndeplinire această obligație deoarece prețul vânzării nu a fost contestat niciodată de succesorul promitentei vânzătoare, din contră a fost recunoscut de autoarea pârâtului prin declarație autentică, iar refuzul încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică rezultă din însăși atitudinea procesuală a pârâtului pe parcursul derulării prezentului litigiu, aceea de respingere a prezentei acțiuni civile completate.

Motivul de apel al reclamanților apelanți referitor la faptul că prima instanța a omis să analizeze și să se pronunțe motivat asupra tuturor cererilor reclamanților formulate cu prilejul dezbaterilor orale si dezvoltate prin concluziile scrise, în ce privește prăvălia ce a făcut obiectul convențiilor încheiate la data de 23 decembrie 1949 și respectiv 10 august 1959 între promitenta-vânzătoare B.M. și promitentul-cumpărător B.V., autorul comun al reclamanților apelanți, apartamentul identificat în raportul de expertiză, a fost apreciat de Curte ca fiind neîntemeiat. Astfel, contrar susținerilor reclamanților apelanți, Curtea a constatat că în ședința publică din 10 ianuarie 2013 când tribunalul a dispus amânarea pronunțării pentru data de 17 ianuarie 2013, reprezentanta reclamanților, av.

I.N., după închiderea fazei cercetării judecătorești și cu prilejul acordării cuvântului asupra dezbaterilor pe fond a solicitat admiterea acțiunii, fără cheltuieli de judecată, precum și, amânarea pronunțării hotărârii pentru a depune la dosar dovada achitării diferenței de onorariu pentru expertiză și pentru a formula concluzii scrise (filele 109-110 dosar fond). La data de 17 ianuarie 2013 la dosarul cauzei s-au înregistrat concluziile scrise formulate de reclamanți și expediate prin fax la 16 ianuarie 2013, orele 18:01, prin care aceștia au solicitat admiterea acțiunii în sensul suplinirii consimțământului pârâtului și pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la apartament, în temeiul dispozițiilor art. 1073-1077 C. civ., în lumina principiului executării în natură a obligațiilor.

Cu privire la apartament, care nu se află în posesia vreunuia dintre pârâți, reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic translativ cu privire la toate drepturile care s-au aflat în patrimoniul promitentei vânzătoare, R.M., văduva lui B.M., în sensul suplinirii consimțământului pârâtului în temeiul dispozițiilor art. 1073 - 1077 C. civ., în lumina principiului executării în natură a obligațiilor. În dezvoltarea acestei cereri, reclamanții au arătat că este adevărat că acest imobil, în mod fraudulos și cu încălcarea esențială a legii, a fost înstrăinat de către Primăria Cluj-Napoca către SC M.C. SRL, însă împrejurarea că acest bun imobil a fost vândut unui terț nu este de natură a impieta asupra drepturilor reclamanților de a obține executarea în natură a obligațiilor asumate de promitenta cumpărătoare în cele două antecontracte de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, reclamanții apreciază că este perfect admisibilă constatarea transmiterii drepturilor ce au existat în patrimoniul promitentei vânzătoare, R.M., văduva lui B.M. cu privire la apartament, drept real care este susceptibil de a se transforma în despăgubiri în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001 (filele 115-119 dosar fond). Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată trebuie formulată de reclamant până la prima zi de înfățișare sau cu încuviințarea instanței, până la termenul de judecată imediat următor primei zile de înfățișare, iar n erespectarea de către reclamant a acestui moment procesual atrage sancțiunea decăderii.

Pârâtul poate renunța la invocarea decăderii prin consimțirea - expresă sau tacită - la modificarea cererii după prima zi de înfățișare. Curtea a constatat că reclamanții au uzat, în primul ciclu procesual, de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., prin completarea cererii introductive de instanță înregistrată la data de 16 septembrie 2005 și prin extinderea acțiunii civile înregistrată la data de 10 noiembrie 2005, termen la care a fost prima zi de înfățișare (filele 25-32, fila 65, fila 66, Dosar nr. 6802/2005 a Tribunalului Cluj). Privind comparativ petitul cererii introductive formulate de reclamanți având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la prăvălia din ap.6 din imobilul menționat, cu petitele formulate în cadrul concluziilor scrise, respectiv de constatare a transmiterii drepturilor ce au existat în patrimoniul promitentei vânzătoare, R.M., văduva lui B.M.

cu privire la ap. 6/2, drept real care este susceptibil de a se transforma în despăgubiri în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic translativ cu privire la toate drepturile care s-au aflat în patrimoniul promitentei vânzătoare, Curtea a apreciat că prin concluziile scrise reclamanții au formulat o veritabilă modificare a capătului de cerere inițial. Această modificare a acțiunii introductive a fost considerată ca nelegală, fiind realizată peste termenul prevăzut de lege, în cel de-al treilea ciclu procesual, în rejudecarea pe fond a procesului și după momentul procesual al dezbaterilor și al punerii concluziilor verbale pe fondul cauzei.

Astfel fiind, Curtea a înlăturat acest motiv de apel, apreciind că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii sale, doar asupra cererilor cu care a fost sesizată legal motiv pentru care în speță nu sunt incidente prevederile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți B.A.V.C., B.G.E., D.M., L.S.C. și D.R.O.V. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora, s-a arătat că instanța de apel în mod greșit a apreciat că motivul de apel suplimentar, invocat la data de 05 decembrie 2013, nu ar fi un motiv de ordine publică, așa cum s-a argumentat pe larg în notele de ședință înregistrate la data de 14 ianuarie 2014, ci un motiv de apel de ordine privată și a aplicat sancțiunea decăderii prevăzută de art. 287 alin. (2) C. proc.

civ., astfel încât nu l-a mai analizat pe fond. Prin acest motiv de apel suplimentar se critica faptul că prima instanță a omologat un raport de expertiză prin care se schimba Partea I a cărții funciare a imobilului, cu privire la prăvălia 6/1. Acest imobil are o suprafață de 54 mp, așa cum corect s-a reținut în dispozitivul sentinței civile nr. 84 din 07 februarie 2013, iar în Partea I a cărții funciare, la descrierea prăvăliei, în toate extrasele de carte funciară eliberate de-a lungul timpului, se menționează expres că aceasta prăvălie a fost compusă întotdeauna din două camere și nu doar dintr-o singură încăpere, așa cum eronat se menționează în raportul de expertiză, omologat prin sentința sus-menționată.

Prin raportul de expertiză, în forma în care acesta a fost omologat de instanță, cât și prin dispozitivul sentinței apelate au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 4 teza I din Decretul-lege nr. 115/1938, care reglementează însuși conținutul cărții funciare adică modul de ținere a unor registre de publicitate imobiliară în care operațiunea de intabulare creează efecte constitutive în privința dreptului de proprietate. Instanța de apel trebuia să constate că nu este admisibil să se modifice compunerea unui imobil, astfel cum această compunere a fost înscrisă în toate cărțile funciare în Partea I, printr-un raport de expertiză.

Practic prin această încălcare a normelor imperative privitoare la descrierea imobilului intabulat prevăzute de dispozițiile art. 4 din Decretul-Lege nr. 115/1938 prăvălia în litigiu a căpătat o altă configurație, cu consecința privării recurenților de dreptul de a obține o hotărâre judecătorească în al cărei dispozitiv descrierea compunerii prăvăliei să fie aceeași cu cea din Partea I a Cărții funciare corespunzătoare imobilului. În acest mod le-a fost afectat atât dreptul de proprietate, cât și dreptul la un proces echitabil. Aceste aprecieri ale instanței nu sunt corecte, pe de o parte datorită faptului că instanța interpretează greșit efectele produse de figurarea liniei punctate pe schița individuală a prăvăliei 6/1 ceea ce echivalează cu interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. deoarece, raportul de expertiză, prin omologarea să de către instanță, dobândește configurația unui act juridic menit a crea, modifica sau stinge raporturi juridice între părțile litigante. Pe de altă parte, instanța de apel interpretează și aplică eronat dispozițiile art. 4 din Decretul-Lege nr. 115/1938, împrejurare de natură a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât expertul nu poate să modifice descrierea sau compunerea unui imobil astfel cum aceasta este menționata în Partea I a cărții funciare, având în vedere caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii în C.F. care s-a produs întotdeauna în privința a două încăperi si nu doar in privința unei singure încăperi.

În considerarea opozabilității erga omnes a intabulării, această constatare era opozabilă atât instanței de fond cât și instanței de apel. Instanța de apel trebuia, chiar și din oficiu, să lămurească aceste probleme conform exigențelor impuse de prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și cu respectarea exigențelor impuse de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care se referă la rolul activ al instanței în aflarea adevărului și stabilirea corectă a situației de fapt și de drept, în condițiile în care este vorba despre o instanță de control judiciar chemată a statua într-o cale de atac cu efect devolutiv. Soluția instanței de apel de a nu mai analiza motivul suplimentar de apel privitor la prăvălia 6/1 este nelegală și din perspectiva faptului că nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra posibilității de a cenzura sentința apelată conform criticilor invocate prin acest motiv suplimentar conform dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc.

civ., așa cum s-a solicitat expres prin notele de ședință înregistrate la data de 14 ianuarie 2014. În acest mod, instanța de apel a încălcat în mod esențial dispozițiile art. 298 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., norme imperative de procedură ce stabilesc în sarcina oricărei instanțe obligația legală de a analiza și a se pronunța asupra oricăror cereri sau chestiuni de drept invocate de părți. Prin urmare, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin acest mod de a soluționa cauza, instanța de apel a produs recurenților o vătămare procesuală semnificativă, constând în afectarea dreptului lor la un proces echitabil. Această soluție este și lipsita de temei legal, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în condițiile în care cu privire la cealaltă prăvălie identificată, la termenul de judecată din data de 07 noiembrie 2013, instanța de apel, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului. Pentru identitate de rațiune, instanța de apel ar fi trebuit să dea dovada de rol activ în aceeași măsură și pentru prăvălia 6/1 și, din oficiu, să dispună efectuarea acelorași verificări în privința suprafețelor și a compunerii bunului. Neprocedând astfel, prima instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea esențială a dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. privitoare la rolul activ și a creat o discriminare, o inegalitate procesuală vădită între modalitatea de soluționare a situației juridice a fiecăreia dintre cele două prăvălii.

Instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că toate cererile privitoare la prăvălia 6/2 ar fi fost pentru prima dată formulate prin concluziile scrise asupra fondului cauzei, la data de 17 ianuarie 2013 cu prilejul soluționării fondului în al treilea ciclu procesual. În acest mod instanța de apel a încălcat formele de procedură imperative ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 298 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare de natură a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Instanța de apel a considerat că toate cererile asupra cărora instanța fondului nu s-a pronunțat ar fi constituit veritabile modificări al cererii de chemare în judecată formulate după prima zi de înfățișare, adică cu nerespectarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc.

civ. motiv pentru care, în mod nelegal, a aplicat și sancțiunea decăderii din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în judecată inițială. Se impune a observa că prin cererile referitoare la prăvălia nr. 6/2 nu s-a realizat o veritabilă modificare a cererii introductive cum greșit a reținut instanța de apel, iar nici unul dintre intimați nu și-a manifestat expres opoziția față de această pretinsă modificare. Greșit instanța a interpretat dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind norme de ordine publică.

Prin cererea introductivă s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra întregii prăvălii, în timp ce prin cererile formulate pe fond în al treilea ciclu procesual s-a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic translativ de proprietate pentru mai puțin, doar cu privire la toate drepturile care s-au aflat în patrimoniul promitentei-vânzătoare, R.M., văduva lui B.M. și care sunt accesorii dreptului de proprietate, în temeiul dispozițiilor art. 1073-1077 C. civ. din 1864. Practic nu s-a cerut altceva decât se ceruse prin cererea introductivă în temeiul art. 1073 si 1077 C. civ. din 1864, ci mai puțin, în sensul ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare doar pentru o parte din atributele/accesoriile dreptului de proprietate.

Prezentul litigiu a debutat în anul 2005 și, în toată această perioadă situația juridică a imobilelor ce au format obiectul litigiilor a suferit modificări importante ceea ce a necesitat adaptarea petitelor formulate în anul 2005. Faptul transmiterii drepturilor accesorii către promitentul-compărător B.V. nu este susceptibil a fi infirmat de conduita ulterioară a statului român care, după preluarea fără titlu a bunului imobil, l-a înstrăinat în mod fraudulos către un terț, iar acest fapt nu trebuie să impieteze asupra valorificării drepturilor și acțiunilor ce au aparținut promitentei-vânzătoare.

Prin urmare, constatarea transmiterii către recurenții-reclamanți a drepturilor ce au existat în patrimoniul promitentei-vânzătoare, R.M., văduva lui B.M., cu privire la apartamentul identificat sub nr. 6/2 în raportul de expertiză, drepturi ce constituie premisa pentru a acționa în justiție si pe cale administrativă pentru restituirea imobilului către fostul proprietar și, ulterior, în cadrul unui alt litigiu, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare autentic și cu privire la acest bun sau obținerea de măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale în materia imobilelor preluate abuziv de statul român nu poate fi considerată drept modificare a acțiunii, hotărârea instanței de apel fiind, sub acest aspect, lipsită de temei legal și în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Un alt aspect de nelegalitate vizează încălcarea principiului disponibilității și nepronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Apelanții-reclamanți nu au înțeles să învestească instanța cu soluționarea unei obligații de a face, (respectiv de obligare a pârâtului să încheie contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică) ci au solicitat, expres, suplinirea consimțământului și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic translativ de proprietate. Această interpretare decurge din indicarea expresă a dispozițiilor art. 1073 și 1077 C. civ. din 1864 drept temei juridic al cererii.

Instanța fondului, în mod eronat, a instituit în sarcina pârâtului doar o simplă obligație de a face (de a încheia actul translativ de proprietate în forma autentică cu toți reclamanții), obligație informă cât timp în dispozitivul sentinței apelat s-a menționat că, numai în cazul neexecutării acestei obligații de a face, hotărârea ar urma să țină loc de contract autentic de înstrăinare, motiv pentru care devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Niciodată nu s-a invocat neplata prețului din antecontractele de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că promitenta-vânzătoare a încasat prețul vânzării rezultă fără echivoc atât din cuprinsul celor două antecontracte de vânzare-cumpărare, precum și din conținutul sentinței civile nr. 144461 din 23 noiembrie 2011, irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a celor antecontracte de vânzare-cumpărare pentru nevalabilitatea obiectului convențiilor, nevalabilitatea semnăturii promitentei-vânzătoare și cauza falsă. Prin declarația notarială autentificată din 27 martie 2002 de B.N.P., J.E., autoarea pârâtului actual, B.I., moștenitoarea promitentei-vânzătoare R.M., văduva lui B.M., a recunoscut irevocabil semnătura promitentei-vânzătoare și valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu aceasta, în calitate de promitent-compărător.

Cu ocazia acestui demers la notariat, în mod implicit, s-a exprimat intenția moștenitoarei promitentei-vânzătoare de a nu încheia contract de vânzare-cumpărare în forma autentică și ca problema transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului să se realizeze prin instanța, pe cale judecătorească, ceea ce s-a și întâmplat. Conduita procesuală a pârâtului și a autoarei sale pe parcursul prezentului proces, cât și din dosarul având ca obiect constatarea nulității absolute a acestor 2 convenții, a fost în sensul că se opun la încheierea actului translativ de proprietate. Această atitudine este lipsită de echivoc pentru a justifica suplinirea consimțământului pârâtului, în temeiul art. 1073 si 1077 C. civ.

din 1864 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. În mod paradoxal însă, în loc să constate că, față de dovada plății integrale a prețului vânzării și a opunerii pârâtului la încheierea actului translativ în forma autentică, se impune suplinirea consimțământului pârâtului și pronunțarea directă a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța folosește aceste argumente pentru a explica de ce ajunge la concluzia contrară, în sensul că nu era necesar ca în dispozitivul sentinței apelate să fie menționat nici prețul la care este obligat pârâtul să încheie contractul și nici termenul în care ar trebui executată această obligație de a face.

De altfel, în forma în care se prezintă dispozitivul, hotărârea primei instanțe nici nu poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele: Recurenții invocă aspecte de nelegalitate ale deciziei pronunțate în recurs sub trei aspecte, dintre care numai unul este fondat. Un prim aspect de nelegalitate se referă la greșita neanalizare a motivului de apel invocat la data de 05 decembrie 2013 prin care apelanții-reclamanți invocau modificarea situației de fapt cu privire la componența prăvăliei 6/1, prin raportul de expertiză care identifica o singură încăpere, în timp ce în evidențele de carte funciară această prăvălie avea în componență două camere.

Recurenții apreciază că acest motiv de apel trebuia analizat întrucât reprezenta un motiv de ordine publică, iar instanța de apel, ca instanță de fond, putea analiza orice aspect de fond al cauzei, în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Neprocedând astfel, în opinia recurenților, instanța de apel a încălcat prevederile art. 298 raportat la art. 261 alin. (5) C. proc. civ., art. 4 teza I din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 295 alin. (1) și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, aspecte de natură a atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. Această susținere este nefondată întrucât instanța de apel este ținută a se pronunța în limita motivelor de apel, conform principiului „tantum devolutum quantum apelatum”, care se desprinde din art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. potrivit căruia „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”. Ca atare, caracterul devolutiv al cercetării judecătorești care se realizează în faza procesuală a apelului este limitat la motivele de apel și nu presupune reluarea judecării pe fond a cauzei de către instanță, din oficiu, sub toate aspectele de netemeinicie sau nelegalitate, chiar neinvocate prin motivele de apel, în aplicarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum susțin recurenții. Prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. sunt aplicabile numai în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, situație care nu se regăsește în speță, de vreme ce apelul a fost motivat.

Deși este adevărat că instanța de apel a omis să analizeze incidența art. 292 alin. (2) C. proc. civ., ca argument în susținerea motivului de apel suplimentar, acest aspect nu poate atrage casarea, de vreme ce constituie doar o apărare care sprijină un motiv de apel și care, astfel cum s-a motivat în cele ce preced, este nefondată, astfel că nu putea modifica soluția pronunțată de instanță. În acest context, nu se poate reține că recurenții ar fi suferit o vătămare cu privire la dreptul lor la un proces echitabil, astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Totodată, susținerea recurenților că, în temeiul rolului activ, instanța de apel trebuia să statueze din oficiu asupra tuturor aspectelor vizând stabilirea situației de fapt și de drept în cauză, conform art. 129 alin. (5) coroborat cu art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., este contrazisă de dispozițiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ. care menționează că cererea de apel va cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, iar aceste cerințe sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii, putând fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Ca atare, motivele de fapt și de drept care nu au fost formulate până la prima zi de înfățișare, nu învestesc instanța, apelantul fiind decăzut din dreptul de a-și completa motivarea cererii, cu excepția motivelor de ordine publică la care se referă art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Motivul de apel formulat la data de 05 decembrie 2013 nu are caracterul unui motiv de ordine publică, întrucât se referă la o greșită reținere a situației de fapt, în sensul că statuarea instanței cu privire la componența prăvăliei 6/1 a fost realizată prin valorificarea raportului de expertiză care contrazice situația de fapt menționată în registrul de carte funciară.

Recurenții apreciază că ordine publică a motivului de apel rezultă din natura imperativă a art. 4 teza I din Decretul-Lege nr. 115/1938 care instituie caracter constitutiv de drepturi înscrierilor în cartea funciară, astfel încât nici o probă administrată în cauză nu ar putea contrazice situația de fapt menționată în cartea funciară. Însă, astfel cum chiar recurenții menționează, ulterior anului 2005, când a fost început litigiul, a avut loc o modificare a situației juridice a imobilului, care poate privi și modificarea situației de fapt, modificare ce nu a fost evidențiată în cartea funciară și care ar putea explica o neconcordanță asupra evidențelor care țin de componența prăvăliei 6/1, constatată prin expertiza efectuată în cauză.

Prin aceasta nu se poate considera că a avut loc o încălcare a art. 4 teza I din Decretul-Lege nr. 115/1938, deci nici existența unui motiv de ordine publică cu privire la aspectele invocate de recurentă la data de 05 decembrie 2013, astfel încât nu se poate reține incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin interpretarea liniei punctate pe care expertul a efectuat-o pe schița prăvăliei 6/1, nu s-a realizat o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, în accepțiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum susțin recurenții, întrucât raportul de expertiză constituie o probă administrată pentru dovedirea situației de fapt, iar nu însuși actul juridic dedus judecății în temeiul căruia au luat naștere, s-au modificat sau stins raporturile juridice dintre părți.

De aceea, interpretarea probelor reprezintă o operațiune juridică distinctă de interpretarea actului juridic dedus judecății, motiv pentru care nu este incident nici art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Neconsiderându-se legal învestită cu soluționarea motivului de apel referitor la componența prăvăliei 6/1, în mod corect instanța de apel nu a considerat necesară administrarea de probe cu privire la acest aspect. Apar astfel ca nefondate criticile recurenților referitoare la lipsa de rol activ și discriminarea procesuală pe care instanța de apel ar fi produs-o prin neadministrarea de probe, în condițiile în care, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului cu privire la prăvălia 6/2. Cu privire la prăvălia 6/2, recurenții invocă faptul că, prin încălcarea art. 132, art. 295 alin. (1), art. 298 și art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., instanța de apel a apreciat că pretențiile au fost formulate pentru prima dată la 17 ianuarie 2013, cu prilejul soluționării fondului cauzei în al treilea ciclu procesual, ceea ce face ca reclamanții să fie decăzuți din dreptul de a-și modifica sau completa acțiunea, iar instanța să nu se fi considerat legal învestită sub acest aspect.

Recurenții apreciază că precizarea din 17 ianuarie 2013 nu reprezintă o veritabilă modificare a cererii introductive de vreme ce, prin acțiunea inițială, s-a cerut pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare asupra întregii prăvălii, în timp ce prin cererile din 17 ianuarie 2013 s-a cerut pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru mai puțin, respectiv pentru o parte din atributele dreptului de proprietate, această modificare fiind impusă de schimbarea situației juridice a imobilului pe parcursul desfășurării procesului, iar vânzarea de către stat a prăvăliei 6/2 către un terț nu poate impieta asupra valorificării drepturilor care au aparținut promitentei-vânzătoare.

Verificând obiectul acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost completat și modificat la data de 16 septembrie 2005, cât și hotărârea pronunțată în primă instanță în cel de-al treilea ciclu procesual, se constată că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea că reclamanta este titulara unui drept de creanță ca urmare a încheierii convențiilor din 23 decembrie 1949, respectiv 10 august 1950 și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, cu motivarea că pivnița 6/2 nu a revenit în patrimoniul promitentului-vânzător, fiind înstrăinată de Primăria municipiului Cluj-Napoca în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, astfel încât reclamanții nu pot obține executarea în natură a obligației asumate de antecesoarea pârâtului, aceea de a le transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, întrucât acesta nu a revenit în patrimoniul său.

Prin concluziile scrise depuse la data de 17 ianuarie 2013 s-a cerut constatarea transmiterii drepturilor care au existat în patrimoniul promitentei-vânzătoare R.M. cu privire la apartament, drept real care este susceptibil a se transforma în despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, cât și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic translativ cu privire la toate drepturile care sau aflat în patrimoniul promitentei-vânzătoare. Această precizare modifică acțiunea inițială, astfel cum a fost completată. Astfel, pe lângă suplinirea de către instanță a acordului de voință, al debitorului obligației neexecutate, la încheierea actului juridic translativ de proprietate, se dorește să se constate transmiterea drepturilor care au existat în patrimoniul promitentei-vânzătoare R.M.

cu privire la apartament, pentru a fi ulterior valorificate pe calea Legii nr. 10/2001, solicitare care are o finalitate distinctă de cea care a format obiectul cererii introductive de instanță. Modificarea cererii de chemare în judecată a fost depusă cu depășirea nu numai a primei zile de înfățișare, moment prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. sub sancțiunea decăderii menționată în art. 103 alin. (1) C. proc. civ., ci și a momentului închiderii dezbaterilor în primă instanță, aspect de natură a aduce atingere principiului contradictorialității și de a pune partea adversă atât în situația de a nu mai putea face opoziție față de depășirea termenului de modificare a cererii, cât și de a-și exercita în mod efectiv dreptul la apărare.

Ca atare, sunt nefondate apărările recurenților privind lipsa opoziției pârâților privind modificarea cererii și cea referitoare la caracterul de normă dispozitivă a art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Este însă fondată critica recurenților privind încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității prin nepronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Se constată că, deși instanța de apel reține că reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 și că prețul vânzării a fost recunoscut ca fiind achitat prin declarație autentică, iar refuzul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică rezultă din însăși atitudinea procesuală a pârâtului pe parcursul derulării prezentului litigiu prin cererea de respingere a prezentei acțiuni civile completatoare, totuși instanța nu a dat eficiență textului legal menționat, deși este evidentă îndeplinirea numai de către una dintre părți a obligațiilor cuprinse în cele două antecontracte de vânzare-cumpărare, din 21 februarie 1950 și din 26 aprilie 1950, cât și refuzul celeilalte părți de a-și îndeplini obligațiile.

Întrucât partea care se opune la întocmirea actului va putea fi silită de către justiție a-și da concursul la întocmirea lui, în sensul că instanța poate hotărî ca sentința ce se pronunță să țină loc de act de vânzare-cumpărare, cu aplicarea coroborată a art. 1073 și urm. C. civ. și a art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, se impune admiterea recursului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. U