ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 689/2013

La data de 19 ianuarie 2009 reclamanta A.E.F.K. (născută M.) a solicitat Judecătoriei Cluj-Napoca ca prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, M.V., B.I., D.A., să se constate nevalabilitatea titlului statului prin care a fost preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 11, Județul Cluj; să fie obligată pârâta M.V. să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 situat în imobilul în litigiu, împreună cu cotele indivize din părțile de folosință comună și cu terenul aferent; să fie obligată pârâta B.I. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 9 situat în imobilul din litigiu împreună cu cotele indivize din părțile de folosință comună și cu terenul aferent; să fie obligată pârâta D.A.

să-i restituie apartamentul nr. 3 din același imobil, împreună cu cotele indivize din părțile de folosință comună și terenul aferent; să fie obligați pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local Cluj-Napoca să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 64 m.p., teren situat în str. E. nr. 11, Cluj-Napoca. La termenele de judecată din data de 4 mai 2009 și respectiv 17 mai 2010 reclamanta și-a modificat acțiunea introductivă arătând că îi cheamă în judecată și pe pârâții B.Z.Ș. și B.A. în locul pârâtei D.A., decedată, pe M.I. în locul pârâtei M.V. și pe pârâții M.L. și C.R. în calitate de proprietari ai apartamentului nr. 10 din același imobil pe care înțelege să-l revendice.

Judecătoria Cluj-Napoca, prin Sentința civilă nr. 6555 din 17 mai 2010, a admis excepția necompetenței sale materiale, declinându-și competența în favoarea Tribunalului Cluj. Prin Sentința civilă nr. 731 din 10 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a respins ca nefondată acțiunea intentată de reclamantă, dispunând totodată și respingerea excepției inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâți. În considerentele hotărârii, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Imobilul în litigiu a fost dobândit de reclamantă în baza certificatului de moștenitor nr. 3607/1947, fiind preluat în mod abuziv de către Statul Român prin Decretul nr. 92/1950, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Urmare a preluării de către stat, apartamentele nou formate au fost închiriate unor persoane fizice, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 au fost înstrăinate chiriașilor. Apartamentele nr. 2 (rectificat ulterior cu nr. 10), 3 și 9 au fost înstrăinate pârâților M.V., B.I. și D.A., încheindu-se contractele de vânzare-cumpărare nr. 32437 din 16 octombrie 1997 și nr. 34098 din 1 aprilie 1997 și respectiv nr. 34948 din 9 iulie 1997. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar prin dispoziția nr. 854 din 4 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8 ale imobilului, stabilindu-se totodată dreptul reclamantei la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aferente apartamentelor nr. 3, 9 și 10 înstrăinate conform celor arătate mai sus.

Reclamanta nu formulase anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nicio altă cerere de restituire sau de revendicare, după cum nu a promovat nicio acțiune având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1395. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acțiunii deoarece, prima instanță nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind nevalabilitatea titlului statului și revendicarea suprafeței de 69 m.p. A mai susținut că, invocarea bunei - credințe și a erorii comune în beneficiul pârâților - cumpărători nu au nicio relevanță întrucât în lipsa unui titlu provenit de la adevăratul proprietar, buna - credință nu poate duce prin ea însăși la dobândirea dreptului de proprietate.

Totodată, este de avut în vedere că dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu se aplică în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărător, în cadrul acțiunii în revendicare, iar prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu pot conduce la concluzia potrivit căreia titlul chiriașului cumpărător trebuie preferat în raport cu cel al proprietarului inițial. A mai arătat că această interpretare este în acord și cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a mai stabilit și faptul că Legea nr. 10/2001 nu funcționează într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri foștilor proprietari, ceea ce îi permite să formuleze prezenta acțiune în revendicare.

Prin Decizia civilă nr. 134/A/2011 din 18 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A.E.F.K. împotriva Sentinței civile nr. 731 din 10 septembrie 2011 a Tribunalului Cluj. Apelanta a fost obligată să plătească intimaților M.I., M.L. și C.R. suma de 600 lei cheltuieli de judecată în apel, iar intimaților B.Z.Ș. (B.Z.) și B.A., 1000 lei cu același titlu.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele considerente: Reclamanta a formulat pentru întâia oară o cerere de restituire a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât încheierea în cursul anului 1997 a contractelor de vânzare-cumpărare litigioase s-a făcut în condițiile în care chiriașii - cumpărători cunoșteau că Statul Român are calitatea de proprietar al imobilului, asumându-și-o inclusiv prin închirierea unor apartamente ale imobilului în perioada comunistă. Urmare a preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestuia în B+10din C.F.nr. 1638 Cluj. În anul 1997, când au fost încheiate contractele de vânzare -cumpărare pentru apartamentele 3, 9 și 10, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, recunoșteau în mod expres Decretul nr. 92/1950, de act normativ care califică preluările făcute în temeiul lui ca fiind fără titlu.

Toate aceste elemente coroborate cu inexistenta la data vânzării - cumpărării apartamentelor a cererii de restituire a imobilului provenind de la reclamantă justifică așa cum a apreciat și prima instanță, buna - credință a cumpărătorilor apartamentelor nr. 3, 9 și 10, în sensul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și faptul că aceștia au devenit titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

A mai reținut instanța de apel că și în situația în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, recunoștea dreptul reclamantei asupra imobilului, aceasta nu poate însemna, în mod automat, că reclamanta era în drept să obțină restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate către chiriași și pentru care reclamanta a obținut măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, chiar dacă acest sistem de despăgubiri nu funcționează de o manieră efectivă, cum de altfel a constatat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Viașu contra României, Katz contra României, Faimblat contra României.

Cu toate acestea, în cauza Atanasiu contra României, Curtea Europeană a statuat că Statului trebuie să i se lase o marjă mai largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele asupra întregii țări sub aspect economic. În soluționarea prezentei cauze, Curtea a apreciat că trebuie să se țină seama și de faptul că Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație are prioritate de aplicare în raport cu dreptul comun, în acest sens fiind și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, excepție făcând cazurile în care între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului ar exista neconcordante.

Or, Legea nr. 10/2001, reprezintă temeiul în raport de care reclamanta a înțeles să formuleze notificare, și drept urmare i-au fost restituite apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7 și 8, fiindu-i acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele nr. 3, 9 și 10 din același imobil.

Dat fiind că reclamanta nu a solicitat și nu a obținut în justiție, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, anularea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor nr. 3, 9 și 10 și de faptul că nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să-i fie recunoscută acesteia calitatea de proprietar iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului reclamantei Curtea a reținut ca nefondată și critica potrivit căreia prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, întrucât atâta vreme cât acțiunea a fost respinsă în întregul ei trebuie considerat că a fost respins și acest capăt de cerere.

Respingerea acțiunii în întregul ei, implică, totodată, și respingerea cererii de revendicare a suprafeței de 69 m.p., teren, capăt de cerere tranșat prin dispoziția nr. 854 din 4 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca. Împotriva acestei decizii a declarat recurs M.T.K. în calitate de moștenitoare a reclamantei A.E.F.K. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate: Deși în considerentele hotărârii criticate, instanța a reținut că preluarea de către stat a imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950 este considerată ca fiind făcută fără titlu valabil, conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, consideră în mod greșit că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, respectiv cele ale Legii nr. 112/1995.

Că, potrivit art. 1 alin. (2), (3), (4) și (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acțiunii, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. De altfel, atât instanța de fond cât și instanța de apel i-au recunoscut dreptul asupra imobilului în litigiu, apreciind că preluarea acestuia de către stat s-a făcut în mod ilegal.

A mai susținut recurenta că, în jurisprudență sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă în considerentele unei hotărâri judecătorești s-a reținut caracterul ilegal al preluării imobilului de către stat, reclamantul are un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție deoarece „considerentele respective" produc efect juridic și sunt opozabile statului, exemplificând sub acest aspect cauzele Gingis contra României și Filipescu contra României. În acest context, recurenta apreciază că, în speța dedusă judecății este pe deplin aplicabilă teza a II-a reținută în dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, conform căreia, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Recurenta - reclamantă a mai arătat că, nu a optat pentru aplicarea dreptului comun în detrimentul legii speciale, ci dimpotrivă, așa cum au reținut și instanțele de fond și apel, a uzat de procedura instituită de această lege, formulând notificare, soluționată prin dispoziția nr. 845 din 4 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7 și 8 din imobilul în litigiu și acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentele 3, 9 și 10 ce fac obiectul prezentei cauze.

Întrucât Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil a fi privit ca și cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei despăgubiri recurenta apreciază că se află într-o situație similară celei din cauza Faimblat contra României, situație în care a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În susținerea acestei ipoteze recurenta a exemplificat soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale în cauza Viașu contra României și a redat, din considerentele hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României. În susținerea acelorași critici recurenta a mai invocat și considerentele Deciziei nr. 145/2004 pronunțată de Curtea Constituțională referitoare la interpretarea art. 46 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect suprafața de teren revendicată de 64 m.p., teren situat în Str. E., nr. 11, Cluj-Napoca. În raport cu cele mai sus expuse, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și schimbarea Sentinței civile nr. 731 din 10 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta A.E.F.K.

este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, Str. E. nr. 11 și obligarea pârâtelor persoane fizice să-i restituie în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 3, 9 și 10 împreună cu cotele indivize din părțile de folosință comună și terenul aferent, și obligarea pârâților Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local Cluj la restituirea suprafeței de 64 m.p,, teren situat în Str. E. nr. 11 Cluj-Napoca. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

În speță, reclamanta a ales calea procedurii speciale, formulând notificare, ce a fost finalizată prin dispoziția nr. 854 din 4 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca prin care au fost restituite în natură apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8 ale imobilului din litigiu iar pentru apartamentele nr. 3, 9 și 10 înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 s-a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Având în vedere că imobilul în litigiu face parte din imobilele preluate în mod abuziv de către Statul Român, că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil și fără titlu valabil, cererea de constatare a nevalabilității titlului statului în cazul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi primită întrucât ar conduce atât la încălcarea principiului securității raporturilor juridice, cât și a principiului prevalentei legii speciale față de legea generală.

Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate asupra apartamentelor nerestituite în natură în sprijinul căruia au fost invocate dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Gingis contra României, cauza Faimblat contra României, cauza Filipescu contra României, nu poate fi primită cât timp reclamanta nu poate susține existența unui „bun" în patrimoniul său, în sensul Convenției. În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlurile pârâților s-au consolidat, îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziționate în baza acestei legi și cu bună - credință, cum în mod corect a constatat atât instanța de fond cât și cea de apel.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună - credință. În actuala orientare a jurisprudenței Curții Europene (cauza „Atanasiu") s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executarea prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus restituirea bunului. Acest fapt este relevant și în contextul analizei acțiunii în revendicare prin prisma Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a statuat că în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul Convenției, dispozițiile acesteia au prioritate față de prevederile legii materiale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Nu poate fi reținută nici critica întemeiată pe incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a arătat argumentele pentru care a fost respins capătul de cerere privind restituirea în natură a suprafeței de 64 m.p., teren situat în Str. E. nr. 11, Cluj-Napoca. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de M.T.K. în calitate de moștenitoare a reclamantei A.E.F.K. împotriva Deciziei nr. 134A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013. Procesat de GGC - DG